ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 930/2017

Decizia nr. 930/2017 Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin Decizia penală nr. 335 din 28 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/45/2003, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a dispus, în temeiul disp. art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b)) C. proc. pen., respingerea, ca nefondat, a apelului promovat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași (cu referire la revizuentul A., conform Deciziei Înaltei Curții de Curții de Justiție nr. 141/A din 21 aprilie 2015), împotriva sentinței penale nr. 760 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași, pronunțată în Dosarul penal nr. x/2002, sentință pe care a menținut-o. În baza art. 273 alin. (4) C. proc.

pen. a dispus plata de către Serviciul de Contabilitate al Curții de Apel Iași către B., traducător autorizat, a sumei de 23,15 lei, cu titlu de onorariu, suma urmând a fi inclusă în cheltuielile judiciare. În temeiul disp. art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat pentru soluționarea apelului au rămas în sarcina acestuia. În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. și art. 5 din Protocolul nr. 48025/2015 a dispus plata parțială a onorariului apărătorului desemnat inițial din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 200 lei (delegație din 06 august 2015, av. Burtan Cristina), din fondurile speciale ale Ministerului Justiției, suma urmând a rămâne în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Iași a reținut următoarele: I. a) Prin sentința penală nr. 760 din 19 decembrie 2002 pronunțată în Dosarul nr. x/2002, Tribunalul Iași a dispus următoarele: A condamnat pe inculpații: 1. C., la pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), alin. (2) 1 lit. a), b), c), C. pen. din 1969, cu aplic. art. 74 lit. c) și art. 76 lit. b) C. pen. din 1969. 2. D., la pedeapsa de 5 ani și 4 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), alin. (2) 1 lit. a), b), c), C. pen. din 1969, cu aplic. art. 74 lit. c) și 76 lit. b) C. pen. din 1969. A aplicat inculpaților disp.

art. 71, 64 C. pen. din 1969. În baza art. 350 C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpaților și, în baza art. 88 C. pen. din 1969, a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive începând cu 27 aprilie 2002 la zi. În baza art. 118 lit. b) C. pen. din 1969, a dispus confiscarea de la inculpați a unui spray lacrimogen. În baza art. 14 și 346 C. proc. pen. a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă. 3. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. combinat cu art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A., pentru infracțiunea de complicitate la tâlhărie, prev. de art. 26 C. pen. din 1969, raportat la art. 211 lit. a), alin. (2) 1 lit. a), b), c) C. pen.

din 1969. În baza art. 350 C. proc. pen. a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 118/30 aprilie 2002 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași. În baza art. 88 C. pen. din 1969 a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv începând cu data de 27 aprilie 2002 la zi. A dispus comunicarea unei copii de pe prezenta sentință inculpatului, la locul de deținere. În baza art. 191 C. proc. pen. a obligat pe inculpații C. și D. la plata sumei de câte 2.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a dispune astfel, Tribunalul Iași a reținut că cei trei inculpați au fost trimiși în judecată la data de 23 mai 2002, în stare de arest preventiv, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. a) și alin. (2) 1 lit. a), b), c), C. pen.

din 1969 (D., C.), și, respectiv complicitate la tâlhărie prev. de art. 26 C. pen. din 1969, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), alin. (2) 1 lit. a), b), c) C. pen. din 1969 (A.). Prin actul de sesizare a instanței, s-a reținut, în fapt, că inculpații D., C. și A. se cunosc de mai multă vreme, din grupul lor de prieteni făcând parte și numitul E., a cărui mamă întreținea o relație de concubinaj cu fiul părții vătămate. De la acesta din urmă, inculpații au aflat că în locuința părții vătămate ar exista bunuri de valoare, pe care s-au hotărât să le sustragă. În ziua de 18 aprilie 2002, cei trei inculpați au luat cu ei o mapă, un pix și o pereche de ochelari pe care urma să le poarte A., un spray lacrimogen pe care inculpatul C. l-a ținut asupra sa și două perechi de mănuși chirurgicale.

De asemenea, inculpatul D. a luat o cagulă, iar C. o șapcă pe care urmau să și le tragă peste chip în momentul intrării în apartament. După ce au telefonat familiei F. și s-au asigurat că fiul părții vătămate nu este acasă, inculpații s-au deplasat la apartamentul acesteia din urmă pentru a suna la ușă. În dreptul vizorului s-a așezat inculpatul A., care avea în mână o mapă și un pix, iar la ochi avea ochelarii și care a sunat la ușă. Întrebați fiind de partea vătămată cine sunt, inculpatul A. a precizat că sunt de la biserică și strâng fonduri, rugând-o să deschidă ușa. În momentul în care persoana vătămată a deschis ușa, inculpatul C. a pulverizat cu un spray lacrimogen peste fața acesteia, victima, aceasta dezechilibrându-se și căzând în hol.

Inculpații C. și D. au pătruns în apartament, iar A. a rămas la ușa apartamentului, în exterior, pentru a asigura paza. Inculpatul C. s-a așezat peste abdomenul părții vătămate, i-a pus pumnul peste gură pentru a o împiedica să strige după ajutor, după care inculpatul D. a început să caute prin camere după obiecte de valoare. Dintr-un dormitor a sustras din dulap un portmoneu ce conținea suma de 1.400.000 lei, iar din bucătărie a luat o verighetă și un inel din aur. Observând că partea vătămată purta la urechi o pereche de cercei, inculpatul C. i-a luat și pe aceștia, fiind ajutat și de partea vătămată pentru a-i desface din încuietoare. Cu banii și bijuteriile, cei doi inculpați au părăsit apartamentul, întâlnindu-se pe casa scării și cu inculpatul A., împreună coborând din bloc și îndepărtându-se de zona respectivă.

