ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 396/2017

Decizia nr. 396/2017 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3321 din 27 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/118/2006, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. Constanța și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. Constanța, precum și acțiunea față de pârâții SC C. SRL, D. și E. În considerente s-a reținut că reclamantă a înțeles să învestească instanța de judecată cu o acțiune în revendicare a imobilului - spațiu comercial F., situat în Constanța, Bazar Sat Vacanță, invocând un drept de proprietate asupra acestuia, proba acestui drept fiind autorizația de executare lucrări din 09 iunie 1979 eliberată de Consiliul popular al municipiului Constanța la cererea G. Constanța, al cărei succesor se pretinde reclamanta.

Prin Încheierea nr. 13791 din 15 august 2003, pronunțată în Dosarul nr. x din 13 august 2003 de Judecătoria Constanța - Biroul de Carte Funciară, s-a dispus, cu efect de opozabilitate față de terți,întabularea dreptului de proprietate al pârâtei H. Constanța, actualmente A., asupra construcției Bar Bazar - Restaurant F. în temeiul aceleiași autorizații, a protocolului de predare - primire din 20 octombrie 1994, a situației clădirilor aflate în evidența L. la 31 decembrie 2002 și a adresei din 12 august 2003. Ulterior, acest bun a fost executat silit în Dosarul de executare nr. x/671/2003, la cererea creditoarei SC I. SRL, redenumită SC C. SRL, potrivit actului de adjudecare din 20 ianuarie 2005. Acest activ a fost înstrăinat către pârâții D. și E. potrivit contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 aprilie 2010. Or, în raport de acest istoric, acțiunea în revendicare nu are caracter fondat, atât timp cât s-a constatat că autorizația de executare de lucrări din 09 iunie 1979 reprezintă actul în baza căruia dreptul de proprietate s-a constituit valabil în patrimoniul pârâtei A., fiind justificată întabularea dreptului de proprietate.

Tribunalul a arătat că la aceeași concluzie ajunge și raportul de expertiză contabilă, care menționează că imobilul litigios a fost înregistrat de la data construirii sale numai în evidențele contabile ale A. Constanța, devenită prin reorganizare A. Constanța, că același imobil nu a fost niciodată înregistrat în evidențele contabile ale reclamantei - cu titlu exemplificativ balanțe de verificare analitice sau inventare anuale, că numai pârâta A. a calculat și a imputat pe costuri amortismentele aferente. Astfel, tribunalul a apreciat că pentru tranșarea polemicii judiciare trebuie avute în vedere dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, în sensul că dispozițiile C. civ.

sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă și după intrarea în vigoare a C. civ. Or, potrivit art. 565 din N.C.C., în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. Pe cale de consecință, reclamanta nu mai poate invoca ca înscris constitutiv al dreptului său de proprietate asupra imobilului autorizația de executare de lucrări din 1979, câtă vreme aceasta stă la baza intabulării în cartea funciară.

Așadar, tribunalul a constatat că ambele părți, reclamanta B. Constanța și pârâta A. s-au prevalat de unul și același înscris în dovedirea dreptului de proprietate, sens în care preferința nu poate fi acordată decât fundamentat pe evidența publică, opozabilă terților și necontestată de altfel de către reclamantă. De asemenea, a apreciat că reclamanta nu a înțeles să înfățișeze vreun titlu constitutiv sau translativ de drepturi reale asupra bunului revendicat, or atât subdobânditorii D. și E., cât și autorul acestora, pârâta A. au fost în măsură să prezinte un titlu de proprietate asupra bunului litigios. Simpla invocare de către reclamantă a dispozițiilor Legii nr. 109/1996, respectiv Legii nr. 1/2005 nu poate justifica demersul său judiciar, dat fiind că esența acțiunii în revendicare o constituie proba dreptului de proprietate, unde prevalează preferința.

S-a considerat că subdobânditorii D. sunt apărați de principiul bunei - credințe, principiu ce are ca izvor art. 563 alin. (3) din N.C.C., articol care statuează că dreptul de proprietate dobândit cu bună - credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut. În noua reglementare, buna-credință capătă substanță și în materia revendicării, dispoziție care urmează a fi coroborată și cu textul art. 901 din N.C.C., care reglementează dobândirea cu bună - credință a unui drept tabular. În aceste condiții, reținându-se de către instanța de judecată buna - credință a subdobânditorilor, urmează a se cerceta dacă reclamanta a răsturnat prezumția de bună - credință instituită de art. 14 alin. (2) din N.C.C.

Tribunalul a reținut, astfel, că o atare probă nu s-a făcut. Subdobânditorii persoane fizice au dovedit cu prisosință faptul că la momentul achiziționării imobilului au efectuat toate demersurile și au depus toate diligențele pentru cunoașterea stării juridice a imobilului, dovadă în acest sens fiind extrasul de carte funciară din 2012, respectiv din 20 aprilie 2010 și certificatul de atestare fiscală din 2010. Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A., tribunalul a apreciat că este întemeiată, atât timp cât este de esența acțiunii în revendicare ca posesia să se afle în patrimoniul subiectului pasiv.

Or, probatoriul administrat în cauză a dovedit faptul că imobilul litigios se află în posesia subdobânditorilor - pârâților D. Instanța de fond a constatat că excepția lipsei calității procesuale active, cum a fost invocată de pârâta A., nu are eficiență juridică, întrucât acțiunea a fost precizată ca fiind revendicare, iar nu cerere în evicțiune. În raport de pârâta SC C. SRL, acțiunea a fost respinsă, ca nefondată, deoarece aceasta nu mai are capacitate de folosință, fiind radiată din circuitul civil.

