ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 302/A/2017

Deliberând asupra apelului, în baza actelor și

lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 433 din data de 03 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/89/2012, Curtea de Apel Iași, printre altele, î

n baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de inculpații A., împotriva sentinței penale nr. 493 din 22 decembrie 2014 a Tribunalului Vaslui, pronunțată în Dosar nr. x/89/2012, sentință pe care a desființat-o, în parte, în latură penală.

Rejudecând cauza, a d

escontopit pedeapsa rezultantă de 8 (opt) ani închisoare și 5 (cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) și lit. c) C. pen. din 1969 (dreptul de a fi director, împuternicit, asociat, beneficiar real al unor societăți comerciale sau împuternicit al acestora, aplicată inculpatului A. prin sentința penală apelată, în pedepsele componente pe care l-a repus în individualitatea lor, respectiv:

- 7 (șapte) ani de închisoare și 5 (cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) și lit. c) C. pen. din 1969 (dreptul de a fi director, împuternicit, asociat, beneficiar real al unor societăți comerciale sau împuternicit al acestora, în țară sau în străinătate) pentru săvârșirea infracțiunii de,,înșelăciune în contracte cu consecințe deosebit de grave”, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, cu referire la art. 5 N.C.P.;

- 4 (patru) ani de închisoare și 2 (doi) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) și lit. c) C. pen. din 1969 (dreptul de a fi director/împuternicit/asociat/beneficiar real al unor societăți comerciale sau împuternicit al acestora, în țară sau în străinătate) pentru,,instigare la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în contracte cu consecințe deosebit de grave”, prev. de art. 25 C. pen. din 1969 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, cu referire la art. 5 N.C.P.;

- 4 (patru) ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ,,fals în înscrisuri sub semnătură privată”, în formă continuată, prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 5 N.C.P.;

- 2 (doi) ani și 6 (șase) luni de închisoare pentru ,,instigare la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată”, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. din 1969 raportat la art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 5 N.C.P.;

- 7 (șapte) ani de închisoare și 5 (cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) și lit. c) C. pen. din 1969 (dreptul de a fi director/împuternicit/asociat/beneficiar real al unor societăți comerciale sau împuternicit al acestora, în țară sau în străinătate) pentru săvârșirea infracțiunii de ,,spălare de bani”, în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 5 N.C.P.;

- 4 (patru) ani de închisoare și 2 (doi) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) și lit. c) C. pen. din 1969 (dreptul de a fi director/împuternicit/asociat/beneficiar real al unor societăți comerciale sau împuternicit al acestora, în țară sau în străinătate) pentru săvârșirea infracțiunii de,,evaziune fiscală” prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, cu referire la art. 5 N.C.P.

A redus fiecare dintre pedepsele principale de câte 7 (șapte) ani închisoare aplicate inculpatului A.

pentru săvârșirea infracțiunilor de,,

înșelăciune în contracte cu consecințe deosebit de grave” prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, cu referire la art. 5 N.C.P., respectiv,,spălare de bani” în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 5 N.C.P.,

la câte 6 (șase) ani închisoare.

A înlăturat temeiul de drept, greșit menționat în sentința penală apelată, referitor la infracțiunea de ,,evaziune fiscală”, respectiv ,,C. pen. din 1969” și a reținut ca temei de drept Legea nr. 241/2005.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. din 1969, art. 34 lit. b) C. pen. din 1969 și art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969, a contopit pedepsele aplicate în cauză, în pedeapsa cea mai grea de 6 (șase) ani închisoare și 5 (cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) și lit. c) C. pen. din 1969 (dreptul de a fi director, împuternicit, asociat, beneficiar real al unor societăți comerciale sau împuternicit al acestora, în țară sau în străinătate), pe care a sporit-o cu 1 (un) an închisoare, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa finală de 7 (șapte) ani închisoare și 5 (cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) și lit. c) C. pen. din 1969 (dreptul de a fi director, împuternicit, asociat, beneficiar real al unor societăți comerciale sau împuternicit al acestora.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apelul inculpatului

A. au

rămas în sarcina statului.

În baza art. 175 alin. (5) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul A. privind reducerea cuantumului onorariului stabilit pentru activitatea depusă de expert B., în vederea efectuării expertizei contabile.

Împotriva acestei hotărâri,

condamnatul A. a formulat contestație în anulare.

Prin Decizia nr.

