ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 331/RC/2017

Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 73/F din 15 mai 2013 Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, a dispus conform dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârșite de inculpatul A., din infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor săvârșită în realizarea scopului urmărit printr-o infracțiune de corupție prevăzută de art. 246 C. pen. în referire la art. 17 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor săvârșită în realizarea scopului urmărit printr-o infracțiune de corupție prevăzută de art. 246 C. pen. în referire la art. 17 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) în referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor săvârșită în realizarea scopului urmărit printr-o infracțiune de corupție prevăzută de art. 246 C. pen. în referire la art. 17 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) în referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. în referire la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Pentru a pronunța această soluție a reținut următoarele:

Față de probele administrate în cauză s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor săvârșită în realizarea scopului urmărit printr-o infracțiune de corupție prevăzută de art. 246 C. pen. în referire la art. 17 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din următoarele considerente.

Sub un prim aspect, s-a constatat că se impută inculpatului A. că, în calitate de inspector principal de poliție în cadrul Inspectoratului de Poliție a Județului Brăila, cu știință, în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu a îndeplinit un act, în sensul că nu a lăsat-o pe martora B. să consemneze în cuprinsul declarației din data de 13 august 2007 că fiica sa este victima traficului de persoane.

În condițiile în care inspectorul principal de poliție, la data de 13 august 2007, avea la dispoziție doar cele susținute de martora B., s-a apreciat că este evident că acesta nu avea cum să consemneze în declarație aspecte legate de săvârșirea unor infracțiunii deosebit de grave, cum ar fi traficul de persoane și proxenetism, infracțiuni cu privire la care nu avea nici un fel de date cu privire la identitatea făptuitorului.

Sub un prim aspect, s-au avut în vedere declarațiile constante ale martorei B., declarații din care rezultă că aceasta s-a deplasat acasă la familia C. în data de 13 august 2007, seara. În aceste condiții, s-a apreciat că este evident că, la momentul audierii martorei, inculpatul A. nu știa nimic cu privire la implicarea sau neimplicarea inculpatului C. în săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane.

S-a mai avut în vedere declarațiile martorilor B. și D. care au susținut că, a doua zi, s-au deplasat la sediul Inspectoratului de Poliție Județean și i-au relatat inculpatului A. că au fost la familia C., situație in care au aflat că martora E. ar fi plecat din țară împreună cu inculpatul C.

Aflând aceste aspecte, inculpatul A. i-a condus pe martorii B. și D. la biroul martorului F. Mai întâi a intrat în birou inculpatul A., iar după ce acesta a plecat, în birou au intrat cei doi martori.

După ce i-au expus situația martorei E., martorul F. l-a chemat pe subordonatul său, martorul G. căruia i-a dispus să-i primească o plângere și să ia o declarație. Astfel, martorul G. i-a condus în biroul lui pe martorii B. și D., unde martora B. a formulat o plângere în care a sesizat că fiica sa a dispărut de acasă, la data de 13 iulie 2007, în împrejurări suspecte.

În aceste condiții, s-a apreciat de către instanța de fond că nu se poate susține că inculpatul A. ar fi încălcat dispozițiile art. 210 C. proc. pen., dispoziții potrivit cărora, constatând că nu este competent să efectueze cercetarea, ar fi trebuit să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.

S-au avut în vedere existența a două cauze penale diferite: una având ca obiect infracțiunile de constituire de grup infracțional organizat și trafic de persoane, infracțiuni de competența Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Brăila și o altă cauză penală, având ca obiect dispariția unei persoane, faptă de competența Biroului dispăruți din cadrul Inspectoratului de Poliție a Județului Brăila.

S-a mai apreciat de către judecătorul fondului că dovadă certă că inspectorul principal de poliție A., a fost îndreptățit să aibă unele bănuieli cu privire la realitatea celor afirmate de martora B. a rezultat din aceea că, prin Ordonanța nr. 43/D/P/2008 din 21 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Brăila, soluție rămasă definitivă prin sentința penală nr. 82 din 21 mai 20011 a Tribunalului Brăila, s-a reținut că faptele de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 nu au existat, iar prin Ordonanța nr. 2219/P/2011 din 27 august 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila s-a reținut că nici infracțiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 C. pen. nu a existat.

Tot dovadă certă că interesele personale ale presupuselor victime, B. și H., apreciindu-se că acestea sunt persoanele vătămate ca urmare a dispariției martorei E., nu pot fi reținute, atât timp cât, din moment ce imediat ce aceștia au sesizat dispariția fiicei lor, respectiv pe data de 13 iulie 2007, a doua zi, respectiv, pe data 14 iulie 2007, inculpatul A., i-a condus pe cei doi la Biroul de Combatere Organizată de Infracțiune Organizată și Terorism de pe lângă Tribunalul Brăila, ocazie în care inspectorul de Poliție F. l-a desemnat pentru audierea celor doi pe inspectorul de Poliție G. a Alin, evident că aceștia au avut toată posibilitatea de a-și exprima în declarațiile respective toate aspectele pe care le cunoșteau cu privire la dispariția fiicei lor.