Prin Decizia civilă nr. 371 din 11 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/118/2006*,a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă B. Constanța împotriva sentinței civile nr. 3321 din 27 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/118/2006, în contradictoriu cu intimații-pârâți A., D. și E., ca nefondat, cu consecința obligării apelantei la plata către intimata A. a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată și către intimații D. a sumei de 1.240 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 2580 din 18 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta B. Constanța împotriva Deciziei nr. 371 din 11 septembrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași curți de apel. Instanța de recurs, în aplicarea art. 304 pct. 5 cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a apreciat că recursul este fondat, constatând că insuficiența argumentării deciziei de apel echivalează cu nemotivarea hotărârii, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate și determină nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispozițiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătorești, cu consecința afectării dreptului la un proces echitabil al reclamantei B. Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/118/2006**. Prin încheierea din 5 mai 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscală, încuviințat proba cu înscrisuri, solicitată de apelanta-reclamantă și a respins probele cu expertiză contabilă, expertiză tehnică imobiliară și supliment la interogatoriu, solicitate de această parte, respectiv proba cu martori, cerută de intimații-pârâți D., ca neutile. A reținut că,în etapa rejudecării apelului, apelanta-reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiză contabilă, având ca teză probatorie stabilirea în baza căror acte justificative (de construire și de plată), aflate în arhiva B., a fost edificat imobilul revendicat, arătând că prima expertiză efectuată la instanța de fond s-a bazat pe adresa falsă din 26 ianuarie 1993 și nu a avut vedere aceste acte, ci doar persoana care a înregistrat imobilul.

Apelanta-reclamantă a mai solicitat și încuviințarea probei cu expertiză tehnică imobiliară, având în vedere că au fost întocmite două acte cadastrale, urmând a se stabili dacă aceste acte au fost înregistrate în Registrul de Cadastru, respectiv să se stabilească dacă cele două lucrări de cadastru au fost făcute de B. și de H. și dacă și-au urmat cursul lor până la întabulare, respectiv ce acte de proprietate au fost folosite de părți. Totodată, a solicitat și încuviințarea unui interogatoriu luat lui J., pentru a stabili împrejurarea revânzării imobilului în timpul procesului și discuțiile purtate cu cumpărătorul, respectiv a unui supliment la interogatoriul luat intimaților D. în vederea stabilirii bunei-credințe.

Intimații-pârâți D. au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, referitoare la modalitatea de soluționare a plângerii penale pentru fals și uz de fals, precum și proba testimonială cu doi martori, teza probatorie fiind stabilirea modului în care au dobândit dreptului de proprietate asupra imobilului și buna-credință la momentul dobândirii proprietății. Asupra admisibilității și utilității probelor solicitate de părți, curtea a reținut, cu titlu preliminar, faptul că prin decizia instanței de casare nu s-a statuat asupra necesității administrării anumitor probe, ci doar asupra obligației instanței de trimitere de a motiva soluția asupra cererii de probatorii.

Astfel, curtea a apreciat că proba cu înscrisuri solicitată de apelanta-reclamantă este utilă în cauză, urmând ca aceasta să depună la dosar înscrisurile despre care face vorbire (inclusiv cele menționate în prezentarea tezei probatorii a expertizei contabile solicitate).În ceea ce privește utilitatea administrării în faza apelului a probei cu expertiză contabilă, curtea a reținut că în primă instanță a fost efectuată expertiză contabilă judiciară având ca obiective: stabilirea modului în care a fost înregistrat în contabilitate mijlocul fix clădire „Restaurant F.” ca activ corporal, necorporal sau, eventual, fond de comerț, respectiv la B. și la A.; în condițiile reglementărilor contabile, care dintre cele două părți litigante - B. sau A. a finanțat realizarea construcției; dacă pentru acest imobil s-au calculat amortismente conform regulamentului de aplicare a legii contabilității și care dintre cele două părți litigante a efectuat aceste operațiuni contabile; dacă acest imobil se mai afla înregistrat în contabilitatea reclamantei, iar, dacă nu este, să se stabilească modalitatea contabilă prin care bunul imobil a ieșit din patrimoniul acesteia, contul corespondent și actul care dovedește această înregistrare; dacă imobilul în cauză face parte din „fondul indivizibil” și ce reprezintă, din punct de vedere contabil, acest fond.

Curtea a mai reținut că, prin raportul de expertiză contabilă depus la fond, expertul contabil a menționat documentele puse la dispoziție de reclamantă și de pârâtă și că argumentele pentru care apelanta-reclamantă a solicitat administrarea unei noi expertize contabile în apel au fost legate de fundamentarea expertizei deja efectuate pe adresa din 26 ianuarie 1993 și de faptul că prima expertiză a analizat doar persoana care a înregistrat imobilul. Prin urmare, curtea a arătat că expertiza întocmită în cauză în primă instanță a antamat și aspectele învederate de apelantă ca teză probatorie în solicitarea administrării probei cu expertiză contabilă în apel, fiind analizate atât aspectul înregistrării în contabilitate a imobilului, cât și al finanțării realizării construcției.

În ceea ce privește relevanța adresei din 26 ianuarie 1993 asupra concluziilor expertului contabil, a reținut că acest aspect a fost invocat de apelantă și prin motivele de apel. Raportându-se strict la utilitatea efectuării unei noi expertize contabile din această perspectivă, curtea a constatat că, la cap. II „Desfășurarea expertizei” din expertiza efectuată în primă instanță, au fost enumerate o serie de acte, puse la dispoziție de ambele părți, acte care au fost avute în vedere de expertul contabil în realizarea lucrării, adresa în discuție fiind indicată, cu mențiunea „Confirmat cu” pentru a ilustra confirmarea primei concluzii a raportului de expertiză. În acest context, administrarea unei noi probe cu expertiză contabilă, în raport de teza probatorie învederată de apelanta-reclamantă,a fost apreciată ca nefiind utilă soluționării pricinii.

