Decizia nr. 1630/2016 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta la încheierea unui contract care să ateste calitatea de autor a reclamantului; să se stabilească obligația de plată lunară a 50 % din valoarea eficienței economice obținute pentru realizările tehnice de reducere a adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranță, pentru forjarea combinată a două inele de separare; să fie obligată la plata sumei de 3.833.973 lei reprezentând despăgubiri pentru perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010 de aplicare în fabricația curentă a realizărilor tehnice anterior încheierii contractului precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate art. 7, 10, 13, 25 din Legea nr. 64/1991, art. 1075 și 1084 C. civ. și Legea nr. 8/1996.

Pârâta SC B. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, autoritatea lucrului judecat cu privire la primul capăt de cerere, referitor la obligarea societății de a încheia contract prin care să se ateste calitatea de autor a realizărilor tehnice de reducere a adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpului de toleranță și noul tip de turn (forjarea combinată a două inele cu separare), iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin încheierea din 02 mai 2011, instanța a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, având în vedere că solicitarea reclamantului din primul capăt de cerere al cererii introductive a fost soluționat prin Decizia nr. 113/A/2009 a Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 120 din 13 februarie 2012, Tribunalul Teleorman a respins acțiunea, ca nefondată, cu obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată, reținând, în esență, că expertiza C. a conchis în sensul că realizările tehnice privind reducerea adaosului de prelucrare prin restrângerea câmpului de toleranțe nu prezintă noutate și pas inventiv la nivelul unității și nu este utilă acesteia.

Prin Decizia civilă 74/A din 15 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat împotriva sentinței pe care a sch imbat-o în tot, în sensul că a respins autoritatea de lucru judecat privitor la primul capăt de cerere; a admis acțiunea; a obligat pârâta să încheie cu pârâtul un contract prin care să ateste calitatea acestuia din urmă de autor și să stabilească obligația de a plăti lunar 50% din valoarea eficienței economice obținute pentru reducerea adausurilor de prelucrare pentru restrângerea câmpurilor de toleranță și noul tip de turn (forjarea combinată a două inele cu separare), a obligat, de asemenea, pârâta să plătească reclamantului suma de 2.774.304,7 lei reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite acestuia pentru folosirea invențiilor sale pe perioada 01 ianuarie 2008-01 iunie 2011 și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 10.042,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert, taxa de timbru și timbru judiciar.

Prin Decizia civilă nr. 1998 din 5 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei instanței de apel, pe care a casat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru considerentele ce urmează. 1. În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, s-a constatat că este fondată. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat despăgubiri cuvenite pentru realizările tehnice aplicate de către societatea pârâtă în perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010, or, instanța de apel, soluționând în fond cererea, a acordat despăgubiri pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 1 iunie 2011, fără ca reclamantul să fi formulat vreo precizare a obiectului cererii de chemare în judecată în sensul acordării de despăgubiri până la data de 1 iunie 2011. În aceste condiții, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv despăgubiri și pentru perioada 1 ianuarie - 1 iunie 2011. 2. În ceea ce privește modul de soluționare a primului capăt de cerere, s-au reținut următoarele: Reclamantul a învestit instanța de judecată în cauză, în primul rând, cu solicitarea de obligare a pârâtei la încheierea unui contract prin care să ateste calitatea de autor a reclamantului asupra a două realizări tehnice: reducerea adaosurilor de prelucrare pentru restrângerea câmpurilor de toleranță și noul tip de turn (forjarea combinată a două inele cu separare) și, totodată, prin care să stabilească obligația de a plăti lunar 50% din valoarea eficienței economice obținute pentru cele două realizări tehnice. Prin motivele de recurs, nu s-au formulat critici cu privire la respingerea excepției autorității de lucru judecat, excepție pe care pârâta a invocat-o în fața primei instanțe în raport de sentința civilă nr. 47 din 29 aprilie 2008 a Tribunalului Teleorman, menținută prin Decizia nr. 113 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui contract, în aceleași condiții cu cele invocate în cauza de față, în legătură cu trei realizări tehnice (printre care și cele două din prezenta cauză). Recurenta - pârâtă a criticat doar dispoziția instanței de apel de admitere a primului capăt de cerere, susținând că stabilirea în sarcina sa a unei obligații de a plăti despăgubiri lunar în procent de 50% din valoarea eficienței economice contravine prevederilor art. 73 din Legea nr. 64/1991, procentul este arbitrar și nici nu a fost vorba despre un refuz al unității pârâte de încheiere a unui contract, pentru ca aceasta să fie sancționată prin obligarea de către instanță la încheierea unui contract. În acest context, se observă că instanța de apel nu a arătat explicit argumentele pentru care, admițând primul capăt de cerere, a stabilit ca prin contractul ce se va încheia între părți să se prevadă obligația pârâtei de plată lunară a despăgubirilor într-un procent de 50% și nici nu rezultă rațiunile criteriului de calcul aplicat, respectiv valoarea eficienței economice obținute pentru cele două realizări tehnice. S-a presupus că instanța de apel s-a raportat la Decizia nr. 113 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, prin care s-au acordat despăgubiri reclamantului A. inclusiv pentru cele două realizări tehnice din prezenta cauză, calculate într-un procent de 50%, după cum reiese din considerentele acelei decizii irevocabile. Chiar în ipoteza în care efectul pozitiv al puterii lucrului judecat ar opera în privința procentului în care despăgubirile i se cuvin reclamantului și a modului de calcul al