ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 396/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 396/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 396/2017

Deliberând asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3321 din 27 noiembrie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. x/118/2006, Tribunalul Constanța a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.

Constanța și, în consecință, a respins acțiunea ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei B. Constanța, precum

și acțiunea față de pârâții SC C. SRL, D. și E.

În considerente s-a reținut

că reclamantă a înțeles să învestească instanța

de judecată cu o acțiune în revendicare a imobilului - spațiu

comercial F., situat în Constanța, Bazar Sat Vacanță, invocând

un drept de proprietate asupra acestuia, proba acestui drept fiind

autorizația de executare lucrări din 09 iunie 1979 eliberată de

Consiliul popular al municipiului Constanța la cererea G. Constanța,

al cărei succesor se pretinde reclamanta.

Prin Încheierea nr. 13791 din 15

august 2003, pronunțată în Dosarul nr. x din 13 august 2003 de

Judecătoria Constanța - Biroul de Carte Funciară, s-a dispus, cu

efect de opozabilitate față de terți,întabularea dreptului de

proprietate al pârâtei H. Constanța, actualmente A., asupra

construcției Bar Bazar - Restaurant F. în temeiul aceleiași

autorizații, a protocolului de predare - primire din 20 octombrie 1994, a

situației clădirilor aflate în evidența L. la 31 decembrie 2002

și a adresei din 12 august 2003.

Ulterior, acest bun a fost executat

silit în Dosarul de executare nr. x/671/2003, la cererea creditoarei SC I. SRL,

redenumită SC C. SRL, potrivit actului de adjudecare din 20 ianuarie 2005.

Acest activ a fost înstrăinat

către pârâții D. și E. potrivit contractului de vânzare -

cumpărare autentificat din 19 aprilie 2010.

Or, în raport de acest istoric,

acțiunea în revendicare nu are caracter fondat, atât timp cât s-a constatat

că autorizația de executare de lucrări din 09 iunie 1979

reprezintă actul în baza căruia dreptul de proprietate s-a constituit

valabil în patrimoniul pârâtei A., fiind justificată întabularea dreptului

de proprietate.

Tribunalul a arătat că la

aceeași concluzie ajunge și raportul de expertiză

contabilă, care menționează că imobilul litigios a fost

înregistrat de la data construirii sale numai în evidențele contabile ale A.

Constanța, devenită prin reorganizare A. Constanța, că același

imobil nu a fost niciodată înregistrat în evidențele contabile ale

reclamantei - cu titlu exemplificativ balanțe de verificare analitice sau

inventare anuale, că numai pârâta A. a calculat și a imputat pe

costuri amortismentele aferente.

Astfel, tribunalul a apreciat că pentru

tranșarea polemicii judiciare trebuie avute în vedere dispozițiile art.

5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, în sensul că dispozițiile C. civ.

sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice

născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din

raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din

raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice

subzistă și după intrarea în vigoare a C. civ. Or, potrivit art.

565 din N.C.C., în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară dovada dreptului

de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

Pe cale de consecință,

reclamanta nu mai poate invoca ca înscris constitutiv al dreptului său de

proprietate asupra imobilului autorizația de executare de lucrări din

1979, câtă vreme aceasta stă la baza intabulării în cartea

funciară.

Așadar, tribunalul a constatat

că ambele părți, reclamanta B. Constanța și pârâta A.

s-au prevalat de unul și același înscris în dovedirea dreptului de

proprietate, sens în care preferința nu poate fi acordată decât

fundamentat pe evidența publică, opozabilă terților și

necontestată de altfel de către reclamantă.

De asemenea, a apreciat că

reclamanta nu a înțeles să înfățișeze vreun titlu

constitutiv sau translativ de drepturi reale asupra bunului revendicat, or atât

subdobânditorii D. și E., cât și autorul acestora, pârâta A. au fost

în măsură să prezinte un titlu de proprietate asupra bunului

litigios. Simpla invocare de către reclamantă a dispozițiilor

Legii nr. 109/1996, respectiv Legii nr. 1/2005 nu poate justifica demersul său

judiciar, dat fiind că esența acțiunii în revendicare o

constituie proba dreptului de proprietate, unde prevalează

preferința.

S-a considerat că subdobânditorii

D. sunt apărați de principiul bunei - credințe, principiu ce are

ca izvor art. 563 alin. (3) din N.C.C., articol care statuează că

dreptul de proprietate dobândit cu bună - credință, în

condițiile legii, este pe deplin recunoscut. În noua reglementare,

buna-credință capătă substanță și în materia

revendicării, dispoziție care urmează a fi coroborată

și cu textul art. 901 din N.C.C., care reglementează dobândirea cu

bună - credință a unui drept tabular.

În aceste condiții, reținându-se

de către instanța de judecată buna - credință a

subdobânditorilor, urmează a se cerceta dacă reclamanta a

răsturnat prezumția de bună - credință instituită

de art. 14 alin. (2) din N.C.C.

Tribunalul a reținut, astfel, că

o atare probă nu s-a făcut. Subdobânditorii persoane fizice au

dovedit cu prisosință faptul că la momentul

achiziționării imobilului au efectuat toate demersurile și au

depus toate diligențele pentru cunoașterea stării juridice a

imobilului, dovadă în acest sens fiind extrasul de carte funciară din

2012, respectiv din 20 aprilie 2010 și certificatul de atestare

fiscală din 2010.

Cât privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei A., tribunalul a apreciat

că este întemeiată, atât timp cât este de esența acțiunii

în revendicare ca posesia să se afle în patrimoniul subiectului pasiv. Or,

probatoriul administrat în cauză a dovedit faptul că imobilul

litigios se află în posesia subdobânditorilor - pârâților D.

Instanța de fond a constatat

că excepția lipsei calității procesuale active, cum a fost

invocată de pârâta A., nu are eficiență juridică, întrucât acțiunea

a fost precizată ca fiind revendicare, iar nu cerere în evicțiune.

În raport de pârâta SC C. SRL,

acțiunea a fost respinsă, ca nefondată, deoarece aceasta nu mai are

capacitate de folosință, fiind radiată din circuitul civil.