S-a apreciat că nici susținerile organelor de urmărire penală, în sensul că, au fost încălcate dispozițiile art. 24 din Instrucțiunile Ministerului de Interne nr. S/1060 din 13 ianuarie 2000, privind urmărirea și identificarea unor categorii de persoane, cadavre sau obiecte ar fi fost încălcate nu pot fi reținute.

Potrivit acestor dispoziții, inculpatul A. trebuia să o dea pe martora E. în urmărire locală doar în situația în care, nu s-a reușit clarificarea situației persoanei dispărute în termen de 15 zile de la primirea sesizării.

Având în vedere că termenul de 15 zile prevăzut de art. 24 din Instrucțiunile Ministerului de Interne nr. S/1060 din 13 ianuarie 2000 este un termen procedural, calculat potrivit art. 186 C. proc. pen., având în vedere că sesizarea a fost făcută la data de 13 august 2008, acest termen s-ar fi îndeplinit la tata de 29 august 2007.

Având în vedere, că la data de 28 august 2007, martora E., s-a prezentat, la inculpatul A. și a declarat, de bună voie, că nu a fost sechestrată sau lipsită de libertate, evident că inculpatul nu mai avea nici o obligație pentru a proceda la darea în urmărire locală a martorei.

S-a considerat că singura faptă care i s-ar putea inculpatului A., ar putea fi aceea că, în perioada cuprinsă între data de 13 iulie 2008, dată la care a fost sesizată dispariția și data de 28 august 2007, dată la care, persoana presupus dispărută s-a prezentat de bună voie în fața ofițerului de poliție și a declarat că nu a fost lipsită de libertate, inculpatul A. nu ar fi efectuat nici un fel de cercetări.

S-a apreciat că nici această variantă de săvârșire a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu poate fi reținută din următoarele considerente;

- pe baza informațiilor furnizate de martora B., aceasta a fost prezentată inspectorului principal F., care desemnat pentru audierea sa a inspectorul de Poliție G.;

- toate declarațiile și memoriile depuse ulterior, atât de către martora B. cât și de martorul H. au fost dirijate către Biroul de Combatere a Criminalității Organizate și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, situație în care, este evident că inculpatul A. nu avea cunoștință de conținutul acestor declarații sau memorii;

- este evident că, în condițiile în care inculpatul A. a păstrat lucrarea și după data de 14 iulie 2007, acesta avea obligația să efectueze activități specifice pentru soluționarea lucrării de dispariție. S-a apreciat însă că acest aspect nu poate fi imputat inculpatului A., în condițiile în care Serviciul de dispăruți era dotat cu un număr de personal, situat cu mult sub limita prevăzută de lege, și oricum, fiind luna august 2007, majoritatea personalului a acestei secții se afla în concediu de odihnă, iar din înscrisurile depuse la dosar a rezultat cu prisosință că Serviciul de urmăriți a avut în lucru multe alte cauze, cu un grad ridicat de periculozitate socială gravă și care implicau un regim urgent de soluționare.

II. Prin Decizia penală nr. 187/A din 18 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teriorial Galați împotriva sentinței penale nr. 73/F din 15 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori.

A desființat, în parte, sentința apelată și rejudecând:

A schimbat, printre alții, încadrarea juridică dată faptelor săvârșite de inculpatul A. din infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen. și din art. 246 C. pen. anterior raportat la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în art. 246 C. pen. anterior cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 78/2000, modificată cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 246 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

A aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie în conținutul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. anterior.

În baza art. 86

1

, 86

2

C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 7 ani, instanța stabilind un interval de timp de 5 ani.

S-a menționat că, în baza art. 86

3

alin. (1) și (2) C. pen. anterior, pe durata termenului de încercare, condamnatul să se supună următoarele măsuri de supraveghere și obligații:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de probațiune din raza de domiciliu;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

e) să nu intre în legătură cu partea vătămată E.

A atras atenția inculpatului asupra art. 86

4

C. pen. anterior referitor la revocarea suspendării executării pedepsei.

S-a menționat că în baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepselor accesorii.

Restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei au fost menținute.

Pentru a hotărî în acest sens,

Înalta Curte a constatat că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor săvârșită în realizarea scopului urmărit printr-o infracțiune de corupție, infracțiune reglementată de art. 246 C. pen. anterior în referire la art. 17 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 78/2000 și infracțiunea de luare de mită, infracțiune prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior în referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, s-a reținut că, în calitate de inspector principal de poliție în cadrul Inspectoratului de Poliție a Județului Brăila, cu știință, în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu a îndeplinit un act, în sensul că nu a lăsat-o pe martora B. să consemneze în cuprinsul declarației din data de 13 august 2007 că fiica sa este victima traficului de persoane, nu a clasat plângerea de dispariție la data de 14 august 2007 și nici nu a înaintat-o de îndată procurorului pentru sesizarea organului competent, pentru a acoperi astfel activitatea infracțională desfășurată de inculpații C. și I. și pentru a-și crea premisa audierii martorei E., în data de 28 august 2007, în schimbul acceptării promisiunii unor foloase necuvenite și primirea acestor foloase ulterior.