La data de 21 aprilie 2002, inculpatul D. a amanetat verigheta din aur în greutate de 2.7 g, la Casa de Amanet „x” SC G. SRL Iași, banii obținuți fiind împărțiți cu inculpatul C. Prejudiciul cauzat, în valoare de 5.000.000 lei, a fost recuperat integral prin recuperarea, în natură, a obiectelor sustrase. Audiați fiind, inculpații C. și D. au precizat, inițial, în faza cercetării penale efectuate de lucrătorii de poliție, că la comiterea faptelor a participat și inculpatul A., pentru ca, ulterior, în declarațiile prezentate procurorului, precum și în depozițiile date, în mod nemijlocit, în faza cercetării judecătorești, să arate că, la comiterea faptei, inculpatul A. nu a fost prezent. Inculpatul A. a precizat, în mod constant, că nu a participat la comiterea infracțiunii de tâlhărie, în ziua de 17 aprilie 2002 fiind prezent la domiciliul său.

În apărare, acesta a propus audierea martorilor G., H., I., J. și K. Din declarațiile martorilor precizați anterior s-a reținut că, în dimineața zilei de 17 aprilie (n.ns.,18 aprilie, conform îndreptării de eroare materială dispuse prin decizia penală nr. 410/23 noiembrie 2004 a Curții de Apel Iași, în Dosarul nr. x/2004) inculpatul A. s-a deplasat cu prietena sa la grădinița din cartier, pentru a-și duce fiica rezultată din altă căsătorie, după care au mers la domiciliul acestuia, unde au stat permanent până în jurul orelor 16,00, când au plecat din nou spre grădiniță. La domiciliul inculpatului s-a aflat în permanență și tatăl acestuia, care a confirmat susținerile fiului său.

Totodată, despre prezența la domiciliu a inculpatului în cursul dimineții de 17 aprilie (n.ns., 18 aprilie, conform îndreptării de eroare materială dispuse prin Decizia penală nr. 410 din 23 noiembrie 2004 a Curții de Apel Iași în Dosarul nr. x/2004), când se pretinde că inculpatul a participat la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, au făcut precizări și martorii J. și K., care au vizitat familia inculpatului în acea zi și au vorbit cu acesta.

Coroborând declarațiile martorilor propuși în apărare de inculpatul A. cu depozițiile inculpaților C. și D., precum și cu primele declarații ale părții vătămate formulate imediat după comiterea faptei, instanța a apreciat că infracțiunea de tâlhărie reținută în actul de sesizare are ca autori doar pe inculpații C. și D. Instanța de fond a apreciat că susținerile inculpatului A. privind absența sa de la locul comiterii faptei sunt credibile, având în vedere următoarele aspecte: Inițial, în declarațiile prezentate lucrătorilor de poliție, imediat după comiterea faptei, partea vătămată a arătat că tânărul care se afla în dreptul vizorului și avea în mână o mapă și un pix este una și aceeași persoană cu cea care a pulverizat jetul de spray lacrimogen înspre fața victimei în momentul în care a deschis ușa.

Totodată, partea vătămată a arătat că, prin vizor, a sesizat prezența și a unei alte persoane, formându-și convingerea că, în exteriorul apartamentului, se aflau doi bărbați. Nici un moment partea vătămată nu a făcut vorbire că la ușă s-ar fi prezentat trei persoane. De altfel, așa se și explică de ce pixul pe care inculpatul C. îl avea asupra sa împreună cu o mapă, s-a găsit ulterior în apartament, acesta fiind una și aceeași persoană cu cea care a sunat la ușă și după aceea a pătruns în interiorul locuinței.

Cât privește semnalmentele tânărului pe care victima permanent le-a prezentat în detaliu, instanța a apreciat că acestea sunt comune cu ale inculpatului C. În declarațiile sale, acesta a arătat că, înainte de pătrunderea în apartament, pe față i-au fost desenate cu un creion dermatograf, de către inculpatul D., o mustață și un barbișon, exact semnalmentele ulterior regăsite de partea vătămată pe figura inculpatului A. și pe care acesta le purta în mod natural în prima fază a cercetărilor penale. De altfel, cei doi inculpați prezintă o fizionomie asemănătoare, care poate crea anumite confuzii, mai ales la o vizionare printr-un vizor cu lentilă convexă, ce conduce în mod firesc la o oarecare deformare a trăsăturilor.

Cu privire la depozițiile martorilor asistenți de la reconstituire și la recunoașterea din grup, instanța de fond a reținut că M. și N., prezente la momentul efectuării reconstituirii, au arătat că, la realizarea acestei proceduri, au participat numai doi inculpați, respectiv C. și D., care au recunoscut comiterea faptei. Despre prezența unei a treia persoane la comiterea faptei, martorele nu au auzit nimic de la cei doi inculpați, despre această împrejurare vorbind numai vecinii. Cu privire la efectuarea acestui act procedural, cunoscut în literatură ca fiind o formă auxiliară a cercetării la fața locului, instanța a arătat că această procedură s-a realizat cu încălcarea disp. art. 130 alin. (2) C. proc.

pen. din 1968, care stabilesc în mod imperativ prezența inculpatului la locul comiterii faptei, indiferent de poziția sa procesuală. S-a mai arătat că absența unuia dintre inculpați la efectuarea acestui act este de neconceput, deoarece aceștia sunt puși să repete modul în care au acționat la comiterea faptei, deci să reproducă elementul material al laturii obiective al infracțiunii. Prin acest act procedural se urmărește tocmai stabilirea împrejurărilor și condițiilor în care fapta a fost săvârșită. Or, în condițiile în care inculpații C. și D. au recunoscut constant comiterea faptei, singurul element ce se impunea clarificat fiind doar prezența la locul comiterii faptei a inculpatului A., nu rezultă rațiunea pentru care acest act a fost realizat în lipsa sa.