Prin Decizia civilă nr. 371 din 11

septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/118/2006*,a

fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă B. Constanța împotriva

sentinței civile nr. 3321 din 27 noiembrie 2013, pronunțată de

Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/118/2006, în contradictoriu cu

intimații-pârâți A., D. și E., ca nefondat, cu consecința

obligării apelantei la plata către intimata A. a sumei de 1.000 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată și către intimații D. a sumei de 1.240

lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 2580 din 18 noiembrie

2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de reclamanta B. Constanța împotriva Deciziei nr. 371 din 11

septembrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu consecința

casării deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare

aceleiași curți de apel.

Instanța de recurs, în aplicarea art.

304 pct. 5 cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a apreciat

că recursul este fondat, constatând că insuficiența

argumentării deciziei de apel echivalează cu nemotivarea

hotărârii, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate

și determină nulitatea hotărârii pentru nerespectarea

dispozițiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri

judecătorești, cu consecința afectării dreptului la un

proces echitabil al reclamantei B. Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe

rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/118/2006**.

Prin încheierea din 5 mai 2016, Curtea

de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscală, încuviințat proba cu înscrisuri,

solicitată de apelanta-reclamantă și a respins probele cu

expertiză contabilă, expertiză tehnică imobiliară

și supliment la interogatoriu, solicitate de această parte, respectiv

proba cu martori, cerută de intimații-pârâți D., ca neutile.

A reținut că,în etapa

rejudecării apelului, apelanta-reclamantă a solicitat

încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiză

contabilă, având ca teză probatorie stabilirea în baza căror

acte justificative (de construire și de plată), aflate în arhiva B.,

a fost edificat imobilul revendicat, arătând că prima expertiză

efectuată la instanța de fond s-a bazat pe adresa falsă din 26

ianuarie 1993 și nu a avut vedere aceste acte, ci doar persoana care a

înregistrat imobilul. Apelanta-reclamantă a mai solicitat și încuviințarea

probei cu expertiză tehnică imobiliară, având în vedere că

au fost întocmite două acte cadastrale, urmând a se stabili dacă

aceste acte au fost înregistrate în Registrul de Cadastru, respectiv să se

stabilească dacă cele două lucrări de cadastru au fost

făcute de B. și de H. și dacă și-au urmat cursul lor

până la întabulare, respectiv ce acte de proprietate au fost folosite de

părți. Totodată, a solicitat și încuviințarea unui

interogatoriu luat lui J., pentru a stabili împrejurarea revânzării

imobilului în timpul procesului și discuțiile purtate cu

cumpărătorul, respectiv a unui supliment la interogatoriul luat

intimaților D. în vederea stabilirii bunei-credințe.

Intimații-pârâți D. au

solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, referitoare la modalitatea

de soluționare a plângerii penale pentru fals și uz de fals, precum

și proba testimonială cu doi martori, teza probatorie fiind

stabilirea modului în care au dobândit dreptului de proprietate asupra imobilului

și buna-credință la momentul dobândirii proprietății.

Asupra admisibilității

și utilității probelor solicitate de părți, curtea a reținut,

cu titlu preliminar, faptul că prin decizia instanței de casare nu

s-a statuat asupra necesității administrării anumitor probe, ci

doar asupra obligației instanței de trimitere de a motiva

soluția asupra cererii de probatorii.

Astfel, curtea a apreciat că proba

cu înscrisuri solicitată de apelanta-reclamantă este utilă în

cauză, urmând ca aceasta să depună la dosar înscrisurile despre

care face vorbire (inclusiv cele menționate în prezentarea tezei

probatorii a expertizei contabile solicitate).În ceea ce privește

utilitatea administrării în faza apelului a probei cu expertiză

contabilă, curtea a reținut că în primă instanță

a fost efectuată expertiză contabilă judiciară având ca

obiective: stabilirea modului în care a fost înregistrat în contabilitate

mijlocul fix clădire „Restaurant F.” ca activ corporal, necorporal sau,

eventual, fond de comerț, respectiv la B. și la A.; în

condițiile reglementărilor contabile, care dintre cele două

părți litigante - B. sau A. a finanțat realizarea construcției;

dacă pentru acest imobil s-au calculat amortismente conform regulamentului

de aplicare a legii contabilității și care dintre cele două

părți litigante a efectuat aceste operațiuni contabile; dacă

acest imobil se mai afla înregistrat în contabilitatea reclamantei, iar,

dacă nu este, să se stabilească modalitatea contabilă prin

care bunul imobil a ieșit din patrimoniul acesteia, contul corespondent

și actul care dovedește această înregistrare; dacă imobilul

în cauză face parte din „fondul indivizibil” și ce reprezintă,

din punct de vedere contabil, acest fond.

Curtea a mai reținut că,

prin raportul de expertiză contabilă depus la fond, expertul contabil

a menționat documentele puse la dispoziție de reclamantă și

de pârâtă și că argumentele pentru care apelanta-reclamantă

a solicitat administrarea unei noi expertize contabile în apel au fost legate

de fundamentarea expertizei deja efectuate pe adresa din 26 ianuarie 1993

și de faptul că prima expertiză a analizat doar persoana care a

înregistrat imobilul.

Prin urmare, curtea a arătat că

expertiza întocmită în cauză în primă instanță a

antamat și aspectele învederate de apelantă ca teză probatorie

în solicitarea administrării probei cu expertiză contabilă în

apel, fiind analizate atât aspectul înregistrării în contabilitate a

imobilului, cât și al finanțării realizării

construcției. În ceea ce privește relevanța adresei din 26

ianuarie 1993 asupra concluziilor expertului contabil, a reținut că

acest aspect a fost invocat de apelantă și prin motivele de apel.

Raportându-se strict la utilitatea

efectuării unei noi expertize contabile din această perspectivă,

curtea a constatat că, la cap. II „Desfășurarea expertizei” din

expertiza efectuată în primă instanță, au fost enumerate o

serie de acte, puse la dispoziție de ambele părți, acte care au

fost avute în vedere de expertul contabil în realizarea lucrării, adresa

în discuție fiind indicată, cu mențiunea „Confirmat cu” pentru a

ilustra confirmarea primei concluzii a raportului de expertiză. În acest

context, administrarea unei noi probe cu expertiză contabilă, în

raport de teza probatorie învederată de apelanta-reclamantă,a fost

apreciată ca nefiind utilă soluționării pricinii.