Referitor la proba cu expertiză tehnică imobiliară, față de teza probatorie expusă, instanța de apel nu a reținut utilitatea acesteia, dat fiind că faptele juridice obiect al probei solicitate pot fi dovedite prin înscrisuri. Cu privire la proba cu interogatoriul numitului J., curtea a considerat că aceasta nu este admisibilă, câtă vreme procedura interogatoriului are ca scop obținerea recunoașterii faptului alegat de către una dintre părțile litigiului.

Or, în cauză are calitatea de intimată-pârâtă SC C. SRL, al cărei administrator statutar a fost J.. Cererea de introducere în cauză în calitate de pârât a numitului J., formulată înaintea primei instanțe în ședința publică din 13 februarie 2013, a fost prorogată până la depunerea înscrisurilor cu referire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar, la termenul de judecată din 10 aprilie 2013, reclamanta a solicitat și instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a persoanelor fizice D. și E. În legătură cu solicitarea administrării unui supliment la interogatoriul luat pârâților D. în primă instanță, curtea a statuat că proba nu este utilă, nefiind învederate prin cererea de apel aspecte noi privind fapte personale ale acestora, aflate în legătură cu pricina.

Nici proba testimonială solicitată de intimații-pârâți D. nu a fost considerată utilă în vederea aflării adevărului în cauză în raport de probele administrate în primă instanță și motivele de apel formulate. Prin Decizia civilă nr. 394 din 14 iulie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul promovat de apelanta-reclamantă B. Constanța, împotriva sentinței civile nr. 3321 din 27 noiembrie 2013,pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații-pârâți A., D., E. și SC C. SRL, ca nefondat, a obligat apelanta la plata către intimata A. a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția nulității actelor de cadastru întocmite de H. în anul 2002, care au stat la baza intabulării în Cartea Funciară, invocată de apelantă prin notele de ședință depuse în apel la data de 19 mai 2016, acestea nu vor fi analizate dat fiind că, potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ., „părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”. Or, excepția nulității unui act juridic constituie un mijloc de apărare de fond și, prin urmare, în aplicarea prevederii legale sus-amintite, aceasta poate fi invocată în apel doar prin cererea de apel, aspectul indicării prin note de ședință ulterioare constituind un fine de neprimire.

Referitor la solicitarea apelantei, formulată în cadrul concluziilor asupra apelului, în ședința publică din 14 iulie 2016, de desființarea atât a actului de adjudecare, cât și a actelor de vânzare, respectiv de a se constata și nulitatea absolută, pe cale de excepție, a actelor care au stat la baza intabulării, aceasta nu va fi cenzurată, întrucât se încalcă prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. În cauză, prima critică din apel privește evaluarea probatorie a adresei din 26 ianuarie 1993, critică care se dovedește vădit nefondată, în contextul în care acest înscris nu a fost avut în vedere de prima instanță la reținerea situației de fapt.

Astfel cum rezultă din analiza hotărârii apelate, judecătorul fondului a reținut ca probe relevante în conturarea situației de fapt următoarele înscrisuri: autorizația de executare lucrări din 09 iunie 1979, încheierea de întabulare din 15 august 2003, protocolul de predare-primire din 20 octombrie 1994, situația clădirilor aflate în evidența L. la 31 decembrie 2002, adresa din 12 august 2003, actul de adjudecare din 20 ianuarie 2005, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 aprilie 2010, extrasele de carte funciară din 2012 și din 20 aprilie 2010, certificatul de atestare fiscală din 2010 și raportul de expertiză contabilă. Or, în privința acestei din urmă probe, contrar susținerii apelantei, reiese că expertul contabil nu și-a întemeiat concluziile pe mențiunile adresei din 26 ianuarie 1993. În cauza dedusă judecății adresa din 26 ianuarie 1993 a fost înlăturată din ansamblul probator, ca urmare a aplicării prevederilor art. 182 alin. (2) C. proc.

civ., prin urmare aceasta nu va fi avută în vedere în reținerea situației de fapt. De altfel, acest aspect nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii apelate, câtă vreme nu a fost reținută nici de prima instanță în stabilirea situației de fapt. Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză (prima concluzie) imobilul Restaurant F. a fost înregistrat în evidențele contabile ale H. Constanța, L., devenită A. societate cooperativă, de la data construirii sale și până la vânzare, ca făcând parte din partea de activ a patrimoniului acesteia, ca activ corporal (în prima perioadă ca mijloc fix, ulterior clădiri), iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, imobilul nefiind înregistrat în niciun moment în evidențele sale contabile (balanțe de verificare analitice, inventare anuale, etc.).

Or, din chiar modul de redactare a acestei concluzii rezultă clar că expertul a analizat înregistrările în evidențele contabile, menționând că acest enunț este confirmat cu actul nr. 345/26 ianuarie 1993 și nu întemeiat pe această adresă. Totodată, expertul contabil a menționat în continuare că expertiza, față de modalitatea de înregistrare contabilă, își manifestă opinia fără rezerve că finanțatorul nu putea fi, față de imobilul Restaurant F., decât H. Constanța, devenită A. Constanța. Cât privește critica relativă la forța probatorie și concludenta probei cu expertiză tehnică imobiliară efectuate în cauză legată de calitatea de proprietar a reclamantei, s-a reținut că obiectivele încuviințate au fost: identificarea imobilului restaurant F., stabilirea vecinătăților, stabilirea titularului posesiei în funcție de înscrisurile depuse la dosar și de starea faptică și identificarea imobilului în raport cu actele de proprietate ale acestuia.