Instanța de fond a apreciat că, realizată în aceste condiții, această activitate procedurală devine lipsită de eficiență, fiind efectuată și cu încălcarea dispozițiilor procedurale în materie și a dispus înlăturarea ei din ansamblul probator. S-a mai reținut că aceleași suspiciuni se conturează și cu privire la realizarea recunoașterii din grup a inculpatului A. La această acțiune nu au participat și ceilalți inculpați, cum ar fi fost firesc, iar martorii asistenți nu au putut preciza dacă inculpatul a fost adus în încăpere cu cătușe la mâini, împrejurare ce ar fi putut conduce la o identificare a acestuia, fără niciun fel de ezitare, de către partea vătămată. Analizând depozițiile inculpaților și probele testimoniale existente în cauză, instanța a constatat că inculpatul A. nu se face vinovat de comiterea infracțiunii de complicitate la tâlhărie reținută în sarcina sa prin actul de sesizare al instanței, și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. coroborat cu art. 10 lit. c) C. proc. pen. din 1968, a dispus achitarea. Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma art. 1 alin. (1) și art. 3 C. proc. pen. din 1968, care constituie atât principii de bază în desfășurarea procesului penal, cât și garanții de natură a înlătura orice fel de discriminare, instanța a constatat că, deși s-au depus eforturi atât de organele de urmărire penală cât și de instanța de judecată pentru aflarea adevărului, nu s-a putut dovedi cu certitudine vinovăția inculpatului A. în săvârșirea infracțiunii de complicitate la tâlhărie. I. b). Împotriva sentinței penale nr. 760 din 19 decembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul nr. x/2002, a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, criticând sentința penală pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași a arătat, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., că inculpații C. și D. au declarat că au comis infracțiunea de tâlhărie împotriva părții vătămate F., împreună cu inculpatul A., relatând în amănunt activitatea desfășurată de acesta din urmă, cu ocazia interogării lor de organele de poliție și de către procuror. Astfel, în perioada 27 aprilie - 13 mai 2002, cei doi inculpați au fost audiați de mai multe ori, atât cu ocazia arestării preventive, cât și la prelungirea acestei măsuri, ei revenind asupra tuturor acestor declarații în etapa prezentării materialului de urmărire penală. Mai mult, cei doi inculpați nu au explicat, în mod logic și pertinent, de ce au revenit asupra declarațiilor date chiar și în prezența apărătorilor aleși.

Avându-se în vedere contradicțiile dintre declarațiile inculpaților D. și C., pe de o parte, și cele ale inculpatului A., pe de altă parte, în cursul urmăririi penale au fost efectuate confruntări între aceștia, context în care primii doi inculpați au relatat activitatea realizată de A. în comiterea infracțiunii de tâlhărie. În ceea ce privește martorii în apărare, propuși de inculpatul A., s-a menționat că instanța a admis audierea numiților I., J. și K., fără a stabili modul de identificare a acestora, în condițiile în care inculpatul însuși a arătat, pe parcursul urmăririi penale, că nu poate identifica persoanele care l-au văzut în ziua comiterii faptei, decât numai după fizionomie, iar în declarațiile de la cercetarea judecătorească nici nu le-a menționat.

Mai mult, inculpatul nu a explicat de ce nu a menționat în declarație numele acestor persoane pe care ar fi trebuit, în mod firesc, să le cunoască, fiind în relații apropiate cu ele (prietena mamei sale, prietena concubinei sale ori socrul fratelui său). S-a apreciat inexplicabilă însușirea de către instanță a declarațiilor martorilor G., H., J., I. și K., în condițiile în care s-a arătat, în conținutul hotărârii judecătorești atacate, că aceste mărturii se referă la data de 17 aprilie, pe când infracțiunea de tâlhărie reținută în sarcina celor trei inculpați a fost comisă la data de 18 aprilie 2002. Partea vătămată F. a afirmat în mod constant că tânărul pe care l-a văzut prin vizorul ușii în ziua de 18 aprilie 2002 este inculpatul A., pe care l-a și recunoscut din grup de persoane, iar faptul că susnumita a arătat că în apartament au intrat două persoane este real.

Este firesc că aceasta nu a perceput prezența unei a treia persoane, întrucât complicele a asigurat paza pe scara blocului. Mai mult, părții vătămate i-a fost prezentat și inculpatul C., la data de 13 mai 2002, ocazie cu care ea a arătat „cu siguranță nu este acesta tânărul pe care l-am văzut prin vizor”. S-a considerat, astfel, că nu putea fi înlăturată declarația părții vătămate, care a descris în amănunt fizionomia persoanei văzute prin vizor, precum și obiectele pe care aceasta le avea în mână: mapa și un pix. Dacă s-ar accepta că tânărul văzut de partea vătămată este inculpatul C., nu s-ar explica de ce spray-ul ținut de acesta în mână nu a fost observat de numita F., împreună cu mapa și pixul.

Cât privește presupunerea instanței că pixul găsit în apartamentul părții vătămate i-a aparținut inculpatului C., este nefondată, întrucât inculpatul D. a declarat, la fila 96 d.u.p. că „în sufragerie mi-a căzut din buzunar un pix din plastic roz pe care îl luasem de acasă (…)”. Instanța și-a însușit ultima declarație a inculpatului C. privind deghizare sa, prin desenarea pe chip de către inculpatul D. a unei mustăți și a unui barbișon, deși aceste afirmații sunt puerile și denotă intenția vădită a inculpaților de inducere în eroare a organelor de urmărire penală și a instanței de judecată.

Mai mult, instanța a apreciat că trăsăturile inculpatului A. sunt comune cu ale inculpatului C., însă a omis să redea celelalte elemente de deghizare indicate chiar de inculpații C. și D., și anume, inculpatul D. a arătat că C. a purtat pantofi cu tocuri înalte pentru a nu putea fi recunoscut, iar acesta din urmă a declarat că „am avut pantofi obișnuiți pentru a se asorta cu pantalonii negri cu dungă neagră pe care îi aveam”. Înlăturarea de către instanță a reconstituirii din ansamblul probator al cauzei, pe considerentul că a fost efectuată numai de inculpații C. și D., este nelegală, întrucât acest act a fost efectuat cu respectarea disp. art. 130 C. proc. pen. din 1968. În mod firesc, organele de poliție au efectuat reconstituirea faptei de tâlhărie împotriva părții vătămate F. cu inculpații C. și D., întrucât aceștia au recunoscut că au comis fapta și au indicat modul în care au acționat.

