ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2580/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2580/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2580/2015

Asupra cauzei civile

de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3321 din 27

noiembrie 2013, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei A. și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins, ca

nefondată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.

Constanța.

A respins, ca

nefondată, acțiunea în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL și în

contradictoriu cu pârâții D. și E.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele:

Reclamanta a înțeles

să învestească instanța de judecată cu o acțiune în revendicare a imobilului - spațiu

comercial F., situat în Constanța, bazar sat Vacanță, invocând un drept de

proprietate asupra acestuia, proba dreptului de proprietate fiind reprezentată

de autorizația de executare lucrări din 09 iunie 1979, eliberată de Consiliul

popular al municipiului Constanța, la cererea G. Constanța, al cărei succesor

se pretinde reclamanta.

Ca istoric, prin Încheierea

nr. 13791 din 15 august 2003, pronunțată de Judecătoria Constanța - Biroul de

C.F., în Dosarul nr. x din 13 august 2003, s-a dispus, cu efect de

opozabilitate față de terți, intabularea dreptului de proprietate al pârâtei H.

Constanța, actualmente A., asupra construcției I. - Restaurant F., în temeiul

aceleiași autorizații, respectiv autorizația de executare lucrări din 09 iunie 1979,

a protocolului de predare - primire din 20 octombrie 1994, situației clădirilor

aflate în evidența cooperativei la 31 decembrie 2002 și a adresei din 12 august

2003.

Ulterior, acest bun a

fost executat silit în Dosarul de executare nr. x/671/2003, la cererea

creditoarei SC J. SRL, redenumită SC C. SRL, potrivit actului de adjudecare din

data de 20 ianuarie 2005.

Acest activ este

înstrăinat către persoanele fizice D. și E., potrivit contractului de vânzare -

cumpărare autentificat din 19 aprilie 2010. Or, în raport de acest istoric,

acțiunea în revendicare nu are caracter fondat, atât timp cât s-a apreciat

judiciar că autorizația de executare de lucrări din 09 iunie 1979 reprezintă

actul în baza căruia dreptul de proprietate s-a constituit valabil în

patrimoniul pârâtei A., justificând intabularea dreptului de proprietate.

La aceeași concluzie

ajunge și raportul de expertiză contabilă, raport care menționează următoarele:

- faptul că imobilul

litigios a fost înregistrat, de la data construirii sale, numai în evidențele

contabile ale H. Constanța, devenită prin reorganizare A. Constanța;

- faptul că același

imobil nu a fost niciodată înregistrat în evidențele contabile ale reclamantei,

cu titlu exemplificativ, balanțe de verificare analitice sau inventare anuale;

- faptul că numai

pârâta A. a calculat și a imputat pe costuri amortismentele aferente.

Este de esență acest

aspect pentru tranșarea polemicii judiciare, avându-se în vedere dispozițiile art.

5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, care statuează că „ dispozițiile codului

civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute

anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din raporturile de

proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de

vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă și după intrarea în vigoare

a C. civ.”

Or, potrivit art. 565

N.C.C., în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de

proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

Pe cale de

consecință, reclamanta nu mai poate invoca ca înscris constitutiv al dreptului

său de proprietate asupra imobilului, autorizația de executare de lucrări din 1979,

câtă vreme aceasta stă la baza intabulării, în cartea funciară.

Așadar, se constată

că ambele părți, respectiv reclamanta B. Constanța și pârâta A. s-au prevalat

de unul și același înscris în dovedirea dreptului de proprietate, sens în care

preferința nu poate fi acordată decât fundamentat pe evidența publică,

opozabilă terților și necontestată, de altfel, de către reclamantă.

De asemenea,

suplimentar, se constată că reclamanta nu a înțeles să înfățișeze vreun titlu

constitutiv sau translativ de drepturi reale asupra bunului revendicat, or,

atât subdobânditorii D. și E., cât și autoarea acestora, respectiv pârâta A., au

fost în măsură să prezinte un titlu de proprietate asupra bunului litigios.