acestor despăgubiri, acest efect nu s-ar putea extinde asupra drepturilor bănești stabilite prin contract în favoarea autorului unei realizări tehnice, față de dispozițiile art. 73 din Legea nr. 64/1991. Legiuitorul se referă la „despăgubiri” doar în privința sumelor de bani stabilite de instanța de judecată potrivit dreptului comun și acest lucru este firesc, avându-se în vedere faptul că despăgubirile, atât în cazul răspunderii civile contractuale, cât și în cazul răspunderii civile delictuale - precum în speță - semnifică suma de bani reprezentând contravaloarea prejudiciului încercat de creditorul obligației neîndeplinite de bunăvoie, ca formă de reparare în echivalent a prejudiciului. Despăgubirile se acordă pentru trecut. Or, în ipoteza din art. 73 alin. (1) se vorbește despre contractul încheiat între părți, care trebuie să cuprindă drepturile bănești cuvenite autorului, ce nu reprezintă, în niciun caz, despăgubiri, chiar în situația în care încheierea contractului decurge dintr-o obligație stabilită pe cale judecătorească. Nu se poate face confuzie între drepturile și obligațiile din contract și obligația de încheiere a contractului, ca formă de reparare în natură a prejudiciului. Ca atare, împrejurarea că, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, s-au acordat despăgubiri pentru trecut calculate într-un procent de 50% nu justifică prin ea însăși obligarea pentru viitor a unității la acordarea de drepturi bănești în același procent, neoperând efectele puterii de lucru judecat pe acest aspect. În consecință, respingând excepția autorității de lucru judecat cu privire la primul capăt de cerere, instanța de apel nu putea obliga pe pârâtă la acordarea către reclamant, prin contract, de drepturi bănești într-un procent de 50% pentru unicul motiv că, valorificând efectele Deciziei nr. 113/2009 pentru cel de-al doilea capăt de cerere, a acordat ea însăși despăgubiri vizând o perioadă de timp anterioară într-un asemenea procent. În mod similar, nu poate fi acceptată o motivație asemănătoare nici în privința reperului de aplicare a acestui procent, respectiv valoarea eficienței economice obținute pentru cele două realizări tehnice, în condițiile în care un asemenea criteriu (de fapt, rezultatele economice obținute de unitate) este prevăzut doar în legătură cu despăgubirile acordate potrivit dreptului comun, nu și cu drepturile bănești stabilite prin contract. Singura referire a instanței de apel, cu privire la fondul pretențiilor din primul capăt de cerere, este invocarea dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991. Pe lângă faptul, deja menționat, că norma reglementează explicit acest criteriu de calcul al drepturilor bănești doar în legătură cu despăgubirile acordate pentru trecut potrivit dreptului comun, aplicarea sa unei situații pentru care nu a fost expres prevăzută necesitând un proces de interpretare logică și teleologică (ce nu se regăsește în considerentele deciziei), este de precizat că art. 73 nu este suficient în sine pentru ca instanța să oblige unitatea la încheierea unui contract privind drepturile bănești cuvenite autorului. Rezultă din alin. (3) al art. 73 că, în cazul neîndeplinirii obligației de încheiere a contractului în condițiile alin. (1) și (2), autorul se poate adresa instanței de judecată pentru a obține despăgubiri potrivit dreptului comun. Așadar, nu este expres reglementată posibilitatea ca autorul să solicite instanței obligarea unității chiar la încheierea unui contract, astfel încât trimiterea făcută de instanța de apel la art. 73 nu reprezintă o argumentare în drept corespunzătoare a soluției adoptate cu privire la primul capăt de cerere. Ar fi trebuit să se analizeze dacă există un mecanism viabil prin care instanța să dispună obligarea la încheierea contractului, dacă instituția răspunderii civile delictuale - care reprezintă dreptul comun în materia încălcării unui drept subiectiv - permite o atare dispoziție a instanței, eventual, ca formă de reparare în natură a unui prejudiciu (și, în acest caz, dacă este vorba despre un prejudiciu susceptibil de reparare în această modalitate). De asemenea, ar fi trebuit să se cerceteze cui aparține inițiativa încheierii contractului și dacă este relevant un eventual refuz al unității, în condițiile în care - astfel cum s-a învederat prin motivele de recurs - reclamantul s-a adresat unității în acest sens cu o lună înainte de formularea acțiunii de față. Nu mai puțin, ar fi trebuit să se analizeze posibilitatea unei intervenții a instanței de judecată în privința cuantumului drepturilor bănești, dat fiind că acesta se stabilește prin negociere, iar criteriul de calcul (rezultatele economice) este prevăzut explicit doar în legătură cu despăgubirile acordate pe calea dreptului comun. Întrucât niciunul dintre aceste aspecte nu a fost analizat de către instanța de apel, se constată că decizia recurată este nemotivată cu privire la primul capăt de cerere, situație în care nu este posibil controlul de legalitate al acestei dispoziții, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., implicit nici cercetarea motivelor de recurs referitoare la admiterea nelegală a primului capăt de cerere, atât sub aspectul stabilirii arbitrare, nejustificate, a procentului de 50%, în raport de un criteriu inexistent în art. 73, cât și al înseși obligării pârâtei la încheierea unui contract. 6.3. În ceea ce privește modul de soluționare a cererii în despăgubiri, care formează obiectul celui de-al doilea petit din acțiunea introductivă, s-a constatat următoarele: Contrar susținerilor recurentei - pârâte, instanța de apel a constatat în mod corect că Decizia nr. 113 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, irevocabilă, se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, atât timp cât prin acea hotărâre judecătorească au fost tranșate chestiuni interesând fondul raportului juridic dintre părți, ce nu pot fi repuse în discuție în orice litigiu viitor vizând același drept. Astfel, au intrat în puterea lucrului judecat atât calitatea de autor al reclamantului asupra realizărilor tehnice „reducerea adaosurilor de prelucrare pentru restrângerea câmpurilor de toleranță” și „noul tip de turn (forjarea combinată a două inele cu separare)”, aspect ce nu a fost contestat prin motivele de recurs, însă și caracterul de noutate la nivelul unității pârâte. În privința noutății și a utilității, aceste