Referitor la proba cu expertiză

tehnică imobiliară, față de teza probatorie expusă, instanța

de apel nu a reținut utilitatea acesteia, dat fiind că faptele

juridice obiect al probei solicitate pot fi dovedite prin înscrisuri.

Cu privire la proba cu interogatoriul

numitului J., curtea a considerat că aceasta nu este admisibilă,

câtă vreme procedura interogatoriului are ca scop obținerea

recunoașterii faptului alegat de către una dintre părțile

litigiului. Or, în cauză are calitatea de intimată-pârâtă SC C.

SRL, al cărei administrator statutar a fost J.. Cererea de introducere în

cauză în calitate de pârât a numitului J., formulată înaintea primei

instanțe în ședința publică din 13 februarie 2013, a fost

prorogată până la depunerea înscrisurilor cu referire la titularul

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar, la termenul de

judecată din 10 aprilie 2013, reclamanta a solicitat și instanța

a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a persoanelor

fizice D. și E.

În legătură cu solicitarea

administrării unui supliment la interogatoriul luat pârâților D. în

primă instanță, curtea a statuat că proba nu este

utilă, nefiind învederate prin cererea de apel aspecte noi privind fapte

personale ale acestora, aflate în legătură cu pricina.

Nici proba testimonială

solicitată de intimații-pârâți D. nu a fost considerată

utilă în vederea aflării adevărului în cauză în raport de

probele administrate în primă instanță și motivele de apel

formulate.

Prin Decizia civilă nr. 394 din 14

iulie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins apelul promovat de

apelanta-reclamantă B. Constanța, împotriva sentinței civile nr.

3321 din 27 noiembrie 2013,pronunțată de Tribunalul Constanța,

în contradictoriu cu intimații-pârâți A., D., E. și SC C. SRL,

ca nefondat, a obligat apelanta la plata către intimata A. a sumei de 1.000

lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța

de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția

nulității actelor de cadastru întocmite de H. în anul 2002, care au

stat la baza intabulării în Cartea Funciară, invocată de

apelantă prin notele de ședință depuse în apel la data de

19 mai 2016, acestea nu vor fi analizate dat fiind că, potrivit art. 292 alin.

(1) C. proc. civ., „părțile nu se vor putea folosi înaintea

instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi,

decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în

motivarea apelului ori în întâmpinare”. Or, excepția nulității

unui act juridic constituie un mijloc de apărare de fond și, prin

urmare, în aplicarea prevederii legale sus-amintite, aceasta poate fi

invocată în apel doar prin cererea de apel, aspectul indicării prin

note de ședință ulterioare constituind un fine de neprimire.

Referitor la solicitarea apelantei,

formulată în cadrul concluziilor asupra apelului, în ședința

publică din 14 iulie 2016, de desființarea atât a actului de

adjudecare, cât și a actelor de vânzare, respectiv de a se constata

și nulitatea absolută, pe cale de excepție, a actelor care au

stat la baza intabulării, aceasta nu va fi cenzurată, întrucât se

încalcă prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora

în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

În cauză, prima critică din

apel privește evaluarea probatorie a adresei din 26 ianuarie 1993,

critică care se dovedește vădit nefondată, în contextul în

care acest înscris nu a fost avut în vedere de prima instanță la

reținerea situației de fapt.

Astfel cum rezultă din analiza

hotărârii apelate, judecătorul fondului a reținut ca probe

relevante în conturarea situației de fapt următoarele înscrisuri:

autorizația de executare lucrări din 09 iunie 1979, încheierea de

întabulare din 15 august 2003, protocolul de predare-primire din 20 octombrie 1994,

situația clădirilor aflate în evidența L. la 31 decembrie 2002,

adresa din 12 august 2003, actul de adjudecare din 20 ianuarie 2005, contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 19 aprilie 2010, extrasele de carte

funciară din 2012 și din 20 aprilie 2010, certificatul de atestare

fiscală din 2010 și raportul de expertiză contabilă.

Or, în privința acestei din

urmă probe, contrar susținerii apelantei, reiese că expertul

contabil nu și-a întemeiat concluziile pe mențiunile adresei din 26

ianuarie 1993. În cauza dedusă judecății adresa din 26 ianuarie 1993

a fost înlăturată din ansamblul probator, ca urmare a aplicării

prevederilor art. 182 alin. (2) C. proc. civ., prin urmare aceasta nu va fi

avută în vedere în reținerea situației de fapt. De altfel, acest

aspect nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii apelate,

câtă vreme nu a fost reținută nici de prima instanță

în stabilirea situației de fapt.

Potrivit raportului de expertiză

contabilă întocmit în cauză (prima concluzie) imobilul Restaurant F.

a fost înregistrat în evidențele contabile ale H. Constanța, L.,

devenită A. societate cooperativă, de la data construirii sale

și până la vânzare, ca făcând parte din partea de activ a

patrimoniului acesteia, ca activ corporal (în prima perioadă ca mijloc

fix, ulterior clădiri), iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă

în acest sens, imobilul nefiind înregistrat în niciun moment în evidențele

sale contabile (balanțe de verificare analitice, inventare anuale, etc.).

Or, din chiar modul de redactare a

acestei concluzii rezultă clar că expertul a analizat

înregistrările în evidențele contabile, menționând că acest

enunț este confirmat cu actul nr. 345/26 ianuarie 1993 și nu

întemeiat pe această adresă. Totodată, expertul contabil a

menționat în continuare că expertiza, față de modalitatea

de înregistrare contabilă, își manifestă opinia fără

rezerve că finanțatorul nu putea fi, față de imobilul

Restaurant F., decât H. Constanța, devenită A. Constanța.

Cât privește critica

relativă la forța probatorie și concludenta probei cu

expertiză tehnică imobiliară efectuate în cauză legată

de calitatea de proprietar a reclamantei, s-a reținut că obiectivele

încuviințate au fost: identificarea imobilului restaurant F., stabilirea

vecinătăților, stabilirea titularului posesiei în funcție

de înscrisurile depuse la dosar și de starea faptică și

identificarea imobilului în raport cu actele de proprietate ale acestuia.