Răspunzând la acest din urmă obiectiv, expertul tehnic imobiliar a apreciat, în raport de înscrisurile analizate, că, de drept, imobilul în cauză este proprietatea cooperației de consum, prin reprezentanta ei, B. Constanța, sugerând, totodată, pentru clarificarea unor aspecte de ordin contabil, necesitatea efectuării unei expertize contabile care să lămurească unele aspecte ale evidenței contabile specifice cooperației, modul de raportare și de luare în considerare a acestora în afara cooperației, relațiile cooperației (cooperative, uniune județeană) cu statul pe perioada 1980-2007. Or, față de specificul probei administrate, care este o probă cu caracter tehnic, statuarea expertului cu privire la titularul dreptului de proprietate nu se impune cu caracter obligatoriu instanței, cu atât mai mult cu cât însuși acesta a apreciat necesitatea și relevanța probei cu expertiză contabilă, față de specificul raporturilor derulate între părți în perioada 1980-2007.

Astfel, în cauză, proba cu expertiză contabilă a fost administrată în mod corect, judecătorul fondului reținând concluziile acesteia în procesul de coroborare a probelor concludente aflării adevărului în cauză. În legătură cu critica referitoare la întabulare, a cărei analiză ridică problema legii civile aplicabile speței, curtea a reținut că obiectul cauzei de față constă în obligarea pârâților de a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate și posesie un imobil, așadar o acțiune în revendicare. Este vorba de o acțiune reală, petitorie, prin care se urmărește stabilirea directă a existenței dreptului de proprietate al reclamantei. Prin urmare, față de reglementarea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (14 iunie 2005), acțiunea în revendicare imobiliară era analizată în raport de dispozițiile art. 480 C. civ.

de la 1864 . În ceea ce privește dispozițiile de drept material aplicabile în cauză, relevante sunt prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite”.

Coroborând dispozițiile art. 565 din Legea nr. 287/2009, art. 56 din Legea nr. 71/2011, se observă că, în lipsa unei dispoziții speciale în Legea nr. 71/2011, din care să reiasă că prevederile art. 565 din Legea nr. 287/2009 sunt de imediată aplicare, așadar și proceselor în curs la momentul intrării în vigoare a acestei legi, fondul litigiului de față, inclusiv aspectul esențial al probei dreptului de proprietate este guvernat de Codul de procedură civilă din 1864. Aceasta întrucât dispozițiile art. 6 alin. 6 din Legea nr. 287/2009 privind aplicarea legii civile în timp trebuie privite în corelare cu dispozițiile Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a N.C.C. Totodată,trebuie reținute prevederile art. 76 și 77 din Legea nr. 71/2011.

Rezultă, astfel, că în cauză Încheierea din 15 august 2003 emisă de Biroul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Constanța nu face dovada dreptului de proprietate al pârâtei A. (fostă H. Constanța), având doar efectul opozabilității față de terți. Pe de altă parte, și relativ la prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, acest aspect nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii apelate, câtă vreme și în sistemul C. proc. civ. din 1864, aspectul înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară constituie un criteriu în compararea titlurilor exhibate de părți. În cauză, astfel cum corect a reținut și judecătorul fondului, ambele părți se prevalează de același înscris, și anume autorizația de executare lucrări din 1979, situație în care aspectul înscrierii dreptului real dovedit prin menționatul act în favoarea pârâtei conduce la concluzia că titlul acesteia și, respectiv, al subdobânditorilor pârâți în cauză este mai bine caracterizat.

Apelanta a criticat prin prezenta cale de atac interpretarea greșită de către prima instanță a actului juridic dedus judecății, susținând că autorizația de lucrări din 1979, decizia de atribuire teren, procesul-verbal de recepție lucrări și actele de plată sunt emise pentru B. Or, analiza înscrisurilor menționate relevă faptul că acestea au avut ca beneficiar G. Constanța, astfel că în continuare va fi analizată, cu referire și la acest motiv de apel, critica privind ignorarea legilor specifice cooperației de consum.

Prin Decizia nr. 28 din 14 februarie 1979 s-a transmis din administrarea municipiului Constanța în folosința G. Constanța - fără termen și fără plată - terenul proprietate de stat în suprafață de 10.500 mp, situat în perimetrul construibil al municipiului Constanța, iar, la data de 09 aprilie 1979, a fost emisă autorizația pentru executare de lucrări, ca urmare a cererii adresate de G. Constanța pentru amenajarea unui bazar comercial pentru desfacerea mărfurilor, în Constanța, Sat Vacanță. La data de 02 octombrie 1980 a fost încheiat procesul-verbal de recepție finală aferent obiectivului Bazar Comercial făcând parte din G. Constanța. Prin Decizia nr. 2 din 08 ianuarie 1981 a G. Constanța, Bazarul comercial Constanța a trecut în administrarea unității operative A. Constanța.

Prin Decizia nr. 68 din 02 martie 1981 a K. se aprobă înființarea A. Năvodari, care preia Sat Vacanță Mamaia de la L. Constanța, prin Decizia nr. 27 din 17 ianuarie 1983. Sat Vacanță a trecut de la L. Năvodari - Sat Vacanță la A. Constanța, iar, prin Decizia nr. 64 din 16 septembrie 20004, L. Sat Vacanță a fuzionat cu H. Constanța, urmând a funcționa sub denumirea H. Constanța. La data de 17 decembrie 2002 s-a aprobat de către Adunarea generală extraordinară a membrilor cooperatori din H. Constanța dezafilierea H. Constanța (devenită ulterior A.) de la B. Constanța.

