ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 930/2017

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 930/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 930/2017

Deliberând

asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 335 din

28 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/45/2003, Curtea de Apel

Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a dispus, în

temeiul

disp. art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b)) C. proc. pen., respingerea, ca

nefondat, a apelului promovat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Iași

(cu referire la revizuentul A., conform Deciziei Înaltei Curții

de Curții de Justiție nr. 141/A din 21 aprilie 2015), împotriva

sentinței penale nr. 760 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași, pronunțată

în Dosarul penal nr. x/2002, sentință pe care a menținut-o.

În baza art. 273

alin. (4) C. proc. pen. a dispus plata de către Serviciul de Contabilitate

al Curții de Apel Iași către B., traducător autorizat, a

sumei de 23,15 lei, cu titlu de onorariu, suma urmând a fi inclusă în

cheltuielile judiciare.

În temeiul

disp. art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat

pentru soluționarea apelului au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 275

alin. (6) C. proc. pen. și art. 5 din Protocolul nr. 48025/2015 a dispus plata

parțială a onorariului apărătorului desemnat inițial

din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 200 lei (delegație din 06 august

2015, av. Burtan Cristina), din fondurile speciale ale Ministerului

Justiției, suma urmând a rămâne în sarcina statului.

Pentru a

decide astfel, Curtea de Apel Iași a reținut următoarele:

I.

a) Prin sentința penală nr. 760 din 19 decembrie 2002

pronunțată în Dosarul nr. x/2002, Tribunalul Iași

a dispus

următoarele:

A condamnat

pe inculpații:

pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii

de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), alin. (2)

1

lit.

a), b), c), C. pen. din 1969, cu aplic. art. 74 lit. c) și art. 76 lit. b)

C. pen. din 1969.

pedeapsa de 5 ani și 4 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii

de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), alin. (2)

1

lit.

a), b), c), C. pen. din 1969, cu aplic. art. 74 lit. c) și 76 lit. b) C.

pen. din 1969.

A aplicat

inculpaților disp. art. 71, 64 C. pen. din 1969.

În baza art. 350

C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpaților și, în

baza art. 88 C. pen. din 1969, a dedus din pedeapsa aplicată perioada

reținerii și arestării preventive începând cu 27 aprilie 2002 la

zi.

În baza art. 118

lit. b) C. pen. din 1969, a dispus confiscarea de la inculpați a unui

spray lacrimogen.

În baza art. 14

și 346 C. proc. pen. a luat act că partea vătămată nu

s-a constituit parte civilă.

11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. combinat cu art. 10 lit. c) C. proc. pen., a

achitat pe inculpatul A., pentru infracțiunea de complicitate la

tâlhărie, prev. de art. 26 C. pen. din 1969, raportat la art. 211 lit. a),

alin. (2)

1

lit. a), b), c) C. pen. din 1969.

În baza art. 350

C. proc. pen. a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de

sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 118/30 aprilie 2002 emis

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași.

În baza art. 88

C. pen. din 1969 a constatat că inculpatul a fost reținut și

arestat preventiv începând cu data de 27 aprilie 2002 la zi.

A dispus

comunicarea unei copii de pe prezenta sentință inculpatului, la locul

de deținere.

În baza art. 191

C. proc. pen. a obligat pe inculpații C. și D. la plata sumei de câte

2.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a

dispune astfel, Tribunalul Iași a reținut că cei trei

inculpați

au

fost trimiși în judecată la data de 23 mai 2002, în stare de arest

preventiv, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211

alin. (2) lit. a) și alin. (2)

1

lit. a), b), c), C. pen. din

1969 (D., C.), și, respectiv complicitate la tâlhărie prev. de art. 26

C. pen. din 1969, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), alin. (2)

1

lit. a), b), c) C. pen. din 1969 (A.).

Prin actul de

sesizare a instanței, s-a reținut, în fapt, că inculpații D.,

C. și A. se cunosc de mai multă vreme, din grupul lor de prieteni

făcând parte și numitul E., a cărui mamă întreținea o

relație de concubinaj cu fiul părții vătămate. De la

acesta din urmă, inculpații au aflat că în locuința

părții vătămate ar exista bunuri de valoare, pe care s-au

hotărât să le sustragă.

În ziua de 18

aprilie 2002, cei trei inculpați au luat cu ei o mapă, un pix și

o pereche de ochelari pe care urma să le poarte A., un spray lacrimogen pe

care inculpatul C. l-a ținut asupra sa și două perechi de

mănuși chirurgicale. De asemenea, inculpatul D. a luat o cagulă,

iar C. o șapcă pe care urmau să și le tragă peste chip

în momentul intrării în apartament.

După ce

au telefonat familiei F. și s-au asigurat că fiul părții

vătămate nu este acasă, inculpații s-au deplasat la

apartamentul acesteia din urmă pentru a suna la ușă. În dreptul

vizorului s-a așezat inculpatul A., care avea în mână o mapă

și un pix, iar la ochi avea ochelarii și care a sunat la

ușă. Întrebați fiind de partea vătămată cine

sunt, inculpatul A. a precizat că sunt de la biserică și strâng

fonduri, rugând-o să deschidă ușa.

În momentul

în care persoana vătămată a deschis ușa, inculpatul C. a

pulverizat cu un spray lacrimogen peste fața acesteia, victima, aceasta

dezechilibrându-se și căzând în hol. Inculpații C. și D. au

pătruns în apartament, iar A. a rămas la ușa apartamentului, în

exterior, pentru a asigura paza.

Inculpatul C.

s-a așezat peste abdomenul părții vătămate, i-a pus

pumnul peste gură pentru a o împiedica să strige după ajutor, după

care inculpatul D. a început să caute prin camere după obiecte de

valoare. Dintr-un dormitor a sustras din dulap un portmoneu ce conținea

suma de 1.400.000 lei, iar din bucătărie a luat o verighetă

și un inel din aur. Observând că partea vătămată purta

la urechi o pereche de cercei, inculpatul C. i-a luat și pe aceștia,

fiind ajutat și de partea vătămată pentru a-i desface din

încuietoare.

Cu banii

și bijuteriile, cei doi inculpați au părăsit apartamentul,

întâlnindu-se pe casa scării și cu inculpatul A., împreună

coborând din bloc și îndepărtându-se de zona respectivă.