Răspunzând la acest din urmă

obiectiv, expertul tehnic imobiliar a apreciat, în raport de înscrisurile

analizate, că, de drept, imobilul în cauză este proprietatea

cooperației de consum, prin reprezentanta ei, B. Constanța, sugerând,

totodată, pentru clarificarea unor aspecte de ordin contabil, necesitatea

efectuării unei expertize contabile care să lămurească

unele aspecte ale evidenței contabile specifice cooperației, modul de

raportare și de luare în considerare a acestora în afara cooperației,

relațiile cooperației (cooperative, uniune județeană) cu

statul pe perioada 1980-2007.

Or, față de specificul

probei administrate, care este o probă cu caracter tehnic, statuarea

expertului cu privire la titularul dreptului de proprietate nu se impune cu

caracter obligatoriu instanței, cu atât mai mult cu cât însuși acesta

a apreciat necesitatea și relevanța probei cu expertiză contabilă,

față de specificul raporturilor derulate între părți în

perioada 1980-2007.

Astfel, în cauză, proba cu

expertiză contabilă a fost administrată în mod corect,

judecătorul fondului reținând concluziile acesteia în procesul de

coroborare a probelor concludente aflării adevărului în cauză.

În legătură cu critica

referitoare la întabulare, a cărei analiză ridică problema legii

civile aplicabile speței, curtea a reținut că obiectul cauzei de

față constă în obligarea pârâților de a-i lăsa

reclamantei în deplină proprietate și posesie un imobil, așadar

o acțiune în revendicare. Este vorba de o acțiune reală,

petitorie, prin care se urmărește stabilirea directă a

existenței dreptului de proprietate al reclamantei. Prin urmare,

față de reglementarea în vigoare la momentul introducerii cererii de

chemare în judecată (14 iunie 2005), acțiunea în revendicare

imobiliară era analizată în raport de dispozițiile art. 480 C.

civ. de la 1864

.

În ceea ce

privește dispozițiile de drept material aplicabile în cauză,

relevante sunt prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora „Dacă

prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie

civilă sau comercială în curs de soluționare la data

intrării în vigoare a C. civ. se soluționează de către

instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale,

materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite”.

Coroborând

dispozițiile art. 565 din Legea nr. 287/2009, art. 56 din Legea nr. 71/2011,

se observă că,

în lipsa unei dispoziții speciale în Legea

nr. 71/2011, din care să reiasă că prevederile art. 565 din Legea

nr.

287/2009 sunt de imediată aplicare, așadar și proceselor în curs

la momentul intrării în vigoare a acestei legi, fondul litigiului de

față, inclusiv aspectul esențial al probei dreptului de

proprietate este guvernat de Codul de procedură civilă din 1864.

Aceasta întrucât dispozițiile art. 6 alin. 6 din Legea nr. 287/2009

privind aplicarea legii civile în timp trebuie privite în corelare cu

dispozițiile Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a N.C.C. Totodată,trebuie

reținute prevederile art. 76 și 77 din Legea nr. 71/2011.

Rezultă,

astfel, că în cauză Încheierea din 15 august 2003 emisă de Biroul

de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Constanța nu face

dovada dreptului de proprietate al pârâtei A. (fostă H. Constanța),

având doar efectul opozabilității față de terți.

Pe de

altă parte, și relativ la prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 7/1996,

acest aspect nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii

apelate, câtă vreme și în sistemul C. proc. civ. din 1864, aspectul

înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară constituie un

criteriu în compararea titlurilor exhibate de părți.

În

cauză, astfel cum corect a reținut și judecătorul fondului,

ambele părți se prevalează de același înscris, și

anume autorizația de executare lucrări din 1979, situație în

care aspectul înscrierii dreptului real dovedit prin menționatul act în

favoarea pârâtei conduce la concluzia că titlul acesteia și,

respectiv, al subdobânditorilor pârâți în cauză este mai bine

caracterizat.

Apelanta a

criticat prin prezenta cale de atac interpretarea greșită de

către prima instanță a actului juridic dedus judecății,

susținând că autorizația de lucrări din 1979, decizia de

atribuire teren, procesul-verbal de recepție lucrări și actele

de plată sunt emise pentru B.

Or, analiza

înscrisurilor menționate relevă faptul că acestea au avut ca

beneficiar G. Constanța, astfel că în continuare va fi

analizată, cu referire și la acest motiv de apel, critica privind

ignorarea legilor specifice cooperației de consum.

Prin Decizia nr.

28 din 14 februarie 1979 s-a transmis din administrarea municipiului

Constanța în folosința G. Constanța - fără termen

și fără plată - terenul proprietate de stat în

suprafață de 10.500 mp, situat în perimetrul construibil al

municipiului Constanța, iar, la data de 09 aprilie 1979, a fost emisă

autorizația pentru executare de lucrări, ca urmare a cererii adresate

de G. Constanța pentru amenajarea unui bazar comercial pentru desfacerea

mărfurilor, în Constanța, Sat Vacanță.

La data de 02

octombrie 1980 a fost încheiat procesul-verbal de recepție finală

aferent obiectivului Bazar Comercial făcând parte din G. Constanța.

Prin Decizia nr. 2 din 08 ianuarie 1981 a G. Constanța, Bazarul comercial

Constanța a trecut în administrarea unității operative A.

Constanța. Prin Decizia nr. 68 din 02 martie 1981 a K. se aprobă

înființarea A. Năvodari, care preia Sat Vacanță Mamaia de

la L. Constanța, prin Decizia nr. 27 din 17 ianuarie 1983. Sat Vacanță

a trecut de la L. Năvodari - Sat Vacanță la A. Constanța,

iar, prin Decizia nr. 64 din 16 septembrie 20004, L. Sat Vacanță a

fuzionat cu H. Constanța, urmând a funcționa sub denumirea H.

Constanța. La data de 17 decembrie 2002 s-a aprobat de către Adunarea

generală extraordinară a membrilor cooperatori din H. Constanța

dezafilierea H. Constanța (devenită ulterior A.) de la B.