elemente prevăzute de art. 73 din Legea nr. 64/1991 pentru recunoașterea calității de autor și acordarea acestuia de drepturi bănești corespunzătoare evocă cerințele de brevetabilitate a unei invenții prevăzute de art. 7 din Legea nr. 64/1991. În esență, nici nu există vreo deosebire de fond între o invenție și o realizare tehnică, aceasta din urmă reprezentând, practic, o invenție, distincția esențială vizând reperul de apreciere a noutății: dacă în cazul invenției, „stadiul tehnicii” are în vedere toate cunoștințele accesibile publicului la nivel mondial, până la data depozitului cererii de brevet de invenție, în cazul realizării tehnice, noutatea se raportează strict la nivelul unității care o aplică sau intenționează să o aplice. Caracterul de noutate nu poate fluctua în timp, în procesul de aplicare a realizării tehnice, ci se stabilește în funcție de momentul primei aplicări, fie prin recunoașterea de către unitatea însăși, prin contractul prevăzut de art. 73 alin. (1) din lege, fie prin determinarea de către instanța de judecată, care, învestită cu solicitarea de acordare de despăgubiri potrivit dreptului comun, are obligația să determine calitatea reclamantului de autor al realizării tehnice, precum și caracterul de noutate și de utilitate. Spre deosebire, însă, de noutate, utilitatea poate suferi modificări în timp, în sensul că unitatea încetează să o mai aplice, ceea ce prezumă că realizarea tehnică nu îi mai este utilă. În măsura în care unitatea continuă să aplice realizarea tehnică, nu este posibilă reevaluarea, în cadrul unei cereri în despăgubiri, a recunoașterii anterioare privind caracterul util pentru unitate, de către unitate sau printr-o hotărâre judecătorească, ce a avut loc pe baza constatării că unitatea a înțeles să aplice realizarea tehnică. În prezenta cauză, nu se poate da eficiență înscrisurilor pretins noi, cu finalitatea reevaluării constatărilor din hotărârea judecătorească irevocabilă privind noutatea și utilitatea, întrucât s-ar încălca tocmai puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești irevocabile. După cum s-a arătat deja, utilitatea realizării tehnice încetează la momentul la care unitatea nu mai aplică respectiva lucrare a utilității. Această constatare presupune ca, în cadrul cererilor succesive privind acordarea de despăgubiri, întemeiate pe dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, să se verifice de fiecare dată situația concretă în privința aplicării realizării tehnice, în perioada pentru care se solicită despăgubiri, respectiv dacă au intervenit modificări în modul de aplicare ori dacă aplicarea a încetat. Din această perspectivă, s-a reținut că sunt corecte susținerile recurentei - pârâte în sensul că instanța de apel, reținând puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 113/2009 în privința noutății și a utilității pentru unitate a celor două realizări tehnice, a valorificat concluziile expertizei contabile efectuate în fața primei instanțe fără să stabilească în prealabil dacă unitatea a aplicat realizările tehnice în perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010, precum și modul concret de aplicare, în raport de situația reținută prin hotărârea judecătorească anterioară, fiind de asemenea, corecte susținerile recurentei în ceea ce privește neverificarea de către instanță a criteriilor de acordare a despăgubirilor. Deși a reținut puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare doar în privința calității de autor, a caracterului de noutate și de utilitate la nivelul unității pârâte, nu și în legătură cu modul de calcul al despăgubirilor, instanța de apel a valorificat expertiza contabilă fără să verifice în concret dacă lucrarea expertului se raportează la criteriul prevăzut de art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 și fără să cenzureze concluziile acestuia privind conținutul sintagmei legale „ rezultatele economice obținute de unitate”. În acest context, s-ar fi impus ca instanța să cerceteze apărările pârâtei pe acest aspect, cuprinse în obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă, arătând și motivele pentru care nu ar putea fi primite. Totodată, instanța de apel a reținut procentul de 50% pretins de către reclamant ca fiindu-i cuvenit din rezultatele economice obținute de unitate, fără să analizeze cel puțin dacă acesta reprezintă proporția în care reclamantul a contribuit la realizările tehnice, alături de eventuali alți autori ori aportul realizărilor tehnice la rezultatele economice obținute de unitate pe baza acestora. Constatându-se că instanța de apel nu a verificat în concret situația aplicării realizărilor tehnice în perioada relevantă: ianuarie 2008 - decembrie 2010 și nu a stabilit criteriile de acordare a despăgubirilor din perspectiva art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, controlul judiciar de legalitate al deciziei recurate nu este posibil, în condițiile în care, potrivit art. 314 C. proc. civ., verificarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel poate fi făcută doar pe baza unei situații de fapt pe deplin lămurite. În cadrul rejudecării, pe lângă aspectele relevate la pct. 1 și 2 din considerente, stabilind situația de fapt în privința modului de aplicare a realizărilor tehnice și modul de calcul al despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța de apel va cerceta dacă raportul de expertiză contabilă întocmit în fața primei instanțe este relevant din perspectiva aspectelor ce trebuie dezlegate și, dacă este cazul, va proceda la efectuarea unei expertize. Se va stabili, cu această ocazie, dacă specialitatea expertului judiciar care a întocmit lucrarea în cursul judecății în primă instanță este compatibilă cu finalitatea stabilirii modului de aplicare a realizărilor tehnice, după dezbaterea în contradictoriu a acestui aspect. Se vor verifica, totodată, susținerile recurentei - pârâte în sensul că drepturile bănești cuvenite autorului unei realizări tehnice nu pot fi mai mari decât drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat (reclamantul a fost angajat al societății pârâte până la data de 16 iulie 2010), astfel încât ar fi relevante criteriile și procentele de calcul prevăzute de art. 91 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, aprobat prin H.G. nr. 547/2008 (respectiv Regula 79 alin. (4) din H.G. nr. 499/2003, în funcție de aplicarea legii în timp).