La data de 21

aprilie 2002, inculpatul D. a amanetat verigheta din aur în greutate de 2.7 g,

la Casa de Amanet „x” SC G. SRL Iași, banii obținuți fiind

împărțiți cu inculpatul C. Prejudiciul cauzat, în valoare de

5.000.000 lei, a fost recuperat integral prin recuperarea, în natură, a obiectelor

sustrase.

Audiați

fiind, inculpații C. și D. au precizat, inițial, în faza

cercetării penale efectuate de lucrătorii de poliție, că la

comiterea faptelor a participat și inculpatul A., pentru ca, ulterior, în

declarațiile prezentate procurorului, precum și în depozițiile

date, în mod nemijlocit, în faza cercetării judecătorești,

să arate că, la comiterea faptei, inculpatul A. nu a fost prezent.

Inculpatul A.

a precizat, în mod constant, că nu a participat la comiterea

infracțiunii de tâlhărie, în ziua de 17 aprilie 2002 fiind prezent la

domiciliul său.

În

apărare, acesta a propus audierea martorilor G., H., I., J. și K.

Din

declarațiile martorilor precizați anterior s-a reținut că,

în dimineața zilei de 17 aprilie (n.ns.,18 aprilie, conform

îndreptării de eroare materială dispuse prin decizia penală nr. 410/23

noiembrie 2004 a Curții de Apel Iași, în Dosarul nr. x/2004)

inculpatul A. s-a deplasat cu prietena sa la grădinița din cartier,

pentru a-și duce fiica rezultată din altă căsătorie,

după care au mers la domiciliul acestuia, unde au stat permanent până

în jurul orelor 16,00, când au plecat din nou spre grădiniță. La

domiciliul inculpatului s-a aflat în permanență și tatăl

acestuia, care a confirmat susținerile fiului său.

Totodată,

despre prezența la domiciliu a inculpatului în cursul dimineții de 17

aprilie (n.ns., 18 aprilie, conform îndreptării de eroare materială

dispuse prin Decizia penală nr. 410 din 23 noiembrie 2004 a Curții de

Apel Iași în Dosarul nr. x/2004), când se pretinde că inculpatul a

participat la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, au

făcut precizări și martorii J. și K., care au vizitat

familia inculpatului în acea zi și au vorbit cu acesta.

Coroborând

declarațiile martorilor propuși în apărare de inculpatul A. cu

depozițiile inculpaților C. și D., precum și cu primele

declarații ale părții vătămate formulate imediat

după comiterea faptei, instanța a apreciat că infracțiunea

de tâlhărie reținută în actul de sesizare are ca autori doar pe

inculpații C. și D.

Instanța

de fond a apreciat că susținerile inculpatului A. privind

absența sa de la locul comiterii faptei sunt credibile, având în vedere

următoarele aspecte:

Inițial,

în declarațiile prezentate lucrătorilor de poliție, imediat

după comiterea faptei, partea vătămată a arătat

că tânărul care se afla în dreptul vizorului și avea în

mână o mapă și un pix este una și aceeași

persoană cu cea care a pulverizat jetul de spray lacrimogen înspre

fața victimei în momentul în care a deschis ușa. Totodată,

partea vătămată a arătat că, prin vizor, a sesizat

prezența și a unei alte persoane, formându-și convingerea

că, în exteriorul apartamentului, se aflau doi bărbați. Nici un

moment partea vătămată nu a făcut vorbire că la

ușă s-ar fi prezentat trei persoane. De altfel, așa se și

explică de ce pixul pe care inculpatul C. îl avea asupra sa împreună

cu o mapă, s-a găsit ulterior în apartament, acesta fiind una și

aceeași persoană cu cea care a sunat la ușă și

după aceea a pătruns în interiorul locuinței.

Cât

privește semnalmentele tânărului pe care victima permanent le-a

prezentat în detaliu, instanța a apreciat că acestea sunt comune cu

ale inculpatului C. În declarațiile sale, acesta a arătat că,

înainte de pătrunderea în apartament, pe față i-au fost desenate

cu un creion dermatograf, de către inculpatul D., o mustață

și un barbișon, exact semnalmentele ulterior regăsite de partea

vătămată pe figura inculpatului A. și pe care acesta le

purta în mod natural în prima fază a cercetărilor penale. De altfel,

cei doi inculpați prezintă o fizionomie asemănătoare, care

poate crea anumite confuzii, mai ales la o vizionare printr-un vizor cu

lentilă convexă, ce conduce în mod firesc la o oarecare deformare a

trăsăturilor.

Cu privire la

depozițiile martorilor asistenți de la reconstituire și la

recunoașterea din grup, instanța de fond a reținut că M.

și N., prezente la momentul efectuării reconstituirii, au arătat

că, la realizarea acestei proceduri, au participat numai doi

inculpați, respectiv C. și D., care au recunoscut comiterea faptei.

Despre prezența unei a treia persoane la comiterea faptei, martorele nu au

auzit nimic de la cei doi inculpați, despre această împrejurare

vorbind numai vecinii.

Cu privire la

efectuarea acestui act procedural, cunoscut în literatură ca fiind o

formă auxiliară a cercetării la fața locului, instanța

a arătat că această procedură s-a realizat cu

încălcarea disp. art. 130 alin. (2) C. proc. pen. din 1968, care stabilesc

în mod imperativ prezența inculpatului la locul comiterii faptei,

indiferent de poziția sa procesuală.

S-a mai

arătat că absența unuia dintre inculpați la efectuarea

acestui act este de neconceput, deoarece aceștia sunt puși să

repete modul în care au acționat la comiterea faptei, deci să

reproducă elementul material al laturii obiective al infracțiunii.

Prin acest act procedural se urmărește tocmai stabilirea

împrejurărilor și condițiilor în care fapta a fost săvârșită.

Or, în condițiile în care inculpații C. și D. au recunoscut

constant comiterea faptei, singurul element ce se impunea clarificat fiind doar

prezența la locul comiterii faptei a inculpatului A., nu rezultă

rațiunea pentru care acest act a fost realizat în lipsa sa.

Instanța

de fond a apreciat că, realizată în aceste condiții,

această activitate procedurală devine lipsită de

eficiență, fiind efectuată și cu încălcarea

dispozițiilor procedurale în materie și a dispus înlăturarea ei

din ansamblul probator.