Potrivit art. 246 C. pen. anterior se prevedea că fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte a constatat că, în sarcina inculpatului A. s-a reținut săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prin mai multe acte materiale distincte.

Cu privire la acest act material instanța de fond a reținut faptul că în condițiile în care inspectorul principal de poliție, la data de 13 august 2007, avea la dispoziție doar cele susținute de martora B., este evident că acesta nu avea cum să consemneze în declarație aspecte legate de săvârșirea unor infracțiunii deosebit de grave, cum ar fi traficul de persoane sau proxenetismul, infracțiuni cu privire la care nu avea nici un fel de date cu privire la identitatea făptuitorului.

În fapt, Înalta Curte a constatat că martora B. împreună cu soțul acesteia, martorul H., s-au prezentat la sediul Inspectoratului de Poliție a Județului Brăila pentru a sesiza dispariția fiicei sale, E.. Astfel, la data de 09 august 2007 martora B. a formulat o plângere arătând că în ziua de 13 iulie 2007 fiica sa, E., a părăsit domiciliul părinților în urma unor discuții contradictorii cu aceștia, iar din data de 30 iulie 2007 nu a mai răspuns la telefon, și a solicitat efectuarea de verificări în vederea depistării acesteia. Declarația a fost dată în fața inspectorului de poliție A. (fila 204, vol. II, up). Ulterior, prin demersuri personale, martora B. a aflat că fiica sa ar fi fost racolată de inculpatul C. în vederea practicării prostituției, drept pentru care s-a deplasat la data de 13 august 2007 la sediul Inspectoratului de Poliție a Județului Brăila pentru a aduce la cunoștința organelor judiciare acest aspect. Prin declarația dată în fața inculpatului A. la data de 13 august 2007, martora B. a declarat că fiica a fost diagnosticată cu structură psihică instabilă, labilitate emoțională și că din verificările sale, aceasta „avea o relație cu un anume C., care locuiește în Brăila, și este plecată cu acesta în Spania” (fila 205, vol. II, up).

Instanța a constatat că există contradicții în declarațiile inculpatului, care ulterior punerii în mișcare a urmăririi penale a revenit și a arătat că de fapt ar fi luat la cunoștința de posibilitatea ca partea civilă E. să fi fost victima traficului de persoane de la părinții acesteia și imediat i-a îndrumat pe aceștia către Serviciul de Combatere a Crimei Organizate după ce anterior acesta declarase că nu a cunoscut niciodată de la părinții părții civile că aceasta ar fi putut fi victima traficului de persoane.

Înalta Curte a reținut că, inculpatul A. a fost informat încă de la data de 13 august 2007 despre faptul că E. ar putea fi victima traficului de persoane, edificatoare în acest sens fiind chiar declarația sa din data de 22 februarie 2011, cu ocazia judecării propunerii de arestare preventivă: „ am aflat despre suspiciunea că victima putea fi victimă traficului de persoane la 13 august 2007, de la părinții victimei ocazie cu care am audiat-o pe mama acesteia, B.” (fila 166, vol. I, up). Inculpatul nu a motivat revenirea asupra acestei relatări dată în fața judecătorului și în prezența apărătorului său, și, ca urmare, Înalta Curte va reține aceste informații ca având forță probantă.

De asemenea, instanța a constatat că această situație de fapt se coroborează cu declarațiile martorilor B. și H., părinții victimei, care au declarat în fața Înaltei Curți la termenul din 23 aprilie 2014 că au adus la cunoștința inculpatului A. în data de 13 august 2007 faptul că fiica lor ar putea fi victima traficului de persoane, declarație dată și în data 17 februarie 2011 în faza de urmărire penală când a declarat că „în data de 13 august 2007, i-am spus lui A. că suntem îngrijorați pentru ceea ce se putea întâmpla fiicei noastre adică să fie dusă cu forța să se prostitueze în străinătate. D-nul A. mi-a dictat o declarație cu privire la cele aflate de noi, dar nu m-a lăsat să menționez că C. este proxenet și că-mi fac griji că fiica noastră să nu fie dusă în străinătate și constrânsă la prostituție. D-nul A. a spus că nu putem scrie asemenea lucruri despre C. deoarece nu avem probe că ar fi proxenet, iar acesta dacă ar afla ne-ar da în judecată pentru calomnie iar noi am fi nevoiți să ne vindem casa pentru a ne plăti avocații” (fila 146 verso, vol. II, up).

