ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1630/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1630/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1630/2016

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de

față, constată următoarele:

judecată înregistrată la 14 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului

Teleorman, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA,

pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta la

încheierea unui contract care să ateste calitatea de autor a

reclamantului; să se stabilească obligația de plată lunară

a 50 % din valoarea eficienței economice obținute pentru

realizările tehnice de reducere a adaosurilor de prelucrare prin

restrângerea câmpurilor de toleranță, pentru forjarea combinată

a două inele de separare; să fie obligată la plata sumei de

3.833.973 lei reprezentând despăgubiri pentru perioada ianuarie 2008 - decembrie

2010 de aplicare în fabricația curentă a realizărilor tehnice

anterior încheierii contractului precum și obligarea la plata cheltuielilor

de judecată.

În drept au

fost invocate art. 7, 10, 13, 25 din Legea nr. 64/1991, art. 1075 și 1084 C.

civ. și Legea nr. 8/1996.

B. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție,

autoritatea lucrului judecat cu privire la primul capăt de cerere, referitor

la obligarea societății de a încheia contract prin care să se

ateste calitatea de autor a realizărilor tehnice de reducere a adaosurilor

de prelucrare prin restrângerea câmpului de toleranță și noul

tip de turn (forjarea combinată a două inele cu separare), iar pe

fondul cauzei respingerea acțiunii ca nefondată.

încheierea din 02 mai 2011, instanța a admis excepția

autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, având în

vedere că solicitarea reclamantului din primul capăt de cerere al

cererii introductive a fost soluționat prin Decizia nr. 113/A/2009 a

Curții de Apel București.

sentința civilă nr. 120 din 13 februarie 2012, Tribunalul Teleorman a

respins acțiunea, ca nefondată, cu obligarea reclamantului la

cheltuieli de judecată, reținând, în esență, că

expertiza C. a conchis în sensul că realizările tehnice privind

reducerea adaosului de prelucrare prin restrângerea câmpului de toleranțe

nu prezintă noutate și pas inventiv la nivelul unității

și nu este utilă acesteia.

civilă 74/A din 15 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte

de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat împotriva

sentinței pe care a sch

imbat-o în tot, în sensul

că a respins autoritatea de lucru judecat privitor la primul capăt de

cerere; a admis acțiunea; a obligat pârâta să încheie cu pârâtul un

contract prin care să ateste calitatea acestuia din urmă de autor

și să stabilească obligația de a plăti lunar 50% din

valoarea eficienței economice obținute pentru reducerea adausurilor

de prelucrare pentru restrângerea câmpurilor de toleranță și

noul tip de turn (forjarea combinată a două inele cu separare), a

obligat, de asemenea, pârâta să plătească reclamantului suma de

2.774.304,7 lei reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite acestuia pentru

folosirea invențiilor sale pe perioada 01 ianuarie 2008-01 iunie 2011

și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 10.042,30

lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert, taxa

de timbru și timbru judiciar.

6.

Prin Decizia civilă nr. 1998 din 5 aprilie 2013, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul

declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei instanței de apel, pe care

a casat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la

instanța de apel, pentru considerentele ce urmează.

privește critica referitoare la nerespectarea de către instanța

de apel a principiului disponibilității, s-a constatat că este

fondată.

Astfel, prin

cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat despăgubiri

cuvenite pentru realizările tehnice aplicate de către societatea

pârâtă în perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010, or, instanța de

apel, soluționând în fond cererea, a acordat despăgubiri pentru

perioada 1 ianuarie 2008 - 1 iunie 2011, fără ca reclamantul să

fi formulat vreo precizare a obiectului cererii de chemare în judecată în

sensul acordării de despăgubiri până la data de 1 iunie 2011.

În aceste

condiții, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv

despăgubiri și pentru perioada 1 ianuarie - 1 iunie 2011.

privește modul de soluționare a primului capăt de cerere, s-au

reținut următoarele:

Reclamantul a

învestit instanța de judecată în cauză, în primul rând, cu

solicitarea de obligare a pârâtei la încheierea unui contract prin care să

ateste calitatea de autor a reclamantului asupra a două realizări

tehnice: reducerea adaosurilor de prelucrare pentru restrângerea câmpurilor de

toleranță și noul tip de turn (forjarea combinată a

două inele cu separare) și, totodată, prin care să

stabilească obligația de a plăti lunar 50% din valoarea

eficienței economice obținute pentru cele două realizări

tehnice.

Prin motivele

de recurs, nu s-au formulat critici cu privire la respingerea excepției

autorității de lucru judecat, excepție pe care pârâta a

invocat-o în fața primei instanțe în raport de sentința

civilă nr. 47 din 29 aprilie 2008 a Tribunalului Teleorman,

menținută prin Decizia nr. 113 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel

București în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii

reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui contract, în

aceleași condiții cu cele invocate în cauza de față, în

legătură cu trei realizări tehnice (printre care și cele

două din prezenta cauză).

Recurenta - pârâtă

a criticat doar dispoziția instanței de apel de admitere a primului

capăt de cerere, susținând că stabilirea în sarcina sa a unei obligații

de a plăti despăgubiri lunar în procent de 50% din valoarea

eficienței economice contravine prevederilor art. 73 din Legea nr. 64/1991,

procentul este arbitrar și nici nu a fost vorba despre un refuz al

unității pârâte de încheiere a unui contract, pentru ca aceasta

să fie sancționată prin obligarea de către

instanță la încheierea unui contract.

În acest

context, se observă că instanța de apel nu a arătat

explicit argumentele pentru care, admițând primul capăt de cerere, a

stabilit ca prin contractul ce se va încheia între părți să se

prevadă obligația pârâtei de plată lunară a

despăgubirilor într-un procent de 50% și nici nu rezultă

rațiunile criteriului de calcul aplicat, respectiv valoarea eficienței

economice obținute pentru cele două realizări tehnice.

S-a presupus

că instanța de apel s-a raportat la Decizia nr. 113 din 2 iunie 2009

a Curții de Apel București, prin care s-au acordat despăgubiri

reclamantului A. inclusiv pentru cele două realizări tehnice din

prezenta cauză, calculate într-un procent de 50%, după cum reiese din

considerentele acelei decizii irevocabile.