S-a mai

reținut că aceleași suspiciuni se conturează și cu

privire la realizarea recunoașterii din grup a inculpatului A. La

această acțiune nu au participat și ceilalți

inculpați, cum ar fi fost firesc, iar martorii asistenți nu au putut

preciza dacă inculpatul a fost adus în încăpere cu cătușe

la mâini, împrejurare ce ar fi putut conduce la o identificare a acestuia,

fără niciun fel de ezitare, de către partea

vătămată.

Analizând

depozițiile inculpaților și probele testimoniale existente în

cauză, instanța a constatat că inculpatul A. nu se face vinovat

de comiterea infracțiunii de complicitate la tâlhărie

reținută în sarcina sa prin actul de sesizare al instanței,

și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. coroborat cu art. 10 lit.

c) C. proc. pen. din 1968, a dispus achitarea.

Analizând

actele și lucrările dosarului prin prisma art. 1 alin. (1) și art.

3 C. proc. pen. din 1968, care constituie atât principii de bază în

desfășurarea procesului penal, cât și garanții de

natură a înlătura orice fel de discriminare, instanța a

constatat că, deși s-au depus eforturi atât de organele de

urmărire penală cât și de instanța de judecată pentru

aflarea adevărului, nu s-a putut dovedi cu certitudine vinovăția

inculpatului A. în săvârșirea infracțiunii de complicitate la

tâlhărie.

I. b).

Împotriva sentinței penale nr. 760 din 19 decembrie 2002

pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul nr. x/2002, a formulat

apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, criticând sentința

penală pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele

de apel depuse la dosarul cauzei, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Iași a arătat, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., că

inculpații

C. și D. au declarat că au comis infracțiunea de tâlhărie

împotriva părții vătămate F., împreună cu inculpatul A.,

relatând în amănunt activitatea desfășurată de acesta din

urmă, cu ocazia interogării lor de organele de poliție și

de către procuror.

Astfel, în

perioada 27 aprilie - 13 mai 2002, cei doi inculpați au fost audiați

de mai multe ori, atât cu ocazia arestării preventive, cât și la prelungirea

acestei măsuri, ei revenind asupra tuturor acestor declarații în

etapa prezentării materialului de urmărire penală. Mai mult, cei

doi inculpați nu au explicat, în mod logic și pertinent, de ce au

revenit asupra declarațiilor date chiar și în prezența

apărătorilor aleși. Avându-se în vedere contradicțiile

dintre declarațiile inculpaților D. și C., pe de o parte,

și cele ale inculpatului A., pe de altă parte, în cursul

urmăririi penale au fost efectuate confruntări între aceștia,

context în care primii doi inculpați au relatat activitatea realizată

de A. în comiterea infracțiunii de tâlhărie.

În ceea ce

privește martorii în apărare, propuși de inculpatul A., s-a

menționat că instanța a admis audierea numiților I., J.

și K., fără a stabili modul de identificare a acestora, în

condițiile în care inculpatul însuși a arătat, pe parcursul

urmăririi penale, că nu poate identifica persoanele care l-au

văzut în ziua comiterii faptei, decât numai după fizionomie, iar în

declarațiile de la cercetarea judecătorească nici nu le-a

menționat. Mai mult, inculpatul nu a explicat de ce nu a menționat în

declarație numele acestor persoane pe care ar fi trebuit, în mod firesc,

să le cunoască, fiind în relații apropiate cu ele (prietena mamei

sale, prietena concubinei sale ori socrul fratelui său).

S-a apreciat

inexplicabilă însușirea de către instanță a

declarațiilor martorilor G., H., J., I. și K., în condițiile în

care s-a arătat, în conținutul hotărârii judecătorești

atacate, că aceste mărturii se referă la data de 17 aprilie, pe

când infracțiunea de tâlhărie reținută în sarcina celor

trei inculpați a fost comisă la data de 18 aprilie 2002.

Partea

vătămată F. a afirmat în mod constant că tânărul pe

care l-a văzut prin vizorul ușii în ziua de 18 aprilie 2002 este

inculpatul A., pe care l-a și recunoscut din grup de persoane, iar faptul

că susnumita a arătat că în apartament au intrat două

persoane este real. Este firesc că aceasta nu a perceput prezența

unei a treia persoane, întrucât complicele a asigurat paza pe scara blocului.

Mai mult, părții vătămate i-a fost prezentat și

inculpatul C., la data de 13 mai 2002, ocazie cu care ea a arătat „cu

siguranță nu este acesta tânărul pe care l-am văzut prin

vizor”.

S-a

considerat, astfel, că nu putea fi înlăturată declarația

părții vătămate, care a descris în amănunt fizionomia

persoanei văzute prin vizor, precum și obiectele pe care aceasta le

avea în mână: mapa și un pix. Dacă s-ar accepta că

tânărul văzut de partea vătămată este inculpatul C.,

nu s-ar explica de ce spray-ul ținut de acesta în mână nu a fost

observat de numita F., împreună cu mapa și pixul.

Cât

privește presupunerea instanței că pixul găsit în

apartamentul părții vătămate i-a aparținut

inculpatului C., este nefondată, întrucât inculpatul D. a declarat, la

fila 96 d.u.p. că „în sufragerie mi-a căzut din buzunar un pix din

plastic roz pe care îl luasem de acasă (…)”.

Instanța

și-a însușit ultima declarație a inculpatului C. privind

deghizare sa, prin desenarea pe chip de către inculpatul D. a unei

mustăți și a unui barbișon, deși aceste afirmații

sunt puerile și denotă intenția vădită a

inculpaților de inducere în eroare a organelor de urmărire

penală și a instanței de judecată. Mai mult, instanța

a apreciat că trăsăturile inculpatului A. sunt comune cu ale

inculpatului C., însă a omis să redea celelalte elemente de deghizare

indicate chiar de inculpații C. și D., și anume, inculpatul D. a

arătat că C. a purtat pantofi cu tocuri înalte pentru a nu putea fi

recunoscut, iar acesta din urmă a declarat că „am avut pantofi obișnuiți

pentru a se asorta cu pantalonii negri cu dungă neagră pe care îi

aveam”.

Înlăturarea

de către instanță a reconstituirii din ansamblul probator al

cauzei, pe considerentul că a fost efectuată numai de inculpații

C. și D., este nelegală, întrucât acest act a fost efectuat cu

respectarea disp. art. 130 C. proc. pen. din 1968. În mod firesc, organele de

poliție au efectuat reconstituirea faptei de tâlhărie împotriva

părții vătămate F. cu inculpații C. și D.,

întrucât aceștia au recunoscut că au comis fapta și au indicat

modul în care au acționat. Era inutilă, în sensul prev. de art. 67 C.

proc. pen. din 1968, prezența inculpatului A. la efectuarea acestui act,

în condițiile în care acesta a negat participarea sa la comiterea faptei,

aspect consemnat chiar în conținutul procesului verbal întocmit cu ocazia

reconstituirii.