Constanța.

În

speță, dispozițiile art. 85, 96- 98, 160 - 162, 177 din Legea nr.

109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de

consum și a cooperației de credit, astfel cum întemeiat susține

și apelanta, sunt incidente cauzei de față ca reglementând

situația de fapt existentă la momentul dezafilierii H. Constanța

de la B., cu atât mai mult cu cât ambele părți se prevalează de

același titlu primar de proprietate, autorizația pentru executare de

lucrări din 09 aprilie 1979.

Însă, la

momentul emiterii acestei autorizații de construire, regimul juridic al

cooperativelor meșteșugărești era reglementat prin Legea nr.

14/1968 privind organizarea și funcționarea cooperației

meșteșugărești (art. 19).

Prin urmare,

întrucât expertiza contabilă a relevat în mod indubitabil faptul că

imobilul

Restaurant F. a fost înregistrat în evidențele contabile ale H.

Constanța, cooperativă de consum, devenită A. societate

cooperativă, de la data construirii sale și până la vânzare, ca

făcând parte din partea de activ a patrimoniului acesteia, ca activ

corporal (în prima perioadă ca mijloc fix, ulterior clădiri), iar

reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, imobilul nefiind

înregistrat în niciun moment în evidențele sale contabile, rezultă că

acest bun a constituit de la momentul construirii sale

proprietatea

organizației cooperației meșteșugărești, în

sensul art. 19din Legea nr. 14/1968, și anume al

H. Constanța

(devenită ulterior A. Constanța).

Cu privire la acest aspect, expertul

contabil a explicat, din punct de vedere contabil, modul de funcționare a

organizațiilor cooperatiste, concluzionând că din analiza

înregistrărilor contabile existente în litigiul de față

rezultă fără dubiu faptul că

finanțatorul

imobilului disputat nu putea fi, față de imobilul Restaurant F.,

decât H. Constanța, devenită A. Constanța.

În același sens, trebuie

reținută și din 12 februarie 1980 emisă de G.

Constanța către L. oraș Constanța, prin care, în vederea

respectării precizărilor legale cu privire la volumul impozitelor ce

se plătesc pentru clădirea proprietatea cooperației de consum

și taxă folosință teren, conform Legii nr. 59/1959, se

aduce la cunoștința A. că începând cu data de 1 ianuarie 1980

aceste datorii către stat urmează a fi achitate de aceasta pe

considerentul preluării de către cooperativă a bunurilor.

Relevante în

acest sens sunt și prevederile art. 87 alin. (2), art. 120 din Legea nr. 1/2005

privind organizarea și funcționarea cooperației.

În acest

context, se observă că apelanta nu a făcut dovada că, cu

prilejul reorganizării, odată cu apariția Legii nr. 1/2005, a H.

Constanța în A. (societate cooperativă de consum de gradul I) și

a M. Constanța în G. Constanța și în B. (societate

cooperativă de gradul II), aceasta din urmă ar fi preluat de drept

imobilul în discuție, în condițiile în care acesta fusese de la momentul

construirii înregistrat în evidențele contabile ale A. Constanța,

potrivit expertizei contabile. De altfel,

Protocolul din 18 mai

1992 privind transmiterea în administrare, din patrimoniul B. în cel al H.

Constanța, a unor imobile a fost anulat prin sentința civilă nr.

4496/COM din 19 iunie 2009, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curții

de Casație și Justiție nr. 2891 din 22 septembrie 2010.

Mai mult

decât atât, aspectul intabulării, în favoarea H. Constanța, a

dreptului de proprietate asupra bunului imobil în discuție constituie un

criteriu esențial în calificarea titlului de proprietate exhibat de

pârâții-persoane fizice ca fiind mai bine caracterizat, preferabil. Se va

reține, totodată, și puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr.

19/C din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța,

pronunțată în dosarul având ca obiect rectificarea încheierii de

carte funciară din 2003, prin care s-a constatat că dreptul de

proprietate asupra construcției nu a fost greșit calificat cu ocazia

înscrierii titlului pârâtei în cartea funciară. De altfel, reclamanta nu a

prezentat nicio dovadă că actul în baza căruia s-a făcut

înscrierea nu a fost valabil, fapt reținut și de instanța de

apel.

Cu privire la

critica referitoare la reaua-credință a subdobânditorilor D., cu

titlu preliminar, se reține că, a

stfel cum s-a statuat

de Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 6536 din 28

septembrie 2011), „În cadrul acțiunii în revendicare de drept comun,

reclamantul trebuie să facă dovada existenței unui „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și

aceasta obligă instanța la analiza existenței dreptului de

proprietate în patrimoniul reclamantului și în caz afirmativ la compararea

titlurilor opuse și prin respectarea principiului securității

raporturilor juridice.”

Or, operațiunea de

comparație realizată anterior a determinat aprecierea titlului

pârâților ca fiind mai bine caracterizat, în condițiile în care

acesta emană de la adevăratul proprietar (împrejurare rezultată

din analiza coroborată a înscrisurilor sus-menționate cu concluziile

raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, respectiv

din aspectul efectuării de către pârâții-persoane fizice a

formalităților de publicitate imobiliară, cu efect de

opozabilitate față de terți).

Coroborarea probelor administrate în

primă instanță (răspunsurile la interogatoriu, extrasele de

carte funciară și certificatul de atestare fiscală)

confirmă buna-credință a cumpărătorilor D.,

bună-credință prezumată și în sistemul C. civ. De la 1864,

conform art. 1899.

Aspectele alegate de apelantă

(închiderea restaurantului și prețul neserios) nu sunt de natură

a răsturna această prezumție, fiind, de altfel, combătute

prin răspunsurile pârâților la interogatoriu.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., reținând culpa procesuală a apelantei, curtea a dispus

obligarea acesteia la plata către intimata A. a sumei de 1.000 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei decizii, cât și

a încheierii din 5 mai 2016 a declarat recurs recurenta-reclamantă B.

Constanța.

În motivarea recursului,

recurenta-reclamantă a învederat că prin decizia de casare s-a dispus

ca instanța de trimitere să îndeplinească obligația de

stabilire a legii civile aplicabilă litigiului dedus judecății.