Faptul că martorii B. și H. au adus la cunoștința inspectorului de poliție A. suspiciunea că fiica lor ar putea fi victima traficului de persoane a reieșit și din înscrisurile ridicate de la martora B., respectiv o agendă personală, care conține date scrise olograf de martoră în legătură cu demersurile efectuate la organele de urmărire penală: „13 august 2007 - am depus cerere la Poliția Brăila la Dispăruți insp. princ. A.; 13 august 2007 - am depus o nouă declarație la dispăruți cu ce am aflat în legătură cu gruparea de proxeneți la Dispăruți” (fila 153, vol. II, up).

Față de cele arătate mai sus, Înalta Curte a conchis că inculpatul A. a luat la cunoștință despre posibilitatea ca E. să fie victima traficului de persoane cu ocazia declarației luate mamei acesteia, B., la data de 13 august 2007 și a împiedicat-o pe aceasta din urmă să consemneze în cuprinsul declarației aspecte referitoare la posibila infracțiune de trafic de persoane.

Potrivit art. 210 alin. (1) C. proc. pen. anterior organul de urmărire penală sesizat potrivit art. 221 este dator să-și verifice competența, iar potrivit alin. (2) art. 210 C. proc. pen. dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent a efectua cercetarea, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.

Raportat la dispozițiile legale menționate instanța a constatat că, inculpatul A., luând la cunoștință la data de 13 iulie 2007 de faptul că E. ar putea fi victima traficului de persoane, avea obligația de a clasa cauza si de a o trimite procurorului care exercita supravegherea în vederea sesizării organului competent.

Neîndeplinirea obligației prevăzute de lege a rezultat din circuitul administrativ al plângerii părții vătămate B. care la data de 14 august 2007 s-a adresat Serviciului de Combatere a Criminalității Organizate Brăila, demers cunoscut de inculpatul A. întrucât birourile celor două servicii erau situate pe același palier, iar inculpatul însăși a condus-o pe partea vătămată și pe fiul acesteia, D., în biroul șefului Serviciului de Crimă Organizată Brăila (declarația inculpatului A., fila 25 verso, Înalta Curte de Casație și Justiție).

De altfel, și cu privire la împrejurarea că ar fi îndreptat-o pe partea vătămată B. și fiul său, D., către Serviciul de Combatere a Criminalității Organizate Brăila, inculpatul a avut o poziție oscilantă, arătând în declarația dată la data de 22 februarie 2011 în fața Curții de Apel Galați cu ocazia judecării propunerii de arestare preventivă că „nu îmi amintesc dacă pe data de 14 august 2007 am îndreptat-o pe aceasta și pe fiul ei, D. către Serviciul de Combatere a Criminalității Organizate Brăila care își are sediul tot în cadrul Inspectoratului de Poliție a Județului Brăila” (fila 166, vol. I, up), „ nu țin minte dacă am condus fizic vreun membru al fam. B. la serviciul respectiv” (fila 86, vol. I, up).

Mai mult, potrivit art. 23 alin. (6) din instrucțiunile Ministerului de Interne nr. S/1060 din 13 ianuarie 2000 privind urmărirea și identificarea unor categorii de persoane, document desecretizat conform adresei din 25 februarie 2010 a Inspectoratului General al Poliției Române - Oficiul Juridic, „dacă din primele verificări sau din informațiile obținute ulterior rezultă că dispărutul ar putea fi victima unui omor urmat de ascunderea cadavrului sau a infracțiunii de lipsire de libertate, lucrătorul de poliție trebuie să sesizeze șeful unității de poliție care va dispune constituirea unui colectiv de lucrători care va desfășura activități specifice de căutare” (fila 219, vol. II, up).

Conform art. 24 al acelorași instrucțiuni în situația în care, cu toate activitățile desfășurate nu s-a reușit clarificarea situației persoanei, în termen de la 15 zile de la primirea sesizării, se va solicita urmărirea locală (fila 220, vol. II, up).

Astfel, Înalta Curte a constatat că, inculpatul A., luând la cunoștință de faptul că față de E. există suspiciunea că ar putea fi victima traficului de persoane avea obligația legală de a clasa lucrarea de dispariție și de a o înainta procurorului în vederea sesizării organului competent pentru efectuarea de cercetări.

Susținerile inculpatului conform cărora deja era sesizată structura Biroului de Combaterea Crimei Organizate prin conducerea de către acesta a mamei victimei la dl. F., nu pot fi primite de către instanță câtă vreme inculpatul nu a efectuat activitățile dictate de situația constatată. Inculpatul nu a respectat nici instrucțiunile Ministerului de Interne evocate, rămânând în pasivitate și neaducând la cunoștința șefului unității de poliție faptul că din informațiile obținute a rezultat că dispărutul ar putea fi victima unei infracțiuni de lipsire de libertate în condițiile traficului de persoane.