Era inutilă, în sensul prev. de art. 67 C. proc. pen. din 1968, prezența inculpatului A. la efectuarea acestui act, în condițiile în care acesta a negat participarea sa la comiterea faptei, aspect consemnat chiar în conținutul procesului verbal întocmit cu ocazia reconstituirii.

De asemenea, Parchetul a considerat nelegală și înlăturarea, din materialul probator al cauzei, a recunoașterii din grup a inculpatului A. de către partea vătămată F., pe considerentul că la această acțiune ar fi trebuit să participe și inculpații C. și D. Întrucât partea vătămată a arătat că a văzut prin vizorul ușii o singură persoană, pe care o poate recunoaște, iar persoanele care au intrat ulterior în apartament aveau fesuri trase pe chip, a fost firesc ca numai inculpatul A. să fie supus recunoașterii din grup de persoane, el fiind tânărul care a vorbit cu numita F.. În acest sens, literatura și practica de specialitate au statuat în mod ferm: „dacă uneia și aceleiași persoane urmează să i se prezinte pentru recunoaștere mai multe persoane, pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului obținut, este necesar ca grupul să fie schimbat de fiecare dată, adică fiecare persoană să fie prezentată pentru recunoaștere în alt grup” (F. Stancu - „Criminalistică”, Ministerul de Interne „Tratat de tactică criminalistică”, etc.).

Procurorul a considerat că este inadmisibilă prezumția instanței de judecată că inculpatul A. a fost introdus în grupul de persoane prezentat părții vătămate având cătușe la mâini, în condițiile în care martorii asistenți nu au făcut o astfel de afirmație, iar din fotografia judiciară executată cu ocazia recunoașterii din grup se observă, în mod clar, că inculpatul nu a avut vreun semn distinctiv, cu atât mai puțin cătușe.

În afara acestor argumente, procurorul a susținut că sentința penală criticată este netemeinică sub aspectul achitării inculpatului A. și din următoarele considerente: - instanța de judecată nu s-a pronunțat în legătură cu declarațiile mai multor martori care confirmă participarea inculpatului A. la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, neprecizând dacă și le-a însușit ori, dimpotrivă, le-a înlăturat, și anume, declarațiile martorului O. (care a arătat: „pe drum, în mașină, A. mi-a spus că, împreună cu C. și D. a participat la tâlhărie asupra mamei sale”, precum și „A.

a declarat că bijuteriile furate de la mama mea sunt la locuința lui D.”); declarațiile martorului Z., tatăl inculpatului D., care a declarat că, la locuința sa, organele de poliție au găsit un inel, o verighetă și o pereche de cercei din aur, despre care fiul său a spus că „provin de la F. și le-a furat împreună cu C. și A.”; declarațiile martorei S., care a participat la percheziția efectuată la locuința inculpatului D., arătând „D.

mi-a spus că, împreună cu A. și C. au tâlhărit-o pe F. și a planificat acest furt împreună cu cei doi pentru că a aflat că la locuința victimei se află lucruri de valoare și bijuterii”; declarațiile martorilor P. și R., administratorii casei de amanet unde inculpatul A. a condus organele de poliție, care au declarat că „ne-a spus că el, împreună cu alți doi prieteni ai săi au comis o tâlhărie asupra unei femei bătrâne la data de 18 aprilie 2002”; declarațiile martorului E., care a arătat că inculpatul A. a fost cel care a solicitat în repetate rânduri „să spargem locuința concubinului mamei sale”, pentru că aflase că acesta are lucruri de valoare. - instanța nu s-a pronunțat în legătură cu declarațiile date de acesta în faza inițială a cercetării, când a arătat că bijuteriile sustrase de la partea vătămată F. se află la locuința lui D., afirmație care s-a confirmat (fiind ridicate din acest loc) și a contribuit la identificarea celorlalți doi inculpați.

Prin Decizia penală nr. 402 din 04 noiembrie 2003 a Curții de Apel Iași, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2003, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 5 ani, pentru comiterea infracțiunii de complicitate la tâlhărie. I. c) Soluția instanței de apel a fost menținută prin Decizia penală nr. 2679 din 18 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2003. La data de 31 mai 2004, Tribunalul Iași a emis pe numele persoanei condamnate mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 950/2002. Condamnatul A. a fost dat în urmărire internațională, fiind arestat în executarea mandatului emis, la data de 09 ianuarie 2010; a fost liberat condiționat din executarea pedepsei la data de 16 mai 2014. II.

Prin Decizia penală nr. 141 din 21 aprilie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis cererea de revizuire în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, formulată de condamnatul A. și, conform art. 465 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a desființat Decizia penală nr. 2679 din 18 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și, în parte, Decizia penală nr. 402 din 04 noiembrie 2003 a Curții de Apel Iași, secția penală, numai cu privire la revizuentul A. și a trimis cauza la Curtea de Apel Iași, în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 760 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași, Secția penală, cu referire la revizuent.

Înalta Curte a reținut că ” sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, respectiv: există o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale a (cauza A. c. României), consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, cererea este formulată în termenul prevăzut de art. 465 alin. (4) C. proc. pen., de persoana al cărei drept s-a constatat că a fost încălcat. Potrivit hotărârii Curții Europene din data de 5 martie 2013, publicată în M. Of.

partea I nr. 253 din 8 aprilie 2014, s-a constatat că atât curtea de apel, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au pronunțat o hotărâre de condamnare a inculpatului A. fără audierea în persoană a acestuia și a martorilor, deși fusese achitat în primă instanță, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpatului. Astfel, încălcarea dreptului la un proces echitabil al inculpatului, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a produs atât la instanța de apel (Curtea de Apel Iași) - care a desființat hotărârea de achitare a inculpatului și s-a pronunțat în stabilirea vinovăției acestuia pentru aspecte cu caracter faptic predominant, fără audierea sa și a martorilor care în fața tribunalului își retrăseseră declarațiile - cât și în fața instanței de recurs.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că procedura în fața jurisdicției de recurs era o procedură completă, care urmărea aceleași reguli ca o procedură de fond și că Înalta Curte putea să decidă fie confirmarea achitării inculpatului, fie să-l declare vinovat după ce a realizat o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției părții interesate, administrând, după caz, noi mijloace probatorii.