În apel, în mod surprinzător, pentru

a motiva soluția pe care recurenta-reclamantă o consideră nelegală,

instanța de apel a stabilit că incidente sunt dispozițiile din Legea

nr. 14/1968 privind organizarea și funcționarea cooperației

meșteșugărești. Or, în expunerea de motive a legii se

precizează că, prin obiectul activității sale,

cooperația meșteșugărească se deosebește de

cooperația agricolă de producție și de cooperația de

consum, aceasta din urmă având un profil comercial. Atât activitatea, cât

și regimul juridic al bunurilor cooperației de consum sunt

reglementate de legile specifice ale acesteia: Legea nr. 6/1970, Decretul Lege nr.

67/1990, Legea nr. 109/1996, care prevede, în art. 160,că proprietatea

organizațiilor cooperației de consum se compune dintr-o parte

divizibilă și o parte indivizibilă, reglementare care nu se

regăsește în cea a cooperației

meșteșugărești (guvernată de Legea nr. 14/1968 ori

Decretul Lege nr. 66/1990).

Ca atare, motivarea deciziei având la

bază ca lege civilă aplicabilă legislația cooperației

meșteșugărești constituie o gravă eroare

judiciară,cu atât mai mult cu cât au fost încălcate dispozițiile

art. 161 din Legea nr. 109/1996, stabilindu-se că proprietar al imobilului

este organizația cooperatistă asociată (pârâta H.).

Recurenta-reclamantă a

arătat că, în cauză, astfel cum corect a reținut și

judecătorul fondului, ambele părți se prevalează de

același înscris, autorizația de executare lucrări din 1979,

însă instanța de apel a aplicat legea cooperației

meșteșugărești și a ignorat total legea

cooperației de consum.

A mai susținut că

instanța de apel a respins administrarea unei noi expertize contabile, în

care să se stabilească unitatea care a finanțat executarea

lucrărilor imobilului, din care să se excludă adresa din 1993,

descoperită ca fiind falsificată.

În contraprobă, urmare

respingerii acestei expertize, în vederea stabilirii corecte a situației

de fapt, cu adresa din 16 mai 2016, recurenta-reclamantă a depus la dosar

note de ședință și acte doveditoare, prin care a demonstrat:

că imobilul a fost construit de G. (actual B.) cu fonduri comune ale

tuturor cooperativelor de consum din județul Constanța, devenind

astfel parte indivizibilă, care nu putea fi însușit de nicio

cooperativă de consum (inclusiv de pârâta A.); că administrarea nu

poate fi confundată cu proprietatea. Or, nu se menționează nimic

în decizia recurată și nici nu se motivează înlăturarea actelor

din probatoriu.

În speță, decizia preia din raportul

de expertiză contabilă, a cărei refacere a fost refuzată,

faptul că imobilul Restaurant F. a fost înregistrat în evidențele

contabile ale H. Constanța, devenită A. de la data construirii

până la vânzare, lucru inexact.

Recurenta-reclamantă a mai

arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se

sprijină și cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii. În acest sens, a precizat, referitor la excepția

nulității actelor de cadastru ale H. din anul 2002, care au stat la

baza intabulării, că instanța de apel nu a analizat-o, fiind

considerată o pretenție nouă care nu a fost invocată la

prima instanță sau arătată în motivarea apelului ori în

întâmpinare.

Or, recurenta-reclamantă chiar

prin cererea de apel, pag. 2 pct. 2, a criticat susținerea sentinței

de fond, care menționa că ambele părți, respectiv reclamanta

B. și pârâta A., s-au prevalat de unul și același înscris în

dovedirea dreptului de proprietate (autorizația de executare lucrări din

1979, decizia de atribuire teren, procesul verbal de recepție lucrări

și acte de plată), sens în care preferința nu ar putea fi

acordată decât fundamentat pe evidența publică, opozabilă

terților și neconstatată.

Recurenta-reclamantă a invocat

faptul că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic

dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. A precizat că înscrierile

în evidențele contabile ale pârâtei A., ale A. Năvodari și ale L.

Sat Vacanță s-au efectuat în baza deciziilor și adreselor de

dare în administrare ale B. În acest fel, instanțele de fond și de

apel au confundat termenul de proprietate cu cel de administrare.

A menționat că înscrierea în

evidențele contabile a avut loc pentru evitarea dublei impozitări,

întrucât L. care administra bunurile din fondul indivizibil avea dreptul

să le exploateze cu activitate proprie ori închiriere și avea

obligația să achite impozitele și taxele locale aferente

bunurilor imobile pe perioada administrării.

Or, în situația

prevăzută de art. 177 din Legea nr. 109/1996, respectiv a retragerii L.

din asocierea B., acesta avea obligația să restituie bunurile imobile

către B., care le preda în administrare altei cooperative asociate

limitrofe.

Prin urmare, înscrierea în

evidențele contabile nu constituie dovada dreptului de proprietate în

sistemul cooperației de consum, prevăzut de art. 161 și art. 177

din Legea nr. 109/1996. De altfel, recurenta-reclamantă s-a legitimat ca

proprietară a imobilului litigios prin decizia de atribuire teren,

transcrisă în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, prin

autorizația de construire, prin procesul verbal de recepție, precum

și prin dovada plății lucrărilor, imobilul intrând astfel

în partea indivizibilă a proprietății B., protejată de art.

161 din Legea nr. 109/1996și art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005. Pârâta A.

a deținut imobilul cu titlu de administrare (precar), ceea ce constituie o

dovadă că nu a fost proprietarul imobilului litigios la data

adjudecării. Precaritate titlului rezultă și din contractul de

închiriere din 2002, în care, în anexă, la poz. 25, figurează

imobilul Bazar Sat Vacanță, contract semnat de B. și H.