Simpla invocare de

către reclamantă a dispozițiilor Legilor nr. 109/1996, respectiv nr. 1/2005 nu

poate justifica demersul judiciar al reclamantei, dat fiind că esența acțiunii

în revendicare o constituie proba dreptului de proprietate, unde prevalează

preferința.

Subdobânditorii D. și

E. sunt apărați de principiul bunei - credințe, principiu ce are ca izvor art. 563

alin. (3) N.C.C., articol care statuează că dreptul de proprietate dobândit cu

bună - credință în condițiile legii, este pe deplin recunoscut.

În raport de această

dispoziție, se reține fără putință de tăgadă că, în noua reglementare, buna

credință capătă substanță și în materia revendicării, dispoziție care urmează a

fi coroborată și cu textul art. 901 N.C.C., text care reglementează dobândirea

cu bună - credință a unui drept tabular.

Reținându-se și de

către instanța de judecată buna credință a subdobânditorilor, urmează a se cerceta

dacă reclamanta a răsturnat prezumția de bună credință instituită de art. 14 alin.

(2) N.C.C.

Materialul probator

fundamentat pe înscrisuri nu a răsturnat această prezumție, ba mai mult a

consolidat-o. Astfel, subdobânditorii persoane fizice au dovedit cu prisosință

faptul că la momentul achiziționării imobilului au efectuat toate demersurile

și au depus toate diligențele pentru cunoașterea stării juridice a imobilului,

dovadă în acest sens fiind extrasul de C.F. din 2012, extras de C.F. din 20

aprilie 2010, respectiv certificatul de atestare fiscală din 2010.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A., aceasta urmează a fi

încuviințată, atât timp cât este de esența acțiunii în revendicare ca posesia

să se afle în patrimoniul subiectului pasiv. Or, probatoriul administrat în

cauză a dovedit faptul că imobilul litigios se află în posesia

subdobânditorilor pârâților D. și E.

Nu în ultimul rând,

se constată că excepția lipsei calității procesuale active, așa cum a fost

invocată de pârâta A., nu are eficiență juridică, dat fiind că acțiunea a fost

precizată ca revendicare, și nu cerere în evicțiune cum a fost introdusă.

În raport de pârâta SC

C. SRL, acțiunea urmează a fi respinsă ca nefondată, atât timp cât aceasta nu

mai capacitate de folosință, fiind radiată din circuitul civil.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamantul B. Constanța, formulând următoarele

critici:

- cu privire la

expertiza care concluzionează că imobilul este proprietatea H. și care nu

a fost luată în considerare și nu a fost coroborată cu art. 177 din Legea nr.

109/1996;

- cu privire la

intabulare, prima instanță a analizat greșit probele administrate în cauză,

inclusiv înscrisurile false, stabilind greșit că A. are titlu de proprietate

asupra imobilului, apreciind că reclamanta apelantă a dobândit bunul prin

succesiune în ce privește autorul K., analizând greșit legislația formelor de

organizare cooperatistă și istoricul transformării K.;

- s-au dat eficiență

unor acte false, cu consecința dobândirii titlului de proprietate în mod

fraudulos de către pârâta A.;

- prin fals în

declarații, dobânditorul SC C. SRL, prin asociatul unic și administratorul L.,

a garantat cumpărătorii;

- cu privire la pârâții

D. și E., care au cumpărat imobilul litigios, cu un preț neserios, iar

contractul de vânzare - cumpărare nu îi este opozabil reclamantei;

Prin concluziile

scrise, intimații - pârâți D. și E. au solicitat respingerea apelului declarat

de reclamantă.

Prin Decizia nr. 371

din 11 septembrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal a

respins apelul declarat de

apelanta-reclamantă B. Constanța, împotriva sentinței civile nr. 3321 din 27

nov. 2013, pronunțată de Tribunalul Constanța, în Dosarul nr. x/118/2006, în

contradictoriu cu intimații pârâți - A., D. și E., și SC C. SRL, ca nefondat.