Constatând că în speță, încălcarea dreptului inculpatului la un proces echitabil a survenit, mai întâi, în fața instanței de apel, instanță care, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, trebuia să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept (substanțial sau procesual), fapt ce presupunea verificarea situației de fapt în cauză printr-o readministrare sau completare a probatoriului, se impunea pe lângă audierea inculpatului și reaudierea martorilor acuzării și apărării, Înalta Curte, pentru a se complini acest aspect a trimis cauza la Curtea de Apel Iași, în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 760/19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași, numai cu referire la revizuentul A., cu respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale în vederea asigurării unui proces echitabil inculpatului.” III.

În rejudecarea apelului după admiterea cererii de revizuire, Curtea de Apel Iași a procedat la administrarea nemijlocită a probelor avute în vedere pentru trimiterea în judecată a inculpatului și a probelor reținute de instanța de fond ca temei al achitării. După administrarea aproape în totalitate a declarațiilor testimoniale, în luna septembrie 2016, din motive obiective, s-a modificat componența completului de judecată în apel, pe rolul căruia se afla cauza, context în care s-a pus în vedere părților să precizeze probatoriile a căror readministrare se solicită. Nici inculpatul și nici procurorul nu au solicitat, în acest context, administrarea altor probe. Instanța de apel, având în vedere considerentele Deciziei penale nr. 141/A din 21 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispus din oficiu reaudierea martorilor din lucrări și a coinculpaților D. și C., la acest moment condamnați definitiv.

Au fost audiați nemijlocit, de către completul de judecată care a pronunțat soluția recurată, martorii D. (prin videoconferință cu autoritățile judiciare din Belgia), C., O., S. și N. Audierea persoanei vătămate F. nu a mai fost posibilă, acesta fiind decedată din data de 30 septembrie 2002. Inculpatul A. nu a dorit să dea declarație în calitate de inculpat în fața completului de judecată în apel. Pe parcursul judecății la instanța de apel, apărarea inculpatului a invocat mai multe nulități referitoare la probele administrate pe parcursul urmăririi penale, nulități examinate odată cu fondul cauzei, dată fiind situația specială a acestui dosar, în care judecata la fond s-a derulat conform regulilor stabilite de C. proc.

pen. din 1968, iar judecată în apel s-a derulat potrivit C. proc. pen. din 2010, intrat în vigoare la 01 februarie 2014 (potrivit principiului de drept privind activitatea normelor de procedură). Conform practicii constante a Înaltei Curți, sub imperiul C. proc. pen. din 1968, nulitatea probelor era analizată odată cu fondul cauzei, întrucât doar la acel moment judecătorul putea verifica probatoriile administrate, fără riscul de a se antepronunța în cauza dedusă judecății. La aprecierea nulităților invocate de apărare, instanța de apel a avut în vedere și faptul că, potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2013, ”Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege.

Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile C. proc. pen. În cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispozițiilor legale privind prezența obligatorie a învinuitului sau a inculpatului ori asistarea obligatorie a acestora de către apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor”. Curtea de Apel Iași, în rejudecarea apelului după admiterea cererii de revizuire, a constatat următoarele: Instanța de fond a analizat coroborat probele administrate în cauză și a concluzionat corect că fapta pentru care procurorul a dispus sesizarea instanței nu a fost comisă de inculpatul A. în calitate de complice, probatoriul administrat nefiind suficient pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție de care inculpatul intimat se bucură în procesul penal.

Reprezentantul parchetului a susținut, în apel, că vinovăția inculpatului rezulta din declarațiile unor martori, date, de regulă, în faza urmăririi penale, fără a avea în vedere că, potrivit art. 103 C. proc. pen. în vigoare, ”Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Textul legal este aproximativ același cu art. 63 C. proc.

pen. din 1968. S-a apreciat că, în mod corect, instanța de fond nu a dat ”valoare absolută” declarațiilor date de martorii audiați în faza urmăririi penale. Deși martorii audiați în fața instanței de apel nu-și mai aminteau faptele, aspect credibil de vreme ce, de la momentul faptei ilicite a cărei victimă a fost F., au trecut peste 15 ani, instanța de apel a reținut că nici probatoriile administrate în faza urmăririi penale nu sunt credibile, fiind afectate parțial de vicii de procedură, după cum a susținut și apărarea. Astfel, principalele probatorii avute în vedere de procuror pentru a dispune trimiterea în judecată a inculpatului A. au fost declarațiile coinculpaților, în prezent condamnați definitiv, C. și D. În declarațiile inițiale, cei doi au susținut că A. s-a aflat împreună cu ei la comiterea faptei din dimineața zilei de 18 aprilie 2002, însă ulterior au revenit asupra acestor susțineri.

Procurorul a apreciat că instanța ar trebui să aibă în vedere declarațiile celor doi coinculpați privind participarea la comiterea infracțiunii a inculpatului intimat A., întrucât susținerile lor sunt veridice, fiind reiterate inclusiv în fața procurorului, în prezența unor apărători. Din analiza dosarului de urmărire penală rezultă că prima declarație a fost luată inculpatului D. la data de 27 aprilie 2002, fără a fi prezent vreun avocat. Din cuprinsul declarației rezultă că inculpatului i s-a adus la cunoștință învinuirea și că nu a renunțat la dreptul de a avea un apărător, întrucât în varianta ”nu” doresc, ”nu” este tăiat. Declarația din 27 aprilie nu are în cuprinsul ei consemnată ora la care a fost luată, în condițiile în care în aceeași zi, la orele 20:30, inculpatul D. a fost reținut, conform ordonanței de la fila 101 din dosar.