Chiar în

ipoteza în care efectul pozitiv al puterii lucrului judecat ar opera în

privința procentului în care despăgubirile i se cuvin reclamantului

și a modului de calcul al acestor despăgubiri, acest efect nu s-ar

putea extinde asupra drepturilor bănești stabilite prin contract în

favoarea autorului unei realizări tehnice, față de

dispozițiile art. 73 din Legea nr. 64/1991.

Legiuitorul

se referă la „despăgubiri” doar în privința sumelor de bani

stabilite de instanța de judecată potrivit dreptului comun și

acest lucru este firesc, avându-se în vedere faptul că despăgubirile,

atât în cazul răspunderii civile contractuale, cât și în cazul

răspunderii civile delictuale - precum în speță - semnifică

suma de bani reprezentând contravaloarea prejudiciului încercat de creditorul

obligației neîndeplinite de bunăvoie, ca formă de reparare în

echivalent a prejudiciului. Despăgubirile se acordă pentru trecut.

Or,

în ipoteza din art. 73 alin. (1) se vorbește despre contractul încheiat

între părți, care trebuie să cuprindă drepturile

bănești cuvenite autorului, ce nu reprezintă, în niciun caz,

despăgubiri, chiar în situația în care încheierea contractului

decurge dintr-o obligație stabilită pe cale judecătorească.

Nu se poate face confuzie între drepturile și obligațiile din

contract și obligația de încheiere a contractului, ca formă de

reparare în natură a prejudiciului.

Ca

atare, împrejurarea că, printr-o hotărâre judecătorească

anterioară, s-au acordat despăgubiri pentru trecut calculate într-un

procent de 50% nu justifică prin ea însăși obligarea pentru

viitor a unității la acordarea de drepturi bănești în

același procent, neoperând efectele puterii de lucru judecat pe acest

aspect.

În

consecință, respingând excepția autorității de lucru

judecat cu privire la primul capăt de cerere, instanța de apel nu

putea obliga pe pârâtă la acordarea către reclamant, prin contract,

de drepturi bănești într-un procent de 50% pentru unicul motiv

că, valorificând efectele Deciziei nr. 113/2009 pentru cel de-al doilea

capăt de cerere, a acordat ea însăși despăgubiri vizând o

perioadă de timp anterioară într-un asemenea procent.

În

mod similar, nu poate fi acceptată o motivație asemănătoare

nici în privința reperului de aplicare a acestui procent, respectiv

valoarea

eficienței economice obținute pentru cele două realizări

tehnice, în condițiile în care un asemenea criteriu (de fapt,

rezultatele

economice obținute de unitate) este prevăzut doar în

legătură cu despăgubirile acordate potrivit dreptului comun, nu

și cu drepturile bănești stabilite prin contract.

Singura

referire a instanței de apel, cu privire la fondul pretențiilor din

primul capăt de cerere, este invocarea dispozițiilor art. 73 din

Legea nr. 64/1991.

Pe

lângă faptul, deja menționat, că norma reglementează

explicit acest criteriu de calcul al drepturilor bănești doar în

legătură cu despăgubirile acordate pentru trecut potrivit

dreptului comun, aplicarea sa unei situații pentru care nu a fost expres

prevăzută necesitând un proces de interpretare logică și

teleologică (ce nu se regăsește în considerentele deciziei),

este de precizat că art. 73 nu este suficient în sine pentru ca

instanța să oblige unitatea la încheierea unui contract privind

drepturile bănești cuvenite autorului.

Rezultă

din alin. (3) al art. 73 că, în cazul neîndeplinirii obligației de

încheiere a contractului în condițiile alin. (1) și (2), autorul se

poate adresa instanței de judecată pentru a obține

despăgubiri potrivit dreptului comun.

Așadar,

nu este expres reglementată posibilitatea ca autorul să solicite

instanței obligarea unității chiar la încheierea unui contract,

astfel încât trimiterea făcută de instanța de apel la art. 73 nu

reprezintă o argumentare în drept corespunzătoare a soluției

adoptate cu privire la primul capăt de cerere.

Ar

fi trebuit să se analizeze dacă există un mecanism viabil prin

care instanța să dispună obligarea la încheierea contractului,

dacă instituția răspunderii civile delictuale - care

reprezintă dreptul comun în materia încălcării unui drept

subiectiv - permite o atare dispoziție a instanței, eventual, ca

formă de reparare în natură a unui prejudiciu (și, în acest caz,

dacă este vorba despre un prejudiciu susceptibil de reparare în

această modalitate).

De

asemenea, ar fi trebuit să se cerceteze cui aparține inițiativa

încheierii contractului și dacă este relevant un eventual refuz al

unității, în condițiile în care - astfel cum s-a învederat prin

motivele de recurs - reclamantul s-a adresat unității în acest sens

cu o lună înainte de formularea acțiunii de față.

Nu

mai puțin, ar fi trebuit să se analizeze posibilitatea unei

intervenții a instanței de judecată în privința cuantumului

drepturilor bănești, dat fiind că acesta se stabilește prin

negociere, iar criteriul de calcul (rezultatele economice) este prevăzut

explicit doar în legătură cu despăgubirile acordate pe calea

dreptului comun.

Întrucât

niciunul dintre aceste aspecte nu a fost analizat de către instanța

de apel, se constată că decizia recurată este nemotivată cu

privire la primul capăt de cerere, situație în care nu este posibil

controlul de legalitate al acestei dispoziții, în contextul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., implicit nici cercetarea motivelor de recurs referitoare la

admiterea nelegală a primului capăt de cerere, atât sub aspectul

stabilirii arbitrare, nejustificate, a procentului de 50%, în raport de un

criteriu inexistent în art. 73, cât și al înseși obligării

pârâtei la încheierea unui contract.

6.3. În ceea

ce privește modul de soluționare a cererii în despăgubiri, care

formează obiectul celui de-al doilea petit din acțiunea

introductivă, s-a constatat următoarele:

Contrar

susținerilor recurentei - pârâte, instanța de apel a constatat în mod

corect că Decizia nr. 113 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel

București, irevocabilă, se impune cu putere de lucru judecat în

prezenta cauză, atât timp cât prin acea hotărâre

judecătorească au fost tranșate chestiuni interesând fondul

raportului juridic dintre părți, ce nu pot fi repuse în discuție

în orice litigiu viitor vizând același drept.