A obligat apelanta la

plata către intimata A. a sumei de 1.000 lei - cheltuieli de judecată și către

intimații D. și E. a sumei de 1240 lei - cheltuieli de judecată.

Apelul a fost respins

pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din

declarația de apel și cum s-a invocat de către intimații pârâți D. și E., în

concluziile scrise depuse, apelantul B. Constanța nu a făcut referire, în calea

de atac promovată, la motive de nelegalitate sau netemeinicie a sentinței

apelate în ce privește respingerea acțiunii, pentru lipsa calității procesual

pasive a pârâtei A. Constanța, fostă H., așa cum nu a criticat nici dispoziția

de respingere a acțiunii în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, pentru lipsa

calității de folosință, aspectele necriticate nefăcând obiectul verificării

instanței de apel, în condițiile art. 295 C. proc. civ.

Prin cererea de apel,

în esență, criticile apelantului se referă la modul în care prima instanță a

analizat titlul de proprietate al autorilor pârâților D. și E., A. Constanța,

fost H. și SC C. SRL, precum și la modul de apreciere asupra bunei credințe a

pârâților dobânditori ai bunului imobil, soții D.

În raport de aceste

limite de verificare, ținând seama de faptul că, potrivit art. 292 C. proc.

civ., părțile nu pot folosi înaintea instanței de apel alte motive, mijloace de

apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în

motivarea apelului sau în întâmpinare, Curtea a apreciat sentința apelată ca

legală și temeinică.

Astfel, în mod corect,

prima instanță a reținut că atât reclamanta B. Constanța, cât și pârâta A. Constanța,

în acțiunea în revendicare, au invocat ca titlu de proprietate autorizația de

executare lucrări din 09 iunie 1979, eliberată de Consiliul Popular al

Municipiului Constanța, la cererea G. Constanța, al cărui succesor se pretinde

reclamanta, pârâta A. Constanța susținând că bunul imobil revendicat a trecut

în patrimoniul său din cel al titularului autorizației, în procedura de

reorganizare a societăților cooperatiste - cooperative de consum.

De asemenea, s-a

reținut că, în raport de unicitatea titlului invocat, primează evidența

publică, pârâta A. Constanța înregistrând dreptul de proprietate asupra

imobilului în cartea funciară.

Nefiind criticată

partea din sentință ce privește pe pârâta A. Constanța, analizând doar modul de

dobândire și titlul pârâților D. și E., dispozițiile din sentință și

considerentele pe care se întemeiază sunt legale și temeinice.

Apelantul reclamant

nu a răsturnat, nici la prima instanță, nici în fața instanței de apel,

prezumția de bună credință de care aceștia se bucură, în calitate de

cumpărători ai bunului revendicat, autorul nemijlocit al acestor pârâți, SC C.

SRL, dobândind bunul prin vânzare publică, într-o procedură de executare silită

necontestată în mod eficient de către reclamantă, ulterior, la o perioadă

substanțială, înstrăinându-l, prin vânzare, pârâților D.

Câtă vreme

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară au fost efectuate de

către primul transmițător al dreptului de proprietate, fără a fi în mod

eficient contestat pe cale judiciară de către reclamant, în apărarea dreptului

propriu pe care îl evocă, dobânditorii subsecvenți ai bunului sunt apărați

împotriva acțiunii în revendicare a terțului de prezumția legală de bună

credință.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs

reclamanta B. Constanța, solicitând

admiterea recursului,

modificarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată.

În

subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, s-a susținut că h

otărârea instanței este lipsită de temei

legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, expunându-se

următoarele critici:

grav prevederile art. 161 și 177 din Legea nr. 109/1996, aplicabilă la data

retragerii H. (A.) din B. - 17 decembrie 2002, respectiv art. 6 lit. j) din

Legea nr. 1/2005.