S-a menționat că, la acel moment, pentru D. depusese delegație un apărător, avocat T., care nu asistase însă la prima declarație, deși delegația era datată 26 aprilie 2002, iar data atașării sale la dosar nu rezultă. S-a constatat real că, la 28 aprilie 2002, inculpatul D. a fost audiat în prezența unui avocat, menținând declarațiile anterioare, poziție manifestată și prin declarația din 30 aprilie 2002, când inculpatul a menținut declarațiile în care îl indicase pe inculpatul intimat A. ca fiind participant la comiterea infracțiunii de tâlhărie. Într-o declarație din 21 mai 2002, inculpatul D. a retractat însă cele anterior susținute, în prezența unui avocat, declarând că inculpatul A. nu participase împreună cu el și cu C. la comiterea infracțiunii.

S-a arătat că aceeași este situația și în ce privește declarația dată de C., care, la data de 27 aprilie 2002, a fost audiat de două ori. Dacă din cuprinsul declarației de la fila 118 rezultă că inculpatul nu a dorit avocat, declarația de la fila 122, pe formular, nu are menționată ora la care a fost luată, deși, în aceeași zi, la 20:30, inculpatul fusese reținut, potrivit ordonanței de reținere de la fila 125 din dosar. Nu rezultă, astfel, dacă audierea învinuitului de la acel moment C. a avut loc anterior sau ulterior reținerii sale. La datele de 28 aprilie 2002 și 30 aprilie 2002, inculpatul C. a fost audiat în prezența unui apărător, menținând declarațiile anterioare vizând participarea inculpatului A. la comiterea infracțiunii de tâlhărie.

De asemenea, inculpatul a fost audiat și la data de 13 mai 2002, în prezența unui alt apărător ales, context în care a menținut declarațiile anterioare. La fel ca în cazul inculpatului D., la data de 21 mai 2002, inculpatul C. a dat o declarație, în prezența unui apărător, în care a retractat susținerile anterioare privind participarea inculpatului A. la comiterea infracțiunii. Potrivit art. 171 C. proc. pen. din 1968, învinuitul sau inculpatul avea dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale, iar organele judiciare erau obligate să-i aducă la cunoștință acest drept. Conform aceluiași text, asistența juridică era obligatorie când învinuitul sau inculpatul era reținut sau arestat, chiar în altă cauză.

Potrivit art. 6 din același Cod, organele judiciare aveau obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare. În condițiile și în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare erau obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu avea apărător ales. Conform art. 197 alin. (2) din același act normativ sub imperiul căruia a fost efectuată urmărirea penală în cauză, dispozițiile relative la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător, când asistența era obligatorie potrivit legii, erau prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.

În acest context, instanța de apel a constatat ca fiind nule absolut declarațiile date în cursul urmăririi penale de către D. la data de 27 aprilie 2002, la data de 28 aprilie 2002, precum și cea dată de către C. la data de 27 aprilie 2002, apreciind că lipsa orei de pe aceste înscrisuri, deși în aceeași zi inculpații fuseseră reținuți de organele de poliție, determină interpretarea acestei situații în favoarea inculpatului, conchizând că declarațiile au fost luate celor doi coinculpați cu încălcarea dreptului la apărător. Celelalte declarații date de coinculpații, la acel moment, D. și C., în prezența unor avocați, instanța de apel le-a analizat coroborat cu ansamblul probator administrat în prezenta cauză.

Cu privire la declarațiile date de inculpatul A. în cursul urmăririi penale, instanța de apel a constatat că, la dosarul cauzei, la data de 27 aprilie 2002, a fost depusă delegație de către un avocat ales pentru inculpat. Delegația este datată 27 aprilie 2002, iar data atașării sale la dosar nu rezultă. Cu toate acestea, în aceeași zi, inculpatul a fost audiat, fără avocat, însă fără a recunoaște faptele de care era acuzat. Într-o declarație dată la 28 aprilie 2002, tot fără a fi prezent un avocat, inculpatul A. a recunoscut comiterea unei alte infracțiuni de furt, însă nu și infracțiunea de tâlhărie de care era acuzat în prezenta cauză; din cuprinsul acestei declarații, nu rezultă că inculpatului i s-a adus la cunoștință dreptul de a avea un avocat și nici că ar fi renunțat la acest drept.

Aceasta în condițiile în care inculpatul fusese reținut din data de 27 aprilie 2002, ora 20:30. Inculpatul a dat și alte declarații în cursul urmăririi penale, la 28 și 30 aprilie 2002, ca și în data de 13 mai 2002, toate în prezența unui apărător și fără a recunoaște faptele de care era acuzat în prezenta cauză. Ca atare, în raport de declarațiile date de inculpatul A. în cursul urmăririi penale, instanța de apel a reținut ca fiind lovite de nulitate absolută declarațiile din 27 aprilie 2002 și 28 aprilie 2002, date la care inculpatul era reținut, fără a fi prezent un apărător ales sau din oficiu, conform considerentelor avute în vedere de instanță în cazul declarațiilor date de ceilalți doi coinculpați de atunci, în prezent audiați în calitate de martor.

S-a reținut că, în cauza Potcoavă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că ”reclamantului i s-a adus atingere fără tăgadă prin restricționările accesului său la un avocat prin aceea că declarația sa dată poliției a fost folosită la condamnarea sa. Nici asistența asigurată ulterior de un avocat și nici natura în contradictoriu a procedurilor nu au putut să remedieze deficiențele care au apărut pe durata reținerii sale de către poliție. În concluzie, deși reclamantul a avut ocazia să conteste probele împotriva sa, lipsa unui avocat în timpul interogatoriului din arestul poliției a adus atingere iremediabil dreptului său la apărare în măsura în care probele obținute în acest mod, deși declarate nelegale prin decizia definitivă a instanței, au fost folosite în continuare în etapele ulterioare ale procedurii pentru condamnarea reclamantului.