Prin Decizia nr. 140/A din data de 11 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat, a majorat onorariul cuvenit expertului D. de la suma de 800 lei la suma de 17.584 lei și a pus în sarcina intimatei-pârâte sarcina de achitare a diferenței de onorariu, pentru considerentele ce urmează. Instanța de recurs a reținut că în mod corect s-a statuat în primul ciclu al procesului în sensul că sunt dezlegate prin Decizia civilă nr. 113/2009 cu putere de lucru judecat aspectele referitoare la calitatea reclamantului de autor asupra realizărilor tehnice „reducerea adaosurilor de prelucrare pentru restrângerea câmpurilor de toleranță” și „noul tip de turn (forjarea combinată a două inele cu separare)” și caracterul de noutate la nivelul unității a acestor realizări tehnice. În schimb, instanța de casare a dispus evaluarea de către instanța de apel a temeiniciei capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei apelante la încheierea contractului prin care să se ateste calitatea sa de autor cu privire la realizările tehnice, față de prevederile legale aplicabile, cuprinse în art. 73 din Legea nr. 64/1991. De asemenea, s-a dispus verificarea de către instanța de apel a cerinței ca realizarea tehnică să fie utilă unității, constatându-se că, spre deosebire de cerința noutății pentru unitate, care, odată constatată, nu mai poate fi contrazisă, utilitatea poate fluctua în timp și poate fi reținută numai dacă se verifică folosirea concretă de unitatea pârâtă a realizării respective. În final în condițiile aplicării art. 73 din lege, instanța supremă a stabilit necesitatea determinării unor criterii de evaluare a cuantumului remunerației contractuale sau, după caz, al despăgubirilor ce i s-ar cuveni reclamantului pentru utilizarea realizării tehnice. Totodată, s-a reținut că soluția dată de instanța de apel în primul ciclu procesual, prin care a respins autoritatea de lucru judecat privitor la primul capăt de cerere, nu a făcut obiectul recursului, astfel încât curtea a constatat că acest aspect nu va face obiectul analizei la rejudecare. În privința posibilității instanței de a obliga pârâta la încheierea contractului cu reclamantul, prin care să fie stabilit nivelul drepturilor bănești ce i se vor plăti la nivelul a 50% din eficiența economică obținută de pârâtă din utilizarea realizărilor tehnice al căror autor este reclamantul, Curtea a reținut ca relevante dispozițiile alin. (1) și (3) din art. 73 al Legii nr. 64/1991. Astfel, alin. (1) reglementează stabilirea drepturilor bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unității și utilă acesteia, prin contract încheiat între autor și unitate. În același timp, alin. (3) al textului prevede că încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) (deci refuzul unității de a încheia contractul cu autorul și de a atesta calitatea acestuia de autor, potrivit alin. (2)) atrage obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun, despăgubiri ce se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate (din folosirea realizării tehnice). Din analiza coroborată a acestor dispoziții legale și în acord cu argumentele reținute în considerentele deciziei de casare, Curtea a apreciat că legea distinge între situația remunerării autorului realizării tehnice prin contract încheiat cu unitatea și ipoteza refuzului unității de a încheia acest contract, caz în care unitatea va fi obligată a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Prin urmare, refuzul unității de a contracta este calificat de lege ca faptă ilicită, iar repararea prejudiciului pentru săvârșirea acestei fapte ilicite se face în condițiile alin. (3). În acest context, pe de-o parte Curtea a constatat că nu se identifică în norma analizată o prevedere care să permită instanței să oblige pârâta la încheierea contractului, principiul libertății contractuale primind limitări excepționale și prevăzute expres de lege. Pe de altă parte, chiar considerând că obligarea pârâtei la încheierea contractului ar putea reprezenta o formă de reparație în natură pentru prejudiciul cauzat prin refuzul de a contracta cu reclamantul, se constată că legea prevede expres în alin. (3) și modalitatea concretă de reparare a unui atare prejudiciu, respectiv plata despăgubirilor. Într-un alt registru, reținând, cum s-a subliniat mai sus, că este stabilită prin hotărâre irevocabilă calitatea reclamantului apelant de autor al realizărilor tehnice indicate în acțiune și caracterul de noutate pentru pârâta unitate al acestor realizări, Curtea a constatat că din probatoriul administrat în cauză a rezultat că pe perioada de referință a cauzei pendinte realizările tehnice nu mai sunt folosite de unitate, deci nu mai este îndeplinită cerința ca ele să fie utile acesteia. Astfel, raportul de expertiză întocmit în faza rejudecării de expertul D. și completat ulterior a relevat că din documentele puse la dispoziție de intimata-pârâtă, ce privesc perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010, a rezultat folosirea unei alte metodologii de calcul decât cea datată 28 septembrie 2006, propusă de reclamant, aceasta din urmă nefiind inclusă în standardul de firmă. Astfel, expertul a constatat că inelele de rulmenți pentru a căror fabricație au fost create realizările tehnice de către reclamantul A. au fost realizate după un standard de firmă numit. Consumuri specifice de oțel”, datat 13 noiembrie 2011 și revizuit succesiv în 13 noiembrie 2006, 8 decembrie 2008 și 21 decembrie 2010. La filele 145 și 147 în dosar vol. I se găsește comparația realizată de expert între standardul de firmă ce a trasat parametrii fabricării inelelor forjate în discuție în perioada de referință de către intimata-pârâtă și propunerea formulată de reclamant la 28 septembrie 2006, comparație din care expertul a tras concluzia că standardul propus de reclamant „reducerea adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranță” nu a fost