De asemenea,

Parchetul a considerat nelegală și înlăturarea, din materialul

probator al cauzei, a recunoașterii din grup a inculpatului A. de

către partea vătămată F., pe considerentul că la

această acțiune ar fi trebuit să participe și

inculpații C. și D. Întrucât partea vătămată a

arătat că a văzut prin vizorul ușii o singură

persoană, pe care o poate recunoaște, iar persoanele care au intrat

ulterior în apartament aveau fesuri trase pe chip, a fost firesc ca numai

inculpatul A. să fie supus recunoașterii din grup de persoane, el

fiind tânărul care a vorbit cu numita F.. În acest sens, literatura

și practica de specialitate au statuat în mod ferm: „dacă uneia

și aceleiași persoane urmează să i se prezinte pentru

recunoaștere mai multe persoane, pentru a se asigura obiectivitatea

rezultatului obținut, este necesar ca grupul să fie schimbat de

fiecare dată, adică fiecare persoană să fie prezentată

pentru recunoaștere în alt grup” (F. Stancu - „Criminalistică”,

Ministerul de Interne „Tratat de tactică criminalistică”, etc.).

Procurorul a

considerat că este inadmisibilă prezumția instanței de

judecată că inculpatul A. a fost introdus în grupul de persoane

prezentat părții vătămate având cătușe la mâini,

în condițiile în care martorii asistenți nu au făcut o astfel de

afirmație, iar din fotografia judiciară executată cu ocazia

recunoașterii din grup se observă, în mod clar, că inculpatul nu

a avut vreun semn distinctiv, cu atât mai puțin cătușe.

În afara

acestor argumente, procurorul a susținut că sentința penală

criticată este netemeinică sub aspectul achitării inculpatului A.

și din următoarele considerente:

- instanța

de judecată nu s-a pronunțat în legătură cu

declarațiile mai multor martori care confirmă participarea

inculpatului A. la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie,

neprecizând dacă și le-a însușit ori, dimpotrivă, le-a

înlăturat, și anume, declarațiile martorului O. (care a

arătat: „pe drum, în mașină, A. mi-a spus că, împreună

cu C. și D. a participat la tâlhărie asupra mamei sale”, precum

și „A. a declarat că bijuteriile furate de la mama mea sunt la

locuința lui D.”); declarațiile martorului Z., tatăl

inculpatului D., care a declarat că, la locuința sa, organele de

poliție au găsit un inel, o verighetă și o pereche de

cercei din aur, despre care fiul său a spus că „provin de la F.

și le-a furat împreună cu C. și A.”; declarațiile martorei S.,

care a participat la percheziția efectuată la locuința

inculpatului D., arătând „D. mi-a spus că, împreună cu A.

și C. au tâlhărit-o pe F. și a planificat acest furt

împreună cu cei doi pentru că a aflat că la locuința

victimei se află lucruri de valoare și bijuterii”; declarațiile

martorilor P. și R., administratorii casei de amanet unde inculpatul A. a

condus organele de poliție, care au declarat că „ne-a spus că

el, împreună cu alți doi prieteni ai săi au comis o

tâlhărie asupra unei femei bătrâne la data de 18 aprilie 2002”;

declarațiile martorului E., care a arătat că inculpatul A. a

fost cel care a solicitat în repetate rânduri „să spargem locuința

concubinului mamei sale”, pentru că aflase că acesta are lucruri de

valoare.

-

instanța nu s-a pronunțat în legătură cu declarațiile

date de acesta în faza inițială a cercetării, când a arătat

că bijuteriile sustrase de la partea vătămată F. se

află la locuința lui D., afirmație care s-a confirmat (fiind

ridicate din acest loc) și a contribuit la identificarea celorlalți

doi inculpați.

Prin Decizia penală

nr. 402 din 04 noiembrie 2003 a Curții de Apel Iași, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. x/2003, a fost admis apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și s-a dispus condamnarea

inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 5 ani, pentru comiterea

infracțiunii de complicitate la tâlhărie.

I. c)

Soluția instanței de apel a fost menținută prin Decizia penală

nr. 2679 din 18 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2003.

La data de 31

mai 2004, Tribunalul Iași a emis pe numele persoanei condamnate mandatul

de executare a pedepsei închisorii nr. 950/2002. Condamnatul A. a fost dat în

urmărire internațională, fiind arestat în executarea mandatului

emis, la data de 09 ianuarie 2010; a fost liberat condiționat din

executarea pedepsei la data de 16 mai 2014.

II. Prin Decizia

penală nr. 141 din 21 aprilie 2015, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală,

a admis cererea de revizuire în cazul

hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, formulată de

condamnatul A. și, conform art. 465 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a

desființat Decizia penală nr. 2679 din 18 mai 2004 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală,

și, în parte, Decizia penală nr. 402 din 04 noiembrie 2003 a

Curții de Apel Iași, secția penală, numai cu privire la

revizuentul A. și a trimis cauza la Curtea de Apel Iași, în vederea

rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Iași împotriva sentinței penale nr. 760 din 19 decembrie 2002 a

Tribunalului Iași, Secția penală, cu referire la revizuent.

Înalta Curte

a reținut că ”

sunt îndeplinite condițiile de

admisibilitate a cererii de revizuire, respectiv: există o hotărâre

definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a

constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale

a (cauza A. c. României), consecințele grave ale încălcării

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la

aceasta continuă să se producă și nu pot fi remediate decât

prin revizuirea hotărârii pronunțate, cererea este formulată în

termenul prevăzut de art. 465 alin. (4) C. proc. pen., de persoana al

cărei drept s-a constatat că a fost încălcat.

Potrivit

hotărârii Curții Europene din data de 5 martie 2013, publicată

în M. Of. partea I nr. 253 din 8 aprilie 2014, s-a constatat că atât

curtea de apel, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție

au pronunțat o hotărâre de condamnare a inculpatului A.

fără audierea în persoană a acestuia și a martorilor,

deși fusese achitat în primă instanță, fiind încălcat

dreptul la un proces echitabil al inculpatului.