Astfel, au

intrat în puterea lucrului judecat atât calitatea de autor al reclamantului

asupra realizărilor tehnice „reducerea adaosurilor de prelucrare pentru

restrângerea câmpurilor de toleranță” și „noul tip de turn

(forjarea combinată a două inele cu separare)”, aspect ce nu a fost

contestat prin motivele de recurs, însă și caracterul de noutate la

nivelul unității pârâte.

În

privința noutății și a utilității, aceste

elemente prevăzute de art. 73 din Legea nr. 64/1991 pentru

recunoașterea calității de autor și acordarea acestuia de

drepturi bănești corespunzătoare evocă cerințele de

brevetabilitate a unei invenții prevăzute de art. 7 din Legea nr. 64/1991.

În

esență, nici nu există vreo deosebire de fond între o invenție

și o realizare tehnică, aceasta din urmă reprezentând, practic,

o invenție, distincția esențială vizând reperul de

apreciere a noutății: dacă în cazul invenției, „stadiul

tehnicii” are în vedere

toate cunoștințele accesibile

publicului la nivel mondial, până la data depozitului cererii de brevet de

invenție, în cazul realizării tehnice, noutatea se raportează

strict la nivelul

unității care o aplică sau

intenționează să o aplice.

Caracterul

de noutate nu poate fluctua în timp, în procesul de aplicare a realizării

tehnice, ci se stabilește în funcție de momentul primei

aplicări, fie prin recunoașterea de către unitatea

însăși, prin contractul prevăzut de art. 73 alin. (1) din lege,

fie prin determinarea de către instanța de judecată, care,

învestită cu solicitarea de acordare de despăgubiri potrivit

dreptului comun, are obligația să determine calitatea reclamantului

de autor al realizării tehnice, precum și caracterul de noutate

și de utilitate.

Spre

deosebire, însă, de noutate, utilitatea poate suferi modificări în

timp, în sensul că unitatea încetează să o mai aplice, ceea ce

prezumă că realizarea tehnică nu îi mai este utilă.

În

măsura în care unitatea continuă să aplice realizarea

tehnică, nu este posibilă reevaluarea, în cadrul unei cereri în despăgubiri,

a recunoașterii anterioare privind caracterul util pentru unitate, de

către unitate sau printr-o hotărâre judecătorească, ce a

avut loc pe baza constatării că unitatea a înțeles să

aplice realizarea tehnică.

În

prezenta cauză, nu se poate da eficiență înscrisurilor pretins

noi, cu finalitatea reevaluării constatărilor din hotărârea

judecătorească irevocabilă privind noutatea și utilitatea,

întrucât s-ar încălca tocmai puterea de lucru judecat a hotărârii

judecătorești irevocabile.

După

cum s-a arătat deja, utilitatea realizării tehnice încetează la

momentul la care unitatea nu mai aplică respectiva lucrare a

utilității.

Această

constatare presupune ca, în cadrul cererilor succesive privind acordarea de

despăgubiri, întemeiate pe dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr.

64/1991, să se verifice de fiecare dată situația concretă

în privința aplicării realizării tehnice, în perioada pentru

care se solicită despăgubiri, respectiv dacă au intervenit

modificări în modul de aplicare ori dacă aplicarea a încetat.

Din

această perspectivă, s-a reținut că sunt corecte

susținerile recurentei - pârâte în sensul că instanța de apel,

reținând puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 113/2009 în privința

noutății și a utilității pentru unitate a celor

două realizări tehnice, a valorificat concluziile expertizei

contabile efectuate în fața primei instanțe fără să

stabilească în prealabil dacă unitatea a aplicat realizările

tehnice în perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010, precum și modul

concret de aplicare, în raport de situația reținută prin

hotărârea judecătorească anterioară, fiind de asemenea,

corecte susținerile recurentei în ceea ce privește neverificarea de

către instanță a criteriilor de acordare a despăgubirilor.

Deși

a reținut puterea de lucru judecat a hotărârii

judecătorești anterioare doar în privința calității de

autor, a caracterului de noutate și de utilitate la nivelul

unității pârâte, nu și în legătură cu modul de calcul

al despăgubirilor, instanța de apel a valorificat expertiza

contabilă fără să verifice în concret dacă lucrarea

expertului se raportează la criteriul prevăzut de art. 73 alin. (3)

din Legea nr. 64/1991 și fără să cenzureze concluziile

acestuia privind conținutul sintagmei legale „

rezultatele economice

obținute de unitate”. În acest context, s-ar fi impus ca instanța

să cerceteze apărările pârâtei pe acest aspect, cuprinse în

obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă, arătând

și motivele pentru care nu ar putea fi primite.

Totodată,

instanța de apel a reținut procentul de 50% pretins de către

reclamant ca fiindu-i cuvenit din rezultatele economice obținute de

unitate, fără să analizeze cel puțin dacă acesta

reprezintă proporția în care reclamantul a contribuit la

realizările tehnice, alături de eventuali alți autori ori

aportul realizărilor tehnice la rezultatele economice obținute de

unitate pe baza acestora.

Constatându-se

că instanța de apel nu a verificat în concret situația

aplicării realizărilor tehnice în perioada relevantă: ianuarie

2008 - decembrie 2010 și nu a stabilit criteriile de acordare a

despăgubirilor din perspectiva art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991,

controlul judiciar de legalitate al deciziei recurate nu este posibil, în

condițiile în care, potrivit art. 314 C. proc. civ., verificarea modului

de aplicare a legii de către instanța de apel poate fi

făcută doar pe baza unei situații de fapt pe deplin

lămurite.

În

cadrul rejudecării, pe lângă aspectele relevate la pct. 1 și 2

din considerente, stabilind situația de fapt în privința modului de

aplicare a realizărilor tehnice și modul de calcul al

despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța de apel va cerceta

dacă raportul de expertiză contabilă întocmit în fața

primei instanțe este relevant din perspectiva aspectelor ce trebuie

dezlegate și, dacă este cazul, va proceda la efectuarea unei

expertize. Se va stabili, cu această ocazie, dacă specialitatea

expertului judiciar care a întocmit lucrarea în cursul judecății în

primă instanță este compatibilă cu finalitatea stabilirii

modului de aplicare a realizărilor tehnice, după dezbaterea în

contradictoriu a acestui aspect.