Mai mult, la data la care se împlinea termenul de 15 zile de la primirea sesizării prevăzut de art. 24 al instrucțiunilor Ministerului de Interne nr. S/1060 din 13 ianuarie 2000 privind urmărirea și identificarea unor anumite categorii de persoane, s-a prezentat inopinant persoana vătămată E., pentru a da declarații în legătură cu propria dispariție și precizând că „în această perioadă am discutat aproape în fiecare zi cu părinții, le-am spus unde mă aflu și că sunt bine, nu este adevărat că m-a ținut cineva cu forța și nu m-a lăsat să merg acasă” (filele 199-200, vol. II, up). În cursul judecării apelului partea civilă E. a declarat că declarația pe care am dat-o la poliție nu reflecta realitatea, respectiv că nu locuiam în București, nu munceam nicăieri și nu stăteam la nicio bunicuță infirmând cele relatate în fața inculpatului A.

În legătură cu procedura ce trebuie urmată, audiat de către instanța supremă, în apel, la termenul din data de 26 martie 2014, martorul J., șeful Serviciului de Investigații Criminale al Inspectoratului de Poliție al Județului Brăila a făcut precizări. S-a menționat că această declarație dată în fața instanței de apel vine să confirme acuzațiile aduse inculpatului A. și să confirme declarația acestuia din faza de urmărire penală.

Astfel, s-a reținut că din declarațiile martorului J., șeful Serviciului de Investigații Criminale al Inspectoratului de Poliție al Județului Brăila și superiorul direct al inculpatului A. au rezultat fără dubiu că acesta din urmă și-a încălcat atribuțiile de serviciu ținând în lucru sesizarea ce o privea pe E., deși se impunea clasarea cauzei și sesizarea organului competent.

Cu privire la prezentarea victimei la sediul Inspectoratului de Poliție al Județului Brăila, tocmai la inculpatul A., și a modului în care aceasta a luat la cunoștință despre existența unei plângeri cu privire la dispariția sa, inculpații au negat faptul că persoana vătămată ar fi fost adusă la audieri de către inculpații I. și C., dar și faptul că aceștia s-ar cunoaște între ei.

Cu privire la relația sa cu ceilalți inculpați, inculpatul A. a declarat că „pe C., nu îl cunosc, nu a fost căutat de acesta nici la serviciu nici în alt loc și nu am vorbit cu el la telefon”,iar pe inculpatul I. „îl cunosc din vedere. În urmă cu 12-13 ani cred că l-am văzut pe I. la x Brăila unde cred că era șofer. Nu am avut legături personale cu I. și este posibil să fi fost căutat la serviciu de către acesta”(fila 87, vol. I, up).

Pe de altă parte, inculpatul I. a declarat că „îl cunosc pe A. de pe terenul de tenis, unde l-am văzut jucând tenis și am afla că este polițist acum câțiva ani în urmă, nu rețin exact când”, „niciodată nu i-a însoțit pe C. sau E. la sediul Inspectoratului de Poliție al Județului Brăila. Nu am știut și nu știu la ce birou sau serviciu lucrează A., și nu știu dacă lucrează la poliția municipiului Brăila sau la Inspectoratul de Poliție al Județului Brăila. Nu l-am căutat niciodată pe A. la serviciu” (declarația I., 21 februarie 2011, fila 178, vol. I, up) și că „nu știu dacă în cursul lunii august 2007 am fost în sediul Inspectoratului de Poliție al Județului Brăila (fila 196 verso, vol. I, up).

Contrar susținerilor apărării, instanța de control judiciar reține faptul că declarațiile părții vătămate cu privire la audierea sa de către inculpatul A. nu se contrazic, ci acestea sunt constante. Astfel, partea vătămată E. a precizat că „ domnul A., mi-a precizat că știe ce avea de făcut și cele pe care mi le-a dictat erau identice cu cele ce mă învățaseră și C. și I.” (fila 34 verso, vol. I, Curtea de Apel Galați).

Astfel, se observă că în declarația dată în mod nemijlocit în fața Înaltei Curți, partea vătămată E. a declarat că „A. a afirmat că era liber și a venit la serviciu deși nu ar fi trebuit ca să rezolve cazul. Mi-a spus hai să rezolvăm odată cu părinții tăi isterici”(fila 150, vol. I, Înalta Curte de Casație și Justiție) menținând aceeași declarație pe care o reliefase de mai multe ori atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, „mi-a zis că în acea zi nu era de serviciu și a trebuit să facă un efort spre a veni la servici. Preciza că părinții mei erau foarte exagerați, isterici” (fila 24, vol. II, up).

Verificând registrul acces persoane străine în sediul Inspectoratului de Poliție Județean Brăila, în perioada 2006-2007, s-a constatat că E. s-a prezentat la sediul Inspectoratului de Poliție al Județului Brăila, la inspectorul principal A. din cadrul Serviciului Investigații Criminale - Compartimentul Urmăriri, în data de 28 august 2007, între orele 07.40-08.02, iar I. s-a prezentat la sediul Inspectoratului de Poliție al Județului Brăila, la inspectorul principal A. din cadrul Serviciului Investigații Criminale - Compartimentul Urmăriri, în data de 28 august 2007, la orele 08,16.

