ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1083/2017

Decizia nr. 1083/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială sub nr. x/3 din 26 octombrie 2010, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională "B." SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună rezilierea Contractului XRAY, din cauza nerespectării semnificative de către CNPR a obligațiilor contractuale de plată a serviciilor prestate de reclamantă; să fie obligată pârâta la plata despăgubirilor necesare acoperirii prejudiciilor cauzate de nerespectarea prevederilor contractuale, respectiv: suma de 4.960.984,32 RON reprezentând facturi neachitate, emise de reclamantă, în perioada ianuarie 2009 - aprilie 2010; valoarea prejudiciului produs de neachitarea la termen a facturilor, reprezentând penalitatea de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere calculată la valoarea debitului restant, de la datele de scadență până la data efectivei și integralei plăți; valoarea prejudiciului cauzat reclamantei accesoriu rezilierii, însumând 1.431.136 RON; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1020, 1021, 1084 și 1085 C. civ.

La data de 21 noiembrie 2011 pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.

La termenul din 24 noiembrie 2011 reclamanta a precizat că și-a schimbat denumirea în C. SRL și a precizat că solicită suma de 4.728.360,16 RON reprezentând facturi neachitate, emise de reclamantă în perioada ianuarie 2009 - aprilie 2010, iar valoarea prejudiciului produs prin neachitarea la termen a facturilor, reprezentând penalitatea de 0.04% pentru fiecare zi de întârziere calculată la valoarea debitului restant, de la datele de 18 noiembrie 2011, se ridică la 1.630.782,17 RON.

La termenul din 12 ianuarie 2012 reclamanta a precizat modul de calcul al prejudiciului aferent rezilierii, arătând că acesta se compune din: 1.288.407 RON valoarea deprecierii echipamentelor XRAY; 69.419 RON costul cu personalul; 67.687 RON costul relocării echipamentului XRAY și 5.623 RON costurile cu autorizațiile.

Prin Sentința civilă nr. 10108 din 12 iulie 2012 instanța a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta C. SRL în contradictoriu cu pârâta Compania Națională "B." SA, respingând și cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei soluții, a formulat apel reclamanta C. SRL solicitând admiterea lui, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii și rezilierea contractului de servicii înregistrat sub nr. 590/V2682 din 09 iunie 2006, respectiv 102/2132 din 09 iunie 2006, obligarea intimatei-pârâte Compania Națională B. SA la plata despăgubirilor necesare acoperirii prejudiciilor cauzate de nerespectarea prevederilor contractuale în sumă de 4.728.360,16 lei, reprezentând facturi neachitate, emise de A. în perioada ianuarie 2009 - aprilie 2010; 1.630.782,17 lei, reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,04% pe zi, calculate la valoarea debitului principal restant începând cu datele scadențelor și până la data de 18 noiembrie 2011 și 1.431.136 lei, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat A., accesoriu rezilierii; cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1407A/2016 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în apel după casare s-a admis apelul formulat de apelanta SC C. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 10108 din data de 12 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimata Compania Națională B. SA. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost admisă în parte acțiunea. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 3.244.111,04 lei reprezentând debit principal restant, suma de 363.853,57 lei penalități de întârziere pentru facturile achitate cu întârziere, suma de 2.723.868,48 lei penalități de întârziere la valoarea debitului principal restant calculate până la data de 18 noiembrie 2015 și în continuare, penalități de 0,04% pe zi, calculate la valoarea debitului principal restant, până la data achitării efective a acestuia. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 71.540,33 lei reprezentând taxă de timbru și 10 lei timbru judiciar, precum și suma de 52.903,36 lei reprezentând onorariu de avocat. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Totodată, a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 70.261,07 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel după casare a reținut că prin Decizia civilă nr. 390 din 4 iunie 2014, instanța a admis apelul formulat de apelanta reclamantă C. SRL împotriva sentinței civile nr. 10108 din data de 12 iulie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimata pârâtă Compania Națională B. SA și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 7.626.342,83 lei, reprezentând debit și penalități de întârziere, și suma de 133282,76 lei cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat totodată pe intimată la plata către apelantă a sumei de 77683,12 lei cheltuieli de judecată efectuate în apel.