Potrivit jurisprudenței

instanței supreme, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus

derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

Astfel, la dosarul de

fond, cu adresa din 15 ianuarie 2007, reclamanta B. a depus adresa M. din 27

noiembrie 2006, în care se precizează situația juridică a imobilelor din fondul

indivizibil din care face parte și imobilul în litigiu, aflate în folosința

(administrare, chirie) H. (pârâta A.) și care a fost ignorată în totalitate de

către instanțele de fond și apel.

Potrivit Art. 161 din

Legea nr. 109/1996: „Partea indivizibilă a proprietății organizațiilor

cooperației de consum și ale cooperației de credit nu poate fi însușită de

către membrii cooperatori sau de organizațiile cooperatiste asociate”.

Art. 177 din Legea nr.

109/1996 prevede că: „În caz de lichidare, de retragere ori de excludere a unei

cooperative de consum din B., la care este asociată, activul și pasivul rămase

după plata părții divizibile se redistribuie altor cooperative de consum

asociate, desemnate de consiliul de administrație al B., pe baza bilanțului

contabil la zi. În situația în care cooperativele desemnate refuză preluarea

integrală sau parțială a

patrimoniului

rămas, acesta va fi preluat de B. la care cooperativa respectivă este asociată”.

Art. 6 lit. j) din

Legea nr. 1/2005 statuează că: „partea indivizibilă - parte a patrimoniului

societății cooperative, acumulat de aceasta în decursul activității, mai puțin

partea divizibilă, care nu poate face obiectul distribuirii sau dobândiri între

membrii cooperatori”.

Instanțele de fond și

de apel au nesocotit faptul că acest imobil a fost construit de K. Constanța

(actualul B. Constanța), cu fonduri provenind de la toate cooperativele de

consum din județul Constanța, deținut de H. (A.) în administrare, apoi cu

chirie, conform contractului de închiriere din 2002. După retragerea H. din B.

Constanța, în data de 17 decembrie 2002, aceasta nu mai avea nici măcar drept

de folosință, fiind deținut abuziv la data adjudecării - 20 ianuarie 2005.

Atât Legea nr. 109/1996,

cât și Legea nr. 1/2005 au fost publicate în M. Of. al României și erau

cunoscute de reprezentanții pârâtei A. și de proprietarul SC C. SRL - L., care

era membru în Consiliul de Administrație al H. Constanța (A.) și chiriaș al

imobilului litigios.

Astfel, au fost

depuse la dosar autorizația de construire emisă pe numele G., decizia de

transmitere a terenului către G., procesul verbal de recepție finală, precum și

actele doveditoare de plată a lucrărilor de construire din fondul centralizat

al K. a județului Constanța, dar au fost ignorate, așa cum au fost ignorate și legile

care reglementează activitatea cooperației de consum și a bunurilor sale,

reglementare diferită de cea a societăților comerciale - Legea nr. 31/1990,

precum și de cea a asociațiilor și fundațiilor - O.G. nr. 26/2000.

grav dispozițiile art. 5 din N.C.C.:

„(1) Dispozițiile C.

civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse sau

săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute

după intrarea sa în vigoare.

(2) Dispozițiile C.

civ. sunt aplicabile și efectelor juridice născute anterior intrării în vigoare

a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor din căsătorie,

filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de

proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate,

dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.”

Obiectul cauzei de

față se referă la acte și fapte încheiate și săvârșite anterior intrării în

vigoare a noului C. civ., întrucât adjudecarea a avut loc la data de 20

ianuarie 2005, iar vânzarea către pârâții D. și E. a avut loc la data de 19

aprilie 2010.

Faptul că procesul a

început în anul 2005, cu 6 ani în urmă, și durează și în prezent, atrage incidența

legii aplicabile la data încheierii ori săvârșirii situațiilor juridice

respective.