Se

vor verifica, totodată, susținerile recurentei - pârâte în sensul

că drepturile bănești cuvenite autorului unei realizări

tehnice nu pot fi mai mari decât drepturile patrimoniale ale inventatorului

salariat (reclamantul a fost angajat al societății pârâte până

la data de 16 iulie 2010), astfel încât ar fi relevante criteriile și

procentele de calcul prevăzute de art. 91 alin. (4) din Regulamentul de

aplicare a Legii nr. 64/1991, aprobat prin H.G. nr. 547/2008 (respectiv Regula

79 alin. (4) din H.G. nr. 499/2003, în funcție de aplicarea legii în

timp).

nr. 140/A din data de 11 martie 2015, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat, a majorat onorariul cuvenit

expertului D. de la suma de 800 lei la suma de 17.584 lei și a pus în

sarcina intimatei-pârâte sarcina de achitare a diferenței de onorariu,

pentru considerentele ce urmează.

Instanța

de recurs a reținut că în mod corect s-a statuat în primul ciclu al

procesului în sensul că sunt dezlegate prin Decizia civilă nr. 113/2009

cu putere de lucru judecat aspectele referitoare la calitatea reclamantului de

autor asupra realizărilor tehnice „reducerea adaosurilor de prelucrare

pentru restrângerea câmpurilor de toleranță” și „noul tip de

turn (forjarea combinată a două inele cu separare)” și

caracterul de noutate la nivelul unității a acestor realizări

tehnice.

În

schimb, instanța de casare a dispus evaluarea de către instanța

de apel a temeiniciei capătului de cerere având ca obiect obligarea

pârâtei apelante la încheierea

contractului prin care să se ateste

calitatea sa de autor cu privire la realizările tehnice, față de

prevederile legale aplicabile, cuprinse în art. 73 din Legea nr. 64/1991.

De asemenea,

s-a dispus verificarea de către instanța de apel a cerinței ca

realizarea tehnică să fie utilă unității,

constatându-se că, spre deosebire de cerința noutății

pentru unitate, care, odată constatată, nu mai poate fi

contrazisă, utilitatea poate fluctua în timp și poate fi

reținută numai dacă se verifică folosirea concretă de

unitatea pârâtă a realizării respective.

În final în

condițiile aplicării art. 73 din lege, instanța supremă a

stabilit necesitatea determinării unor criterii de evaluare a cuantumului

remunerației contractuale sau, după caz, al despăgubirilor ce i

s-ar cuveni reclamantului pentru utilizarea realizării tehnice.

Totodată,

s-a reținut că soluția dată de instanța de apel în

primul ciclu procesual, prin care

a respins

autoritatea de lucru judecat privitor la primul capăt de cerere, nu a

făcut obiectul recursului, astfel încât curtea a constatat că acest

aspect nu va face obiectul analizei la rejudecare.

În

privința posibilității instanței de a obliga pârâta la

încheierea contractului cu reclamantul, prin care să fie stabilit nivelul

drepturilor bănești ce i se vor plăti la nivelul a 50% din

eficiența economică obținută de pârâtă din utilizarea

realizărilor tehnice al căror autor este reclamantul, Curtea a reținut

ca relevante dispozițiile alin. (1) și (3) din art. 73 al Legii nr. 64/1991.

Astfel,

alin. (1) reglementează stabilirea drepturilor bănești ale

autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul

unității și utilă acesteia, prin contract încheiat între

autor și unitate.

În

același timp, alin. (3) al textului prevede că încălcarea

prevederilor alin. (1) și (2) (deci refuzul unității de a

încheia contractul cu autorul și de a atesta calitatea acestuia de autor,

potrivit alin. (2)) atrage obligația unității de a plăti

despăgubiri autorului potrivit dreptului comun, despăgubiri ce se

determină în funcție de rezultatele economice obținute de

unitate (din folosirea realizării tehnice).

Din

analiza coroborată a acestor dispoziții legale și în acord cu

argumentele reținute în considerentele deciziei de casare, Curtea a apreciat

că legea distinge între situația remunerării autorului

realizării tehnice prin contract încheiat cu unitatea și ipoteza

refuzului unității de a încheia acest contract, caz în care unitatea

va fi obligată a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului

comun. Prin urmare, refuzul unității de a contracta este calificat de

lege ca faptă ilicită, iar repararea prejudiciului pentru

săvârșirea acestei fapte ilicite se face în condițiile alin. (3).

În

acest context, pe de-o parte Curtea a constatat că nu se identifică

în norma analizată o prevedere care să permită instanței să

oblige pârâta la încheierea contractului, principiul libertății

contractuale primind limitări excepționale și prevăzute

expres de lege.

Pe

de altă parte, chiar considerând că obligarea pârâtei la încheierea

contractului ar putea reprezenta o formă de reparație în natură

pentru prejudiciul cauzat prin refuzul de a contracta cu reclamantul, se

constată că legea prevede expres în alin. (3) și modalitatea

concretă de reparare a unui atare prejudiciu, respectiv plata

despăgubirilor.

Într-un

alt registru, reținând, cum s-a subliniat mai sus, că este

stabilită prin hotărâre irevocabilă calitatea reclamantului

apelant de autor al realizărilor tehnice indicate în acțiune și

caracterul de noutate pentru pârâta unitate al acestor realizări, Curtea a

constatat că din probatoriul administrat în cauză a rezultat că

pe perioada de referință a cauzei pendinte realizările tehnice

nu mai sunt folosite de unitate, deci nu mai este îndeplinită cerința

ca ele să fie utile acesteia.

Astfel,

raportul de expertiză întocmit în faza rejudecării de expertul D.

și completat ulterior a relevat că din documentele puse la

dispoziție de intimata-pârâtă, ce privesc perioada ianuarie 2008 - decembrie

2010, a rezultat folosirea unei alte metodologii de calcul decât cea

datată 28 septembrie 2006, propusă de reclamant, aceasta din

urmă nefiind inclusă în standardul de firmă.