403 din 23 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr.

x/45/2016,

Curtea de apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 430 C. proc. pen., a respins ca nefondată cererea de suspendare a executării sentinței penale nr. 492 din 22 decembrie 2014 a Tribunalului Vaslui, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 433 din 03 iunie 2016 a Curții de Apel Iași, pronunțate în Dosarul penal nr. x/89/2012.

În baza art. 475 C. proc. pen., a respins cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În baza art. 426-431 C. proc. pen., a respins ca inadmisibilă în principiu contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A., împotriva Deciziei penale nr. 433 din 03 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași în Dosarul nr. x/89/2012.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe contestator la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. a dispus plata onorariului apărătorului desemnat din oficiu pentru condamnat, în cuantum de 260 lei (delegație din 13 decembrie 2016, av. D.), din fondurile speciale ale Ministerului Justiției conform art. 272 C. proc. pen., suma urmând a rămâne în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Iași a reținut că, p

rin motivele de contestație înaintate la dosar la data de 08 decembrie 2016, contestatorul condamnat A. a indicat ca și temei de drept al căii extraordinare de atac promovate dispozițiile art. 426 lit. a), b), d) și h) C. proc. pen.

În esență, a susținut că în fața instanței de fond a fost lipsit de apărare întrucât contractele de asistență juridică pretinse a fi întocmite de avocat C. sunt lovite de nulitate absolută. De asemenea, a apreciat că, la Tribunalul Vaslui, cauza a fost instrumentată de un complet de judecată într-o compunere nelegală întrucât judecătorul se afla în stare de incompatibilitate. Totodată, a menționat că nici în fața instanței de apel completul de judecată nu a fost legal compus întrucât ”președinția completului de judecată nu a mai fost alternativă”.

Contestatorul a mai susținut că audierea sa de către instanța de apel s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 354 alin. (3) C. proc. pen., întrucât nu a fost audiat inițial decât 30 de minute, iar după schimbarea componenței completului de apeluri penale președintele nou desemnat i-a interzis să reia declarația de la început.

În plus, constestatorul a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 433/2016 a Curții de Apel Iași și a sentinței penale nr. 493/2014 a Tribunalului Vaslui, fără a motiva inițial cererea formulată.

După înregistrarea dosarului pe rolul completului de apeluri penale cu indicativul A4, unul dintre membrii completului de judecată a formulat declarație de abținere, la dosarul cauzei fiind atașată copia Deciziei penale nr. 827 din 29 noiembrie 2016 a Curții de Apel Iași prin care s-a soluționat o altă contestație în anulare formulată de același condamnat împotriva aceleiași decizii penale. În cauză, judecătorii ulterior desemnați pentru a face parte din completul de judecată au formulat succesiv declarații de abținere, însă dezbaterile în cauză au avut loc în fața completului în compunerea legală care a pronunțat și Decizia nr. 403 din 23 mai 2017.

Contestatorul condamnat a invocat nulitatea unor încheieri anterioare, însă curtea de apel a reținut că toate actele de dispoziții au aparținut președintelui de complet conform art. 357 C. proc. pen., care nu s-a aflat niciun moment în stare de incompatibilitate, și au vizat doar exercitarea dreptului la apărare de către contestator. Totodată, s-a constatat că nulitatea unor încheieri pronunțate în soluționarea unor incidente procedurale, conform art. 68 C. proc. pen., nu intra în competența de soluționare a instanței investite cu soluționarea contestației în anulare.

La data de 28 februarie 2017, contestatorul condamnat A. a depus la dosarul cauzei un înscris prin care a invocat nulitatea absolută a sentinței penale nr. 493 din 22 decembrie 2014 a Tribunalului Iași și a Deciziei penale nr. 433 din 03 iunie 2016 a Curții de Apel Iași, solicitând soluționarea separată a excepției.

Curtea a reținut însă că motivele de nulitate absolută invocate de condamnatul contestator nu pot fi luate în considerare în procedura de față decât în măsura în care se circumscriu cazurilor de contestație în anulare expres și limitativ prevăzute de lege și care au fost invocate de contestator. Astfel, s-a observată că motivul de nulitate absolută invocat de contestator a fost lipsa de apărare a inculpaților, în contextul în care apărarea lor era obligatorie în cauză.

Potrivit art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie. Textul prevede că nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, iar încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) și f) trebuie invocată în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății, cum este cazul excepției invocate de contestator.