aplicat în fabrică. De asemenea, nici realizarea „noul tip de turn” nu a fost folosită, după cum a constatat expertul ca urmare a comparației între standardul de firmă folosit de pârâtă și propunerea reclamantului. În completarea raportului de expertiză s-a arătat că analiza tuturor documentelor puse la dispoziție expertului de ambele părți a relevat că prima realizare tehnică („reducerea adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranță”) nu s-a aplicat în forma propusă de reclamant pentru nici un reper de rulment în perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010, iar cea de-a doua realizare tehnică („noul tip de turn”) s-a aplicat într-o formă modificată, diferită de cea propusă de reclamant până în februarie 2009, doar pentru 17 repere. Cu privire la fișele de control proces invocate de reclamant și puse la dispoziția expertului de ambele părți, s-a reținut că acestea priveau doar două repere fabricate de pârâtă și conțineau informații extrase din alte documente de referință, respectiv plane de operații, standarde de firmă, cumulate într-o singură pagină pentru a fi ușor citite de muncitor, fiind datate în afara perioadei de referință pentru pretențiile deduse de reclamant judecății (2008 - 2010). Ulterior completării raportului de expertiză și formulării unui răspuns de către expert la obiecțiunile reclamantului, acesta din urmă a depus la dosar un nou memoriu în care a contestat susținerile expertului și a insistat în obligarea pârâtei intimate să depună la dosar o serie de documente, respectiv „fișele de control proces” aferente perioadei în discuție. Curtea a observat, în aplicarea prevederilor art. 172 și art. 174 C. proc. civ., că intimata-pârâtă a declarat că nu a păstrat aceste documente, deoarece, așa cum a explicat și expertul, ele erau instrumente de lucru ce compilau informațiile din alte documente, întocmite exclusiv pentru uzul muncitorilor; în plus, expertul a arătat că nu cunoaște existența vreunei reglementări care să impună păstrarea unor atare documente. Așa cum a statuat instanța de apel și prin încheierea din data de 28 ianuarie 2015, cât timp partea căreia i se solicită înfățișarea înscrisului răspunde la interogatoriul administrat în acest sens și susține că nu deține înscrisul respectiv, în lipsa oricăror indicii că aceasta refuză cu rea-credință să recunoască deținerea sa, mai ales că nu a rezultat din probațiune că intimata era obligată prin lege să păstreze documentele respective, instanța nu este îndreptățită a face aplicarea prevederilor art. 174 C. proc. civ. Aplicând prevederile art. 73 din Legea nr. 64/1991 acestei situații de fapt, s-a constatat că pârâta nu poate fi obligată în temeiul alin. (3) la plata unor despăgubiri pentru refuzul de a contracta cu reclamantul (conform alin. (1) al textului), cât timp refuzul său este pe deplin justificat de împrejurarea că nu mai folosește realizările tehnice în discuție, deoarece a schimbat tehnologia de producție și realizările nu îi mai sunt utile. Constatând că apelantul a invocat prin cererea sa de apel nulitatea hotărârii atacate pentru că tribunalul a omis să discute obiecțiunile formulate de acesta cu privire la raportul de expertiză, Curtea a observat că, succesiv depunerii la dosar a obiecțiunilor la expertiza C., la termenul de judecată din 14 noiembrie 2011, apelantul-reclamant a susținut obiecțiunile în fața instanței și a arătat că nu solicită efectuarea unei alte expertize, ci neomologarea celei efectuate, potrivit consemnărilor din încheiere. În aceste coordonate, Curtea a constatat că cererea reclamantului intitulată „obiecțiuni” nu obliga instanța la o soluționare distinctă, de vreme ce nu se cerea refacerea expertizei, ci la luarea sa în considerare la momentul analizei temeiniciei acțiunii. Omisiunea analizării unei atare solicitări nu este de natură a atrage nulitatea hotărârii, cu atât mai mult cu cât, efect al deciziei de casare, în apel s-a examinat exclusiv chestiunea utilității realizărilor tehnice, fiind înlăturată vătămarea rezultată din constatarea expertului de la prima instanță în sensul lipsei noutății acestora pentru unitate. Celelalte critici din apel privesc efectele Deciziei nr. 113/2009 a Curții de Apel București, care au fost analizate de instanța de recurs, astfel încât o nouă examinare de către instanța de apel nu este necesară. Rezultă din cele ce preced că soluția primei instanțe de a respinge acțiunea este corectă, motivarea dată în apel substituind considerentele primei instanțe, în acord cu probatoriul administrat în apel și față de dispozițiile instanței de casare. Având în vedere cererea expertului, complexitatea lucrării și poziția procesuală a intimatei pârâte, căreia i-a fost încuviințată proba cu expertiză, va dispune majorarea onorariului cuvenit expertului D. de la suma de 800 lei la suma de 17.584 lei, urmând totodată a pune în sarcina intimatei-pârâte sarcina de achitare a diferenței de onorariu. Prin încheierea de ședință de la 14 ianuarie 2014 s-a încuviințat intimatei SC B. SA proba cu expertiză tehnică în specialitatea metalurgie cu obiectivele solicitate precum și stabilirea utilizării pentru fiecare realizare tehnică la nivelul unității în perioada ianuarie 2008-decembrie 2010, inclusiv. Totodată, s-a încuviințat intimatei proba cu înscrisuri privind identitatea coautorilor și remunerațiilor primite de aceștia în perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010, inclusiv. Proba cu administrarea expertizei contabile a fost prorogată după efectuarea expertizei tehnice de specialitate. Prin încheierea de ședință din 3 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a expertului D. S-a reținut, pe de o parte, împrejurarea că expertul are calitatea de salariat și funcția de director general în cadrul unei societăți care are sau a avut în trecut relații comerciale cu intimata-pârâtă nu îmbracă forma vreunuia dintre cazurile de recuzare cuprinse în