Astfel,

încălcarea dreptului la un proces echitabil al inculpatului, prevăzut

de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a

produs atât la instanța de apel (Curtea de Apel Iași) - care a

desființat hotărârea de achitare a inculpatului și s-a

pronunțat în stabilirea vinovăției acestuia pentru aspecte cu

caracter faptic predominant, fără audierea sa și a martorilor

care în fața tribunalului își retrăseseră declarațiile

- cât și în fața instanței de recurs.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut că procedura în

fața jurisdicției de recurs era o procedură completă, care

urmărea aceleași reguli ca o procedură de fond și că

Înalta Curte putea să decidă fie confirmarea achitării

inculpatului, fie să-l declare vinovat după ce a realizat o apreciere

completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției

părții interesate, administrând, după caz, noi mijloace

probatorii.

Constatând

că în speță, încălcarea dreptului inculpatului la un proces

echitabil a survenit, mai întâi, în fața instanței de apel,

instanță care, în virtutea caracterului devolutiv al apelului,

trebuia să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept

(substanțial sau procesual), fapt ce presupunea verificarea situației

de fapt în cauză printr-o readministrare sau completare a probatoriului,

se impunea pe lângă audierea inculpatului și reaudierea martorilor

acuzării și apărării, Înalta Curte, pentru a se complini

acest aspect a trimis cauza la Curtea de Apel Iași, în vederea

rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Iași împotriva sentinței penale nr. 760/19 decembrie 2002 a

Tribunalului Iași, numai cu referire la revizuentul A., cu respectarea

drepturilor și garanțiilor procesuale în vederea asigurării unui

proces echitabil inculpatului.”

III. În

rejudecarea apelului după admiterea cererii de revizuire, Curtea de Apel

Iași a procedat la administrarea nemijlocită a probelor avute în

vedere pentru trimiterea în judecată a inculpatului și a probelor

reținute de instanța de fond ca temei al achitării.

După

administrarea aproape în totalitate a declarațiilor testimoniale, în luna

septembrie 2016, din motive obiective, s-a modificat componența

completului de judecată în apel, pe rolul căruia se afla cauza,

context în care s-a pus în vedere părților să precizeze

probatoriile a căror readministrare se solicită. Nici inculpatul

și nici procurorul nu au solicitat, în acest context, administrarea altor

probe.

Instanța

de apel, având în vedere considerentele Deciziei penale nr. 141/A din 21

aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a

dispus din oficiu reaudierea martorilor din lucrări și a

coinculpaților D. și C., la acest moment condamnați definitiv.

Au fost

audiați nemijlocit, de către completul de judecată care a

pronunțat soluția recurată, martorii D. (prin

videoconferință cu autoritățile judiciare din Belgia), C., O.,

S. și N.

Audierea

persoanei vătămate F. nu a mai fost posibilă, acesta fiind

decedată din data de 30 septembrie 2002.

Inculpatul A.

nu a dorit să dea declarație în calitate de inculpat în fața

completului de judecată în apel.

Pe parcursul

judecății la instanța de apel, apărarea inculpatului a

invocat mai multe nulități referitoare la probele administrate pe

parcursul urmăririi penale, nulități examinate odată cu

fondul cauzei, dată fiind situația specială a acestui dosar, în

care judecata la fond s-a derulat conform regulilor stabilite de C. proc. pen.

din 1968, iar judecată în apel s-a derulat potrivit C. proc. pen. din 2010,

intrat în vigoare la 01 februarie 2014 (potrivit principiului de drept privind

activitatea normelor de procedură).

Conform

practicii constante a Înaltei Curți, sub imperiul C. proc. pen. din 1968,

nulitatea probelor era analizată odată cu fondul cauzei, întrucât

doar la acel moment judecătorul putea verifica probatoriile administrate,

fără riscul de a se antepronunța în cauza dedusă

judecății.

La aprecierea

nulităților invocate de apărare, instanța de apel a avut în

vedere și faptul că, potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2013, ”Actele

de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen.,

cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor,

rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege.

Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de

intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile

C. proc. pen. În cauzele aflate în curs de judecată la data intrării

în vigoare a legii noi, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a

dispozițiilor legale privind prezența obligatorie a învinuitului sau

a inculpatului ori asistarea obligatorie a acestora de către

apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor”.

Curtea de

Apel Iași, în rejudecarea apelului după admiterea cererii de revizuire,

a constatat următoarele:

Instanța

de fond a analizat coroborat probele administrate în cauză și a

concluzionat corect că fapta pentru care procurorul a dispus sesizarea

instanței nu a fost comisă de inculpatul A. în calitate de complice,

probatoriul administrat nefiind suficient pentru răsturnarea

prezumției de nevinovăție de care inculpatul intimat se

bucură în procesul penal.

Reprezentantul

parchetului a susținut, în apel, că vinovăția inculpatului

rezulta din declarațiile unor martori, date, de regulă, în faza

urmăririi penale, fără a avea în vedere că, potrivit art. 103

C. proc. pen. în vigoare, ”Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin

lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma

evaluării tuturor probelor administrate în cauză. În luarea deciziei

asupra existenței infracțiunii și a vinovăției

inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la

toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța

are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice

îndoială rezonabilă”. Textul legal este aproximativ același cu art.

63 C. proc. pen. din 1968.

S-a apreciat

că, în mod corect, instanța de fond nu a dat ”valoare absolută”

declarațiilor date de martorii audiați în faza urmăririi penale.

Deși martorii audiați în fața instanței de apel nu-și

mai aminteau faptele, aspect credibil de vreme ce, de la momentul faptei

ilicite a cărei victimă a fost F., au trecut peste 15 ani,

instanța de apel a reținut că nici probatoriile administrate în

faza urmăririi penale nu sunt credibile, fiind afectate parțial de

vicii de procedură, după cum a susținut și apărarea.

Astfel,

principalele probatorii avute în vedere de procuror pentru a dispune trimiterea

în judecată a inculpatului A. au fost declarațiile coinculpaților,

în prezent condamnați definitiv, C. și D. În declarațiile

inițiale, cei doi au susținut că A. s-a aflat împreună cu

ei la comiterea faptei din dimineața zilei de 18 aprilie 2002, însă

ulterior au revenit asupra acestor susțineri.