Totuși, lipsa de apărarea a inculpatului trebuie invocată în fața instanței de apel, până la pronunțarea deciziei definitive, dacă încălcarea s-a produs la instanța de fond sau instanța de apel, întrucât procesul penal este finalizat prin pronunțarea hotărârii definitive și punerea sa în executare. Exercitarea unei căi extraordinare de atac se situează în afara procesului penal obișnuit și ea poate determina reluarea procesului penal doar dacă această cale este admisă și judecata redeschisă. De aceea legiuitorul a reglementat motivele de nulitate absolută prevăzute de art. 281 C. proc. pen. ca și motive de contestație în anulare sau revizuire, rezultând că acestea ar putea fi invocate ulterior unei sentințe penale definitive doar în măsura în care se circumscriu acestor cazuri.

La termenul de judecată din data de 05 aprilie 2017 contestatorul condamnat a depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri, scrise de mână, prin care motiva suspendarea executării pedepsei inițial solicitată, susținând că înțelege să invoce mai multe excepții și solicitând în același timp un termen pentru a depune înscrisurile în format tehnoredactat.

La data de 27 aprilie 2017 la dosarul cauzei s-a depus de către condamnatul contestator un înscris prin care invoca excepția nulității absolute a sentinței penale pronunțate de Tribunalul Vaslui pentru încălcarea dreptului la apărare.

La aceeași dată, condamnatul contestator a motivat cererea de suspendare a executării decizei contestate, susținând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 157 C. pen. și că lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

De asemenea, la 27 aprilie 2017, condamnatul contestator a reiterat excepțiile de nulitate absolută a sentinței penale nr. 493 din 22 decembrie 2014 a Tribunalului Iași și a Deciziei penale nr. 433 din 03 iunie 2016 a Curții de Apel Iași, solicitând și, prin două înscrisuri, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La termenul din data de 17 mai 2017 instanța a pus în discuție cererea de suspendare a executării și cererile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție formulate de contestatorul condamnat, precum și admisibilitatea în principiu a căii extraordinare de atac promovate. Curtea nu a acordat cuvântul părților asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate de condamnat prin înscrisul depus la dosar la data de 05 aprilie 2017 având în vedere că la finalul acestuia se menționa că motivarea completă a excepțiilor invocate se va depune ulterior la dosar (fila 116 dosar curtea de apel) iar prin cererile depuse în formă tehnoredactată contestatorul nu a mai reiterat aceste excepții.

La termenul din data de 17 mai 2017 contestatorul condamnat a depus la dosarul cauzei concluzii cu privire la admisibilitatea în princiupiu a căii extraordinare de atac promovate.

Ulterior rămânerii dosarului în pronunțare, contestatorul a solicitat repunerea cauzei pe rol, cerere respinsă întrucât potrivit art. 395 C. proc. pen., doar instanța apreciază necesitatea repunerii pe rol a cauzei, dacă în cursul deliberării consideră că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor. Or, deși contestatorul a avut cuvântul la termenul de dezbateri, atât personal cât și prin apărătorul desemnat din oficiu, nu a reiterat cererile privind sesizarea Curții Constituționale, iar referitor la admisibilitatea în principiu a contestației a depus inclusiv concluzii scrise la dosar.

Referitor la cererea de suspendare a executării sentinței penale nr. 492 din 22 decembrie 2014 a Tribunalului Vaslui, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 493 din 03 iunie 2016 a Curții de Apel Iași, date în Dosarul penal nr. x/89/2012, s-a reținut că, potrivit art. 430 C. proc. pen., până la soluționarea contestației în anulare, instanța sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.

Contestatorul condamnat și-a motivat cererea de suspendare susținând că mediul carceral este impropriu pentru motivarea cererilor sale (fila 112 dosar curtea de apel) și că lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate referitor la infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sa (fila 128 dosar curtea de apel).

Curtea de Apel Iași a reținut însă că suspendarea executării unei pedepse definitive se impune doar atunci când există temeiuri pentru a considera că există o minimă posiblitate ca sentința de condamnare să fie afectată de vicii sau atunci când executarea ei aduce atingere gravă unor drepturi ale persoanei condamnate. Or, instanța a apreciat că, deși este încarcerat, contestatorul își poate face apărări, aspect ce rezultă din însăși numeroasele înscrisuri depuse de condamnat la dosar, din multitudinea acțiunilor promovate de acesta; prin urmare, mediul carceral nu afectează cu nimic drepturile condamnatului contestator și în special dreptul acestuia la apărare și dreptul de petiționare.

Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat, pentru motivele arătat în continuare, că, în cauză nu există niciun temei legal pentru redeschiderea procesului penal în care contestatorul a fost condamnat definitiv, nefiind motive plauzibile pentru a se aduce atingere autorității de lucru judecat a deciziei penale contestate și, ca atare, caracterului său executoriu.

Referitor la cererile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au reținut următoarele:

Condamnatul contestator a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

- ”în interpretarea și aplicarea art. 64, art. 66, art. 67, art. 68 C. proc. pen., judecătorul care a fost declarat incompatibil prin admiterea declarației de abținere sau prin admiterea cererii de recuzare formulate impotriva sa mai poate săvârși vreun act în cauza respectivă sau mai poate soluționa în aceeași cauză o cerere de recuzare formulată împotriva unui alt membru al completului sau vreo declarație de abținere a unui alt judecător care l-a înlocuit în judecarea cauzei?”

- ”în interpretarea art. 64 alin. (4) C. proc. pen. magistratul care a judecat, sub imperiul C. proc. pen. anterior, cereri care sunt în prezent în competența judecătorului de drepturi și libertăți mai poate să îndeplinească în aceeași cauză funcția de judecător?”

Potrivit art. 475 C. proc. pen. dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

În primul rând, instanța a reținut că, din textul legal anterior redat rezultă dincolo de orice dubiu că instanța în fața căreia se află cauza, în speță Curtea de Apel, este singura competentă să aprecieze referitor la oportunitatea și necesitatea sesizării instanței supreme, legiuitorul optând pentru această soluție atunci când a prevăzut că va putea solicita Înaltei Curți și nu va solicita.

Or, analizând motivele invocate de contestator, Curtea de Apel Iași a constatat că dezlegările propuse de acesta nu sunt necesare soluționării prezentei cauze, întrucât niciun moment contestatorul condamnat nu a invocat că judecătorii desemnați cu soluționarea prezentei contestații, cei în fața cărora au avut loc dezbaterile, ar fi în stare de incompatibilitate. Așadar solicitările formulate de contestator nu au influență în soluționarea prezentei cauze.

Pe de altă parte, așa cum s-a statuat și în practica Înaltei Curți, admisibilitatea sesizării instanței supreme se analizează prin prisma următoarelor aspecte:

a) să existe o cauză în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele enumerate expres de dispozițiile art. 475 C. proc. pen., respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, curte de apel sau tribunal;

b) chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluționarea în fond a cauzei respective;

c) problema de drept nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Or, problemele invocate de contestator și a căror dezlegare o solicită nu au influență în soluționarea în fond a cauzei de față. Deși contestatorul a invocat ca și motiv de nulitatea a hotărârilor pronunțate în cauza de fond starea de incompatibilitate, această situație nu vizează completul instanței de apel sau al instanței investită cu soluționarea contestației în anulare. În plus, incompatibilitatea judecătorului care a soluționat cauza la instanța de fond, respectiv Tribunalul Vaslui, a mai făcut obiectul unei alte contestații în anulare și motivul invocat a fost analizat prin Decizia nr. 827 din 29 noiembrie 2016 a Curții de Apel Iași (apelul împotriva acestei hotărârii fiind respins, ca inadmisibil, prin Decizia nr. 158 din 02 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală). Așadar, față de cele expuse, s-a apreciat că, acest motiv nu ar mai putea fi analizat în prezenta cauză fără a se aduce atingere autorității de lucru judecat a Deciziei penale nr. 827 din 29 noiembrie 2016 a Curții de Apel Iași, situație în care cererea de sesizare cu dezlegarea unei chestiuni de drept nu este oportună.

În plus, curtea de apel a mai reținut că dispozițiile legale a căror dezlegare o invocă contestatorul sunt clare, iar aplicarea lor în practică este unitară, nefiind necesară sesizarea instanței supreme.

Referitor la admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, s-a reținut că,

potrivit C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași fapta.

Contestatorul condamnat A. a invocat, în cauză, ca temei de drept al cererii sale, dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. a), b), d) și h) C. proc. pen.

