ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1937/2016

Circumstanțele cauzei Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu intimata Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună desființarea rezoluției de clasare nr. 3704/IJ/3123/DIJ/2013 din 10 septembrie 2014 și intimata să fie obligată să înceapă cercetarea disciplinară prealabilă împotriva judecătorilor de la Tribunalul Gorj - B. și C. Totodată, a solicitat și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 64 din data de 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei procedurii prealabile și a respins contestația formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 64 din data de 14 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SA, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că sentința primei instanțe este nelegală, fiind rezultatul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material prevăzute de art. 99 lit. t) și art. 991 din Legea nr. 303/2004, sub cel puțin trei aspecte: Primul aspect se referă la faptul că, instanța de fond reține că reclamanta „pune în discuție soluția pronunțată într-o cerere de revizuire” și că „aspectele sesizate vizează chestiuni de judecată, aprecierea și evaluarea de către completul de judecată a incidenței unor norme legale”, iar „hotărârea adoptată nu poate fi supusă cenzurii unui organ administrativ”. Această concluzie este fundamental greșită în condițiile în care atât prin contestație, cât și prin răspunsul la întâmpinare, s-a precizat că obiectul contestației nu vizează critici cu privire la legalitatea hotărârii pronunțate în revizuire, ci critici cu privire la modul în care cei doi judecători și-au exercitat activitatea în Dosarul nr. x/95/2014. Singura critică formulată viza faptul că instanța a respins revizuirea, în condițiile în care prin hotărârea supusă revizuirii s-a acordat un lucru care nu s-a cerut, respectiv obligarea societății la plata sumei de 9.596,59 RON. Prin urmare, obiectul verificărilor prealabile viza exclusiv respectarea/nerespectarea principiului disponibilității, ceea ce exclude orice imixtiune în activitatea instanțelor de judecată, de vreme ce această chestiune nu este susceptibilă de interpretare subiectivă și nu necesită argumente logico-juridice. În contextul în care din împrejurările cauzei rezultă expres încălcarea flagrantă atât a dispozițiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ. cât și a unui principiu elementar de drept, iar dispozițiile art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 stabilesc că este abatere disciplinară „încălcarea cu bună-știință a normelor de drept material sau procesual” sau nesocotirea acestora din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil” nu se poate susține că argumentele ar fi subiective și că ar reprezenta în realitate doar nemulțumirea față de soluția pronunțată asupra revizuirii. Al doilea aspect se referă la faptul că, instanța de fond în mod greșit a reținut că „aspectele sesizate vizează chestiuni de judecată”, ceea ce presupune operațiuni de apreciere și evaluare care țin de esența atribuției jurisdicționale. Este adevărat că cercetarea judecătorească presupune interpretarea și aplicarea normelor legale incidente, însă, raportat strict la criticile aduse prin sesizare, stabilirea obiectului acțiunii, prin observarea cererilor formulate de părți și nedepășirea limitelor învestirii, prin acordarea a ceva ce nu s-a cerut, nu presupun aspecte legate de interpretarea și aplicarea normelor legale. Cel de-al treilea aspect se referă la faptul că, în considerentele sentințe pronunțate, instanța de fond reține că „nu orice încălcare a normelor de drept material ori procesual poate constitui abatere disciplinară” și că „nu s-au relevat nici un fel de împrejurări de fapt de natură a se aprecia că există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare”. Această concluzie este greșită. În primul rând, instanța de fond reține în termeni extrem de vagi și generali faptul că nu orice încălcare a normelor de drept material ori procesual constituie abatere disciplinară, fără a arăta însă concret care anume încălcări ar putea constitui abateri disciplinare, precum și motivele pentru care nesocotirea dispozițiilor art. 519 din Noul C. proc. civ. nu ar putea conduce la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. În al doilea rând, sub aspectul laturii subiective, nu prezintă nicio relevanță dacă încălcarea normei de drept material sau procesual este rezultatul neglijenței sau relei credințe, de vreme ce legiuitorul a stabilit că în ambele cazuri sunt întrunite elementele constitutive ale săvârșirii acestei abateri disciplinare. Prin argumentul instanței de fond în sensul că nu s-ar fi relevat împrejurări din care să rezulte indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare este greșit, în condițiile în care însăși încălcarea normei imperative prevăzute de art. 59 din Noul C. proc. civ. reprezintă indiciul suficient al săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. Săvârșirea acestei abateri disciplinare rezultă ex re din încălcarea normei de drept imperative, caz în care intimata avea obligația legală de a începe cercetarea disciplinară împotriva judecătorilor de la Târgu Jiu care au nesocotit dispozițiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ. - încălcând dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care hotărârea supusă revizuirii este pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității. De asemenea, în opinia recurentei, faptul că două instanțe - în apel și revizuire - au constatat că pronunțarea asupra sumei de 9.596,59 RON nu ar reprezenta o extra petita nu prezintă nicio relevanță sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare de către judecătorii care au soluționat cererea de revizuire. Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii contestației împotriva rezoluției din data de 10 septembrie 2014, desființarea acesteia și obligarea pârâtei să dispună prin rezoluție începerea cercetării disciplinare prealabile.