În speță, dispozițiile art. 85, 96- 98, 160 - 162, 177 din Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, astfel cum întemeiat susține și apelanta, sunt incidente cauzei de față ca reglementând situația de fapt existentă la momentul dezafilierii H. Constanța de la B., cu atât mai mult cu cât ambele părți se prevalează de același titlu primar de proprietate, autorizația pentru executare de lucrări din 09 aprilie 1979. Însă, la momentul emiterii acestei autorizații de construire, regimul juridic al cooperativelor meșteșugărești era reglementat prin Legea nr. 14/1968 privind organizarea și funcționarea cooperației meșteșugărești (art. 19). Prin urmare, întrucât expertiza contabilă a relevat în mod indubitabil faptul că imobilul Restaurant F. a fost înregistrat în evidențele contabile ale H. Constanța, cooperativă de consum, devenită A. societate cooperativă, de la data construirii sale și până la vânzare, ca făcând parte din partea de activ a patrimoniului acesteia, ca activ corporal (în prima perioadă ca mijloc fix, ulterior clădiri), iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, imobilul nefiind înregistrat în niciun moment în evidențele sale contabile, rezultă că acest bun a constituit de la momentul construirii sale proprietatea organizației cooperației meșteșugărești, în sensul art. 19din Legea nr. 14/1968,

și anume al H. Constanța (devenită ulterior A. Constanța). Cu privire la acest aspect, expertul contabil a explicat, din punct de vedere contabil, modul de funcționare a organizațiilor cooperatiste, concluzionând că din analiza înregistrărilor contabile existente în litigiul de față rezultă fără dubiu faptul că finanțatorul imobilului disputat nu putea fi, față de imobilul Restaurant F., decât H. Constanța, devenită A. Constanța. În același sens, trebuie reținută și din 12 februarie 1980 emisă de G. Constanța către L. oraș Constanța, prin care, în vederea respectării precizărilor legale cu privire la volumul impozitelor ce se plătesc pentru clădirea proprietatea cooperației de consum și taxă folosință teren, conform Legii nr. 59/1959, se aduce la cunoștința A. că începând cu data de 1 ianuarie 1980 aceste datorii către stat urmează a fi achitate de aceasta pe considerentul preluării de către cooperativă a bunurilor.

Relevante în acest sens sunt și prevederile art. 87 alin. (2), art. 120 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației. În acest context, se observă că apelanta nu a făcut dovada că, cu prilejul reorganizării, odată cu apariția Legii nr. 1/2005, a H. Constanța în A. (societate cooperativă de consum de gradul I) și a M. Constanța în G. Constanța și în B. (societate cooperativă de gradul II), aceasta din urmă ar fi preluat de drept imobilul în discuție, în condițiile în care acesta fusese de la momentul construirii înregistrat în evidențele contabile ale A. Constanța, potrivit expertizei contabile.

De altfel, Protocolul din 18 mai 1992 privind transmiterea în administrare, din patrimoniul B. în cel al H. Constanța, a unor imobile a fost anulat prin sentința civilă nr. 4496/COM din 19 iunie 2009, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 2891 din 22 septembrie 2010. Mai mult decât atât, aspectul intabulării, în favoarea H. Constanța, a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în discuție constituie un criteriu esențial în calificarea titlului de proprietate exhibat de pârâții-persoane fizice ca fiind mai bine caracterizat, preferabil. Se va reține, totodată, și puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 19/C din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în dosarul având ca obiect rectificarea încheierii de carte funciară din 2003, prin care s-a constatat că dreptul de proprietate asupra construcției nu a fost greșit calificat cu ocazia înscrierii titlului pârâtei în cartea funciară.

De altfel, reclamanta nu a prezentat nicio dovadă că actul în baza căruia s-a făcut înscrierea nu a fost valabil, fapt reținut și de instanța de apel.

Cu privire la critica referitoare la reaua-credință a subdobânditorilor D., cu titlu preliminar, se reține că, a stfel cum s-a statuat de Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 6536 din 28 septembrie 2011), „În cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, reclamantul trebuie să facă dovada existenței unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și aceasta obligă instanța la analiza existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului și în caz afirmativ la compararea titlurilor opuse și prin respectarea principiului securității raporturilor juridice.” Or, operațiunea de comparație realizată anterior a determinat aprecierea titlului pârâților ca fiind mai bine caracterizat, în condițiile în care acesta emană de la adevăratul proprietar (împrejurare rezultată din analiza coroborată a înscrisurilor sus-menționate cu concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, respectiv din aspectul efectuării de către pârâții-persoane fizice a formalităților de publicitate imobiliară, cu efect de opozabilitate față de terți).