Curtea de apel a reținut că, potrivit art. 431 C. proc. pen., instanța, examinând admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare, trebuie să constate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- contestația în anulare privește o hotărâre penală definitivă;

- contestația este introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac;

- contestația este introdusă în termenul prevăzut de lege;

- motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prev. de art. 426 C. proc. pen.;

- în sprijinul contestației sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există la dosar.

În cauza dedusă judecății s-a reținut că, deși contestația promovată de condamnatul contestator vizează o decizie definitivă, iar acesta a avut calitatea de parte în proces, având abilitarea legală de a promova calea extraordinară de atac de față, acesta nu a respectat termenul legal de introducere a căii extraordinare de atac de față prin raportare la motivele prevăzute de art. 426 alin. (1) lit. a), d și h C. proc. pen. invocate.

Astfel, potrivit art. 428 C. proc. pen., contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) și c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel. Contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) și i) poate fi introdusă oricând.

Or, analizând Dosarul de fond nr. x/89/2012 atașat prezentei cauze, instanța a constatat că Decizia penală nr.

493 din 03 iunie 2016 a Curții de Apel Iași, pronunțată în Dosarul penal nr. x/89/2012,

a fost comunicată contestatorului condamnat la data de 23 septembrie 2016, termenul de 30 de zile pentru promovarea căii extraordinare de atac împlinindu-se la data de 24 octombrie 2016, iar contestația în anulare a fost declarată la data de 02 decembrie 2016, data înregistrării sale la Curtea de Apel Iași. Chiar luând în considerare data trimiterii cererii prin email - 30 noiembrie 2016 - aceasta tot în afara termenului legal apare ca fiind promovată.

Contestatorul condamnat avea cunoștință de decizia instanței de apel încă de la momentul înmânării mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv din 03 iunie 2016. Totuși, având în vedere dispozițiile art. 428 C. proc. pen. care se referă la comunicarea deciziei instanței de apel, Curtea a verificat aceste comunicări, rezultând că Decizia nr. 493 din 03 iunie 2016 a Curții de Apel Iași, pronunțată în Dosarul penal nr. x/89/2012, a fost comunicată contestatorului la domiciliu, deși acesta fusese încarcerat între timp.

Totuși, la data de 21 septembrie 2016, grefierul de la compartimentul de executări penale al Curții de Apel Iași, sesizând acest aspect și luând în considerare o cerere formulată de condamnat privind comunicarea deciziei penale, a întocmit un referat privind recomunicarea deciziei către condamnat, decizie care a fost înmânată persoanei condamnate A. la data de 23 septembrie 2016, conform dovezii de comunicare atașată dosarului de fond (a se vedea fila 224, vol. V, și fila 31, vol. VI, dosar fond).

În acest context, instanța nu a mai analizat motivele de contestație prevăzute de art. 426 alin. (1) lit. a), d) și h) C. proc. pen. invocate de contestator, calea extraordinară de atac fiind tardiv formulată în raport de acestea.

În continuare, curtea de apel a analizat motivul de contestație întemeiat pe dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., motiv în raport de care legiuitorul a prevăzut că se poate promova oricând calea extraordinară de atac.

Astfel, instanța a reținut că, în cauză, s-a invocat existența unei cauze de încetare a procesului penal de către contestatorul condamnat, respectiv lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate.

Din analiza dosarului de fond rezultă însă că, în cauza penală nr. x/89/2012, condamnatul contestator a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 17/D/P/2012 din 27 noiembrie 2012 al Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Vaslui pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:

- constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003;

- înșelăciune în contracte cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. din 1969;

- instigare la comiterea infracțiunii de înșelăciune în contracte cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 25 C. pen. din 1969 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. din 1969;

- instigare la comiterea infracțiunii de fals in înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 25 C. pen. din 1969 raportat la art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art.  290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969;

- spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de art. 23 lit. a), c), art. 29 lit. a), c), după republicare, din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969;

- evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005;

- refuzul de a pune la dispoziția lichidatorului judiciar a documentației financiar-contabile, prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969.

În plus, s-a observat că, deși pe parcursul judecății condamnatul a solicitat schimbarea încadrării juridice prin reținerea dispozițiilor legii noi, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au apreciat că legea penală mai favorabilă situației juridice a inculpatului este legea veche, respectiv C. pen. din 1969, lege în baza căreia acesta a fost condamnat, aspect ce a intrat în autoritatea de lucru judecat.