Procurorul a

apreciat că instanța ar trebui să aibă în vedere

declarațiile celor doi coinculpați privind participarea la comiterea

infracțiunii a inculpatului intimat A., întrucât susținerile lor sunt

veridice, fiind reiterate inclusiv în fața procurorului, în prezența

unor apărători.

Din analiza

dosarului de urmărire penală rezultă că prima

declarație a fost luată inculpatului D. la data de 27 aprilie 2002,

fără a fi prezent vreun avocat. Din cuprinsul declarației

rezultă că inculpatului i s-a adus la cunoștință

învinuirea și că nu a renunțat la dreptul de a avea un

apărător, întrucât în varianta ”nu” doresc, ”nu” este tăiat.

Declarația din 27 aprilie nu are în cuprinsul ei consemnată ora la

care a fost luată, în condițiile în care în aceeași zi, la orele

20:30, inculpatul D. a fost reținut, conform ordonanței de la fila

101 din dosar. S-a menționat că, la acel moment, pentru D. depusese

delegație un apărător, avocat T., care nu asistase însă la

prima declarație, deși delegația era datată 26 aprilie 2002,

iar data atașării sale la dosar nu rezultă.

S-a constatat

real că, la 28 aprilie 2002, inculpatul D. a fost audiat în prezența

unui avocat, menținând declarațiile anterioare, poziție

manifestată și prin declarația din 30 aprilie 2002, când

inculpatul a menținut declarațiile în care îl indicase pe inculpatul

intimat A. ca fiind participant la comiterea infracțiunii de

tâlhărie.

Într-o

declarație din 21 mai 2002, inculpatul D. a retractat însă cele

anterior susținute, în prezența unui avocat, declarând că

inculpatul A. nu participase împreună cu el și cu C. la comiterea

infracțiunii.

S-a

arătat că aceeași este situația și în ce privește

declarația dată de C., care, la data de 27 aprilie 2002, a fost

audiat de două ori. Dacă din cuprinsul declarației de la fila

118 rezultă că inculpatul nu a dorit avocat, declarația de la

fila 122, pe formular, nu are menționată ora la care a fost

luată, deși, în aceeași zi, la 20:30, inculpatul fusese

reținut, potrivit ordonanței de reținere de la fila 125 din

dosar. Nu rezultă, astfel, dacă audierea învinuitului de la acel

moment C. a avut loc anterior sau ulterior reținerii sale.

La datele de

28 aprilie 2002 și 30 aprilie 2002, inculpatul C. a fost audiat în

prezența unui apărător, menținând declarațiile

anterioare vizând participarea inculpatului A. la comiterea infracțiunii

de tâlhărie. De asemenea, inculpatul a fost audiat și la data de 13

mai 2002, în prezența unui alt apărător ales, context în care a

menținut declarațiile anterioare.

La fel ca în

cazul inculpatului D., la data de 21 mai 2002, inculpatul C. a dat o

declarație, în prezența unui apărător, în care a retractat susținerile

anterioare privind participarea inculpatului A. la comiterea infracțiunii.

Potrivit art.

171 C. proc. pen. din 1968, învinuitul sau inculpatul avea dreptul să fie

asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale, iar organele

judiciare erau obligate să-i aducă la cunoștință acest

drept. Conform aceluiași text, asistența juridică era

obligatorie când învinuitul sau inculpatul era reținut sau arestat, chiar

în altă cauză.

Potrivit art.

6 din același Cod, organele judiciare aveau obligația să

încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima

declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător,

consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare. În condițiile

și în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare erau obligate

să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a

învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu avea apărător

ales.

Conform art.

197 alin. (2) din același act normativ sub imperiul căruia a fost

efectuată urmărirea penală în cauză, dispozițiile

relative la asistarea învinuitului sau inculpatului de către

apărător, când asistența era obligatorie potrivit legii, erau

prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.

În acest

context, instanța de apel a constatat ca fiind nule absolut

declarațiile date în cursul urmăririi penale de către D. la data

de 27 aprilie 2002, la data de 28 aprilie 2002, precum și cea dată de

către C. la data de 27 aprilie 2002, apreciind că lipsa orei de pe

aceste înscrisuri, deși în aceeași zi inculpații fuseseră

reținuți de organele de poliție, determină interpretarea

acestei situații în favoarea inculpatului, conchizând că

declarațiile au fost luate celor doi coinculpați cu încălcarea

dreptului la apărător.

Celelalte

declarații date de coinculpații, la acel moment, D. și C., în

prezența unor avocați, instanța de apel le-a analizat coroborat

cu ansamblul probator administrat în prezenta cauză.

Cu privire la

declarațiile date de inculpatul A. în cursul urmăririi penale,

instanța de apel a constatat că, la dosarul cauzei, la data de 27

aprilie 2002, a fost depusă delegație de către un avocat ales

pentru inculpat. Delegația este datată 27 aprilie 2002, iar data

atașării sale la dosar nu rezultă. Cu toate acestea, în

aceeași zi, inculpatul a fost audiat, fără avocat, însă

fără a recunoaște faptele de care era acuzat.

Într-o

declarație dată la 28 aprilie 2002, tot fără a fi prezent

un avocat, inculpatul A. a recunoscut comiterea unei alte infracțiuni de furt,

însă nu și infracțiunea de tâlhărie de care era acuzat în

prezenta cauză; din cuprinsul acestei declarații, nu rezultă

că inculpatului i s-a adus la cunoștință dreptul de a avea

un avocat și nici că ar fi renunțat la acest drept. Aceasta în

condițiile în care inculpatul fusese reținut din data de 27 aprilie

2002, ora 20:30.

Inculpatul a

dat și alte declarații în cursul urmăririi penale, la 28 și

30 aprilie 2002, ca și în data de 13 mai 2002, toate în prezența unui

apărător și fără a recunoaște faptele de care era

acuzat în prezenta cauză.

Ca atare, în

raport de declarațiile date de inculpatul A. în cursul urmăririi

penale, instanța de apel a reținut ca fiind lovite de nulitate

absolută declarațiile din 27 aprilie 2002 și 28 aprilie 2002,

date la care inculpatul era reținut, fără a fi prezent un

apărător ales sau din oficiu, conform considerentelor avute în vedere

de instanță în cazul declarațiilor date de ceilalți doi

coinculpați de atunci, în prezent audiați în calitate de martor.