S-a avut în vedere că împotriva acestei soluții au formulat recurs atât reclamanta C. SRL cât și pârâta Compania Națională B. SA și că prin Decizia civilă nr. 1056 din 7 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta C. SRL și a fost admis recursul Companiei Naționale B. SA, fiind casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2010*, și a fost administrată proba cu expertiza contabilă.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate de apelantă, în limitele stabilite prin decizia de casare și față de probele administrate în cauză, Curtea de apel a constatat că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând instanța de apel a constatat că potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Potrivit Deciziei nr. 1056 din 7 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor formulate de reclamanta SC C. SRL și de pârâta Compania Națională B. SA, a fost menținută soluția instanței de apel din primul ciclu procesual în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea rezilierii Contractului X Ray, fiind înlocuite doar considerentele care au determinat această soluție.

S-a reținut astfel că încetarea contractului a avut loc în luna aprilie 2010, dată la care reclamanta a propus încetarea pe cale amiabilă a contractului, ceea ce pe plan juridic echivalează cu încetarea contractului de comun acord, și nu este de natură să activeze pactul comisoriu prevăzut la art. 7.4 din contract sau să antameze plata vreunei despăgubiri.

În consecință, s-au apreciat ca fiind corecte soluțiile de respingere a cererii de reziliere a contractului și a cererii accesorii de obligare la plata vreunei despăgubiri ca urmare a acestei rezilieri.

De asemenea, s-a constatat că în mod corect instanța a dat eficiență dispozițiilor contractuale privind plata penalităților de întârziere, care reprezintă o veritabilă clauză penală de natură să acopere lipsa de folosință a facturilor neachitate la termen.

În privința recursului formulat de pârâta Compania Națională B. SA, s-a apreciat că acesta este fondat, deoarece considerentele din decizia de apel nu justifică soluția pronunțată în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului solicitat de către reclamantă.

Astfel, deși instanța de apel a statuat în mod corect în sensul că în lipsa acordului scris al părților asupra aplicării indicelui de inflație, tariful unitar contractual stabilit de părți, respectiv prețul de 37.040 lei/lună pentru fiecare unitate de verificare, este aplicabil și facturilor viitoare, totuși stabilirea sumei solicitată de către reclamantă cu titlu de prejudiciu aferent neachitării facturilor fiscale emise a fost pronunțată fără a avea la bază un calcul de specialitate, care să determine cu exactitate cuantumul real și efectiv al sumei la care pârâta a fost obligată.

Dând eficiență motivului care a condus la casarea deciziei recurate în ceea ce privește debitul principal, în virtutea caracterului accesoriu al daunelor interese solicitate cu titlu de penalități, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că această eroare poartă și asupra sumei stabilită cu titlu de penalități, astfel că și această sumă urmează a fi stabilită în rejudecare.

Critica privind nereținerea de către instanțele de fond a culpei reclamantei în executarea activității de verificare și monitorizare, ceea ce în opinia pârâtei reprezenta temei pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului, a fost înlăturată ca nefondată.

Astfel, în ceea ce privește temeinicia invocării excepției de neexecutare a contractului, întemeiată pe disfuncționalitățile menționate în cererea de recurs, Înalta Curte a făcut trimitere la considerentele dezvoltate în cadrul recursului reclamantei, unde s-a reținut că aceasta nu este întemeiată. Notificarea de suspendare a contractului nu poate produce efecte juridice, iar pactul comisoriu inserat în contract nu a operat, contractul încetând ca urmare a acordului părților.

În raport cu considerentele instanței de recurs, în rejudecarea apelului, nu au mai fost analizate criticile apelantei referitoare la greșita apreciere a primei instanțe referitoare la faptul că părțile nu ar fi convenit modificarea prețului contractual inițial, față de lipsa unui acord scris în acest sens, având în vedere că în această privință, s-a stabilit în primul ciclu procesual că tariful unitar contractual este de 37.040 lei/lună pentru fiecare unitate de verificare, soluție menținută în recurs.

De asemenea, nu a mai fost analizată nici critica referitoare la greșita respingere a cererii de reziliere a contractului încheiat între părți, și acest aspect fiind soluționat irevocabil, față de constatările instanței de recurs în sensul că în mod corect a reținut instanța de apel, în primul ciclu procesual, că pactul comisoriu prevăzut la art. 7.4 din contract nu a operat, întrucât contractul a încetat prin acordul părților, conform minutei încheiate de reprezentanții acestora.

