ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1067/2018

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2013 la data de 16/12/2013 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să oblige pârâta să încheie contract prin care să se ateste calitatea de autor și să se stabilească obligația de a plăti lunar 50% din valoarea eficienței economice obținute pentru realizările tehnice de reducere a adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranță, pentru forjarea combinată a două inele de separare; să plătească suma de 2.800.000 RON reprezentând despăgubiri pentru perioada ianuarie 2011 și în prezent de aplicare în fabricația curentă a realizărilor tehnice anterioare încheierii contractului; cu cheltuieli de judecată.

În drept a invocat Legea nr. 136/1995, Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, art. 466 și urm. C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 74 din 12 februarie 2016 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2015 s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. domiciliat în Alexandria, împotriva pârâtei SC B. SA Alexandria, cu sediul în Alexandria, ca nefondată .

Prin Decizia civilă nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins cererea de apel formulată de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 74 din 12.02.2016 și a încheierilor din 8.09.2014 și 25.01.2014, pronunțate de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2013, în cauza având ca obiect "brevete de invenții", s-a admis cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă SC B. SA, împotriva Sentinței civile nr. 74 din 12.02.2016 și a încheierii din 17.04.2014, s-a schimbat în tot încheierea din 17.04.2014 și în parte sentința în sensul că s-a admis excepția autorității lucrului judecat cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea contractului și s-a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil și s-a păstrat dispoziția de respingere în rest a acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de apel a reținut următoarele:

Cu privire la apelul incident, ce vizează încheierea de ședință din 17.04.2014 prin care s-a respins excepția autorității lucrului judecat, invocată de pârâtă, se constată că criticile sunt fondate în privința primului capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei să încheie contract prin care să se ateste calitatea de autor a reclamantului și să se stabilească obligația de a plăti lunar 50% din valoarea eficienței economice obținute pentru realizările tehnice de reducere a adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranță, pentru forjarea combinată a două inele de separare.

Acest petit a fost deja rezolvat irevocabil, în sensul respingerii sale prin Decizia civilă 140A din 11.03.2015 a Curții de Apel București, menținută în recurs.

În acest context, pe de-o parte,Curtea a constatat că nu se identifică în norma analizată o prevedere care să permită instanței a obliga pârâta la încheierea contractului, principiul libertății contractuale primind limitări excepționale și prevăzute expres de lege.

Pe de altă parte, chiar considerând că obligarea pârâtei la încheierea contractului ar putea reprezenta o formă de reparație în natură pentru prejudiciul cauzat prin refuzul de a contracta cu reclamantul, se constată că legea prevede expres în alin. (3) și modalitatea concretă de reparare a unui atare prejudiciu, respectiv plata despăgubirilor.

În concluzie, reținând că intervenția instanței într-o eventuală negociere dintre părți (guvernată de principiul libertății contractuale) ar fi justificată exclusiv dacă nu ar exista altă modalitate concretă de reparare a prejudiciului, iar în cauză o asemenea reparație este prevăzută expres de alin. (3) al art. 73, curtea a apreciat că cererea reclamantului de obligare a pârâtei la încheierea contractului prin care să ateste calitatea sa de autor și să îi plătească drepturi bănești nu poate fi primită."

Constatând că primul petit din prezenta cauză este tocmai cel rezolvat prin decizia mai sus amintită într-o manieră care exclude posibilitatea unei noi judecăți (rezolvarea nu vizează doar un orizont temporal, cum e cazul petitului în despăgubiri) și cum o a doua judecată a unei pretenții definitiv rezolvate este interzisă și, deci, inadmisibilă conform art. 431 C. proc. civ. în baza art. 480 C. proc. civ. a fost admis apelul incident și, schimbând sentința în parte, a fost respins primul petit ca inadmisibil.

În ceea ce privește soluția dată în aceeași decizie despăgubirilor pretinse de reclamant împotriva aceleiași pârâte pe același temei ca și cele pretinse prin al doilea capăt al prezentei acțiuni, nu operează puterea de lucru judecat, întrucât este vorba despre perioade diferite.