Pentru infracțiunea de înșelăciune, una dintre faptele reținute în sarcina contestatorului condamnat, nici C. pen. din 1969 și nici legea nouă (art. 244 și art. 245 C. pen.) nu prevăd condiția privind existența plângerii prealabile a persoanei vătămate pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului. N.C.P. stabilește doar că împăcarea părților înlătură răspunderea penală, însă aceasta nu s-a realizat în dosarul de fond atașat cauzei.

Potrivit art. 157 C. pen., invocat de contestator, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Însă, infracțiunile prev. de art. 244 și 245 C. pen. sunt infracțiuni ce se urmăresc ”din oficiu”, dovadă că art. 159 C. pen. stabilește că împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.

Prin urmare, cauza de încetare a procesului penal invocată de contestatorul condamnat A., respectiv lipsa plângerii prealabile, nu se regăsește în cauză.

Față de considerentele anterior expuse, reținând că din dosarul de fond nu rezultă că contestatorul a fost condamnat deși existau probe privind o cauză de încetare a procesului penal, întrucât instituția plângerii prealabile nu este incidentă infracțiunilor în raport de care s-a dispus condamnarea sa iar alte cazuri de contestație în anulare nu mai pot fi analizate deoarece a fost depășit termenul prevăzut de art. 428 C. proc. pen. pentru invocarea lor, curtea de apel a respins ca inadmisibilă în principiu contestația în anulare promovată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din 03 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași în Dosarul nr. x/89/2012.

Având în vedere Decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că ”hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului”, instanța a reținut că prezenta decizie va fi definitivă la data pronunțării.

Împotriva

Deciziei penale nr.

403 din 23 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr.

x/45/2016,

a formulat apel condamnatul A., motivele fiind expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri.

I. Analizând hotărârea atacată, atât potrivit susținerilor orale ale condamnatului A. și ale apărătorului acestuia, cât și în raport de conținutul actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că apelul este inadmisibil.

Procesul penal se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legale, iar hotărârile judecătorești sunt supuse numai acelor căi de atac prevăzute de lege.

Dând eficiență principiilor legalității căilor de atac și liberului acces la justiție, reglementate de dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituție, precum și exigențelor determinate de art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiționată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele și pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.

Astfel, se observă că, potrivit art. 432 alin. (4) C. proc. pen., sentința dată în contestație în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă. De asemenea, conform art. 370 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza se numește sentință, iar potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului în casație și recursului în interesul legii se numește decizie.

Totodată, analizând dispozițiile care reglementează contestația în anulare, Înalta Curte reține că singurele situații în care instanța care judecă această cale extraordinară de atac se pronunță prin sentință, iar aceasta este supusă căii de atac a apelului, sunt reprezentate de cazurile în care competența de soluționare aparține instanței de fond, respectiv cel prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., când sentința a rămas definitivă prin neapelare, și cel prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., când ultima hotărâre a rămas definitivă prin neexercitarea căii ordinare de atac. În toate celelalte situații, competența de soluționare a contestației în anulare aparține instanței de apel, iar decizia acesteia este definitivă.

În speța dedusă judecății, condamnatul

A.

a declarat apel împotriva Deciziei nr. 403 din 23 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori,

prin care s-a soluționat contestația în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 433 din 03 iunie 2016 a Curții de Apel Iași, pronunțată în Dosarul nr. x/89/2012.

Or, Înalta Curte constată că

decizia apelată este definitivă, apelantul condamnat

A.

învestind instanța cu soluționarea unei căi de atac neprevăzută de legea procesual penală, ceea ce încalcă principiul legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Inadmisibilitatea, ca sancțiune procesual penală, constă în lipsirea de efecte a unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și a unui act prin care se încearcă realizarea unui drept procesual epuizat anterior. Inadmisibilitatea operează automat și inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că apelul formulat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale

nr. 403 din 23 mai 2017 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori,

este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) teza ultimă C. proc. pen.