Însă în ce privește critica referitoare la greșita respingere a capătului de cerere având ca obiect despăgubirile solicitate de apelanta reclamantă, așa cum s-a constatat deja, aceasta a fost apreciată ca fondată.

Sub acest aspect, referitor la cererea reclamantei apelante de obligare a pârâtei la pata facturilor restante neachitate, precum și a penalităților de întârziere corespunzătoare, intimata pârâtă a invocat excepția de neexecutare a contractului, susținând în esență că nu ar datora plata unor servicii care nu au fost prestate. Instanța de recurs însă, în considerentele deciziei sale, a constatat că în mod judicios instanța de apel, în primul ciclu procesual, a reținut că excepția de neexecutare invocată de pârâtă nu poate produce efecte juridice, întrucât reclamanta și-a respectat obligațiile contractuale până în luna aprilie 2010, iar notificarea de suspendare a contractului potrivit voinței pârâtei reprezintă o modificare unilaterală a contractului ce încalcă principiul forței obligatorii a acestuia.

Constatând deci neîntemeiată excepția de neexecutare, instanța de apel a obligat pârâta la plata contravalorii facturilor din 31 decembrie 2009, din 29 ianuarie 2010, din 26 februarie 2010 și din 13 aprilie 2010, în sumă totală de 3.244.111,04 lei, facturi recalculate la tariful de 37.040 lei/lună pentru fiecare unitate de verificare, conform expertizei efectuate în rejudecare.

De asemenea, în temeiul art. 5.4 din contract, instanța de apel a obligat pârâta și la plata sumei de 2.723.868,48 lei, reprezentând penalități de întârziere de 0,04% pe zi de întârziere, aferente acestor facturi neachitate, calculate până la data de 18 noiembrie 2015, și în continuare, până la data achitării efective a acestui debit.

În privința facturilor achitate cu întârziere, instanța de apel a obligat pârâta la plata sumei de 363.853,57 lei, potrivit concluziilor expertizei efectuate în rejudecare. Sub acest aspect, instanța de apel și-a însușit răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de pârâta intimată în privința calculului penalităților aferente facturii din 31 iulie 2009, aflat la dosar apel format în rejudecare, ce se coroborează cu înscrisurile de la același dosar.

În privința celorlalte sume pretinse de apelanta reclamantă, reprezentând prejudiciu accesoriu rezilierii, s-a constatat că soluția de respingere pronunțată în primul ciclu procesual a fost practic menținută, instanța de recurs reținând că în condițiile în care în speță denunțarea unilaterală nu s-a produs, nici acest prejudiciu accesoriu rezilierii nu este datorat de pârâtă.

Față de toate aceste considerente, în urma rejudecării apelului, cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.244.111,04 lei reprezentând debit principal restant, suma de 363.853,57 lei penalități de întârziere pentru facturile achitate cu întârziere, suma de 2.723.868,48 lei penalități de întârziere la valoarea debitului principal restant calculate până la data de 18 noiembrie 2015 și în continuare, penalități de 0,04% pe zi, calculate la valoarea debitului principal restant, până la data achitării efective a acestuia.

În raport cu pretențiile admise, pârâta a fost obligată și la plata sumelor de 71.540,33 lei taxă de timbru și 10 lei timbru judiciar, precum și 52.903,36 lei onorariu de avocat, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță. Au fost menținute celelalte dispoziții ale instanței de fond.

Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., față de soluția de admitere a apelului, intimata a fost obligată la plata către apelantă și a cheltuielilor de judecată din apel, în cuantum de 70.261,07 lei, din care 35.770,16 lei reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, și 34.490,91 lei reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Compania Națională B. SA care a solicitat, în principal, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în apel, având în vedere că instanța de apel nu a respectat limitele Deciziei de casare nr. 1056 din 07 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu a clarificat împrejurările de fapt impuse și, în subsidiar, modificarea în parte a deciziei atacate, cu consecința respingerii în tot a apelului promovat de A. și pe cale de consecință respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de A. cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recurenta a susținut în dezvoltarea recursului încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. referitoare la obligativitatea hotărârilor instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate (art. 304 punctul 9 coroborat cu art. 312 și următoarele C. proc. civ.).