Alin. (2) întărește

regula din alin. (1), în sensul că, dacă un act a fost fraudulos sub imperiul

vechii legi, situația juridică generată de acel act fraudulos rămâne, și sub

imperiul noii legi, tot frauduloasă, și nu se metamorfozează în situație

legală.

grav art. 480 C. civ. și art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene

a Drepturilor Omului privind respectarea dreptului de proprietate.

În apel, instanța a

refuzat să dispună, la cererea reclamantei, efectuarea unei expertize, pentru a

se stabili cu certitudine care entitate (reclamanta B. Constanța ori pârâta H.

Constanța (A.) a edificat construcția restaurantului, respectiv a suportat

cheltuielile cu materialele și lucrul.

Astfel, B. ar fi avut

posibilitatea să demonstreze că acest imobil, parte componentă a Bazarului Sat

Vacanță, a fost edificat din fondul centralizat al tuturor cooperativelor din

județul Constanța și a intrat de drept în fondul indivizibil al K. Constanța,

devenită, în baza art. 190 din Legea nr. 109/1996 B., fond indivizibil care, în

virtutea art. 161 din Legea nr. 109/1996, nu putea fi însușit de o singură

cooperativă, respectiv pârâta H. (A. ), astfel încât transferul de proprietate

către chiriașa pârâtă SC C. SRL a fost fraudulos.

1898 C. civ., care prevede că „Buna - credință este credința posesorului că cel

de la care a fost dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre

a-i putea transmite proprietatea. Este destul ca buna - credință să fi existat

în momentul câștigării imobilului”.

Potrivit definiției,

buna credință, în esență, presupune o eroare din partea unui participant la

încheierea unui act juridic. Referitor la intensitatea erorii din care decurge

buna - credință, trebuie reținut că dobânditorul trebuie considerat de rea -

credință, dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său,

iar acest dubiu, care exclude buna - credință, există dacă posesorul avea

cunoștință că un terț este sau pretinde a fi fost proprietarul imobilului pe

care îl preia în posesie.

Buna - credință a

terțului cumpărător, ca rezultatul unei erori asupra calității de proprietar al

transmițătorului în momentul încheierii actului, trebuie să fie perfectă,

lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, neavând relevanță faptul că

proprietarul aparent este de bună credință sau de rea credință.

În speță, nu poate fi

reținută buna - credință a pârâților cumpărători, D. și E., care au avut

suficiente elemente care să-i determine să verifice situația proprietății

imobilului, astfel: - imobilul nu era în stare de funcționare, fiind închis de

mai mult timp, fapt recunoscut prin răspunsul la interogatoriu și care se putea

datora existenței unui litigiu aflat pe rol, chiar dacă vânzătorul a declarat

(mincinos), în fața notarului, inexistența unui litigiu. Simpla afirmație că

imobilul nu funcționează, întrucât proprietarul se ocupă cu agricultura, era de

natură să întărească îndoiala cumpărătorului;

- vânzarea nu a fost

publicată în niciun ziar ori o altă modalitate de publicitate, având un preț de

numai 75 euro/mp construcție, în Satul de Vacanță, unde prețul pentru un metru

pătrat variază între 500 - 1.000 euro, și, în cazul unei publicități, se putea

ușor ajunge la un asemenea preț, datorită zonei comerciale în care se află. Or,

pârâții au declarat la interogatoriu că au aflat de această vânzare directă de

la vânzător, într-o cârciumă;

- cumpărătorii nu au

consultat C.F. veche, din conversia căreia a provenit C.F. - C2, în care erau

înscrise următoarele litigii inițiate de B.: Decizia civilă nr. 291 din 15

aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul Constanța, în Dosarul civil nr. x/2003,

prin care s-a respins intabularea dreptului de proprietate în partea a III-a a

C.F, înscrisă inițial în favoarea H. Constanța, reclamant fiind B. Constanța; Dosarul

nr. x/2006 al Judecătoriei Constanța, având ca obiect rectificare C.F.,

reclamant fiind B., iar pârât H. Constanța (pârâta A.), pentru imobilul

Restaurant F.