Coroborarea probelor administrate în primă instanță (răspunsurile la interogatoriu, extrasele de carte funciară și certificatul de atestare fiscală) confirmă buna-credință a cumpărătorilor D., bună-credință prezumată și în sistemul C. civ. De la 1864, conform art. 1899. Aspectele alegate de apelantă (închiderea restaurantului și prețul neserios) nu sunt de natură a răsturna această prezumție, fiind, de altfel, combătute prin răspunsurile pârâților la interogatoriu. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a apelantei, curtea a dispus obligarea acesteia la plata către intimata A. a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat). Împotriva acestei decizii, cât și a încheierii din 5 mai 2016 a declarat recurs recurenta-reclamantă B. Constanța.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a învederat că prin decizia de casare s-a dispus ca instanța de trimitere să îndeplinească obligația de stabilire a legii civile aplicabilă litigiului dedus judecății. În apel, în mod surprinzător, pentru a motiva soluția pe care recurenta-reclamantă o consideră nelegală, instanța de apel a stabilit că incidente sunt dispozițiile din Legea nr. 14/1968 privind organizarea și funcționarea cooperației meșteșugărești. Or, în expunerea de motive a legii se precizează că, prin obiectul activității sale, cooperația meșteșugărească se deosebește de cooperația agricolă de producție și de cooperația de consum, aceasta din urmă având un profil comercial.

Atât activitatea, cât și regimul juridic al bunurilor cooperației de consum sunt reglementate de legile specifice ale acesteia: Legea nr. 6/1970, Decretul Lege nr. 67/1990, Legea nr. 109/1996, care prevede, în art. 160,că proprietatea organizațiilor cooperației de consum se compune dintr-o parte divizibilă și o parte indivizibilă, reglementare care nu se regăsește în cea a cooperației meșteșugărești (guvernată de Legea nr. 14/1968 ori Decretul Lege nr. 66/1990). Ca atare, motivarea deciziei având la bază ca lege civilă aplicabilă legislația cooperației meșteșugărești constituie o gravă eroare judiciară,cu atât mai mult cu cât au fost încălcate dispozițiile art. 161 din Legea nr. 109/1996, stabilindu-se că proprietar al imobilului este organizația cooperatistă asociată (pârâta H.).

Recurenta-reclamantă a arătat că, în cauză, astfel cum corect a reținut și judecătorul fondului, ambele părți se prevalează de același înscris, autorizația de executare lucrări din 1979, însă instanța de apel a aplicat legea cooperației meșteșugărești și a ignorat total legea cooperației de consum. A mai susținut că instanța de apel a respins administrarea unei noi expertize contabile, în care să se stabilească unitatea care a finanțat executarea lucrărilor imobilului, din care să se excludă adresa din 1993, descoperită ca fiind falsificată.

În contraprobă, urmare respingerii acestei expertize, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt, cu adresa din 16 mai 2016, recurenta-reclamantă a depus la dosar note de ședință și acte doveditoare, prin care a demonstrat: că imobilul a fost construit de G. (actual B.) cu fonduri comune ale tuturor cooperativelor de consum din județul Constanța, devenind astfel parte indivizibilă, care nu putea fi însușit de nicio cooperativă de consum (inclusiv de pârâta A.); că administrarea nu poate fi confundată cu proprietatea. Or, nu se menționează nimic în decizia recurată și nici nu se motivează înlăturarea actelor din probatoriu. În speță, decizia preia din raportul de expertiză contabilă, a cărei refacere a fost refuzată, faptul că imobilul Restaurant F. a fost înregistrat în evidențele contabile ale H. Constanța, devenită A. de la data construirii până la vânzare, lucru inexact.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În acest sens, a precizat, referitor la excepția nulității actelor de cadastru ale H. din anul 2002, care au stat la baza intabulării, că instanța de apel nu a analizat-o, fiind considerată o pretenție nouă care nu a fost invocată la prima instanță sau arătată în motivarea apelului ori în întâmpinare. Or, recurenta-reclamantă chiar prin cererea de apel, pag. 2 pct. 2, a criticat susținerea sentinței de fond, care menționa că ambele părți, respectiv reclamanta B. și pârâta A., s-au prevalat de unul și același înscris în dovedirea dreptului de proprietate (autorizația de executare lucrări din 1979, decizia de atribuire teren, procesul verbal de recepție lucrări și acte de plată), sens în care preferința nu ar putea fi acordată decât fundamentat pe evidența publică, opozabilă terților și neconstatată.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. A precizat că înscrierile în evidențele contabile ale pârâtei A., ale A. Năvodari și ale L. Sat Vacanță s-au efectuat în baza deciziilor și adreselor de dare în administrare ale B. În acest fel, instanțele de fond și de apel au confundat termenul de proprietate cu cel de administrare. A menționat că înscrierea în evidențele contabile a avut loc pentru evitarea dublei impozitări, întrucât L. care administra bunurile din fondul indivizibil avea dreptul să le exploateze cu activitate proprie ori închiriere și avea obligația să achite impozitele și taxele locale aferente bunurilor imobile pe perioada administrării.

Or, în situația prevăzută de art. 177 din Legea nr. 109/1996, respectiv a retragerii L. din asocierea B., acesta avea obligația să restituie bunurile imobile către B., care le preda în administrare altei cooperative asociate limitrofe. Prin urmare, înscrierea în evidențele contabile nu constituie dovada dreptului de proprietate în sistemul cooperației de consum, prevăzut de art. 161 și art. 177 din Legea nr. 109/1996. De altfel, recurenta-reclamantă s-a legitimat ca proprietară a imobilului litigios prin decizia de atribuire teren, transcrisă în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, prin autorizația de construire, prin procesul verbal de recepție, precum și prin dovada plății lucrărilor, imobilul intrând astfel în partea indivizibilă a proprietății B., protejată de art. 161 din Legea nr. 109/1996și art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005.