În opinia recurentei, în mod nelegal instanța de apel a apreciat că ar trebui să plătească contravaloarea facturilor aferente lunilor decembrie - aprilie 2010 pentru serviciile neexecutate de intimată, fără să analizeze în concret și să valideze excepția de neexecutare invocată de către aceasta pentru că prin Decizia nr. 1056 din 07 aprilie 2015, instanța de casare, a stabilit necesitatea efectuării unui calcul al penalităților distinct, pentru fiecare factură neachitată. Altfel spus, neîndeplinirea obligațiilor și maniera în care a operat sau nu excepția de neexecutare reprezintă un aspect pe care instanța de apel avea obligația de a-l verifica, astfel cum instanța de casare a stabilit prin decizia sa.

În esență, recurenta consideră că numai printr-o soluție de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecarea apelului pot fi remediate viciile deciziei recurate, omisiunea Curții de Apel București de a analiza disfuncționalitățile pe care pârâta le-a semnalat cu privire la neexecutarea obligațiilor contractuale de către intimată fiind evidentă, iar prin maniera în care a procedat instanța de apel a fost cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei, ca o garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză, în virtutea prevederilor art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Recurenta și-a argumentat recursul și prin aplicarea greșită a principiului interdependentei obligațiilor reciproce ale părților în contractele sinalagmatice (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

A susținut că excepția de neexecutare reprezintă un mijloc juridic de apărare, consecința directă a principiului interdependenței obligațiilor reciproce ale părților în contractele sintagmatice, în virtutea căruia oricare dintre părțile unui astfel de contract poate refuza executarea propriei obligații asumate, câtă vreme cealaltă parte contractantă nu-și execută ea însăși obligația corelativă ce-i incumbă. Excepția de neexecutare a contractului este un mijloc de presiune eficient pentru a determina executarea corelativă, fără ca cel care o invocă să se expună riscului unei executări definitive sau insolvabilității partenerului său contractual, prezentând totodată, și avantajul de a putea fi exercitat fără intervenția justiției. Or instanța de apel, în opinia recurentei, în mod nelegal nu a verificat că obligația de plată a pârâtei nu mai subzistă prin raportare la neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către intimată.

Recurenta a susținut că prin decizia atacată s-a făcut o interpretare greșită a actului dedus judecății cu privire la excepția de neexecutare a dispozițiilor contractuale de către C. - art. 304 punctul 8 C. proc. civ. Recurenta a învederat că reclamanta C. nu a demonstrat că echipamentele erau manipulate corespunzător de către personalul angajat al C., că echipamentele utilizate funcționau în parametrii prevăzuți în aceste manuale de funcționare și că, la data sesizărilor, aceste aparate funcționau conform standardelor prevăzute de legislația aplicabilă în materie. Recurenta a susținut că din interpretarea actului dedus judecății (Contractul încheiat de către părți) rezultă că acesta nu a fost încheiat sub forma unei convenții tip abonament, sau a unui contract de închiriere bunuri. Contractul de servicii a presupus obligații reciproce și interdependente privind desfășurarea activității de verificare a corespondenței.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat în esență respingerea recursului și pentru că Înalta Curte de Casație și Justiție va primi apărările acesteia și le va asimila în conținutul prezentei decizii, ele nu vor mai fi expuse în această secțiune pentru se evita repetarea lor.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurentă și găsind că acestea nu sunt întemeiate, nu le va primi, urmând a respinge recursul pentru considerentele ce se vor expune în cele ce succed, primind, în același timp, susținerile din întâmpinare.