Astfel,

expertul a constatat că inelele de rulmenți pentru a căror

fabricație au fost create realizările tehnice de către

reclamantul A. au fost realizate după un standard de firmă numit.

Consumuri specifice de oțel”, datat 13 noiembrie 2011 și revizuit

succesiv în 13 noiembrie 2006, 8 decembrie 2008 și 21 decembrie 2010.

La

filele 145 și 147 în dosar vol. I se găsește comparația

realizată de expert între standardul de firmă ce a trasat parametrii

fabricării inelelor forjate în discuție în perioada de

referință de către intimata-pârâtă și propunerea

formulată de reclamant la 28 septembrie 2006, comparație din care

expertul a tras concluzia că standardul propus de reclamant „reducerea

adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranță”

nu a fost aplicat în fabrică.

De

asemenea, nici realizarea „noul tip de turn” nu a fost folosită, după

cum a constatat expertul ca urmare a comparației între standardul de

firmă folosit de pârâtă și propunerea reclamantului.

În

completarea raportului de expertiză s-a arătat că analiza

tuturor documentelor puse la dispoziție expertului de ambele

părți a relevat că prima realizare tehnică („reducerea

adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranță”)

nu s-a aplicat în forma propusă de reclamant pentru nici un reper de

rulment în perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010, iar cea de-a doua realizare

tehnică („noul tip de turn”) s-a aplicat într-o formă

modificată, diferită de cea propusă de reclamant până în

februarie 2009, doar pentru 17 repere.

Cu

privire la fișele de control proces invocate de reclamant și puse la

dispoziția expertului de ambele părți, s-a reținut că

acestea priveau doar două repere fabricate de pârâtă și

conțineau informații extrase din alte documente de

referință, respectiv plane de operații, standarde de firmă,

cumulate într-o singură pagină pentru a fi ușor citite de

muncitor, fiind datate în afara perioadei de referință pentru pretențiile

deduse de reclamant judecății (2008 - 2010).

Ulterior

completării raportului de expertiză și formulării unui

răspuns de către expert la obiecțiunile reclamantului, acesta

din urmă a depus la dosar un nou memoriu în care a contestat

susținerile expertului și a insistat în obligarea pârâtei intimate

să depună la dosar o serie de documente, respectiv „fișele de

control proces” aferente perioadei în discuție.

Curtea

a observat, în aplicarea prevederilor art. 172 și art. 174 C. proc. civ.,

că intimata-pârâtă a declarat că nu a păstrat aceste documente,

deoarece, așa cum a explicat și expertul, ele erau instrumente de

lucru ce compilau informațiile din alte documente, întocmite exclusiv

pentru uzul muncitorilor; în plus, expertul a arătat că nu

cunoaște existența vreunei reglementări care să impună

păstrarea unor atare documente.

Așa

cum a statuat instanța de apel și prin încheierea din data de 28

ianuarie 2015, cât timp partea căreia i se solicită

înfățișarea înscrisului răspunde la interogatoriul

administrat în acest sens și susține că nu deține înscrisul

respectiv, în lipsa oricăror indicii că aceasta refuză cu

rea-credință să recunoască deținerea sa, mai ales

că nu a rezultat din probațiune că intimata era obligată

prin lege să păstreze documentele respective, instanța nu este

îndreptățită a face aplicarea prevederilor art. 174 C. proc.

civ.

Aplicând

prevederile art. 73 din Legea nr. 64/1991 acestei situații de fapt, s-a

constatat că pârâta nu poate fi obligată în temeiul alin. (3) la

plata unor despăgubiri pentru refuzul de a contracta cu reclamantul

(conform alin. (1) al textului), cât timp refuzul său este pe deplin

justificat de împrejurarea că nu mai folosește realizările

tehnice în discuție, deoarece a schimbat tehnologia de producție

și realizările nu îi mai sunt utile.

Constatând

că apelantul a invocat prin cererea sa de apel nulitatea hotărârii

atacate pentru că tribunalul a omis să discute obiecțiunile

formulate de acesta cu privire la raportul de expertiză, Curtea a observat

că, succesiv depunerii la dosar a obiecțiunilor la expertiza C., la

termenul de judecată din 14 noiembrie 2011, apelantul-reclamant a

susținut obiecțiunile în fața instanței și a

arătat că nu solicită efectuarea unei alte expertize, ci

neomologarea celei efectuate, potrivit consemnărilor din încheiere.

În

aceste coordonate, Curtea a constatat că cererea reclamantului

intitulată „obiecțiuni” nu obliga instanța la o soluționare

distinctă, de vreme ce nu se cerea refacerea expertizei, ci la luarea sa

în considerare la momentul analizei temeiniciei acțiunii.

Omisiunea

analizării unei atare solicitări nu este de natură a atrage

nulitatea hotărârii, cu atât mai mult cu cât, efect al deciziei de casare,

în apel s-a examinat exclusiv chestiunea utilității realizărilor

tehnice, fiind înlăturată vătămarea rezultată din

constatarea expertului de la prima instanță în sensul lipsei

noutății acestora pentru unitate.

Celelalte

critici din apel privesc efectele Deciziei nr. 113/2009 a Curții de Apel

București, care au fost analizate de instanța de recurs, astfel încât

o nouă examinare de către instanța de apel nu este

necesară.

Rezultă

din cele ce preced că soluția primei instanțe de a respinge

acțiunea este corectă, motivarea dată în apel substituind considerentele

primei instanțe, în acord cu probatoriul administrat în apel și

față de dispozițiile instanței de casare.

Având în

vedere cererea expertului, complexitatea lucrării și poziția

procesuală a intimatei pârâte, căreia i-a fost încuviințată

proba cu expertiză, va dispune majorarea onorariului cuvenit expertului D.

de la suma de 800 lei la suma de 17.584 lei, urmând totodată a pune în

sarcina intimatei-pârâte sarcina de achitare a diferenței de onorariu.