art. 27 C. proc. civ., în condițiile în care nu există indicii suficiente în sensul că expertul ar avea un interes în soluționarea pricinii. Pe de altă parte, efectuarea lucrării la fața locului fără convocarea părților și omisiunea de a răspunde la obiectivele fixate de instanță nu constituie un motiv de recuzare, ci, cel mult, fie o cauză de nulitate a actului de procedură (neconvocarea părților) fie o cauză de refacere sau completare a lucrării (omisiunea de a răspunde obiectivelor), ce urmează a fi examinate după dezbaterea sa contradictorie. Împotriva Deciziei nr. 140/A din data de 11 martie 2015 și a încheierilor de ședință din data de 14 ianuarie 2014 și data de 3 septembrie 2014 ale Curții de Apel București a declarat recurs, reclamantul A., apreciind că hotărârile nu sunt motivate, temeinice și legale prin raportare la dovezile administrate în dosar, solicitând, în esență, admiterea recursului, modificarea Deciziei nr. 140/A din 11 martie 2015, iar pe fond să se admită acțiunea în sensul de a fi obligată pârâta să încheie contract prin care să ateste calitatea de autor și să se stabilească obligația de a plăti lunar 50 % din valoarea eficienței economice obținute pentru următoarele realizări tehnice: reducerea adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranță; noul tip de turn (forjarea combinată a două inele cu separare) și la plata sumei de 2.774.304,7 lei, reprezentând despăgubiri pentru perioada ianuarie 2008 - 30 iunie 2011, de aplicare în fabricația curentă a realizărilor tehnice anterior încheierii contractului, în conformitate cu raportul de expertiză contabilă judiciară precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., sunt criticate hotărârile sub următoarele aspecte: - Prin primul motiv de recurs se invocă incompatibilitatea unui membru al completului de judecată întrucât același judecător a făcut parte din completul de revizuire a Deciziei nr. 113/A/2009. Se arată că nu a formulat cerere de recuzare deoarece judecătorul și-a schimbat numele de familie. - Soluționarea cererii de recuzare a expertului, prin încheierea de ședință de la 3 septembrie 2014, în sensul respingerii acesteia este greșită urmare a lipsei de imparțialitate a acestuia datorită relațiilor comerciale, ce au debutat în 1982, dintre intimată și SC E. SA al cărui director era la data efectuării raportului de expertiză precum și a faptului că raportul a fost întocmit fără convocarea părților. - Încheierea de la 14 ianuarie 2014 este lovită de nulitate deoarece instanța avea obligația să stabilească clar obiectivele expertizei în contradictoriu cu ambele părți din proces, permițând pârâtei să schimbe înțelesul vădit al actului juridic, fiind încălcate și principiile disponibilității, al dreptului la apărare și cel al dreptului părților la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. - Decizia nr. 140/A din 11 martie 20154 este greșită întrucât instanța confundă dreptul de autor ce face obiect al dreptului de proprietate intelectuală cu realizarea tehnică ce face obiect al dreptului de proprietate industrială, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt prezentate considerentele Deciziei nr. 113/2009, prin care se atestă aplicarea realizării tehnice și economiile obținute de către intimată. Se mai arată că la 2 iunie 2009 când a fost pronunțată Decizia nr. 113/A/2009 existau elaborate fișa de control proces pentru un număr de 245 repere forjate, originale predate Serviciului de ingineria producției împreună cu laptopul din dotare. Stick-ul ce avea stocat conținutul hardului laptopului a fost refuzat de instanță. - O altă greșeală imputată instanței este interpretarea greșită a dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991, întrucât realizarea tehnică constituie proprietatea industrială a intimatei ce trebuia materializată, printr-un contract de cesiune a drepturilor decurgând din realizarea tehnică a cărui autor este recurentul. - Se mai arată că sunt aplicabile dispozițiile art. 480-482 C. civ. de la 1845, așa încât, față de dispozițiile art. 483 C. civ., fructele civile se cuvin proprietarului, în speță semifabricatele ce sunt utilizate de intimată. Arată recurentul că există similaritate între contractul de cesiune și contractul de arendă întrucât prețul arendei este de 50% din profit, iar în cauză procentul de 50% din rezultatele economice este echitabil. - Instanța de apel greșește atunci când își întemeiază hotărârea pe utilitate, exclusiv pe concluziile eronate din raportul de expertiză tehnică. Deși recurentul a formulat obiecțiuni, instanța le-a respins fără o motivare temeinică. Expertul s-a comportat ca un judecător, iar instanța a omis să se pronunțe asupra conținutului Deciziei nr. 113/2009 din care rezultă că în ianuarie și februarie 2008 s-au aplicat realizările tehnice. Faptul că realizarea tehnică s-a aplicat și în 2008 rezultă și din înscrisul aflat în dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 113/2009, respectiv adresa nr. 125 din 18 decembrie 2007. Se arată că expertul, pornind de la expertiza efectuată în 2011, trebuia să aibă în vedere documentele primare de pornire, pe care conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, intimata avea obligația să le păstreze, fiind vorba de informații referitoare la activitatea desfășurată de societate. Înscrisurile depuse de intimată în anexele 2, 3 și 4 nu apar în planurile de operații la care face referire expertul, înscrisuri cu privire la care instanța omite să se pronunțe. De asemenea se arată că pârâta a refuzat să prezinte fișele de control proces care acoperă întreaga paletă de fabricație față de planurile de operații reținute ce nu acoperă nici jumătate din aceasta. 8.Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate reține cele ce urmează: - Prin Decizia nr. 113/A din 2 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 47 din 29 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman în contradictoriu cu pârâta SC B. SA; a fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că acțiunea a fost admisă în parte și, drept consecință a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.404.812 lei, reprezentând despăgubiri pentru folosirea de către pârât a realizărilor tehnice aparținând reclamantului - „Forjarea combinată a 3 inele”, „Reducerea adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranță” și „noul tip de turn” fiind menținute dispozițiile încheierii din 7 mai 2007 cu privire la admiterea autorității de lucru judecat. SC B. SA a exercitat calea extraordinară de atac a revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. împotriva deciziei sus arătate, ce a fost respinsă ca inadmisibilă de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 258/A din 11 noiembrie 2010. Recurentul apreciază că această din urmă decizie atrage incompatibilitatea unui membru al completului de judecată ce a pronunțat hotărârea recurată în cauză, dată de împrejurarea că a făcut parte și din completul de judecată ce a soluționat cererea de revizuire a Deciziei nr. 113 din 2 iunie 2009. Neregularitatea invocată va fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 24 alin. (1) C. proc. civ. sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie, așa cum pretinde recurentul. În cauză, judecătorul ce a făcut parte din compunerea completului de judecată ce a pronunțat Decizia nr. 258/A din 11 martie 2015, nu a devenit incompatibil pentru a pronunța Decizia nr. 140/A din 11 martie 2015 întrucât nu este incidentă niciuna din ipotezele prevăzute de art. 24 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba de o cauză diferită de cea de față, și anume o cerere de revizuire, soluționată, așa cum s-a arătat prin constatarea neîntrunirii condițiilor de admisibilitate a căii extraordinare de atac. Cum judecătorul nu a pronunțat o hotărâre în pricina de față, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. nu este incident în cauză. - Conform art. 204 alin. (1) C. proc. civ., experții se pot recuza pentru aceleași motive ca și judecătorii, respectiv pentru motivele înscrise la art. 27 C. proc. civ. Din descrierea situației de fapt de către recurent, reținută de altfel și de instanța de apel în încheierea de ședință de la 3 septembrie 2014, rezultă că cererea de recuzare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 27 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., teza I, și anume existența unui interes în cauză a expertului judiciar. Așa cum a reținut și instanța superioară de fond, împrejurarea că expertul judiciar are calitatea de salariat și director general al unei societăți comerciale care are sau a avut relații comerciale cu societatea intimată, nu este suficientă, prin era însăși în a aprecia că acesta că acesta ar putea fi lipsit de obiectivitate la întocmirea expertizei tehnice judiciare. De asemenea, necitarea părților la efectuarea expertizei nu poate constitui un indiciu al lipsei de imparțialitate a expertului, întrucât, pe de o parte, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor alin. (1) al art. 208 C. proc. civ., rezultă că citarea nu este obligatorie atunci când pentru efectuarea expertizei nu este necesară o deplasare la fața locului iar, pe de altă parte, nerespectarea acestei obligații este sancționată cu nulitatea relativă a raportului de expertiză, care trebuie invocat în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. Pentru cele mai sus expuse, instanța constată că nemulțumirile exprimate sub aspectul modalității de soluționare a cererii de recuzare a expertului, ce au fost analizate din perspectiva pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. nu pot fi primite. - Afirmă recurentul că instanța a încălcat principiile disponibilității, al dreptului la apărare și al dreptului la un proces echitabil, încălcări ce atrag nulitatea încheierii de ședință de la 14 ianuarie 2014, întrucât a permis părții adverse să schimbe înțelesul vădit al actului juridic, ceea ce a determinat nestabilirea în concret a obiectivelor expertizei. Criticile vor fi analizate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 6 C. proc. civ. și nu art. 304 pct. 8 C. proc. civ. cum se indică în dezvoltarea motivului de recurs, întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere privind încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. potrivit căruia convențiile legale făcute au putere de lege între părțile contractante. Dreptul la apărare, principiu constituțional înscris la art. 24 din legea fundamentală și la art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară este garantat de lege. Asigurarea dreptului la apărare este garantată, printre altele, și prin art. 85 C. proc. civ. potrivit căruia judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel. Cu referire la încheierea de la 14 ianuarie 2014 prin care s-a încuviințat proba cu expertiză tehnică în specialitatea metalurgie precum și înscrisuri, pentru care se pretinde încălcarea dreptului la apărare, se constată că la 7 ianuarie 2014, dată la care s-au discutat probele solicitate de intimată, reclamantul a fost prezent, și-a expus punctul de vedere cu referire la acesta, precizând că nu solicită probe suplimentare și că nu este necesară efectuarea unei noi expertize, arătând totodată că nu dorește amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise. Instanța a amânat pronunțarea asupra probelor solicitate la data de 14 ianuarie 2014, când a dispus conform celor arătate. Rezultă astfel că instanța a respectat dispozițiile art. 85 C. proc. civ. și că dreptul la apărare nu a fost încălcat. Cât privește principiul disponibilității se constată că instanța s-a pronunțat asupra unor probatorii ce nu se constituie în premizele existenței pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. ce vizează situațiile de plus petita și ultra petita. Afirmația recurentului că