Cu privire la apelul principal, s-a reținut că a fost deja stabilită, prin hotărâre irevocabilă, calitatea reclamantului de autor al realizărilor tehnice indicate în acțiune, însă nu este îndeplinită condiția utilității acestor realizări tehnice deoarece pârâta nu a aplicat realizările tehnice în perioada indicată în cerere.

Împotriva deciziei civile pronunțate de instanța de apel reclamantul A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 16.08.2017, invocându-se următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate:

Se susține că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, că inițial cererea de apel a fost repartizată aleatoriu completului A1, iar la termenul de 24.10.2016 prin încheiere de ședință, s-a declinat competența și a trimis dosarul la registratura secției în vederea repartizării către unul din completele specializate în proprietate intelectuală.

În ședința din Camera de consiliu din 04.04.2017, prin încheiere se admite cererea de abținere a jud. C. și, deși nu figura pe lista de ședințe din 05.04.2017, a intrat completul alcătuit din jud. D. - președinte și jud. E. (cel care și-a declinat competența).

Mai arată că motivarea instanței de apel privind decăderea din termenul legal al probei cu expertiza este greșită. Și aceasta deoarece instanța de fond, nerespectând principiul nemijlocirii în stabilirea clară a obiectivelor, respectiv a împrejurărilor de fapt asupra cărora i se cere expertului să-și exprime părerea sau să le constate ca specialist, aceasta și în contextul judecării speței în dosarul nr. x/2008 prin Decizia nr. 113A/2009 a Curții de Apel București, a solicitat în dovedire atât în cererea de apel cât și în răspunsul la întâmpinarea intimatei "să se folosească de toate mijloacele de probă admise de C. proc. civ.".

Se mai arată că hotărârea recurată încalcă și aplică greșit normele de drept material deoarece prin decizia civilă nr. 113A din 02.06.2009 a Curții de Apel București, definitivă și irevocabilă, dată în dosarul nr. x/2008 s-a hotărât că "reducerea adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranță" și "noul tip de turn" sunt realizări tehnice al căror unic autor este A.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Asupra îndeplinirii condițiilor de formă ale recursului, sub sancțiunea nulității, conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., s-au constatat următoarele: cererea de recurs formulată de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă în baza art. 496 C. proc. civ. a fost motivată; motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 și 8 C. proc. civ. S-a constatat că cererea de recurs a fost declarată în termenul legal.

Astfel, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în baza art. 496 C. proc. civ., a fost declarat la data de 16 august 2017.

Asupra verificării motivelor de casare, prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a constatat că recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în baza art. 496 C. proc. civ. a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 și 8 C. proc. civ. În urma verificărilor, s-a constatat că motivele promovate ar putea fi încadrate în cazurile de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ. Nu au fost găsite motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 23.02.2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și s-a acordat termen de judecată la data de 23.03.2018.

Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate și având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Primul motiv de recurs invocat are ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arătându-se că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a făcut trimitere la prevederile art. 41 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs invocat nu este fondat.

Sintagma "alcătuirea instanței" implică atât nerespectarea normelor privind compunerea instanței, cât și pe acelea referitoare la constituirea instanței. Referitor la greșita compunere a instanței, se are în vedere atât alcătuirea acesteia cu un număr necorespunzător de judecători, cât și cu judecători care se aflau într-o situație de incompatibilitate ori recuzare, aceasta deoarece textul de lege nu-și restrânge aplicabilitatea la încălcarea dispozițiilor privind alcătuirea instanței cuprinse în legea de organizare judecătorească, ci se referă la orice situație în care instanța nu a fost alcătuită potrivit legii, fie a celei de organizare judecătorească, fie a celei de procedură.

Astfel, instanța este greșit alcătuită în situația în care la judecată participă un judecător incompatibil; hotărârea pronunțată de un judecător împotriva căruia s-a formulat o cerere de recuzare sau dacă unul dintre membrii completului a formulat cerere de abținere care a fost admisă, astfel că judecătorul trebuia să se retragă de la judecarea pricinii.

Recurentul a susținut că unul dintre judecătorii care au soluționat apelul s-a aflat în incompatibilitatea prevăzută de art. 41 C. proc. civ., deoarece anterior se dezînvestise de soluționarea cauzei în favoarea unui complet specializat în proprietate intelectuală.