Pârâta A. a deținut imobilul cu titlu de administrare (precar), ceea ce constituie o dovadă că nu a fost proprietarul imobilului litigios la data adjudecării. Precaritate titlului rezultă și din contractul de închiriere din 2002, în care, în anexă, la poz. 25, figurează imobilul Bazar Sat Vacanță, contract semnat de B. și H. Recurenta-reclamantă a menționat că, în anul 1998, B. a transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni Decizia nr. 28/1979, la nr. 7941 din 04 iunie 1998, astfel încât terenul și construcțiile de pe acesta, inclusiv ale Bazarului să fie fundamentate pe evidența publică, registrul putând fi consultat oricând de persoane interesate, notari, executori judecătorești, potențiali cumpărători etc. De asemenea,B., în anul 2002, a efectuat lucrări cadastrale pe care le-a înregistrat pentru imobilul Bazar la Oficiului Județean de Cadastru, evidență care putea fi cercetată de persoanele interesate.

Or, pârâții D. și E. nu au procedat în acest sens, caz în care, în speță, nu poate fi reținută buna lor credință, în calitate de cumpărători. Se putea observa că imobilul nu era în stare de funcționare, fiind închis de mai mult timp datorită existenței unui litigiu, fapt recunoscut prin răspunsul la interogatoriu, că vânzarea nu a fost publicată în niciun ziar ori o altă modalitate de publicitate, având un preț de numai 75 euro/mp construcție în Satul de Vacanță, unde prețul pentru un mp variază între 500 - 1.000 euro. Cumpărătorii nu au consultat cartea funciară veche (din conversia din care a provenit cartea funciară - C2), în care erau înscrise litigii inițiate de B. Practica judiciară este unanimă în a aprecia că aceștia trebuiau să depună minime diligente pentru a cunoaște dacă SC C. SRL deține un titlu de proprietate inatacabil și invincibil.

Pe de altă parte, problema bunei credințe nu se limitează la explicația oferită de vânzător, cumpărătorii aveau suficiente indicii care să pună la îndoială explicația vânzătorului, fiind necesară o diligentă minimă, atitudine asumată integral pentru calificarea acestora ca fiind cumpărători de rea credință, având drept consecință deposedarea ilegală a B. de imobilul care a făcut obiectul tranzacției și care era în litigiu în momentul vânzării. Mai mult, instanța de apel a respins suplimentul de interogatoriu pentru pârâții D. și E., solicitat tocmai pentru a se lămuri aceste aspecte rezultate din dezbateri și din actele depuse de părți. În consecință, recurenta-reclamantă a susținut că ambele instanțe au încălcat flagrant textul art. 1898 C. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat și că hotărârea instanței este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv și a dispozițiilor art. 161 și 177 din Legea nr. 109/1996,aplicabilă la data retragerii H. (A.) din B., la 17 decembrie 2002, respectiv art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005. A susținut că instanțele de fond și de apel au nesocotit faptul că acest imobil a fost construit de G. Constanța (actuala B. Constanța) cu fonduri provenind de la toate cooperativele de consum din județul Constanța, deținut de H. (A.) în administrare, apoi cu chirie, conform contractului de închiriere din 2002. După retragerea H. din B. Constanța, la data de 17 decembrie 2002, aceasta nu mai avea nici măcar drept de folosință, imobilul fiind deținut abuziv la data adjudecării - 20 ianuarie 2005. Atât Legea nr. 109/1996, cât și Legea nr. 1/2005 au fost publicate în M. Of.

al României și erau cunoscute atât de reprezentanții pârâtei A., cât și de proprietarul SC C. SRL - J., care era membru în Consiliul de Administrație al H. Constanța (A.), dar și chiriaș al imobilului litigios, și, nu în ultimul rând, de pârâții D. Au fost depuse la dosar autorizația de construire emisă pe numele G., decizia de transmitere a terenului către G., procesul verbal de recepție finală, precum și actele doveditoare de plată a lucrărilor de construire din fondul centralizat al G. a județului Constanța, dar au fost ignorate, asemenea cum au fost și legile care reglementează activitatea cooperației de consum și a bunurilor sale, reglementare diferită de cea a societăților comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990, cea a asociațiilor și fundațiilor reglementată de O.G.

nr. 26/2000, precum și cea a cooperației meșteșugărești. A mai precizat recurenta-reclamantă că au fost încălcate și prevederile art. 5 din N.C.C. Or, aceste dispoziții sunt clare, fără loc de interpretare. Obiectul cauzei de față se referă la acte și fapte încheiate și săvârșite anterior intrării în vigoare a N.C.C., întrucât adjudecarea a avut loc la data de 20 ianuarie 2005, iar vânzarea către pârâții D. s-a produs la data de 19 aprilie 2010. Faptul că procesul a început în anul 2005, cu 10 ani în urmă, și durează și în prezent, atrage aplicarea legii în vigoare la data încheierii ori săvârșirii situațiilor juridice respective. Alin. (2) întărește regula din alin. (1), în sensul că dacă un act a fost fraudulos sub imperiul vechii legi și situația juridică generată de acel act fraudulos rămâne, și sub imperiul noii legi, tot frauduloasă, și nu metamorfozată în situație legală.

Recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea prevederilor art. 480 C. civ. în concordanță cu art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind respectarea dreptului de proprietate. În apel, instanța a refuzat să dispună la cererea recurentei-reclamante efectuarea unei expertize, pentru a se stabili cu certitudine care entitate (reclamanta B. Constanța ori pârâta H. Constanța) a edificat construcția restaurantului, respectiv a suportat cheltuielile cu materiale și lucru.