la aceiași dată s-a încălcat principiul dreptului părților la un proces echitabil, art. 21 alin. (3) din Constituție, art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară rămâne la stadiul de aserțiune câtă vreme nu arată în concret de ce apreciază că instanța nu a fost imparțială și independentă. Rezultă astfel că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 6 C. proc. civ. nu sunt întemeiate. - Apreciază recurentul incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. deoarece instanța a confundat dreptul de autor ce face obiect al dreptului de proprietate intelectuală cu realizarea tehnică ce face obiect al dreptului de proprietate industrială. Așa cum deja s-a arătat, pct. 8 se referă la încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ. Cele arătate de recurent vor fi însă analizate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât se invocă aplicarea greșită a legii. Contrar opiniei recurentului, instanța nu a soluționat cauza în temeiul dispozițiilor Legii nr. 8/1996, privind dreptul de autor ci în temeiul dispozițiilor Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție și anume dispozițiile art. 73 din lege, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată. Potrivit acestui text de lege „(1) Drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unității și utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate. (2) Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligația să ateste calitatea de autor. (3) Încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) atrage obligația unității de a plăti despăgubirile autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate.”(articolul a fost abrogat de art. 16 din Legea nr. 83/2014 privind invențiile de serviciu). Instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor instanței de casare, a analizat doar utilitatea realizării tehnice la nivelul unității, reținând, în baza probatoriilor administrate că, urmare a autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 113/A/2009, calitatea de autor a reclamantului asupra realizării tehnice precum și caracterul de noutate al acesteia la nivelul unității nu pot fi repuse în discuție. În continuarea acestei critici, recurentul invocă refuzul instanței de a încuviința proba cu stick-ul ce avea stocat hardul laptopului Serviciului de ingineria producției. Critica nu poate face obiect al recursului față de împrejurarea că pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. ce permiteau analizarea și unor motive de netemeinicie au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005. - Arată recurentul că intimata avea obligația de a încheia un contract de cesiune a drepturilor de autor asupra realizării tehnice, și, față de dispozițiile art. 73 din lege, instanța trebuia să o oblige la încheierea contractului și la plata despăgubirilor. Este real că la alin. (1) textul de lege prevede că drepturile bănești se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate. Numai că, așa cum a arătat și curtea de apel, legiuitorul a indicat calea de urmat atunci când sunt încălcate prevederile alin. (1) și anume plata de despăgubiri cuvenite autorului potrivit dreptului comun ce se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate, alin. (3) al art. 73. În alți termeni, instanța, față de principiul libertății contractuale, ori de câte ori constată încălcări ale dispozițiilor art. 73 alin. (1), poate acorda autorului doar despăgubiri potrivit dreptului comun, calculate în funcție de rezultatele economice obținute de unitate. Cum în cauză s-a reținut că realizarea tehnică nu mai este utilă unității intimate, instanța nu avea a se mai pronunța și asupra cuantumului despăgubirilor. Rezultă astfel că nici motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză. - Solicitarea recurentului de a se face aplicarea dispozițiilor art. 480-483 C. civ. este de neprimit, față de împrejurarea că se invocă pentru prima dată în recurs dispozițiile de drept comun privitoare la proprietate, pe de o parte, iar pe de altă parte, câtă vreme există o lege specială în materia realizărilor tehnice, Legea nr. 64/1991, privind brevetele de invenție, acesta din urmă este aplicabilă cauzei conform principiului specialia generalibus derogant și nu dispozițiile de drept comun. Pentru aceleași argumente, argumentele recurentului întemeiate pe contractul de arendă sunt de neprimit. - O ultimă critică se referă la faptul că instanța și-a întemeiat în mod greșit soluția cu referire la utilitatea realizării tehnice astfel cum s-a reținut în raportul de expertiză în condițiile în care soluția tehnică a fost aplicată de unitate în ianuarie și februarie 2008, astfel cum rezultă din conținutul Deciziei nr. 113/2009. Ori de câte ori, când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt se consideră necesar să se cunoască părerea unor specialiști, instanța va ordona întocmirea unui raport de expertiză tehnică de specialitate, potrivit art. 201 C. proc. civ. În cauză, dat fiind tehnicitatea situației de fapt, impusă de instanța de casare a fi lămurită, și anume în ce măsură realizarea tehnică mai este utilă intimatei în procesul de producție, s-a procedat la administrarea acestei probe. Niciunul dintre argumentele recurentei referitoare la interpretarea probelor administrate nu pot fi primite, întrucât se tinde la analiza unor aspecte de temeinicie care, față de dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., nu pot face obiect al recursului. Recurentul își întemeiază concluziile cu privire la folosirea realizării tehnice pe considerentele Deciziei nr. 113/2009 în care se afirmă utilizarea realizării în lunile ianuarie și februarie 2008. Este real ceea ce se afirmă, numai că cele menționate în decizie nu se pot impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză întrucât nu au făcut obiect al judecății în acel dosar, instanța fiind învestită, printre altele, cu stabilirea desp