Astfel, datele existente în registrul de acces al persoanelor străine în sediul Inspectoratului de Poliție al Județului Brăila au infirmat declarațiile inculpaților A. și I. conform cărora aceștia nu s-ar fi cunoscut.

Înalta Curte a constatat că inculpatul I. a declarat că nu l-a căutat niciodată pe A., fapt infirmat în totalitate de evidențele registrului de acces persoane străine în sediul Inspectoratului de Poliție Județean Brăila.

Mai mult, evidențele registrului menționat au infirmat declarația inculpatului A., care a precizat că a audiat partea vătămată E. timp de 20-30 de minute, până în jurul orelor 10.00, în realitate, audierea acesteia efectuându-se între orele 07,40-08.02.

Din numeroasele declarații de martori luate în prezenta cauză precum K., L., M., angajați ai Inspectoratului de Poliție al Județului Brăila, a reieșit faptul că programul de lucru cu publicul al organelor de urmărire penală era situat exclusiv între intervalul orelor 08.00 - 16.00 astfel că audierea părții vătămate E. în intervalul precizat apare ca nefirească (fila 103, verso, vol. I, Înalta Curte de Casație și Justiție - declarație M.).

La termenul din data de 16 aprilie 2014 martorul N. a dat declarație în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (expusă pe larg în considerentele hotărârii). Însă, s-a reținut că susținerile acestui martor din fața Înaltei Curți referitoare la participarea la audierea părții vătămate nu reflectă adevărul, întrucât contravin celor declarate în faza de urmărire penală -

„îmi amintesc faptul că E. a discutat numai cu A., acesta fiind singurul care a audiat-o, iar eu și ceilalți colegi respectiv K. și L. care eram în birou nu am intervenit în niciun mod în audierea acestei persoane. Cu ocazia cercetărilor am fost delegat să predau la Direcția Națională Anticorupție lucrarea nr. 36587 din 13 august 2007 privind dispariția numitei E. și cu acea ocazie am observat că aceasta fusese audiată de A. în data de 28 mai 2007 și din acest motiv am declarat în fața instanței că am fost în birou când a audiat-o pe E. (fila 405, vol. II, up).

De asemenea, s-a constatat că

susținerea martorului N., ce a lucrat din anul 2007 la compartimentul urmăriri din cadrul Serviciului de Investigații Criminale, Inspectoratul de Poliție al Județului Brăila, confirmă că audierea părții vătămate B. s-a efectuat în afara orelor de program „o audiere normală se făcea întotdeauna între orele 08.00 - 16.00” (fila 405, vol. II, up).

Susținerile apărării referitoare la faptul că inculpatul I. nu l-ar fi căutat pe A. întrucât în dreptul numelui existent în registrul menționat apărea o liniuță au fost infirmate de martora M., agent de poliție ce în perioada respectivă își desfășura activitatea în punctul de acces persoane al Inspectoratului de Poliție al Județului Brăila.

S-a precizat că infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Evaluând coroborat întreg materialul probator, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, fapta inculpatului A. care, în calitate de inspector principal de poliție în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Brăila, cu știință, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu a îndeplinit un act, în sensul că nu a lăsat-o pe martora B. să consemneze în cuprinsul declarației din data de 13 august 2007 că fiica sa este victima traficului de persoane, nu a clasat plângerea de dispariție la data de 14 august 2007 și nu a înaintat-o de îndată procurorului pentru sesizarea organului competent, pentru a acoperi activitatea infracțională a inculpaților C. și I. lezând astfel interesele victimei infracțiunii de față și părților vătămate, părinți ai victimei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. anterior.

Sub aspectul laturii obiective, în baza materialului probator evocat anterior, Înalta Curte a constatat că inculpatul A. prin acțiunile sale, a încălcat atribuțiile de serviciu, neîndeplinind un act, în sensul că nu a lăsat-o pe martora B. să consemneze în cuprinsul declarației din data de 13 august 2007 că fiica sa este victima traficului de persoane, nu a clasat plângerea de dispariție la data de 14 august 2007 și nu a înaintat-o de îndată procurorului pentru sesizarea organului competent.

Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte a reținut că infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. se comite numai cu intenție, directă sau indirectă, iar din materialul probator administrat în cauză, a rezultat dincolo de orice îndoială că, prin modalitatea în care a acționat inculpatul A. a avut reprezentarea subiectivă a faptei și a comis-o cu forma de vinovăție cerută de lege - intenția directă la momentul când a împiedicat martora B. să consemneze în cuprinsul declarației faptul că fiica sa ar fi putut fi victima traficului de persoane, iar ulterior nu a clasat plângerea de dispariției și nu a înaintat-o procurorului pentru sesizarea organului competent.

Ca atare, în raport de toate considerentele anterioare, instanța de apel a constatat că, în cauză, atât din perspectiva laturii obiective, cat si a laturii subiective, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz in serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. anterior.