A fost încălcat art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție”. Cu privire la motivul invocat de procuror, referitor la faptul că vinovăția inculpatului A. este susținută de declarațiile coinculpaților D. și C., prin raportare la confruntarea realizată de procuror, dar și la reconstituirea la care au participat cei doi coinculpați, instanța de apel a constatat că, în contextul procedeului probator al confruntării, D. și C. nu au fost asistați de un apărător ales sau din oficiu, după cum nici inculpatul intimat A. nu a fost asistat de apărător, deși, la acel moment, toți trei erau în stare de reținere, cele două procese-verbale de confruntare fiind datate 28 aprilie 2002, pe când cei trei inculpați fuseseră reținuți de organele judiciare în seara anterioară acestei zile, la 27 aprilie 2002, orele 20:30.

Prin urmare, raportat la dispozițiile legale anterior menționate, instanța de apel a constatat ca fiind nule absolut declarațiile date de cei doi coinculpați, ca și de inculpatul A., în contextul confruntării. Aceleași dispoziții legale erau incidente și cu ocazia reconstituirii ce a avut loc la data de 8 mai 2002. La acel moment, inculpații D. și C. erau arestați preventiv, starea lor de detenție provizorie începând cu reținerea din 27 aprilie 2002 și finalizându-se cu pronunțarea deciziei definitive prin care s-a dispus condamnarea acestora. Prin urmare, dincolo de motivul reținut de instanța de fond pentru a înlătura din ansamblul materialului probator proba cu reconstituirea, instanța de apel a reținut că această probă este lovită de nulitate absolută din cauza încălcării dreptului la apărare al celor doi inculpați, potrivit dispozițiilor art. 171 și 197 C. proc.

pen. din 1968, în vigoare la data la care au fost administrate probele. Deși prevederile art. 88 și art. 130 C. proc. pen. din 1968 nu prevedeau obligativitatea prezenței apărătorului, atunci când reconstituirea sau confruntarea viza inculpați aflați în stare de detenție, textul era unul general, din materia probelor, și trebuia completat cu celelalte dispoziții ce vizau garantarea dreptului la apărare al persoanei acuzate. A interpreta altfel dispozițiile legale atunci în vigoare înseamnă a considera că procurorul, eludând prevederile legale privind audierea inculpatului arestat preventiv doar în prezența unui apărător ales sau din oficiu, putea obține mărturii din partea acestuia în contextul altor procedee probatorii, precum confruntarea sau reconstituirea, eludând dreptul la apărare al inculpatului.

Instanța de apel a apreciat că o atare interpretare nu poate fi dată, întrucât garantarea dreptului la apărare reprezintă premisa desfășurării unui proces echitabil, ca drept fundamental al oricărei persoane acuzate. Dreptul la avocat în fazele inițiale ale procedurii penale este deosebit de important pentru că tăcerea inculpatului sau suspectului poate fi interpretată în sens nefavorabil. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza John Murray/Regatul Unit, nr. 18731/91, 8 februarie 1996, alin. (66)). În cauza Salduz/Turcia Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Salduz/Turcia, nr. 36391/02, 27 noiembrie 2008, alin. (54)-(62)) Curte Europeană a Drepturilor Omului a confirmat faptul că, pentru ca dreptul la un proces echitabil să rămână "concret și efectiv", accesul la avocat trebuie să fie asigurat de la primul interogatoriu al poliției.

Curtea a constatat că suspecții sunt deosebit de vulnerabili în faza de anchetă și că probele adunate ar putea influența soluția în cauza respectivă. Accesul la avocat din fază timpurie protejează dreptul de a nu se auto-incrimina și reprezintă o garanție fundamentală împotriva relelor tratamente. Orice excepție de la acest drept trebuie delimitată în mod clar și, totodată, limitată în timp. Chiar și în cazul în care apar motive de constrângere, limitările nu trebuie să aducă atingere drepturilor suspectului sau inculpatului. În speță, absența avocatului reclamantului în timp ce se afla în custodia poliției i-a afectat în mod iremediabil dreptul la apărare, încălcându-se astfel art. 6 alin. (3) lit. (c) coroborat cu art. 6 alin. (1). Accesul la avocat trebuie să fie efectiv și concret.

Persoanele aflate în custodia poliției trebuie să fie încunoștințate în mod oficial cu privire la dreptul la apărare, inclusiv dreptul la asistență judiciară, în anumite condiții, însă poliția trebuie să le ofere, totodată, mijloace practice pentru contactarea și comunicarea cu avocatul apărării. În cazul în care legislația împiedică în mod sistematic persoanele acuzate de o infracțiune și aflate în custodia poliției, să beneficieze de acces la asistență juridică, se încălcă art. 6, chiar dacă persoanele acuzate de infracțiune aleg deseori să păstreze tăcerea.

(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Dayanan/Turcia, nr. 7377/03, 13 octombrie 2009, alin. (33)). În cauza Salduz, citată anterior (pct. 55), Curtea a subliniat importanţa stadiului anchetei pentru pregătirea procesului şi necesitatea de a fi asistat de un avocat încă de la primul interogatoriu efectuat de poliţie, cu excepţia cazului în care se demonstrează în împrejurările fiecărui caz că este necesară restrângerea acestui drept. Sarcina avocatului constă în special în a face în aşa fel încât să se respecte dreptul oricărui acuzat de a nu se autoincrimina.