Recurenta-reclamantă a

menționat că, în anul 1998, B. a transcris în Registrul de transcripțiuni

și inscripțiuni Decizia nr. 28/1979, la nr. 7941 din 04 iunie 1998,

astfel încât terenul și construcțiile de pe acesta, inclusiv ale Bazarului

să fie fundamentate pe evidența publică, registrul putând fi

consultat oricând de persoane interesate, notari, executori

judecătorești, potențiali cumpărători etc. De asemenea,B.,

în anul 2002, a efectuat lucrări cadastrale pe care le-a înregistrat

pentru imobilul Bazar la Oficiului Județean de Cadastru, evidență

care putea fi cercetată de persoanele interesate.

Or, pârâții D. și E. nu au

procedat în acest sens, caz în care, în speță, nu poate fi

reținută buna lor credință, în calitate de cumpărători.

Se putea observa că imobilul nu era în stare de funcționare, fiind

închis de mai mult timp datorită existenței unui litigiu, fapt

recunoscut prin răspunsul la interogatoriu, că vânzarea nu a fost

publicată în niciun ziar ori o altă modalitate de publicitate, având

un preț de numai 75 euro/mp construcție în Satul de Vacanță,

unde prețul pentru un mp variază între 500 - 1.000 euro. Cumpărătorii

nu au consultat cartea funciară veche (din conversia din care a provenit

cartea funciară - C2), în care erau înscrise litigii inițiate de B.

Practica judiciară este

unanimă în a aprecia că aceștia trebuiau să depună

minime diligente pentru a cunoaște dacă SC C. SRL deține un

titlu de proprietate inatacabil și invincibil. Pe de altă parte, problema

bunei credințe nu se limitează la explicația oferită de

vânzător, cumpărătorii aveau suficiente indicii care să

pună la îndoială explicația vânzătorului, fiind

necesară o diligentă minimă, atitudine asumată integral

pentru calificarea acestora ca fiind cumpărători de rea

credință, având drept consecință deposedarea ilegală a

B. de imobilul care a făcut obiectul tranzacției și care era în

litigiu în momentul vânzării.

Mai mult, instanța de apel a

respins suplimentul de interogatoriu pentru pârâții D. și E., solicitat

tocmai pentru a se lămuri aceste aspecte rezultate din dezbateri și

din actele depuse de părți.

În consecință, recurenta-reclamantă

a susținut că ambele instanțe au încălcat flagrant textul art.

1898 C. civ.

Recurenta-reclamantă a

arătat și că hotărârea instanței este lipsită de

temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, respectiv și a dispozițiilor art. 161

și 177 din Legea nr. 109/1996,aplicabilă la data retragerii H. (A.)

din B., la 17 decembrie 2002, respectiv art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005.

A susținut că instanțele

de fond și de apel au nesocotit faptul că acest imobil a fost

construit de G. Constanța (actuala B. Constanța) cu fonduri provenind

de la toate cooperativele de consum din județul Constanța,

deținut de H. (A.) în administrare, apoi cu chirie, conform contractului

de închiriere din 2002. După retragerea H. din B. Constanța, la data

de 17 decembrie 2002, aceasta nu mai avea nici măcar drept de

folosință, imobilul fiind deținut abuziv la data

adjudecării - 20 ianuarie 2005.

Atât Legea nr. 109/1996, cât și

Legea nr. 1/2005 au fost publicate în M. Of. al României și erau cunoscute

atât de reprezentanții pârâtei A., cât și de proprietarul SC C. SRL -

J., care era membru în Consiliul de Administrație al H. Constanța (A.),

dar și chiriaș al imobilului litigios, și, nu în ultimul rând,

de pârâții D.

Au fost depuse la dosar

autorizația de construire emisă pe numele G., decizia de transmitere

a terenului către G., procesul verbal de recepție finală, precum

și actele doveditoare de plată a lucrărilor de construire din

fondul centralizat al G. a județului Constanța, dar au fost ignorate,

asemenea cum au fost și legile care reglementează activitatea

cooperației de consum și a bunurilor sale, reglementare diferită

de cea a societăților comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990,

cea a asociațiilor și fundațiilor reglementată de O.G. nr. 26/2000,

precum și cea a cooperației meșteșugărești.

A mai precizat

recurenta-reclamantă că au fost încălcate și prevederile art.

5 din N.C.C. Or, aceste dispoziții sunt clare, fără loc de

interpretare. Obiectul cauzei de față se referă la acte și

fapte încheiate și săvârșite anterior intrării în vigoare a

N.C.C., întrucât adjudecarea a avut loc la data de 20 ianuarie 2005, iar

vânzarea către pârâții D. s-a produs la data de 19 aprilie 2010.

Faptul că procesul a început în

anul 2005, cu 10 ani în urmă, și durează și în prezent,

atrage aplicarea legii în vigoare la data încheierii ori săvârșirii

situațiilor juridice respective. Alin. (2) întărește regula din alin.

(1), în sensul că dacă un act a fost fraudulos sub imperiul vechii

legi și situația juridică generată de acel act fraudulos

rămâne, și sub imperiul noii legi, tot frauduloasă, și nu

metamorfozată în situație legală.

Recurenta-reclamantă a invocat

și încălcarea prevederilor art. 480 C. civ. în concordanță

cu art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului

privind respectarea dreptului de proprietate.

În apel, instanța a refuzat

să dispună la cererea recurentei-reclamante efectuarea unei

expertize, pentru a se stabili cu certitudine care entitate (reclamanta B.

Constanța ori pârâta H. Constanța) a edificat construcția restaurantului,

respectiv a suportat cheltuielile cu materiale și lucru.

Astfel, B. ar fi avut posibilitatea

să demonstreze că acest imobil, parte componentă a Bazarului Sat

Vacanță, a fost edificat din fondul centralizat al tuturor

cooperativelor din județul Constanța și a intrat de drept în

fondul indivizibil al G. Constanța, devenită, în baza art. 190 din Legea

nr. 109/1996, B., fond indivizibil care, în virtutea art. 161 din Legea nr. 109/1996,

nu putea fi însușit de o singură cooperativă, respectiv pârâta A.

Transferul de proprietate către chiriașa pârâtă SC C. SRL fiind,

astfel, fraudulos, situație trebuia analizată și tratată ca

atare de instanța de fond și de apel.