Având în vedere că de la data sesizării instanței și până la pronunțarea hotărârii în apel, 18 iunie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., s-a analizat incidența dispozițiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit dispozițiilor art. 5 C. pen.

Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a stabili dacă suntem în prezența unei dezincriminări, urmarea abrogării unor texte de lege și sub aspectul situației premisă pentru analiza, în concret, a consecințelor privind regimul sancționator.

Se reține că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. anterior și infracțiune incriminată în continuare în C. pen. în art. 297 alin. (1) C. pen.

Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, analiza comparativă a normelor de incriminare nu a evidențiat deosebiri esențiale privind conținutul constitutiv al infracțiunii care să atragă incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 187/2012.

În ceea ce privește regimul sancționator și circumstanțele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei reținute în sarcina inculpatului, s-a constatat că sub aspectul limitelor speciale de pedeapsă, în noua reglementare minimul special a fost majorat de la 6 luni la 2 ani închisoare iar maximul special al pedepsei închisorii a fost majorat de la 3 ani la 7 ani închisoare, corelativ fiind stabilită aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică, astfel că legea nouă nu va retroactiva nici sub acest aspect.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, Înalta Curte, reținând vinovăția acestuia în comiterea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată și, în considerarea argumentelor care au determinat stabilirea legii penale mai favorabile ca fiind C. pen. anterior, a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., respectiv, dispozițiile părții generale a acestui cod, gradul de pericol social al faptelor, valorile sociale lezate, limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare, scopul urmărit și consecințele activității infracționale dar și datele ce caracterizează persoana inculpatului precum și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală a acestuia.

La aprecierea gradului ridicat de pericol social al infracțiunii comise de către inculpatul A., Înalta Curte nu s-a raportat doar la natura acesteia, ci a avut în vedere modalitatea desfășurării activității infracționale, precum și urmarea produsă prin săvârșirea faptelor, prin care au fost afectate relațiile sociale privind corectitudinea organelor de poliție, prestigiul instituției publice din care face parte și inculpatul.

Deși, inculpatul A. nu a recunoscut comiterea faptelor astfel cum au fost reținute în actul de sesizare și constatate de instanța de control judiciar în baza probatoriului administrat, analizând circumstanțele personale ale acestuia cu referire la lipsa antecedentelor penale, cariera profesională îndelungată astfel cum rezultă din actele în circumstanțiere depuse la dosarul cauzei (peste 18 ani desfășurând activități de poliție în calitate de agent și ofițer de poliție), conduita bună în cadrul comunității din care face parte, conduita sa procesuală de a se prezenta de fiecare dată în fața instanței, Înalta Curte a apreciat că sunt elemente care justifică aplicarea unei pedepse a cărei executare poate fi suspendată condiționat sub supraveghere, fiind împrejurări favorabile inculpatului, fiind valorificate de instanță în procesul de individualizare judiciară al pedepsei.

Înalta Curte, pe lângă aceste criterii, în cadrul procesului de evaluare, a avut în vedere și criteriul duratei procedurii. În contextul unei durate considerabile, acest aspect se va reflecta în cuantumul pedepsei stabilite prin valorificare în favoarea inculpatului. În prezenta cauză faptele cercetate au fost săvârșite în perioada august 2007. Durata procedurii de șapte ani în contextul a două grade de jurisdicție depășește un termen rezonabil și impune reducerea cuantumului pedepsei și aplicarea unei modalități de executare mai ușoară.

Astfel, instanța a apreciat că durata procedurii în raport de activitatea infracțională sau a actului de începere a urmăririi penale trebuie să se reflecte în modul de individualizare a pedepsei și generează reducerea cuantumului acesteia, precum și orientarea spre o modalitate de executare a pedepsei mai puțin severă. Constatarea încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pe aspectul duratei procedurii produce consecințe directe sub aspectul tratamentului sancționator în sensul menționat.

Totodată, pornind de la aceleași dispoziții legale mai sus menționate art. 72 C. pen. anterior care obligă instanța ca, la stabilirea și aplicarea pedepsei, să aibă în vedere toate criteriile generale de individualizare, în raport de rezonanța socială negativă redusă a manifestării infracționale, față de timpul scurs de la data săvârșirii infracțiunii și față de circumstanțele personale ale inculpatului (faptul că nu este cunoscut cu antecedente penale, nivelul înalt de instrucție), instanța a apreciat că se justifică aplicarea prevederilor art. 86

1

C. pen. anterior care reglementează suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 7 ani în conformitate cu dispozițiile art. 86

2

C. pen. anterior, apreciind că pedeapsa astfel individualizată sub aspectul cuantumului și al modalității de executare este îndestulătoare pentru a-l determina pe inculpat să conștientizeze consecințele conduitei sale ilicite.