Astfel, B. ar fi avut posibilitatea să demonstreze că acest imobil, parte componentă a Bazarului Sat Vacanță, a fost edificat din fondul centralizat al tuturor cooperativelor din județul Constanța și a intrat de drept în fondul indivizibil al G. Constanța, devenită, în baza art. 190 din Legea nr. 109/1996, B., fond indivizibil care, în virtutea art. 161 din Legea nr. 109/1996, nu putea fi însușit de o singură cooperativă, respectiv pârâta A. Transferul de proprietate către chiriașa pârâtă SC C. SRL fiind, astfel, fraudulos, situație trebuia analizată și tratată ca atare de instanța de fond și de apel. Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea de ședință din 14 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a încuviințat cererea recurentei-reclamante de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru - stabilită inițial la suma de 2.505,5 lei, prin reducerea cuantumului datorat la suma de 1.500 lei, ce a fost eșalonată la plată în rate de câte 500 lei lunar. Prin întâmpinare, formulată cu încălcarea dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata-pârâtă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că hotărârea recurată este temeinică și legală. Aceste concluzii au fost primite ca note scrise de către Înalta Curte. În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând motivele de recurs formulate la circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia de casare nr. 2580 din 18 noiembrie 2015, Înalta Curte a statuat în sensul că în cauza dedusă judecății s-au invocat de către reclamantă dispozițiile Legii nr. 109/1996 și ale Legii nr. 1/2005, precum și prevederile C. civ. care se raportează la principiul aplicării legii civile în timp, cu consecințe asupra evaluării bunei-credințe a intimaților cumpărători, instanța de apel nefăcând nicio referire la aceste norme legale. În consecință, instanța de trimitere urmează a îndeplini această obligație de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecății și de valorificare sau înlăturare a probatoriului, nu numai prin încuviințarea și administrarea probelor considerate pertinente și concludente cauzei, ci și prin operațiunea de apreciere a acestora în condițiile legii.

În rejudecare, instanța de apel a reținut, „cât privește critica referitoare la întabulare, a cărei analiză ridică problema legii aplicabile speței”, că obiectul dedus judecății se constituie într-o acțiune în revendicare-reclamanta solicită obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, sens în care, raportat la data formulării cererii de chemare în judecată - 14 iunie 2005, incidente sunt dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864, aspectul esențial al probei dreptului de proprietate fiind guvernat de acest cod. Aceeași instanță a menționat, în considerente, că, față de prevederile art. 76-77 din Legea nr. 71/2011, încheierea din 2003 emisă de Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Constanța nu face dovada dreptului de proprietate al pârâtei A. (fostă H. Constanța), având doar efect de opozabilitatea față de terți.

Or, acest aspect al înscrierii dreptului de proprietate în Cartea Funciară constituie, în sistemul C. civ.

de la 1864, un criteriu în compararea titlurilor exhibate de părți în condițiile în care ambele cooperații - B. și A. se prevalează de același înscris - autorizația de executări lucrări din 1979. Curtea a mai reținut, având în vedere prevederile art. 85, 96-98, 161-162 și 177 din Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, că aceste prevederi legale sunt incidente cauzei de față ca reglementând situația de fapt existentă la momentul dezafilierii H. Constanța la B., cu atât mai mult cu cât ambele părți se prevalează de același titlu primar de proprietate - autorizația pentru executarea de lucrări din 9 aprilie 1979. Dar, raportat la momentul emiterii acestei autorizații de construire, a considerat că aplicabile sunt speței de față normele din Legea nr. 14/1968 privind organizarea și funcționarea L. meșteșugărești(art. 19). Înalta Curte constată, însă, că instanța de apel în mod greșit s-a raportat la legislația privind organizarea și funcționarea L. meșteșugărești, iar nu la normele de drept ce reglementează organizarea și funcționarea cooperației de consum pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin urmare, întrucât pârâtei A. i-a fost recunoscut un drept de proprietate prin aplicarea unei dispoziții legale care nu este incidentă în cauză, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, ce atrage efectele recunoscute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În speță, într-adevăr, ținându-se seama de obiectul dedus judecății prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 14 iunie 2005, precizată ulterior, acțiunea în revendicare urmează a fi soluționată în condițiile art. 480 C. civ., ceea ce implică, prioritar, verificarea calității de proprietar în persoana reclamantei, respectiv a pârâților în cauză.

Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanței de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv. Acțiunea în revendicare rămâne un mijloc de apărare a dreptului de proprietate atât în mod direct, în sensul că ea va fi admisă dacă se constată existența dreptului în patrimoniul reclamantului, cât și în mod indirect, în sensul că ea va fi respinsă dacă nu se face această constatare, ceea ce presupune că, pe această cale, este apărat dreptul de proprietate aflat în patrimoniul pârâtului sau al altei persoane.

În litigiul pendinte, astfel cu s-a reținut de instanțele de fond, ambele părți litigante se prevalează, cât privește proba dreptului de proprietate, de același act juridic, respectiv autorizația de executare lucrări din 1979. Or, în această situație trebuie a se stabili care dintre părți face dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu, întrucât nu ne aflăm în ipoteza în care ambele părți invocă titluri de proprietate (diferite, așadar) care provin de la un autor comun sau de la autori diferiți. Pentru a statua însă asupra termenului de titlu de proprietate în contextul acțiunii în revendicare de față era însă necesar ca instanța de judecată să aplice norma de drept incidentă situației de fapt invocată de reclamantă, să identifice regimul juridic al imobilului în litigiu raportat la dispozițiile legale existente la data nașterii dreptului de proprietate.

În cauză, la momentul emiterii autorizației de construire, atât activitatea, cât și regimul juridic al bunurilor cooperației de consum erau reglementate prin legi specifice acesteia, respectiv prin Legea nr. 6/1970 cu privire la organizarea și funcționarea cooperației de consum, act normativ abrogat prin Decretul Lege nr. 67/1990 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit. Ulterior, acest din urmă act normati