II. În ceea ce privește

cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 lit. f), art. 66, art. 67 alin. (2), art. 68 alin. (2), art. 68 alin. (7)-(10) C. proc. pen., respectiv art. 431 C. proc. pen., Înalta Curte le va

respinge ca inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În cauza dedusă judecății, se apreciază că nu este îndepl

inită una din condițiile prev. de art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992, respectiv ca

excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, condamnatul A. a susținut că dispozițiile art. 64 lit. f), art. 66, art. 67 alin. (2), art. 68 alin. (2), art. 68 alin. (7)-(10) C. proc. pen. sunt neconstituționale întrucât „nu conțin nicio prevedere sau sancțiune care să interzică imperativ judecătorului incompatibil să se pronunțe și/sau să efectueze acte de procedură, inclusiv incidente, respectiv judecarea cererilor de recuzare și/sau abținere”, iar prevederile art. 431 C. proc. pen. sunt neconstituționale „în măsura în care instanța, respingând admisibilitatea în principiu în pofida motivelor legale invocate cât și a prevederilor C. proc. pen. (art. 280, art. 281 alin. (1) lit. f), art. 281 alin. (4) lit. b) care arată că aceste nulități pot fi invocate în orice stare a procesului, pune capăt conflictului penal cu încălcarea gravă a garanțiilor și drepturilor procesuale”.

Cu ocazia dezbaterilor, apelantul a precizat că a invocat aceleași excepții și în fața curții de apel (

excepția privind disp. art. 431 C. proc. pen. a fost reiterată prin trimitere la cererea aflată la fila

114 din dosarul Curții de Apel Iași) și că ”invocă nulitatea Deciziei nr. 403 din 23 mai 2017, deoarece curtea de apel a omis să se pronunțe asupra acestor excepții de neconstituționalitate”.

În primul rând, se constată că atât motivele formulate în scris, cât și precizările orale pun în evidență lipsa de eficiență a excepțiilor de neconstituționalitate raportat la cauza cu care a fost învestită Înalta Curte (apel împotriva unei decizii definitive), deoarece, în realitate, motivul invocării acestor excepții se constituie într-o critică adusă deciziei apelate și nu într-o veritabilă critică de lipsă de constituționalitate a unor dispoziții legale.

În al doilea rând,

se reține că, pentru a putea analiza excepțiile invocate de condamnat, Înalta Curte trebuia să fie învestită în mod legal cu judecarea cauzei. Având, însă, în vedere că inadmisibilitatea unui act procesual este de natură constitutivă, acelui act nu i se poare recunoaște nicio eficiență. Ca atare, nefiind legal sesizată, instanța de apel nu are posibilitatea de a cenzura hotărârea atacată, și, în mod evident, nu se poate pronunța asupra altor excepții ridicate, în afara celor privind admisibilitatea căii de atac.

Pe de altă parte, se constată că excepția de neconstituționalitate - ca orice mijloc procedural, nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În condițiile în care, în speță, se pune problema admisibilității căii de atac, pentru ca excepția de neconstituționalitate să

aibă legătură cu judecarea cauzei, trebuie să vizeze exclusiv admisibilitatea apelului declarat în cauză.

Este adevărat că, în cursul dezbaterilor, apelantul

a arătat că ”una dintre excepții vizează tocmai acest aspect, respectiv că decizia pronunțată în contestație în anulare nu este supusă niciunei căi de atac”.

Înalta Curte constată, însă, că singura situație în care cererea de sesizare a Curții Constituționale putea fi analizată din perspectiva întrunirii condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 o reprezenta invocarea neconstituționalității dispozițiilor art. 432 alin. final C. proc. pen., care statuează asupra caracterului definitiv al soluției pronunțate în contestație în anulare, atunci când competența de judecare a acesteia aparține instanței de apel.

Or, în cauză, se invocă neconstituționalitatea prevederilor

art. 64 lit. f), art. 66, art. 67 alin. (2), art. 68 alin. (2), art. 68 alin. (7)-(10) C. proc. pen., texte care vizează incidente procedurale legate de incompatibilitatea judecătorului și procedura de soluționare a acestora, precum și a dispozițiilor art. 431 C. proc. pen., text de lege care reglementează desfășurarea procedurii de admitere în principiu a căii extraordinare de atac a contestației în anulare.

Față de ce ce preced, va respinge, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții Constituționale formulate în cauză.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de petentul A. împotriva Deciziei penale nr. 403 din 23 mai 2017 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/45/2016.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

II. Respinge, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 lit. f), art. 66, art. 67 alin. (2), art. 68 alin. (2), art. 68 alin. (7)-(10) și art. 431 C. proc. pen.

Cu apel în 48 de ore de la pronunțare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12 septembrie 2017, ora 20,00.