Cu privire la infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior în referire la art. 6 și art. 7 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 78/2000, respectiv de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen. în referire la art. 6 și 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, s-a reținut că, inculpatul C. ar fi promis și dat prin intermediul inculpatului I. inculpatului A. suma de 500 euro și a unei sticle de whisky în valoare de 100 euro în scopul audierii martorei E., în sensul că nu este victima traficului de persoane săvârșit de inculpatul C., pentru a nu verifica informațiile furnizate de martorii B. și H., în sensul că fiica lor era victima traficului de persoane și pentru a-i acoperi astfel activitatea infracțională desfășurată.

În ceea ce privește existența faptelor de dare și respectiv luare de mită și a vinovăției inculpaților, s-a constatat că singura probă care susține aceste acuzații o reprezintă declarația martorei E., aceasta fiind singura care, a afirmat cu certitudine că atât faptele cât și vinovăția inculpaților au existat: „precizez că polițistul la care am dat declarație era același la care părinții mei au depus plângerea precum că sunt dispărută. Mita s-a realizat sub ochii mei 500 euro și o sticlă de whisky.”(declarația E., 12 decembrie 2007, fila 118, vol. II, up).

Partea vătămată E. și-a menținut constant această declarație, cu anumite inadvertențe explicabile de trecerea unei anumite perioade de timp relativ îndelungată și a stării de surescitare în care s-a aflat pe toată perioada evenimentelor.

Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse libere aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Dispozițiile alin. (2) al art. 103 C. proc. pen. prevăd că o condamnare se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Prealabil analizei acestor infracțiuni, Înalta Curte a constatat că, inculpații, în mod constant au contrazis și combătut declarațiile părții vătămate încercând să le atribuie stării psihice a acesteia, atestate prin actul medical întocmit de O. - psiholog principal, în urma examenului psihologic din data de 25 iunie 2002.

Aprecierea fiecărei probe trebuie făcută de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în vederea aflării adevărului. Declarația unei părți are valoare probatorie doar dacă și, în măsura în care, se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Câtă vreme inculpații au susținut constant nevinovăția în raport de aceste infracțiuni iar acuzațiile aduse se întemeiază exclusiv pe declarațiile părții vătămate E. fără a se corobora cu alte mijloace de probă acestea nu sunt apte pentru a dovedi existența faptelor și vinovăția inculpaților.

Înalta Curte a constatat că din toate probele administrate în prezenta cauză actele materiale de luare de mită respectiv dare de mită nu sunt probate astfel încât să fie răsturnată prezumția de nevinovăție reglementată de art. 4 C. proc. pen.

Orice soluție pronunțată de către instanță nu se poate întemeia decât pe probe legal administrate și convingătoare așa cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Telfner c. Austriei, scopul procesului penal fiind ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită conform vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 5 C. proc. pen., se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite.

III. Împotriva Deciziei

nr. 187 din 18 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a declarat recurs în casație inculpatul la data de 11 noiembrie 2015.

Prin Încheierea nr. 34 din 03 februarie 2016, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2015 a fost respinsă cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 187/A din data de 18 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/44/2014. În motivare s-a menționat că potrivit dispozițiilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen. se constată că hotărârea atacată este pronunțată în apel de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, astfel că hotărârea nu poate fi supusă recursului în casație.

Totodată, prin

încheierea penală din 03 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015, a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale

formulată de inculpatul A. și s-a trimis cauza în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza I C. proc. pen.

Împotriva Încheierii

nr. 34/RC din 03 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală

, la data de 10 februarie 2017, a formulat cerere de revizuire inculpatul A.,

invocând dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și arătând că încheierea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 434 alin. (1) teza I C. proc. pen., normă procesual penală care a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016 a Curții Constituționale.

Prin Încheierea nr. 48 din data de 04 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2017 a fost admisă

cererea de revizuire formulată de revizuentul

inculpat A. împotriva Încheierii nr. 34/RC din data de 03 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015.

A anulat, în parte, încheierea atacată și a dispus rejudecarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A.

A menținut celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

A stabilit termen pentru soluționarea recursului în casație pe procedura de filtru, data de 15 iunie 2017, dată până la care, magistratul asistent va efectua procedura de comunicare conform art. 439 C. proc. pen.

IV. Prin încheierea din 15 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 187 din 18 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/44/2014 și a trimis cauza completului 9.

Prin cererea de recurs în casație, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În susținerea cazului de casare invocat, apărătorul ales al inculpatului A. a menționat că fapta reținută în sarcina acestuia nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, în ceea ce privește latura obiectivă.

Totodată, a arătat că, în cauza de față nu s-a produs urmarea prevăzută de art. 246 din vechiul C. pen., sub imperiul căruia instanța de apel a dispus condamnarea, în sensul că nu s-a cauzat o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

De asemenea, a arătat că suplimentează argumentele care se circumscriu cazului de recurs în casație, în sensul invocării efectelor Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale privind dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu, și incidența dispozițiilor art. 4 teza I C. pen.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte reține că, potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de cas