Cât privește limitele deciziei de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că prin Decizia nr. 1056 din 07 aprilie 2015 s-a statuat asupra următoarelor aspecte:

"(...) Înalta Curte deși va menține soluția pronunțată de către instanța de apel în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea rezilierii Contractului X Ray ca urmare a nerespectării semnificative de către pârâtă a obligațiilor contractuale de plată a serviciilor prestate de către reclamantă, va proceda la înlocuirea considerentelor care au determinat această soluție." (pag. 13, parag. 2 din decizia de casare)

"(...) este de reținut că reclamanta a solicitat rezilierea pentru neplata facturilor după data de 12 noiembrie 2009, moment la care pârâta a notificat suspendarea Contractului și a invocat excepția de neexecutare a Contractului. Cu privire la acestea, corect a reținut instanța de apel că pactul comisoriu prevăzut la art. 7.4 din Contract nu a operat, întrucât contractul a încetat prin acordul părților, conform minutei încheiate de reprezentanții acestora." (pag. 14, parag. 1 din decizia de casare)

"În mod judicios, instanța de apel a reținut că excepția de neexecutare invocată de pârâtă nu poate produce efecte juridice întrucât reclamanta și-a respectat obligațiile contractuale până în luna aprilie 2010, iar notificarea de suspendare a Contractului potrivit voinței pârâtei reprezintă o modificare unilaterală a Contractului ce încalcă principiul forței obligatorii a acestuia." (pag. 14, parag. 2 din decizia de casare)

"Din analizarea deciziei atacate și a motivelor de recurs formulate, rezultă că hotărârea judecătorească nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât considerentele nu justifică soluția pronunțată în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului solicitat de către reclamantă, prin omologarea variantei expertizei contabile depusă la dosarul cauzei la data de 04 aprilie 2014." (pag. 15, parag. 6 din decizia de casare)

"(...) instanța de apel a statuat în mod corect în sensul că în lipsa acordului scris al părților asupra aplicării indicelui de inflație, tariful unitar contractual stabilit de părți, respectiv prețul de 37.040 lei/lună pentru fiecare Unitate de Verificare este aplicabil și facturilor viitoare." (pag. 15 - 16, parag. 1 din decizia de casare)

"(...) casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea i completării raportului de expertiză contabilă efectuat în apel pentru a fi determinat, cu exactitate cuantumul real și efectiv al sumei la care pârâta a fost obligată la plată." (pag. 16, parag. 4 din decizia de casare)

(...) în rejudecare, instanța va dispune completarea probatoriului, în sensul de a se determina un calcul al penalităților datorate de către pârâtă, distinct, pentru fiecare factură neachitată." (pag. 17, parag. 3 din decizia de casare)

"(...) în ceea ce privește temeinicia invocării excepției de neexecutare a Contractului, întemeiată pe disfuncționalitățile menționate în cererea de recurs, Înalta Curte trimite la considerentele anterior dezvoltate în cadrul recursului reclamantei, unde s-a reținut că aceasta nu este întemeiată. Notificarea de suspendare a Contractului nu poate produce efecte juridice, iar pactul comisoriu inserat în contract nu a operat, contractul încetând ca urmare a acordului părților." (pag. 17, ultimul parag. din decizia de casare)

Rezultă din cele expuse anterior că instanța de recurs a dezlegat irevocabil, cu autoritate de lucru judecat problemele de drept privind neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de către pârâtă, limitând cercetarea judecătorească în rejudecarea apelului doar cu privire la determinarea cu acuratețe a cuantumului real și efectiv a prejudiciului suferit de A., prin administrarea probatoriului suplimentar.

Curtea de Apel București, în rejudecare, nu a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., ci a respectat întocmai limitele impuse prin decizia de casare. Primul motiv de recurs grefat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este vădit neîntemeiat.

Susține recurenta-pârâtă că soluția dată prin decizia recurată ar fi greșită întrucât Curtea de Apel București, în rejudecare, nu a "analizat" și nu a "validat" excepția de neexecutare. Interpretarea dată de recurenta-pârâtă asupra limitelor deciziei de casare este aceea conform căreia prin decizia de casare s-ar fi stabilit obligativitatea administrării unor probe suplimentare "pentru a se stabili dacă există un prejudiciu pentru fiecare perioadă contractuală, dar mai ales pentru a se constata situația de fapt care a dus la neplata facturilor în litigiu." Ignorând statuările deciziei de casare, arată recurenta faptul că în realitate, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra rezilierii contractului pentru neexecutare, dar instanța supremă nu s-a pronunțat implicit și asupra neîndeplinirii obligațiilor de către pârâtă - parag. 4 de la pag. 3 din cererea de recurs.

