ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2580/2015

Au fost încălcate grav prevederile art. 161 și 177 din Legea nr. 109/1996, aplicabilă la data retragerii H. (A.) din B. - 17 decembrie 2002, respectiv art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005. Potrivit jurisprudenței instanței supreme, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Astfel, la dosarul de fond, cu adresa din 15 ianuarie 2007, reclamanta B. a depus adresa M. din 27 noiembrie 2006, în care se precizează situația juridică a imobilelor din fondul indivizibil din care face parte și imobilul în litigiu, aflate în folosința (administrare, chirie) H. (pârâta A.) și care a fost ignorată în totalitate de către instanțele de fond și apel. Potrivit Art. 161 din Legea nr. 109/1996: „Partea indivizibilă a proprietății organizațiilor cooperației de consum și ale cooperației de credit nu poate fi însușită de către membrii cooperatori sau de organizațiile cooperatiste asociate”. Art. 177 din Legea nr. 109/1996 prevede că: „În caz de lichidare, de retragere ori de excludere a unei cooperative de consum din B., la care este asociată, activul și pasivul rămase după plata părții divizibile se redistribuie altor cooperative de consum asociate, desemnate de consiliul de administrație al B., pe baza bilanțului contabil la zi. În situația în care cooperativele desemnate refuză preluarea integrală sau parțială a patrimoniului rămas, acesta va fi preluat de B. la care cooperativa respectivă este asociată”. Art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005 statuează că: „partea indivizibilă - parte a patrimoniului societății cooperative, acumulat de aceasta în decursul activității, mai puțin partea divizibilă, care nu poate face obiectul distribuirii sau dobândiri între membrii cooperatori”. Instanțele de fond și de apel au nesocotit faptul că acest imobil a fost construit de K. Constanța (actualul B. Constanța), cu fonduri provenind de la toate cooperativele de consum din județul Constanța, deținut de H. (A.) în administrare, apoi cu chirie, conform contractului de închiriere din 2002. După retragerea H. din B. Constanța, în data de 17 decembrie 2002, aceasta nu mai avea nici măcar drept de folosință, fiind deținut abuziv la data adjudecării - 20 ianuarie 2005. Atât Legea nr. 109/1996, cât și Legea nr. 1/2005 au fost publicate în M. Of. al României și erau cunoscute de reprezentanții pârâtei A. și de proprietarul SC C. SRL - L., care era membru în Consiliul de Administrație al H. Constanța (A.) și chiriaș al imobilului litigios. Astfel, au fost depuse la dosar autorizația de construire emisă pe numele G., decizia de transmitere a terenului către G., procesul verbal de recepție finală, precum și actele doveditoare de plată a lucrărilor de construire din fondul centralizat al K. a județului Constanța, dar au fost ignorate, așa cum au fost ignorate și legile care reglementează activitatea cooperației de consum și a bunurilor sale, reglementare diferită de cea a societăților comerciale - Legea nr. 31/1990, precum și de cea a asociațiilor și fundațiilor - O.G. nr. 26/2000.

Au fost încălcate grav dispozițiile art. 5 din N.C.C.: „(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse sau săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.” Obiectul cauzei de față se referă la acte și fapte încheiate și săvârșite anterior intrării în vigoare a noului C. civ., întrucât adjudecarea a avut loc la data de 20 ianuarie 2005, iar vânzarea către pârâții D. și E. a avut loc la data de 19 aprilie 2010. Faptul că procesul a început în anul 2005, cu 6 ani în urmă, și durează și în prezent, atrage incidența legii aplicabile la data încheierii ori săvârșirii situațiilor juridice respective. Alin. (2) întărește regula din alin. (1), în sensul că, dacă un act a fost fraudulos sub imperiul vechii legi, situația juridică generată de acel act fraudulos rămâne, și sub imperiul noii legi, tot frauduloasă, și nu se metamorfozează în situație legală.