Prin

încheierea de ședință de la 14 ianuarie 2014 s-a

încuviințat intimatei SC B. SA proba cu expertiză tehnică în

specialitatea metalurgie cu obiectivele solicitate precum și stabilirea

utilizării pentru fiecare realizare tehnică la nivelul

unității în perioada ianuarie 2008-decembrie 2010, inclusiv.

Totodată, s-a încuviințat intimatei proba cu înscrisuri privind

identitatea coautorilor și remunerațiilor primite de aceștia în

perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010, inclusiv. Proba cu administrarea

expertizei contabile a fost prorogată după efectuarea expertizei

tehnice de specialitate.

Prin

încheierea de ședință din 3 septembrie 2014, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, cererea de recuzare a expertului D.

S-a

reținut, pe de o parte, împrejurarea că expertul are calitatea de

salariat și funcția de director general în cadrul unei

societăți care are sau a avut în trecut relații comerciale cu

intimata-pârâtă nu îmbracă forma vreunuia dintre cazurile de recuzare

cuprinse în art. 27 C. proc. civ., în condițiile în care nu există

indicii suficiente în sensul că expertul ar avea un interes în

soluționarea pricinii.

Pe de

altă parte, efectuarea lucrării la fața locului fără

convocarea părților și omisiunea de a răspunde la

obiectivele fixate de instanță nu constituie un motiv de recuzare,

ci, cel mult, fie o cauză de nulitate a actului de procedură (neconvocarea

părților) fie o cauză de refacere sau completare a lucrării

(omisiunea de a răspunde obiectivelor), ce urmează a fi examinate

după dezbaterea sa contradictorie.

Împotriva Deciziei

nr. 140/A din data de 11 martie 2015 și a încheierilor de

ședință din data de 14 ianuarie 2014 și data de 3

septembrie 2014 ale Curții de Apel București a declarat recurs,

reclamantul A., apreciind că hotărârile nu sunt motivate, temeinice și

legale prin raportare la dovezile administrate în dosar, solicitând, în

esență, admiterea recursului, modificarea Deciziei nr. 140/A din 11

martie 2015, iar pe fond să se admită acțiunea în sensul de a fi

obligată pârâta să încheie contract prin care să ateste

calitatea de autor și să se stabilească obligația de a plăti

lunar 50 % din valoarea eficienței economice obținute pentru

următoarele realizări tehnice: reducerea adaosurilor de prelucrare

prin restrângerea câmpurilor de toleranță; noul tip de turn (forjarea

combinată a două inele cu separare) și la plata sumei de

2.774.304,7 lei, reprezentând despăgubiri pentru perioada ianuarie 2008 -

30 iunie 2011, de aplicare în fabricația curentă a realizărilor

tehnice anterior

încheierii

contractului, în conformitate cu raportul de expertiză contabilă

judiciară precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8,

9 și 10 C. proc. civ., sunt criticate hotărârile sub următoarele

aspecte:

- Prin primul

motiv de recurs se invocă incompatibilitatea unui membru al completului de

judecată întrucât același judecător a făcut parte din

completul de revizuire a Deciziei nr. 113/A/2009. Se arată că nu a

formulat cerere de recuzare deoarece judecătorul și-a schimbat numele

de familie.

-

Soluționarea cererii de recuzare a expertului, prin încheierea de

ședință de la 3 septembrie 2014, în sensul respingerii acesteia

este greșită urmare a lipsei de imparțialitate a acestuia

datorită relațiilor comerciale, ce au debutat în 1982, dintre

intimată și SC E. SA al cărui director era la data efectuării

raportului de expertiză precum și a faptului că raportul a fost

întocmit fără convocarea părților.

- Încheierea

de la 14 ianuarie 2014 este lovită de nulitate deoarece instanța avea

obligația să stabilească clar obiectivele expertizei în

contradictoriu cu ambele părți din proces, permițând pârâtei

să schimbe înțelesul vădit al actului juridic, fiind

încălcate și principiile disponibilității, al dreptului la

apărare și cel al dreptului părților la un proces

echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

- Decizia nr.

140/A din 11 martie 20154 este greșită întrucât instanța

confundă dreptul de autor ce face obiect al dreptului de proprietate

intelectuală cu realizarea tehnică ce face obiect al dreptului de

proprietate industrială, fiind astfel incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt prezentate considerentele Deciziei nr.

113/2009, prin care se atestă aplicarea realizării tehnice și

economiile obținute de către intimată. Se mai arată că

la 2 iunie 2009 când a fost pronunțată Decizia nr. 113/A/2009 existau

elaborate fișa de control proces pentru un număr de 245 repere

forjate, originale predate Serviciului de ingineria producției

împreună cu laptopul din dotare. Stick-ul ce avea stocat conținutul

hardului laptopului a fost refuzat de instanță.

- O altă

greșeală imputată instanței este interpretarea

greșită a dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991, întrucât

realizarea tehnică constituie proprietatea industrială a intimatei ce

trebuia materializată, printr-un contract de cesiune a drepturilor

decurgând din realizarea tehnică a cărui autor este recurentul.

- Se mai

arată că sunt aplicabile dispozițiile art. 480-482 C. civ. de la

1845, așa încât, față de dispozițiile art. 483 C. civ., fructele

civile se cuvin proprietarului, în speță semifabricatele ce sunt

utilizate de intimată.

Arată

recurentul că există similaritate între contractul de cesiune și

contractul de arendă întrucât prețul arendei este de 50% din profit,

iar în cauză procentul de 50% din rezultatele economice este echitabil.

- Instanța

de apel greșește atunci când își întemeiază hotărârea

pe utilitate, exclusiv pe concluziile eronate din raportul de expertiză

tehnică. Deși recurentul a formulat obiecțiuni, instanța

le-a respins fără o motivare temeinică.

Expertul s-a

comportat ca un judecător, iar instanța a omis să se

pronunțe asupra conținutului Deciziei nr. 113/2009 din care

rezultă că în ianuarie și februarie 2008 s-au aplicat

realizările tehnice. Faptul că realizarea tehnică s-a aplicat

și în 2008 rezultă și din înscrisul aflat în dosarul în care s-a

pronunțat Decizia nr. 113/2009, respectiv adresa nr. 125 din 18 decembrie 2007.

Se arată

că expertul, pornind de la expertiza efectuată în 2011, trebuia

să aibă în vedere documentele primare de pornire, pe care conform art.