Din decizia de casare, rezultă că următoarele considerente decizorii privitoare la excepția de neexecutare, constituie dezlegări ale unor probleme de drept, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ.:

"(...) Înalta Curte deși va menține soluția pronunțată de către instanța de apel în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea rezilierii Contractului XRay ca urmare a nerespectării semnificative de către pârâtă a obligațiilor contractuale de plată a serviciilor prestate de către reclamantă, va proceda la înlocuirea considerentelor care au determinat această soluție." (pag. 13, parag. 2 din Decizia de casare)

"(...) este de reținut că reclamanta a solicitat rezilierea pentru neplata facturilor după data de 12 noiembrie 2009, moment la care pârâta a notificat suspendarea Contractului și a invocat excepția de neexecutare a Contractului. Cu privire la acestea, corect a reținut instanța de apel că pactul comisoriu prevăzut la art. 7.4 din Contract nu a operat, întrucât contractul a încetat prin acordul părților, conform minutei încheiate de reprezentanții acestora." (pag. 14, parag. 1 din Decizia de casare)

"În mod judicios, instanța de apel a reținut că excepția de neexecutare invocată de pârâtă nu poate produce efecte juridice întrucât reclamanta și-a respectat obligațiile contractuale până în luna aprilie 2010, iar notificarea de suspendare a Contractului potrivit voinței pârâtei reprezintă o modificare unilaterală a Contractului ce încalcă principiul forței obligatorii a acestuia." (pag. 14, parag. 2 din decizia de casare)

Astfel, prin Decizia de casare s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că: (i) pactul comisoriu prevăzut de art. 7 - 4 din Contract, nu a operat vreodată, și că (ii) A. și-a respectat obligațiile contractuale până în luna aprilie 2010, iar notificarea de suspendare a reprezentat doar o modificare unilaterală a Contractului de încalcă principiul forței obligatorii. Prin decizia de casare nu s-a stabilit că excepția de neexecutare reprezintă un aspect pe care instanța de apel va trebui să îl verifice. Din contră, prin Decizia de casare acest aspect a fost soluționat irevocabil, iar obligativitatea administrării unor probe suplimentare a fost motivată de necesitatea de a determina, cu justețe, cuantumul exact al sumei la care pârâta a fost obligată:

"[...] Înalta Curte, constată că motivarea instanței de apel este contradictorie în ceea ce privește determinarea debitului principal, ceea ce justifică aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea completării raportului de expertiză contabilă efectuat în apel pentru a fi determinat, cu exactitate cuantumul real și efectiv al sumei la care pârâta a fost obligată." (pag. 16, parag. 4 din Decizia de casare) "în acest sens, în rejudecare, instanța va dispune completarea probatoriului, în sensul de a se determina un calcul al penalităților datorate de către pârâtă, distinct, pentru fiecare factură neachitată." (pag. 17, parag. 3 din Decizia de casare).

Prin urmare, deși își întemeiază argumentele pe dispozițiile art. 315 C. proc. civ. recurenta interpretează în mod greșit aceste dispoziții, ignorând considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție care au stabilit cu precizie asupra căror aspecte instanța de apel va pronunța o soluție, după administrarea probatoriului suplimentar. Se reține că, în speță, limitele stabilite prin considerentele decizorii ale deciziei de casare și care au putere de lege, au fost întocmai respectate de către instanța de apel, în rejudecare. Cercetarea judecătorească în rejudecarea apelului a avut ca scop doar determinarea cu acuratețe a cuantumului real și efectiv a prejudiciului suferit de intimata-reclamantă, prin suplimentul la raportul de expertiză în 08 septembrie 2016 administrat de instanța de apel, expertul confirmând prejudiciul datorat de către pârâtă în sumă totală de 6.331.833,09 lei.

Instanța de apel, în rejudecare, nu a aplicat greșit principiul interdependenței obligațiilor reciproce ale părților în contractele sinalagmatice, având în vedere faptul că prin decizia recurată nu mai puteau fi reanalizate aspectele privitoare la problemele de drept referitoare la neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale. Al doilea motiv de recurs grefat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de asemenea neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă susține că soluția dată prin decizia recurată ar fi greșită întrucât Curtea de Apel București, în rejudecare, "nu a verificat că obligația de plată a subscrisei nu mai subzistă prin raportare la neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către intimată". Această concluzie este fundamentată în cererea de recurs, prin înșiruirea unor aspecte strict legate de fondul cauzei, care au fost deja analizate în apel, în primul ciclu procesual și care au fost confirmate și validate prin decizia de casare.