S-a

reținut că, în cauza Potcoavă împotriva României, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că ”reclamantului i s-a adus atingere

fără tăgadă prin restricționările accesului

său la un avocat prin aceea că declarația sa dată

poliției a fost folosită la condamnarea sa. Nici asistența

asigurată ulterior de un avocat și nici natura în contradictoriu a

procedurilor nu au putut să remedieze deficiențele care au

apărut pe durata reținerii sale de către poliție. În

concluzie, deși reclamantul a avut ocazia să conteste probele împotriva

sa, lipsa unui avocat în timpul interogatoriului din arestul poliției a

adus atingere iremediabil dreptului său la apărare în măsura în

care probele obținute în acest mod, deși declarate nelegale prin

decizia definitivă a instanței, au fost folosite în continuare în

etapele ulterioare ale procedurii pentru condamnarea reclamantului. A fost

încălcat art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție”.

Cu privire la

motivul invocat de procuror, referitor la faptul că vinovăția

inculpatului A. este susținută de declarațiile

coinculpaților D. și C., prin raportare la confruntarea

realizată de procuror, dar și la reconstituirea la care au participat

cei doi coinculpați, instanța de apel a constatat că, în

contextul procedeului probator al confruntării, D. și C. nu au fost

asistați de un apărător ales sau din oficiu, după cum nici

inculpatul intimat A. nu a fost asistat de apărător, deși, la

acel moment, toți trei erau în stare de reținere, cele două

procese-verbale de confruntare fiind datate 28 aprilie 2002, pe când cei trei

inculpați fuseseră reținuți de organele judiciare în seara

anterioară acestei zile, la 27 aprilie 2002, orele 20:30.

Prin urmare,

raportat la dispozițiile legale anterior menționate, instanța de

apel a constatat ca fiind nule absolut declarațiile date de cei doi

coinculpați, ca și de inculpatul A., în contextul confruntării.

Aceleași

dispoziții legale erau incidente și cu ocazia reconstituirii ce a

avut loc la data de 8 mai 2002. La acel moment, inculpații D. și C.

erau arestați preventiv, starea lor de detenție provizorie începând

cu reținerea din 27 aprilie 2002 și finalizându-se cu

pronunțarea deciziei definitive prin care s-a dispus condamnarea acestora.

Prin urmare,

dincolo de motivul reținut de instanța de fond pentru a înlătura

din ansamblul materialului probator proba cu reconstituirea, instanța de

apel a reținut că această probă este lovită de

nulitate absolută din cauza încălcării dreptului la apărare

al celor doi inculpați, potrivit dispozițiilor art. 171 și 197 C.

proc. pen. din 1968, în vigoare la data la care au fost administrate probele.

Deși

prevederile art. 88 și art. 130 C. proc. pen. din 1968 nu prevedeau

obligativitatea prezenței apărătorului, atunci când

reconstituirea sau confruntarea viza inculpați aflați în stare de detenție,

textul era unul general, din materia probelor, și trebuia completat cu

celelalte dispoziții ce vizau garantarea dreptului la apărare al

persoanei acuzate. A interpreta altfel dispozițiile legale atunci în

vigoare înseamnă a considera că procurorul, eludând prevederile

legale privind audierea inculpatului arestat preventiv doar în prezența

unui apărător ales sau din oficiu, putea obține mărturii

din partea acestuia în contextul altor procedee probatorii, precum confruntarea

sau reconstituirea, eludând dreptul la apărare al inculpatului.

Instanța de apel a apreciat că o atare interpretare nu poate fi

dată, întrucât garantarea dreptului la apărare reprezintă

premisa desfășurării unui proces echitabil, ca drept fundamental

al oricărei persoane acuzate.

Dreptul la

avocat în fazele inițiale ale procedurii penale este deosebit de important

pentru că tăcerea inculpatului sau suspectului poate fi interpretată

în sens nefavorabil. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza John

Murray/Regatul Unit, nr. 18731/91, 8 februarie 1996, alin. (66)). În cauza

Salduz/Turcia Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Salduz/Turcia, nr.

36391/02, 27 noiembrie 2008, alin. (54)-(62)) Curte Europeană a Drepturilor

Omului a confirmat faptul că, pentru ca dreptul la un proces echitabil

să rămână "concret și efectiv", accesul la avocat

trebuie să fie asigurat de la primul interogatoriu al poliției.

Curtea a constatat că suspecții sunt deosebit de vulnerabili în faza

de anchetă și că probele adunate ar putea influența

soluția în cauza respectivă. Accesul la avocat din fază timpurie

protejează dreptul de a nu se auto-incrimina și reprezintă o

garanție fundamentală împotriva relelor tratamente. Orice

excepție de la acest drept trebuie delimitată în mod clar și,

totodată, limitată în timp. Chiar și în cazul în care apar

motive de constrângere, limitările nu trebuie să aducă atingere

drepturilor suspectului sau inculpatului. În speță, absența

avocatului reclamantului în timp ce se afla în custodia poliției i-a

afectat în mod iremediabil dreptul la apărare, încălcându-se astfel

art. 6 alin. (3) lit. (c) coroborat cu art. 6 alin. (1).

Accesul la

avocat trebuie să fie efectiv și concret. Persoanele aflate în

custodia poliției trebuie să fie încunoștințate în mod

oficial cu privire la dreptul la apărare, inclusiv dreptul la

asistență judiciară, în anumite condiții, însă

poliția trebuie să le ofere, totodată, mijloace practice pentru

contactarea și comunicarea cu avocatul apărării. În cazul în

care legislația împiedică în mod sistematic persoanele acuzate de o

infracțiune și aflate în custodia poliției, să beneficieze

de acces la asistență juridică, se încălcă art. 6,

chiar dacă persoanele acuzate de infracțiune aleg deseori să

păstreze tăcerea. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza

Dayanan/Turcia, nr. 7377/03, 13 octombrie 2009, alin. (33)).

În cauza

Salduz, citată anterior (pct. 55), Curtea a subliniat importanţa

stadiului anchetei pentru pregătirea procesului şi necesitatea de a

fi asistat de un avocat încă de la primul interogatoriu efectuat de

poliţie, cu excepţia cazului în care se demonstrează în

împrejurările fiecărui caz că este necesară

restrângerea acestui drept. Sarcina avocatului constă în special în a

face în aşa fel încât să se respecte dreptul oricărui acuzat

de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune ca, într-o cauză

penală, acuzarea să încerce să îşi conceapă

argumentaţia fără să recurgă la mijloace de

probă obţinute prin constrângere sau presiuni contrar voinţei

acuzatului (Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 100, Curte Europeană

a Drepturilor Omului 2006-., şi Kolu împotriva Turciei, nr. 35811/97, 2

august 2005, pct. 51).