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin încheierea de ședință din data de 23 martie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 15 iunie 2016 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Soluția și considerentele instanței de control judiciar. După examinarea motivelor de recurs, a întâmpinărilor depuse la dosar, recursul va fi respins pentru următoarele considerente: Prin motivele de recurs, recurenta susține că obiectul contestației nu vizează critici cu privire la legalitatea hotărârii pronunțate în revizuire, ci critici cu privire la modul în care cei doi judecători și-au exercitat activitatea în Dosarul nr. x/95/2014, iar singura critică formulată viza faptul că instanța a respins revizuirea, în condițiile în care prin hotărârea supusă revizuirii s-a acordat un lucru care nu s-a cerut, respectiv obligarea societății la plata sumei de 9.596,59 RON. Sub acest aspect Înalta Curte constată că, deși reclamanta a susținut atât la judecata în fond, cât și prin cererea de recurs, că prin contestația formulată se critică modul în care cei doi judecători și-au exercitat activitatea în Dosarul nr. x/95/2014, în realitate aceasta pune în discuție tocmai soluția pronunțată într-o cerere de revizuire pe care a formulat-o împotriva altei decizii a Tribunalului Gorj. Din verificările efectuate asupra rezoluției de clasare rezultă că, verificările prealabile determinate de sesizarea petiționarei SC A. SA au fost efectuate de inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012 publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 802/29 noiembrie 2012. Astfel, prin rezoluția emisă în data de 10 septembrie 2014, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în Dosarul nr. y/IJ/3123/DIJ/2014 a dispus clasarea sesizării formulate de petiționară întrucât a constatat că nu există indicii care să releve comiterea vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, de natură să atragă răspunderea disciplinară a judecătorilor reclamați. Potrivit art. 74 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorii judiciari au ca atribuție efectuarea de verificări ale sesizărilor adresate Inspecției Judiciare în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraților ori în legătură cu încălcarea obligațiilor profesionale ale acestora, iar conform art. 72 alin. (1) din același act normativ, inspectorii judiciari își desfășoară activitatea în mod independent și imparțial. Nu trebuie neglijat faptul că hotărârile judecătorești, inclusiv încheierile prin care au fost admise sau respinse probele solicitate de părți, sunt supuse controlului judiciar exercitat de către instanțele judecătorești, iar acestea nu pot fi modificate indirect prin decizii administrative, pentru că Inspecția Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată și nici nu are atribuții ori competențe legale pentru a se substitui în activitatea jurisdicțională, care aparține instanțelor judecătorești. Date fiind limitele controlului unei hotărâri judecătorești, nu orice act poate fi supus unei cercetări administrative, ci doar acela care încalcă în mod flagrant normele dreptului, fără nici cea mai mică justificare sau care alterează în mod grav realitatea, în pofida oricărei evidențe a probelor. În concret, s-a relevat lipsa indiciilor în sensul că judecătorul cauzei s-ar fi pronunțat cu intenția de a încălca normele de drept material sau procesual, pentru a decide în mod intenționat, din motive străine de cauză, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părți. De asemenea, în mod corect inspectorul judiciar nu a reținut că în cauza menționată ar fi vorba de o eroare evidentă, căreia să îi lipsească chiar și cea mai slabă justificare, raționamentul expus în hotărâre excluzând această ipoteză. Sub acest aspect recurenta susține că, deși două instanțe apel și revizuire - au constatat că pronunțarea asupra sumei de 9.596,59 RON nu ar reprezenta o extra petita, sesizarea Inspecției Judiciare se referă la judecătorii completului de judecată învestit cu cererea de revizuire, considerând că prin soluționarea cererii de revizuire au săvârșit abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. r) (lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești, în condițiile legii), pentru ca mai departe să dezvolte definiția abaterii reglementate de art. 99 lit. t) (exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență). Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii care a fost formulată de petiționară împotriva Deciziei civile nr. 15 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. x/95/2014 este însăși expresia principiului legalității, potrivit căruia criticile vizând modul de soluționare a unei cauze pot fi analizate ori cenzurate sub aspectul legalității și temeiniciei doar de către instanța de control judiciar, care are competența de a interpreta și aplica dispozițiile legale materiale sau procedurale la situația de fapt reținută. Astfel, în mod corect a constatat instanța de fond că în cele două decizii instanțele au fost de aceeași opinie, și anume că pronunțarea asupra sumei de 9.596,59 RON, față de obiectul acțiunii inițiale - contestație la executare - nu reprezintă o extra petita, și că numai nemulțumirea unei părți față de modul de interpretare și aplicare a legii nu poate constitui un motiv suficient pentru a se considera că judecătorii au dat dovadă de rea credință ori de gravă neglijență în exercitarea funcției. Față de motivul de casare invocat de către recurenta reclamantă, hotărârea de fond ar putea fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. doar dacă instanța ar fi aplicat o normă generală nesocotind existența normei speciale, dacă ar fi aplicat o normă care nu ar fi incidență în speță sau, dacă, în fine, s-ar fi dat o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt. Or, cercetarea disciplinară a magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, care reglementează atât competența Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare. Astfel, continuarea cercetării disciplinare nu poate fi dispusă de instanța de judecată în cazul unei rezoluții de clasare, aceasta fiind specifică doar în cazul contestării unei rezoluții de respingere a sesizării, conform art. 47 alin. (5) și (6) din Legea nr. 317/2004, republicată. Din interpretarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 317/2004 nu rezultă că autorul sesizării ar avea vreun drept în ceea ce privește declanșarea cercetării disciplinare a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune această procedură, ci un drept de a supune analizei autorității competente săvârșirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acțiunii judiciare fiind Inspecția Judiciară, având în vedere competențele acesteia date prin lege specială, petiționarii având dreptul de a fi informați cu privire la modul de soluționare a sesizării. În concluzie, Inspecția Judiciară nu poate formula aprecieri cu privire la considerentele ce au stat la baza hotărârilor judecătorești și la motivația ce a condus la soluțiile adoptate pentru că aceste aspecte țin de esența atribuției jurisdicționale. De altfel, dacă s-ar permite organului administrativ să pună în discuție legalitatea unei hotărâri, acest fapt ar fi contrar dispozițiilor art. 1 alin. (4) și 126 din Constituția României.

Soluția pronunțată. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciind că soluția instanței de fond este legală, fiind dată cu aplicarea legii, în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.