- B. a executat

lucrările de cadastru, respectiv plan de amplasament și delimitare a corpului

de proprietate, privind numărul cadastral al corpului de proprietate nr. 9747,

acest registru putea să fie consultat oricând de pârâții cumpărători D. și E.

- B. a transcris

Decizia nr. 28 din 14 februarie 1976 a Consiliului Popular al județului

Constanța la nr. 7941 din 04 iunie 1998 în Registrul de transcripțiuni al

județului Constanța, care nu a fost consultat de către pârâții D. și E. și nici

de executorul judecătoresc ori de către notarul public M., pentru a menționa

exact situația juridică a imobilului.

- Cumpărătorii au

intrat în posesia încheierii de intabulare din din 15 august 2003, în care se

menționează expres „Autorizația pentru executare lucrări din 1979, în care beneficiar

este G.” (B.), și nu H. Constanța, aspect de natură să solicite o simplă relație

de la titularul acestei autorizații.

Terenul în suprafață

de 455,03 mp, proprietatea Municipiului Constanța, se afla în indiviziune cu B.,

fiind acordat prin Decizia nr. 28/1979, în suprafață totală de 10.800 mp, în

folosință, fără termen și fără plată, către G. (B.), Decizie transcrisă de B.

la nr. 7941 din 04 iunie 1998 în Registrul de transcripțiuni al județului Constanța.

Acesta era un indiciu

puternic al faptului că terenul nu se afla în administrarea pârâtelor H. (A.)

și SC C. SRL, ci în administrarea B. (fost G.) Constanța, iar clădirea parte

integrantă din fondul indivizibil.

Astfel, problema

bunei credințe nu se limitează la explicația oferită de vânzător, întrucât

cumpărătorii aveau suficiente indicii care să pună la îndoială explicația

vânzătorului, așa cum s-a arătat cu o diligență minimă. În consecință, ambele

instanțe au încălcat flagrant textul art. 1898 C. civ.

Mai mult, instanța de

apel a respins suplimentul de interogatoriu pentru pârâții D. și E., solicitat pentru

a se lămuri aceste aspecte rezultate din dezbateri și din actele depuse de

pârâți.

cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Astfel, în speță, s-a

dispus o expertiză tehnică, efectuată de expertul Ionescu Traian, care a

concluzionat că imobilul în litigiu este proprietatea N., prin reprezentanta

sa, respectiv reclamanta B. Prin urmare, acest bun imobil face parte din fondul

indivizibil și nu putea fi însușit de cooperativa asociată H. (pârâta A.),

pentru a fi apt de a fi înstrăinat.

Instanțele de fond și

de apel au venit în contradicție cu propriile constatări, proclamând faptul că

autorizația de executare lucrări din 1979 nu mai poate fi invocată de

reclamantă ca înscris constitutiv al dreptului său de proprietate, venind în

contradicție și cu prevederile art. 161 și 177 din Legea nr. 109/1996 și art. 6

lit. j) din Legea nr. 1/2005.

Reclamanta a

solicitat să constate că instanța de apel a refuzat să admită cererea sa

privind înscrierea în fals a actului din 26 ianuarie 1993, cât și efectuarea

unei noi expertize contabile în care să se facă abstracție de acest act falsificat,

și să se aplice reglementările legale speciale în vigoare, cât și pe cele ale dreptului

comun în completare.

Intimații

D.

și E. și

intimata A. Constanța - nu au formulat întâmpinare, în condițiile art.

308 alin. (2) C. proc. civ., dar au formulat concluzii scrise prin care au

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În etapa procesuală a

recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C.

proc. civ.

Analizând criticile

formulate în cauză, prin raportare la dispozițiile legale relevante,

Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Instanța de

recurs, evaluând prioritar critica privind nemotivarea hotărârii

judecătorești pronunțate de instanța de apel, o găsește

întemeiată, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu

articolul 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „

Orice persoană are

dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen

rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege,

care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil,

(…).”