Acest drept presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să îşi conceapă argumentaţia fără să recurgă la mijloace de probă obţinute prin constrângere sau presiuni contrar voinţei acuzatului (Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 100, Curte Europeană a Drepturilor Omului 2006-., şi Kolu împotriva Turciei, nr. 35811/97, 2 august 2005, pct. 51). Deși apărarea inculpatului intimat a invocat și alte nulități privind declarațiile date în faza de urmărire penală instanța de apel a reținut că, atât timp cât inculpatul audiat a fost asistat de un apărător, declarația dată nu este lovită de nulitate absolută; faptul că avocatul ales avea mandat pentru asistența în fața organelor de poliție și a asistat și la audierea făcută de procuror nu presupune lipsa de apărare, cât timp declarația consemnată în scris este semnată și de un apărător, prezumția este că acesta a asistat la audierea clientului său, prezumție ce nu a fost răsturnată în cauză.

O altă probă esențială în acuzarea inculpatului A., indicată de procuror în apelul promovat, este recunoașterea din grup făcută de persoana vătămată F.. Instanța de apel, în acord cu motivarea instanței de fond, a apreciat că, deși declarațiile persoanei vătămate au reprezentat indicii temeinice privind bănuiala de participare la comiterea infracțiunii și a inculpatului intimat, susținerile acesteia, fiind inconsecvente și contradictorii, nu pot sta la baza condamnării inculpatului, nefiind suficiente pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție de care inculpatul se bucură în procesul penal. Instanța de apel a reținut că este veridică susținerea instanței de fond vizând probabilitatea redusă ca persoana vătămată să fi recunoscut pe inculpat după ce l-a vizualizat doar prin vizorul ușii de acces în apartament.

Este adevărat că, din probele dosarului, nu rezultă că inculpatul A. ar fi fost prezentat persoanei vătămate pentru recunoaștere din grup având cătușe la mâini. Totuși, instanța de apel a constatat că, la data de 18 aprilie 2002, persoana vătămată F. a dat o declarație în fața organelor de urmărire penală, în care indica faptele petrecute, precizând că pe tânărul cu care a vorbit la ușă nu-l mai văzuse anterior și indicând semnalmentele acestuia, respectiv 22-23 de ani, 1,75 metri înălțime, atletic, cu un cioc subțire, părul negru, cu ochelari.

La data de 27 aprilie 2002, a avut loc recunoașterea din grup, context în care, după cum se poate observa din fotografia atașată dosarului de urmărire penală, inculpatul A. a ieșit clar în evidență și corespundea semnalmentelor declarate anterior de victimă; inculpatul intimat este singurul din grupul de trei persoane care poartă barbișon, context în care indicarea sa de către victimă, prin raportare la semnalmentele declarate cu cinci zile anterior, era mai mult decât previzibilă. Teoria și practica judiciară au fost constante în a preciza că, în situația identificării unei persoane dintr-un grup (recunoaștere din grup), grupul în care este introdus suspectul sau persoana bănuită trebuie să fie unul omogen, persoanele urmând să aibă trăsături aproximativ asemănătoare, astfel încât să nu i se inducă celei care face recunoașterea pe cine să aleagă din grup.

Or, în cazul de față, prin modul de constituire a grupului de persoane în care a fost introdus suspectul A., singurul care prezenta un element de identificare anterior indicat de victimă, barbișonul, persoanei vătămate i s-a ”sugerat” pe cine să aleagă, context în care procedeul probator al identificării și-a pierdut forța probantă în cauză. Instanța de apel a reținut astfel că recunoașterea din grup făcută de victima infracțiunii de tâlhărie nu reprezintă o probă veridică și care să poată fi avută în vedere pentru reținerea vinovăției inculpatului intimat. Aceasta mai ales în contextul în care, așa cum a reținut și instanța de fond, declarațiile persoanei vătămate sunt inconsecvente sub aspectul numărului de persoane văzute, al persoanei care i-a pulverizat spray lacrimogen în față, al persoanelor care au pătruns în locuință.

Prin raportare la probele anterior analizate instanța de apel a constatat că singurele probatorii ce mai pot susține participarea inculpatului intimat la comiterea infracțiunii de tâlhărie sunt unele declarații date de cei doi coinculpați, declarații ce au fost retractate, ca și declarațiile date de martori indirecți, care au susținut că au auzit fie pe inculpatul intimat A., fie pe ceilalți doi coinculpați, că și cel dintâi ar fi avut o contribuție la comiterea infracțiunii de tâlhărie în dauna persoanei vătămate F. Totuși, unii dintre martori audiați în cursul urmăririi penale nu și-au mai amintit ce au susținut în declarațiile date în urmă cu 15 ani. Martora N., de exemplu, nici nu-și mai amintea că a fost audiată.

Pe de altă parte, martorii O. și S., care și-au menținut declarațiile date în cursul urmăririi penale, sunt persoane interesate în cauză și au susținut că ar fi auzit fie pe inculpatul intimat, fie pe ceilalți doi coinculpați, în prezent condamnați definitiv, că au recunoscut/indicat participarea la comiterea infracțiunii și a inculpatului A. Martorul O. este fiul persoanei vătămate, iar martora S. este concubina acestuia. Așa cum s-a arătat anterior, orice recunoaștere sau indicare a inculpatului intimat ca participant la comiterea infracțiunii este nulă în contextul în care nu s-a făcut într-un cadru procesual legal. Inculpatul intimat și cele două persoane condamnate erau persoane vulnerabile la momentul efectuării perchezițiilor domiciliare, aflate în custodia organelor de poliție, context în care orice discuții redate de martorii asistenți ca aparținând acestora nu au valoare probantă.

În plus, a reținut că ”pontul” privind faptul că F. avea bani, a fost transmis autorilor faptei de către fiul martorei S., numitul E., care nu a mai putut fi identificat și audiat în mod nemijlocit de instanța de apel. Deși procurorul a reținut că informațiile au fost transmise de acest martor inculpatului A., este posibil ca acestea să fi fost transmise și direct numiților D. și C., atât martorul cât și persoanele acuzate de comiterea faptei făcând parte, la acel moment, din același grup. Instanța de apel a mai reținut că niciun moment inculpatul A. nu a recunoscut participarea sa la comiterea