2 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, intimata avea obligația să le

păstreze, fiind vorba de informații referitoare la activitatea

desfășurată de societate.

Înscrisurile

depuse de intimată în anexele 2, 3 și 4 nu apar în planurile de

operații la care face referire expertul, înscrisuri cu privire la care

instanța omite să se pronunțe. De asemenea se arată că

pârâta a refuzat să prezinte fișele de control proces care

acoperă întreaga paletă de fabricație față de

planurile de operații reținute ce nu acoperă nici jumătate

din aceasta.

8.Înalta

Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate reține cele

ce urmează:

- Prin Decizia

nr. 113/A din 2 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva

sentinței nr. 47 din 29 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman

în contradictoriu cu pârâta SC B. SA; a fost schimbată în tot

sentința apelată în sensul că acțiunea a fost admisă

în parte și, drept consecință a fost obligată pârâta la

plata către reclamant a sumei de 1.404.812 lei, reprezentând

despăgubiri pentru folosirea de către pârât a realizărilor

tehnice aparținând reclamantului - „Forjarea combinată a 3 inele”,

„Reducerea

adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranță”

și „noul tip de turn” fiind menținute dispozițiile încheierii

din 7 mai 2007 cu privire la admiterea autorității de lucru judecat.

SC B. SA a

exercitat calea extraordinară de atac a revizuirii întemeiată pe

dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. împotriva deciziei sus

arătate, ce a fost respinsă ca inadmisibilă de Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, prin Decizia nr. 258/A din 11 noiembrie 2010.

Recurentul

apreciază că această din urmă decizie atrage

incompatibilitatea unui membru al completului de judecată ce a

pronunțat hotărârea recurată în cauză, dată de

împrejurarea că a făcut parte și din completul de judecată

ce a soluționat cererea de revizuire a Deciziei nr. 113 din 2 iunie 2009.

Neregularitatea

invocată va fi analizată din perspectiva motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Cazurile de incompatibilitate

prevăzute de art. 24 alin. (1) C. proc. civ. sunt de strictă interpretare

și nu pot fi extinse prin analogie, așa cum pretinde recurentul.

În

cauză, judecătorul ce a făcut parte din compunerea completului

de judecată ce a pronunțat Decizia nr. 258/A din 11 martie 2015, nu a

devenit incompatibil pentru a pronunța Decizia nr. 140/A din 11 martie 2015

întrucât nu este incidentă niciuna din ipotezele prevăzute de art. 24

alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba de o cauză diferită de cea de

față, și anume o cerere de revizuire, soluționată,

așa cum s-a arătat prin constatarea neîntrunirii condițiilor de

admisibilitate a căii extraordinare de atac.

Cum

judecătorul nu a pronunțat o hotărâre în pricina de

față, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc.

civ. nu este incident în cauză.

- Conform art.

204 alin. (1) C. proc. civ., experții se pot recuza pentru aceleași

motive ca și judecătorii, respectiv pentru motivele înscrise la art. 27

C. proc. civ.

Din

descrierea situației de fapt de către recurent, reținută de

altfel și de instanța de apel în încheierea de ședință

de la 3 septembrie 2014, rezultă că cererea de recuzare a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 27 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

teza I, și anume existența unui interes în cauză a expertului

judiciar.

Așa cum

a reținut și instanța superioară de fond, împrejurarea

că expertul judiciar are calitatea de salariat și director general al

unei societăți comerciale care are sau a avut relații comerciale

cu societatea intimată, nu este suficientă, prin era însăși

în a aprecia că acesta că acesta ar putea fi lipsit de obiectivitate

la întocmirea expertizei tehnice judiciare.

De asemenea,

necitarea părților la efectuarea expertizei nu poate constitui un

indiciu al lipsei de imparțialitate a expertului, întrucât, pe de o parte,

din interpretarea per a contrario a dispozițiilor alin. (1) al art. 208 C.

proc. civ., rezultă că citarea nu este obligatorie atunci când pentru

efectuarea expertizei nu este necesară o deplasare la fața locului

iar, pe de altă parte, nerespectarea acestei obligații este

sancționată cu nulitatea relativă a raportului de expertiză,

care trebuie invocat în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru cele

mai sus expuse, instanța constată că nemulțumirile exprimate

sub aspectul modalității de soluționare a cererii de recuzare a

expertului, ce au fost analizate din perspectiva pct. 5 al art. 304 C. proc.

civ. nu pot fi primite.

- Afirmă

recurentul că instanța a încălcat principiile

disponibilității, al dreptului la apărare și al dreptului

la un proces echitabil, încălcări ce atrag nulitatea încheierii de

ședință de la 14 ianuarie 2014, întrucât a permis

părții adverse să schimbe înțelesul vădit al actului

juridic, ceea ce a determinat nestabilirea în concret a obiectivelor

expertizei.

Criticile vor

fi analizate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 6 C. proc.

civ. și nu art. 304 pct. 8 C. proc. civ. cum se indică în dezvoltarea

motivului de recurs, întrucât instanța nu a fost învestită cu o

cerere privind încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C.

civ. potrivit căruia convențiile legale făcute au putere de lege

între părțile contractante.

Dreptul la apărare,

principiu constituțional înscris la art. 24 din legea fundamentală

și la art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

este garantat de lege.

Asigurarea

dreptului la apărare este garantată, printre altele, și prin art.

85 C. proc. civ. potrivit căruia judecătorul nu poate hotărî

asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea

părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel.

Cu referire

la încheierea de la 14 ianuarie 2014 prin care s-a încuviințat proba cu

expertiză tehnică în specialitatea metalurgie precum și

înscrisuri, pentru care se pretinde încălcarea dreptului la apărare,

se constată că la 7 ianuarie 2014, dată la care s-au discutat

probele solicitate de intimată, reclamantul a fost prezent, și-a

expus punctul de vedere cu referire la acesta, precizând că nu

solicită probe suplimentare și că nu este necesară efectuarea

unei noi expertize, arătând totodată că nu dorește amânarea

pronunțării pentru a depune concluzii scrise.

Instanța

a amânat pronunțarea asupra probelor solicitate la data de 14 ianuarie 2014,

când a dispus conform celor arătate.