Pentru toate aceste considerente,

recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea

hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Prin încheierea de

ședință din 14 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, a încuviințat cererea

recurentei-reclamante de acordare a facilităților la plata taxei

judiciare de timbru - stabilită inițial la suma de 2.505,5 lei, prin

reducerea cuantumului datorat la suma de 1.500 lei, ce a fost

eșalonată la plată în rate de câte 500 lei lunar.

Prin întâmpinare, formulată cu

încălcarea dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ.,

intimata-pârâtă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat,

arătând, în esență, că hotărârea recurată este

temeinică și legală. Aceste concluzii au fost primite ca note

scrise de către Înalta Curte.

În recurs nu s-au administrat probe

noi.

Examinând motivele de recurs formulate

la circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține

următoarele:

Prin Decizia de

casare nr. 2580 din 18 noiembrie 2015, Înalta Curte a statuat în sensul că

în cauza dedusă judecății s-au invocat de către

reclamantă dispozițiile Legii nr. 109/1996 și ale Legii nr. 1/2005,

precum și prevederile C. civ. care se raportează la principiul

aplicării legii civile în timp, cu consecințe asupra evaluării

bunei-credințe a intimaților cumpărători, instanța de

apel nefăcând nicio referire la aceste norme legale. În

consecință, instanța de trimitere urmează a îndeplini

această obligație de stabilire a legii civile aplicabile litigiului

dedus judecății și de valorificare sau înlăturare a

probatoriului, nu numai prin încuviințarea și administrarea probelor

considerate pertinente și concludente cauzei, ci și prin

operațiunea de apreciere a acestora în condițiile legii.

În

rejudecare, instanța de apel a reținut, „cât privește critica

referitoare la întabulare, a cărei analiză ridică problema legii

aplicabile speței”, că obiectul dedus judecății se

constituie într-o acțiune în revendicare-reclamanta solicită

obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și

posesie imobilul în litigiu, sens în care, raportat la data formulării

cererii de chemare în judecată - 14 iunie 2005, incidente sunt

dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864, aspectul esențial al probei

dreptului de proprietate fiind guvernat de acest cod.

Aceeași

instanță a menționat, în considerente, că, față

de prevederile art. 76-77 din Legea nr. 71/2011, încheierea din 2003 emisă

de Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria

Constanța nu face dovada dreptului de proprietate al pârâtei A.

(fostă H. Constanța), având doar efect de opozabilitatea

față de terți. Or, acest aspect al înscrierii dreptului de

proprietate în Cartea Funciară constituie, în sistemul C. civ. de la 1864,

un criteriu în compararea titlurilor exhibate de părți în

condițiile în care ambele cooperații - B. și A. se

prevalează de același înscris - autorizația de executări

lucrări din 1979.

Curtea a mai

reținut, având în vedere prevederile art. 85, 96-98, 161-162 și 177

din Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea

cooperației de consum și a cooperației de credit, că aceste

prevederi legale sunt incidente cauzei de față ca reglementând

situația de fapt existentă la momentul dezafilierii H. Constanța

la B., cu atât mai mult cu cât ambele părți se prevalează de

același titlu primar de proprietate - autorizația pentru executarea

de lucrări din 9 aprilie 1979. Dar, raportat la momentul emiterii acestei

autorizații de construire, a considerat că aplicabile sunt

speței de față normele din Legea nr. 14/1968 privind organizarea

și funcționarea L. meșteșugărești(art. 19).

Înalta Curte

constată, însă, că instanța de apel în mod greșit s-a

raportat la legislația privind organizarea și funcționarea L.

meșteșugărești, iar nu la normele de drept ce

reglementează organizarea și funcționarea cooperației de

consum pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin urmare,

întrucât pârâtei A. i-a fost recunoscut un drept de proprietate prin aplicarea

unei dispoziții legale care nu este incidentă în cauză, Înalta

Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o

soluție nelegală, ce atrage efectele recunoscute de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

speță, într-adevăr, ținându-se seama de obiectul dedus

judecății prin cererea de chemare în judecată formulată la

data de 14 iunie 2005, precizată ulterior, acțiunea în revendicare

urmează a fi soluționată în condițiile art. 480 C. civ.,

ceea ce implică, prioritar, verificarea calității de proprietar în

persoana reclamantei, respectiv a pârâților în cauză.

Acțiunea

în revendicare este acțiunea prin care cel care se pretinde titular al

dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea

materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are

stăpânirea materială a bunului, cerând instanței de

judecată să îi recunoască dreptul de proprietate și, ca

urmare a acestei recunoașteri, să i se restituie stăpânirea

materială a bunului respectiv.

Acțiunea

în revendicare rămâne un mijloc de apărare a dreptului de proprietate

atât în mod direct, în sensul că ea va fi admisă dacă se

constată existența dreptului în patrimoniul reclamantului, cât

și în mod indirect, în sensul că ea va fi respinsă dacă nu

se face această constatare, ceea ce presupune că, pe această

cale, este apărat dreptul de proprietate aflat în patrimoniul pârâtului

sau al altei persoane.

În litigiul

pendinte, astfel cu s-a reținut de instanțele de fond, ambele

părți litigante se prevalează, cât privește proba dreptului

de proprietate, de același act juridic, respectiv autorizația de

executare lucrări din 1979.

Or, în

această situație trebuie a se stabili care dintre părți

face dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu, întrucât

nu ne aflăm în ipoteza în care ambele părți invocă titluri

de proprietate (diferite, așadar) care provin de la un autor comun sau de

la autori diferiți.

Pentru a

statua însă asupra termenului de titlu de proprietate în contextul

acțiunii în revendicare de față era însă necesar ca

instanța de judecată să aplice norma de drept incidentă

situației de fapt invocată de reclamantă, să identifice

regimul juridic al imobilului în litigiu raportat la dispozițiile legale

existente la data nașterii dreptului de proprietate.

În

cauză, la momentul emiterii autorizației de construire, atât

activitatea, cât și regimul juridic al bunurilor cooperației de

consum erau reglementate prin legi specifice acesteia, respectiv prin Legea nr.

6/1970 cu privire la organizarea și funcționarea cooperației de

consum, act normativ abrogat prin Decretul Lege nr. 67/1990 privind organizarea

și funcționarea cooperației de consum și de credit.

Ulterior, acest din urmă act normati