A fost încălcat grav art. 480 C. civ. și art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind respectarea dreptului de proprietate. În apel, instanța a refuzat să dispună, la cererea reclamantei, efectuarea unei expertize, pentru a se stabili cu certitudine care entitate (reclamanta B. Constanța ori pârâta H. Constanța (A.) a edificat construcția restaurantului, respectiv a suportat cheltuielile cu materialele și lucrul. Astfel, B. ar fi avut posibilitatea să demonstreze că acest imobil, parte componentă a Bazarului Sat Vacanță, a fost edificat din fondul centralizat al tuturor cooperativelor din județul Constanța și a intrat de drept în fondul indivizibil al K. Constanța, devenită, în baza art. 190 din Legea nr. 109/1996 B., fond indivizibil care, în virtutea art. 161 din Legea nr. 109/1996, nu putea fi însușit de o singură cooperativă, respectiv pârâta H. (A. ), astfel încât transferul de proprietate către chiriașa pârâtă SC C. SRL a fost fraudulos.

A fost încălcat art. 1898 C. civ., care prevede că „Buna - credință este credința posesorului că cel de la care a fost dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Este destul ca buna - credință să fi existat în momentul câștigării imobilului”. Potrivit definiției, buna credință, în esență, presupune o eroare din partea unui participant la încheierea unui act juridic. Referitor la intensitatea erorii din care decurge buna - credință, trebuie reținut că dobânditorul trebuie considerat de rea - credință, dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său, iar acest dubiu, care exclude buna - credință, există dacă posesorul avea cunoștință că un terț este sau pretinde a fi fost proprietarul imobilului pe care îl preia în posesie. Buna - credință a terțului cumpărător, ca rezultatul unei erori asupra calității de proprietar al transmițătorului în momentul încheierii actului, trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, neavând relevanță faptul că proprietarul aparent este de bună credință sau de rea credință. În speță, nu poate fi reținută buna - credință a pârâților cumpărători, D. și E., care au avut suficiente elemente care să-i determine să verifice situația proprietății imobilului, astfel: - imobilul nu era în stare de funcționare, fiind închis de mai mult timp, fapt recunoscut prin răspunsul la interogatoriu și care se putea datora existenței unui litigiu aflat pe rol, chiar dacă vânzătorul a declarat (mincinos), în fața notarului, inexistența unui litigiu. Simpla afirmație că imobilul nu funcționează, întrucât proprietarul se ocupă cu agricultura, era de natură să întărească îndoiala cumpărătorului; - vânzarea nu a fost publicată în niciun ziar ori o altă modalitate de publicitate, având un preț de numai 75 euro/mp construcție, în Satul de Vacanță, unde prețul pentru un metru pătrat variază între 500 - 1.000 euro, și, în cazul unei publicități, se putea ușor ajunge la un asemenea preț, datorită zonei comerciale în care se află. Or, pârâții au declarat la interogatoriu că au aflat de această vânzare directă de la vânzător, într-o cârciumă; - cumpărătorii nu au consultat C.F. veche, din conversia căreia a provenit C.F. - C2, în care erau înscrise următoarele litigii inițiate de B.: Decizia civilă nr. 291 din 15 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul Constanța, în Dosarul civil nr. x/2003, prin care s-a respins intabularea dreptului de proprietate în partea a III-a a C.F, înscrisă inițial în favoarea H. Constanța, reclamant fiind B. Constanța; Dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Constanța, având ca obiect rectificare C.F., reclamant fiind B., iar pârât H. Constanța (pârâta A.), pentru imobilul Restaurant F. - B. a executat lucrările de cadastru, respectiv plan de amplasament și delimitare a corpului de proprietate, privind numărul cadastral al corpului de proprietate nr. 9747, acest registru putea să fie consultat oricând de pârâții cumpărători D. și E. - B. a transcris Decizia nr. 28 din 14 februarie 1976 a Consiliului Popular al județului Constanța la nr. 7941 din 04 iunie 1998 în Registrul de transcripțiuni al județului Constanța, care nu a fost consultat de către pârâții D. și E. și nici de executorul judecătoresc ori de către notarul public M., pentru a menționa exact situația juridică a imobilului. - Cumpărătorii au intrat în posesia încheierii de intabulare din din 15 august 2003, în care se menționează expres „Autorizația pentru executare lucrări din 1979, în care beneficiar este G.” (B.), și nu H. Constanța, aspect de natură să solicite o simplă relație de la titularul acestei autorizații. Terenul în suprafață de 455,03 mp, proprietatea Municipiului Constanța, se afla în indiviziune cu B., fiind acordat prin Decizia nr. 28/1979, în suprafață totală de 10.800 mp, în folosință, fără termen și fără plată, către G. (B.), Decizie transcrisă de B. la nr. 7941 din 04 iunie 1998 în Registrul de transcripțiuni al județului Constanța. Acesta era un indiciu puternic al faptului că terenul nu se afla în administrarea pârâtelor H. (A.) și SC C. SRL, ci în administrarea B. (fost G.) Constanța, iar clădirea parte integrantă din fondul indivizibil. Astfel, problema bunei credințe nu se limitează la explicația oferită de vânzător, întrucât cumpărătorii aveau suficiente indicii care să pună la îndoială explicația vânzătorului, așa cum s-a arătat cu o diligență minimă. În consecință, ambele instanțe au încălcat flagrant textul art. 1898 C. civ. Mai mult, instanța de apel a respins suplimentul de interogatoriu pentru pârâții D. și E., solicitat pentru a se lămuri aceste aspecte rezultate din dezbateri și din actele depuse de pârâți.