Rezultă

astfel că instanța a respectat dispozițiile art. 85 C. proc.

civ. și că dreptul la apărare nu a fost încălcat.

Cât

privește principiul disponibilității se constată că instanța

s-a pronunțat asupra unor probatorii ce nu se constituie în premizele

existenței pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. ce vizează

situațiile de plus petita și ultra petita.

Afirmația

recurentului că la aceiași dată s-a încălcat principiul

dreptului părților la un proces echitabil, art. 21 alin. (3) din

Constituție, art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară rămâne la stadiul de aserțiune câtă vreme nu

arată în concret de ce apreciază că instanța nu a fost

imparțială și independentă.

Rezultă astfel

că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 6 C. proc.

civ. nu sunt întemeiate.

- Apreciază

recurentul incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. deoarece instanța a confundat dreptul de autor ce face obiect al

dreptului de proprietate intelectuală cu realizarea tehnică ce face

obiect al dreptului de proprietate industrială.

Așa cum

deja s-a arătat, pct. 8 se referă la încălcarea principiului

înscris în art. 969 C. civ. Cele arătate de recurent vor fi însă analizate

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât se invocă aplicarea

greșită a legii.

Contrar

opiniei recurentului, instanța nu a soluționat cauza în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 8/1996, privind dreptul de autor ci în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție și

anume dispozițiile art. 73 din lege, în forma în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată.

Potrivit

acestui text de lege „(1) Drepturile bănești ale autorului unei

realizări tehnice, care este nouă la nivelul unității

și utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor

și unitate. (2) Unitatea care aplică această realizare

tehnică are obligația să ateste calitatea de autor. (3)

Încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) atrage obligația

unității de a plăti despăgubirile autorului potrivit

dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcție de

rezultatele economice obținute de unitate.”(articolul a fost abrogat de art.

16 din Legea nr. 83/2014 privind invențiile de serviciu).

Instanța

de apel, cu respectarea dispozițiilor instanței de casare, a analizat

doar utilitatea realizării tehnice la nivelul unității,

reținând, în baza probatoriilor administrate că, urmare a

autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 113/A/2009, calitatea de

autor a reclamantului asupra realizării tehnice precum și caracterul

de noutate al acesteia la nivelul unității nu pot fi repuse în

discuție.

În

continuarea acestei critici, recurentul invocă refuzul instanței de a

încuviința proba cu stick-ul ce avea stocat hardul laptopului Serviciului

de ingineria producției.

Critica nu

poate face obiect al recursului față de împrejurarea că pct. 10

și 11 ale art. 304 C. proc. civ. ce permiteau analizarea și unor

motive de netemeinicie au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată

prin Legea nr. 219/2005.

- Arată

recurentul că intimata avea obligația de a încheia un contract de

cesiune a drepturilor de autor asupra realizării tehnice, și,

față de dispozițiile art. 73 din lege, instanța trebuia

să o oblige la încheierea contractului și la plata

despăgubirilor.

Este real

că la alin. (1) textul de lege prevede că drepturile

bănești se stabilesc prin contract încheiat între autor și

unitate.

Numai

că, așa cum a arătat și curtea de apel, legiuitorul a

indicat calea de urmat atunci când sunt încălcate prevederile alin. (1)

și anume plata de despăgubiri cuvenite autorului potrivit dreptului

comun ce se determină în funcție de rezultatele economice

obținute de unitate, alin. (3) al art. 73.

În alți

termeni, instanța, față de principiul libertății

contractuale, ori de câte ori constată încălcări ale

dispozițiilor art. 73 alin. (1), poate acorda autorului doar

despăgubiri potrivit dreptului comun, calculate în funcție de

rezultatele economice obținute de unitate.

Cum în

cauză s-a reținut că realizarea tehnică nu mai este

utilă unității intimate, instanța nu avea a se mai

pronunța și asupra cuantumului despăgubirilor.

Rezultă

astfel că nici motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nu este incident în cauză.

- Solicitarea

recurentului de a se face aplicarea dispozițiilor art. 480-483 C. civ.

este de neprimit, față de împrejurarea că se invocă pentru

prima dată în recurs dispozițiile de drept comun privitoare la

proprietate, pe de o parte, iar pe de altă parte, câtă vreme

există o lege specială în materia realizărilor tehnice, Legea nr.

64/1991, privind brevetele de invenție, acesta din urmă este

aplicabilă cauzei conform principiului specialia generalibus derogant

și nu dispozițiile de drept comun.

Pentru

aceleași argumente, argumentele recurentului întemeiate pe contractul de

arendă sunt de neprimit.

- O

ultimă critică se referă la faptul că instanța

și-a întemeiat în mod greșit soluția cu referire la utilitatea realizării

tehnice astfel cum s-a reținut în raportul de expertiză în

condițiile în care soluția tehnică a fost aplicată de

unitate în ianuarie și februarie 2008, astfel cum rezultă din

conținutul Deciziei nr. 113/2009.

Ori de câte

ori, când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt se consideră

necesar să se cunoască părerea unor specialiști,

instanța va ordona întocmirea unui raport de expertiză tehnică

de specialitate, potrivit art. 201 C. proc. civ.

În

cauză, dat fiind tehnicitatea situației de fapt, impusă de

instanța de casare a fi lămurită, și anume în ce măsură

realizarea tehnică mai este utilă intimatei în procesul de

producție, s-a procedat la administrarea acestei probe.

Niciunul

dintre argumentele recurentei referitoare la interpretarea probelor

administrate nu pot fi primite, întrucât se tinde la analiza unor aspecte de

temeinicie care, față de dispozițiile art. 304 alin. (1) C.

proc. civ., nu pot face obiect al recursului.

Recurentul

își întemeiază concluziile cu privire la folosirea realizării

tehnice pe considerentele Deciziei nr. 113/2009 în care se afirmă

utilizarea realizării în lunile ianuarie și februarie 2008.

Este real

ceea ce se afirmă, numai că cele menționate în decizie nu se pot

impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză întrucât nu au

făcut obiect al judecății în acel dosar, instanța fiind

învestită, printre altele, cu stabilirea desp