Această

dispoziție convențională consacră nu numai dreptul efectiv de acces

la o instanță de judecată, ci și ansamblul garanțiilor

procesuale privind desfășurarea procesului civil și obținerea

unei soluții asupra pretenției deduse judecății, inclusiv

motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care semnifică conținutul

intrinsec al dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens cauza

Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005).

Garanția

procesuală a motivării hotărârii judecătorești este consacrată expres

și în dispozițiile de drept intern, respectiv art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., care statuează cu valoare de principiu că hotărârea judecătorească

trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, iar art. 304

pct. 7 C. proc. civ. sancționează ca fiind nelegală o hotărâre ce nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau pe cea care cuprinde motive

contradictorii sau străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii

judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este

indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și

constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile

litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de

apărare au fost serios examinate de judecător.

În cazul

în care motivarea lipsește, adică atunci când nu se arată care sunt

considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte

prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se

impune casarea sa, cu consecința reluării judecății.

Este de menționat că,

în principiu, în sistemul procedural național, este permis ca a doua

instanță, cercetând cauza și constatând că toate chestiunile de fapt și toate

problemele de drept care i-au fost supuse sunt aceleași ca și cele discutate în

primă instanță, să se refere la argumentele acesteia din urmă, adoptându-le în

mod explicit. Deci, pentru a satisface cerința referitoare la motivarea unei

hotărâri, prevăzută de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., adoptarea

motivelor hotărârii primei instanțe presupune arătarea, într-o manieră clară și

explicită, a acestui fapt.

Totodată, această

modalitate de motivare poate fi adoptată atunci când chestiunile de fapt și

problemele de drept care au fost supuse judecății prin motivele de apel sunt

identice cu cele discutate la judecata în primă instanță, iar, prin hotărârea

pronunțată, prima instanță le-a analizat în mod efectiv, nu și în cazul în care

apelul se sprijină pe apărări noi sau cuprinde critici privind omisiunea primei

instanțe de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunțate, apărările invocate la

judecata în primă instanță.

În același sens,

în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătorești, ca act final al

oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele

alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din

operațiunea logico-juridică de apreciere a acestora, în raport de regulile de

drept invocate de părți sau identificate ca fiind aplicabile raportului juridic

litigios, după punerea acestora în dezbaterea contradictorie a părților.

În cauza dedusă

judecății, prin apelul declarat, reclamanta B. Constanța a criticat

hotărârea pentru omisiunea primei instanțe de a fi analizat apărările invocate

și pentru greșita apreciere a probelor administrate în dovedirea pretențiilor

deduse judecății, cu consecința săvârșirii unei greșeli în stabilirea situației

de fapt, formulând, totodată, cerere de completare a probatoriilor și

cerere de înscriere în fals împotriva înscrisului din 26 ianuarie 1993, care a

fost respinsă neargumentat.

În aceste condiții,

instanța de apel avea obligația procesuală de a analiza și a răspunde

motivat criticilor formulate de reclamantă, care nu își găseau răspuns în

hotărârea primei instanțe, și, totodată, de a argumenta motivele pentru care

își însușește, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept

reținute de prima instanță, precum și cele pentru care respinge probele

propuse de reclamantă în apel.

Cât timp instanța de

apel s-a rezumat să enunțe și să reitereze practic, în considerentele

hotărârii recurate, doar ceea ce a reținut prima instanță cu privire la

titlul de proprietate al reclamantei și al pârâtei A. Constanța

și la celelalte aspecte ale cauzei privind buna-credință a

intimaților cumpărători, nerăspunzând, prin considerente proprii, motivelor

de apel invocate de către reclamantă, motivarea hotărârii judecătorești,

ce formează obiect de critică în recurs, nu este de natură să furnizeze acesteia

dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios

examinate, iar instanța de recurs este în imposibilitate de a exercita

controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.

De altfel, se poate

observa că în decizia instanței de apel nu s-a făcut nicio referire la elementele

de fapt invocate de apelanta reclamantă privind atitudinea subiectivă a

intimaților D.