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Astfel, în speță, s-a dispus o expertiză tehnică, efectuată de expertul Ionescu Traian, care a concluzionat că imobilul în litigiu este proprietatea N., prin reprezentanta sa, respectiv reclamanta B. Prin urmare, acest bun imobil face parte din fondul indivizibil și nu putea fi însușit de cooperativa asociată H. (pârâta A.), pentru a fi apt de a fi înstrăinat. Instanțele de fond și de apel au venit în contradicție cu propriile constatări, proclamând faptul că autorizația de executare lucrări din 1979 nu mai poate fi invocată de reclamantă ca înscris constitutiv al dreptului său de proprietate, venind în contradicție și cu prevederile art. 161 și 177 din Legea nr. 109/1996 și art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005. Reclamanta a solicitat să constate că instanța de apel a refuzat să admită cererea sa privind înscrierea în fals a actului din 26 ianuarie 1993, cât și efectuarea unei noi expertize contabile în care să se facă abstracție de acest act falsificat, și să se aplice reglementările legale speciale în vigoare, cât și pe cele ale dreptului comun în completare. Intimații D. și E. și intimata A. Constanța - nu au formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar au formulat concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ. Analizând criticile formulate în cauză, prin raportare la dispozițiile legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Instanța de recurs, evaluând prioritar critica privind nemotivarea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de apel, o găsește întemeiată, pentru următoarele considerente: În conformitate cu articolul 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „ Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, (…).” Această dispoziție convențională consacră nu numai dreptul efectiv de acces la o instanță de judecată, ci și ansamblul garanțiilor procesuale privind desfășurarea procesului civil și obținerea unei soluții asupra pretenției deduse judecății, inclusiv motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care semnifică conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005). Garanția procesuală a motivării hotărârii judecătorești este consacrată expres și în dispozițiile de drept intern, respectiv art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează cu valoare de principiu că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, iar art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sancționează ca fiind nelegală o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau pe cea care cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător. În cazul în care motivarea lipsește, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa, cu consecința reluării judecății. Este de menționat că, în principiu, în sistemul procedural național, este permis ca a doua instanță, cercetând cauza și constatând că toate chestiunile de fapt și toate problemele de drept care i-au fost supuse sunt aceleași ca și cele discutate în primă instanță, să se refere la argumentele acesteia din urmă, adoptându-le în mod explicit. Deci, pentru a satisface cerința referitoare la motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., adoptarea motivelor hotărârii primei instanțe presupune arătarea, într-o manieră clară și explicită, a acestui fapt. Totodată, această modalitate de motivare poate fi adoptată atunci când chestiunile de fapt și problemele de drept care au fost supuse judecății prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la judecata în primă instanță, iar, prin hotărârea pronunțată, prima instanță le-a analizat în mod efectiv, nu și în cazul în care apelul se sprijină pe apărări noi sau cuprinde critici privind omisiunea primei instanțe de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunțate, apărările invocate la judecata în primă instanță. În același sens, în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea logico-juridică de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept invocate de părți sau identificate ca fiind aplicabile raportului juridic litigios, după punerea acestora în dezbaterea contradictorie a părților. În cauza dedusă judecății, prin apelul declarat, reclamanta B. Constanța a criticat hotărârea pentru omisiunea primei instanțe de a fi analizat apărările invocate și pentru greșita apreciere a probelor administrate în dovedirea pretențiilor deduse judecății, cu consecința săvârșirii unei greșeli în stabilirea situației de fapt, formulând, totodată, cerere de completare a probatoriilor și cerere de înscriere în fals împotriva înscrisului din 26 ianuarie 1993, care a fost respinsă neargumentat. În aceste