În primul rând, lipsa analizei pretinselor disfuncționalități apărute în prestarea serviciilor, de către Curtea de Apel București, nu poate fi circumscrisă limitelor impuse de motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Eventuala ignorare a unor aspecte de fapt de către instanța de apel nu poate face obiectul unei cereri de recurs. Aceasta deoarece, caracterul restrictiv, limitat al controlului judecătoresc al instanței de recurs, decurge expres din art. 299 și urm. C. proc. civ.

În al doilea rând, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta nu explicitează cu precizie, de ce apreciază că nemulțumirile înșiruite la pct. 2 din cererea sa de recurs ar putea fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să deducă motivele de nemulțumire ale părții și să facă o verificare de ansamblu a hotărârii întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 304.

În al treilea rând, referitor la afirmația generală conform căreia instanța de apel "a aplicat greșit principiul interdependenței obligațiilor reciproce ale părților în contractele sinalagmatice" și față de limitele deciziei de casare, care a reținut că nu a existat o încălcare a obligațiilor de către C., ci rezilierea a fost generată de atitudinea culpabilă exclusivă a CNPR, Înalta Curte apreciază că este suficientă reluarea citării următorului pasaj: "(...) Înalta Curte deși va menține soluția pronunțată de către instanța de apel în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea rezilierii Contractului X Ray ca urmare a nerespectării semnificative de către pârâtă a obligațiilor contractuale de plată a serviciilor prestate de către reclamantă, va proceda la înlocuirea considerentelor care au determinat această soluție." (pag. 13, parag. 2 din Decizia de casare).

Curtea de Apel București, în rejudecare, nu putea analiza actul pretins ca fiind izvorul excepției de neexecutare, de vreme ce aspectele privind natura și valabilitatea excepției de neexecutare au fost tranșate irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia de casare. Motivul de recurs grefat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este și el nefondat.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. urmărește desființarea hotărârii judecătorești atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 960 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Decizia atacată nu putea privi analiza dispozițiilor art. 7.4 din contract, sau a adresei prin care pârâta pretinde că ar fi invocat excepția de neexecutare, întrucât având în vedere decizia de casare, nu s-a mai permis instanței de apel să reanalizeze asemenea aspecte și este evident că nu putem discuta despre vreo schimbare a naturii ori a înțelesului actului juridic (excepția de neexecutare), care să fi fost realizată de către Curtea de Apel București, motiv pentru care motivul de recurs analizat nu își poate găsi aplicarea în prezenta speță. În realitate, motivul de recurs este susținut de argumente ce vizează doar interpretarea probatoriului administrat în cauză (sau în accepțiunea recurentei a lipsei probatoriului) și nicidecum nu atinge nereguli referitoare la "interpretarea greșită a actului dedus judecății".

Deși recurenta-pârâtă pretinde faptul că toate nemulțumirile din cererea de recurs privesc decizia recurată, în fapt, nemulțumirile privesc, în mod vizibil, însăși decizia de casare și se ignoră în mod deliberat faptul că instanța de apel din cel de-al doilea ciclu procesual a fost chemată să determine doar cuantumul real și efectiv al sumei la care pârâta a fost obligată la plată.

În consecință, Decizia civilă nr. 1407A din 21 septembrie 2016 este corectă, atât din perspectiva dezlegărilor în drept, cât și din perspectiva modului de valorificare a probatoriului realizate cu privire la determinarea cuantumului real și efectiv a prejudiciului suferit de C., aceasta respectând întocmai limitele de casare impuse prin Decizia civilă nr. 1056 din 07 aprilie 2015 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În concluzie, răspunzând prin acest considerent comun atât susținerilor pârâtei, cât și apărărilor intimatei, pentru toate argumentele și temeiurile de drept reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de pârâta Compania Națională B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1407A/2016 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Compania Națională B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1407A/2016 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2017.

Procesat de GGC - NN