și E.

la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 19 aprilie 2010

la B.N.P., M. și O., și la probatoriul administrat în cauză cu

privire la imobilul în litigiu, astfel încât nu rezultă examinarea critică a

acestor aspecte esențiale de către instanța de apel și dacă

acest probatoriu a fost sau nu valorificat în stabilirea situației de fapt,

lipsind, în consecință, orice evaluare proprie a instanței de apel asupra

situației juridice a imobilului în litigiu.

Întrucât controlul

judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării

hotărârii recurate, nu se va determina, prin prezenta decizie, dacă probatoriul

administrat este sau nu suficient și apt pentru conturarea unei situații

de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente.

Această apreciere revine instanței de rejudecare, care este chemată să analizeze

motivele de apel ale reclamantei, urmând a avea în vedere și susținerile din

motivarea recursului, în măsura în care concordă cu cele din apel și în

limitele cererii de apel, care fixează limitele devoluțiunii în cauză,

conform art. 295 C. proc. civ.

În același sens,

trebuie reținut că, în cauza dedusă judecății, s-au invocat de către

reclamantă dispoziții ale Legii nr. 109/1996 și ale Legii nr. 1/2009, precum

și dispoziții ale C. civ. care se raportează la principiul aplicării

legii în timp, cu consecințe asupra evaluării bunei-credințe a

intimaților cumpărători, instanța de apel nefăcând nicio referire la

aceste dispoziții legale. Astfel, chiar dacă ar fi considerat că

soluția nu poate fi determinată de legislația specială privind

cooperațiile de consum, invocată de apelanta - reclamantă, instanța

de apel avea obligația să analizeze apărările esențiale ale acesteia formulate

prin intermediul motivelor de apel și să le respingă argumentat.

În

consecință, instanța de trimitere va îndeplini această obligație de

stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecății și de

valorificare sau înlăturare a probatoriului, nu numai prin încuviințarea si

administrarea probelor considerate pertinente si concludente cauzei, ci și prin

operațiunea de apreciere a acestora, în condițiile prevăzute de lege,

operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea

considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția

litigiului ce va fi cuprinsă în dispozitiv și asupra căreia, la acest

moment procesual, instanța de recurs nu poate specula.

Este nevoie,

așadar, de o preocupare reală din partea instanței de trimitere de a pune de

acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor,

interogatoriului și expertizei existente la dosar sau a probelor noi care

vor fi administrate în rejudecare, cu susținerile părților, care prezintă

punctual si persuasiv elemente de fapt și de drept concrete ce se impun a

fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanță, în mod argumentat.

Cu ocazia

rejudecării, instanța va analiza și toate celelalte critici de

nelegalitate formulate prin recurs, care nu se impun a fi analizate în acest

cadru procesual, în raport de aprecierea ca fondat a motivului de recurs

relativ la nemotivarea hotărârii recurate și care determină în mod necesar

casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului

garanțiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al

părților.

În aplicarea art. 304

pct. 5 cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte

apreciază că recursul este fondat și îl va admite ca atare, constatând că

insuficiența argumentării deciziei de apel echivalează cu nemotivarea

hotărârii, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate de către

această instanță și determină nulitatea hotărârii pentru nerespectarea

dispozițiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătorești, cu

consecința afectării dreptului la un proces echitabil al reclamantei B.

Constanța.

Pentru considerentele

expuse, apreciind că sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct.

5 și 7 C. proc. civ., reținând și că vătămarea procesuală cauzată

reclamantei nu poate fi înlăturată altfel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin.

(1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta B.

Constanța împotriva Deciziei nr. 371 din 11 septembrie 2014 a Curții de Apel

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; va casa

decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat

de reclamantă aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta B. Constanța împotriva Deciziei nr. 371 din 11

septembrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează decizia

recurată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași curți de apel.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 noiembrie 2015.