condiții, instanța de apel avea obligația procesuală de a analiza și a răspunde motivat criticilor formulate de reclamantă, care nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe, și, totodată, de a argumenta motivele pentru care își însușește, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță, precum și cele pentru care respinge probele propuse de reclamantă în apel. Cât timp instanța de apel s-a rezumat să enunțe și să reitereze practic, în considerentele hotărârii recurate, doar ceea ce a reținut prima instanță cu privire la titlul de proprietate al reclamantei și al pârâtei A. Constanța și la celelalte aspecte ale cauzei privind buna-credință a intimaților cumpărători, nerăspunzând, prin considerente proprii, motivelor de apel invocate de către reclamantă, motivarea hotărârii judecătorești, ce formează obiect de critică în recurs, nu este de natură să furnizeze acesteia dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanța de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac. De altfel, se poate observa că în decizia instanței de apel nu s-a făcut nicio referire la elementele de fapt invocate de apelanta reclamantă privind atitudinea subiectivă a intimaților D. și E. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 19 aprilie 2010 la B.N.P., M. și O., și la probatoriul administrat în cauză cu privire la imobilul în litigiu, astfel încât nu rezultă examinarea critică a acestor aspecte esențiale de către instanța de apel și dacă acest probatoriu a fost sau nu valorificat în stabilirea situației de fapt, lipsind, în consecință, orice evaluare proprie a instanței de apel asupra situației juridice a imobilului în litigiu. Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, nu se va determina, prin prezenta decizie, dacă probatoriul administrat este sau nu suficient și apt pentru conturarea unei situații de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente. Această apreciere revine instanței de rejudecare, care este chemată să analizeze motivele de apel ale reclamantei, urmând a avea în vedere și susținerile din motivarea recursului, în măsura în care concordă cu cele din apel și în limitele cererii de apel, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 295 C. proc. civ. În același sens, trebuie reținut că, în cauza dedusă judecății, s-au invocat de către reclamantă dispoziții ale Legii nr. 109/1996 și ale Legii nr. 1/2009, precum și dispoziții ale C. civ. care se raportează la principiul aplicării legii în timp, cu consecințe asupra evaluării bunei-credințe a intimaților cumpărători, instanța de apel nefăcând nicio referire la aceste dispoziții legale. Astfel, chiar dacă ar fi considerat că soluția nu poate fi determinată de legislația specială privind cooperațiile de consum, invocată de apelanta - reclamantă, instanța de apel avea obligația să analizeze apărările esențiale ale acesteia formulate prin intermediul motivelor de apel și să le respingă argumentat. În consecință, instanța de trimitere va îndeplini această obligație de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecății și de valorificare sau înlăturare a probatoriului, nu numai prin încuviințarea si administrarea probelor considerate pertinente si concludente cauzei, ci și prin operațiunea de apreciere a acestora, în condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului ce va fi cuprinsă în dispozitiv și asupra căreia, la acest moment procesual, instanța de recurs nu poate specula. Este nevoie, așadar, de o preocupare reală din partea instanței de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor, interogatoriului și expertizei existente la dosar sau a probelor noi care vor fi administrate în rejudecare, cu susținerile părților, care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt și de drept concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanță, în mod argumentat. Cu ocazia rejudecării, instanța va analiza și toate celelalte critici de nelegalitate formulate prin recurs, care nu se impun a fi analizate în acest cadru procesual, în raport de aprecierea ca fondat a motivului de recurs relativ la nemotivarea hotărârii recurate și care determină în mod necesar casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanțiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părților. În aplicarea art. 304 pct. 5 cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat și îl va admite ca atare, constatând că insuficiența argumentării deciziei de apel echivalează cu nemotivarea hotărârii, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate de către această instanță și determină nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispozițiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătorești, cu consecința afectării dreptului la un proces echitabil al reclamantei B. Constanța. Pentru considerentele expuse, apreciind că sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., reținând și că vătămarea procesuală cauzată reclamantei nu poate fi înlăturată altfel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta B. Constanța împotriva Deciziei nr. 371 din 11 septembrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă aceleiași curți de apel.