Deși

apărarea inculpatului intimat a invocat și alte nulități

privind declarațiile date în faza de urmărire penală

instanța de apel a reținut că, atât timp cât inculpatul audiat a

fost asistat de un apărător, declarația dată nu este

lovită de nulitate absolută; faptul că avocatul ales avea mandat

pentru asistența în fața organelor de poliție și a asistat

și la audierea făcută de procuror nu presupune lipsa de

apărare, cât timp declarația consemnată în scris este

semnată și de un apărător, prezumția este că

acesta a asistat la audierea clientului său, prezumție ce nu a fost

răsturnată în cauză.

O altă

probă esențială în acuzarea inculpatului A., indicată de

procuror în apelul promovat, este recunoașterea din grup făcută

de persoana vătămată F.. Instanța de apel, în acord cu

motivarea instanței de fond, a apreciat că, deși

declarațiile persoanei vătămate au reprezentat indicii temeinice

privind bănuiala de participare la comiterea infracțiunii și a

inculpatului intimat, susținerile acesteia, fiind inconsecvente și

contradictorii, nu pot sta la baza condamnării inculpatului, nefiind

suficiente pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție de

care inculpatul se bucură în procesul penal.

Instanța

de apel a reținut că este veridică susținerea

instanței de fond vizând probabilitatea redusă ca persoana

vătămată să fi recunoscut pe inculpat după ce l-a

vizualizat doar prin vizorul ușii de acces în apartament.

Este

adevărat că, din probele dosarului, nu rezultă că

inculpatul A. ar fi fost prezentat persoanei vătămate pentru

recunoaștere din grup având cătușe la mâini.

Totuși,

instanța de apel a constatat că, la data de 18 aprilie 2002, persoana

vătămată F. a dat o declarație în fața organelor de

urmărire penală, în care indica faptele petrecute, precizând că

pe tânărul cu care a vorbit la ușă nu-l mai văzuse anterior

și indicând semnalmentele acestuia, respectiv 22-23 de ani, 1,75 metri

înălțime, atletic, cu un cioc subțire, părul negru, cu

ochelari.

La data de 27

aprilie 2002, a avut loc recunoașterea din grup, context în care,

după cum se poate observa din fotografia atașată dosarului de

urmărire penală, inculpatul A. a ieșit clar în

evidență și corespundea semnalmentelor declarate anterior de

victimă; inculpatul intimat este singurul din grupul de trei persoane care

poartă barbișon, context în care indicarea sa de către victimă,

prin raportare la semnalmentele declarate cu cinci zile anterior, era mai mult

decât previzibilă.

Teoria

și practica judiciară au fost constante în a preciza că, în

situația identificării unei persoane dintr-un grup (recunoaștere

din grup), grupul în care este introdus suspectul sau persoana

bănuită trebuie să fie unul omogen, persoanele urmând să

aibă trăsături aproximativ asemănătoare, astfel încât

să nu i se inducă celei care face recunoașterea pe cine să

aleagă din grup. Or, în cazul de față, prin modul de constituire

a grupului de persoane în care a fost introdus suspectul A., singurul care

prezenta un element de identificare anterior indicat de victimă,

barbișonul, persoanei vătămate i s-a ”sugerat” pe cine să

aleagă, context în care procedeul probator al identificării și-a

pierdut forța probantă în cauză.

Instanța

de apel a reținut astfel că recunoașterea din grup

făcută de victima infracțiunii de tâlhărie nu

reprezintă o probă veridică și care să poată fi

avută în vedere pentru reținerea vinovăției inculpatului

intimat. Aceasta mai ales în contextul în care, așa cum a reținut

și instanța de fond, declarațiile persoanei vătămate

sunt inconsecvente sub aspectul numărului de persoane văzute, al

persoanei care i-a pulverizat spray lacrimogen în față, al

persoanelor care au pătruns în locuință.

Prin

raportare la probele anterior analizate instanța de apel a constatat

că singurele probatorii ce mai pot susține participarea inculpatului

intimat la comiterea infracțiunii de tâlhărie sunt unele

declarații date de cei doi coinculpați, declarații ce au fost

retractate, ca și declarațiile date de martori indirecți, care

au susținut că au auzit fie pe inculpatul intimat A., fie pe

ceilalți doi coinculpați, că și cel dintâi ar fi avut o

contribuție la comiterea infracțiunii de tâlhărie în dauna

persoanei vătămate F.

Totuși,

unii dintre martori audiați în cursul urmăririi penale nu și-au

mai amintit ce au susținut în declarațiile date în urmă cu 15

ani. Martora N., de exemplu, nici nu-și mai amintea că a fost

audiată. Pe de altă parte, martorii O. și S., care și-au

menținut declarațiile date în cursul urmăririi penale, sunt

persoane interesate în cauză și au susținut că ar fi auzit

fie pe inculpatul intimat, fie pe ceilalți doi coinculpați, în

prezent condamnați definitiv, că au recunoscut/indicat participarea

la comiterea infracțiunii și a inculpatului A.

Martorul O.

este fiul persoanei vătămate, iar martora S. este concubina acestuia.

Așa cum s-a arătat anterior, orice recunoaștere sau indicare a

inculpatului intimat ca participant la comiterea infracțiunii este

nulă în contextul în care nu s-a făcut într-un cadru procesual legal.

Inculpatul intimat și cele două persoane condamnate erau persoane

vulnerabile la momentul efectuării perchezițiilor domiciliare, aflate

în custodia organelor de poliție, context în care orice discuții

redate de martorii asistenți ca aparținând acestora nu au valoare

probantă.

În plus, a

reținut că ”pontul” privind faptul că F. avea bani, a fost

transmis autorilor faptei de către fiul martorei S., numitul E., care nu a

mai putut fi identificat și audiat în mod nemijlocit de instanța de

apel. Deși procurorul a reținut că informațiile au fost

transmise de acest martor inculpatului A., este posibil ca acestea să fi

fost transmise și direct numiților D. și C., atât martorul cât

și persoanele acuzate de comiterea faptei făcând parte, la acel

moment, din același grup.

Instanța

de apel a mai reținut că niciun moment inculpatul A. nu a recunoscut

participarea sa la comiterea