În conformitate cu art. 41 C. proc. civ., "(1) Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare. (2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză."

Situația invocată de către recurent nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de alin. (1) sau de alin. (2) din art. 41 C. proc. civ., deoarece nu s-a pus problema ca judecătorul, membru al completului de apel, să fi judecat aceeași pricină în calea de atac exercitată împotriva hotărârii sale și nici să fi avut anterior vreuna dintre calitățile expres arătate de către legiuitor.

În măsura în care motivele de recurs îl vizează și pe cel de-al doilea membru al completului de apel, nici în privința acestui judecător nu se conturează, din susținerile formulate, incidența art. 41 C. proc. civ.

Eventuala incidență a dispozițiilor art. 42 C. proc. civ. referitoare la alte cazuri de incompatibilitate nu poate fi analizată în acest cadru procesual.

Spre deosebire de incompatibilitatea absolută reglementată de art. 41, care poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar dacă judecătorul nu s-a abținut ori nu a fost recuzat, după cum se prevede expres în art. 45 C. proc. civ., pentru incompatibilitatea prevăzută de art. 42 C. proc. civ. este necesară formularea unei cereri de recuzare în condițiile art. 44.

În cauză, se constată că nu este incidentă o astfel de situație, recurentul-reclamant arătând că nu a formulat o cerere de recuzare a judecătorilor care au făcut parte din completul care a soluționat apelul.

Conform prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

De asemenea, acest motiv de recurs putea fi primit dacă ar fi fost invocat în apel sau pe parcursul judecății apelului, în termenul prevăzut de lege, dar instanța de apel l-a respins sau nu s-a pronunțat asupra lui. În acest caz, partea ar fi pus în mișcare mecanismul legal de sancționare a pretinsei greșeli săvârșite în judecata cauzei, iar instanța de recurs trebuie să exercite controlul judiciar - în limitele fixate de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - cu privire la felul în care acest mecanism a funcționat în instanța de apel. Or, în cauză, reclamantul A. nu a invocat greșita alcătuire a instanței și nici nu a formulat cerere de recuzare a judecătorilor din faza procesuală a apelului.

Recurentul reclamant mai invocă neregularități ce ar putea fi circumscrise cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că motivarea instanței privind decăderea din termenul legal al probei cu expertiză este greșită, întrucât reclamantul nu se regăsește în situația de decădere din termenul legal, iar cele două expertize solicitate sunt mai mult decât utile cauzei.

Critica formulată nu subzistă, deoarece, pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanța, prin hotărârea dată, să fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Or, în cauză, nu se verifică vreo încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, care să poată fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru a se constata dacă reprezintă un motiv pentru casarea hotărârii.

Este corectă susținerea recurentului potrivit căreia, în procedura regularizării apelului, la solicitarea instanței, a indicat proba cu expertiză contabilă, pe care a propus-o și verbal, la termenul din 5.04.2017.

Cu toate acestea, nu se poate reține respingerea nelegală a probei solicitate doar pentru motivul că instanța de apel a constatat că proba nu se regăsește în cererea de apel, întrucât instanța de apel a avut în vedere la adoptarea acestei dispoziții și argumente referitoare la concludența, pertinența și utilitatea probei, după cum rezultă din încheierea de ședință din 5.04.2017.

Astfel, în esență, instanța de apel a constatat că, în realitate, prin proba cu expertiză contabilă se tindea la lămurirea unor aspecte tehnice, care depășeau competențele expertului contabil, iar, pe de altă parte, proba nu a fost solicitată în susținerea criticilor din apel, în condițiile în care în motivarea apelului s-a invocat nulitatea unor încheieri de ședință privind respingerea unor obiecțiuni.

Recurentul nu a formulat vreo critică în privința acestor considerente și, de altfel, aprecierea instanței de apel asupra admisibilității probelor nu ar putea fi cenzurată pe calea recursului, întrucât vizează temeinicia, și nu legalitatea deciziei de apel.

Prin ultima critică de nelegalitate formulată, recurentul reclamant susține că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că ambele instanțe de fond nu au ținut cont de cele reținute prin Decizia nr. 113A din 02.06.2009 a Curții de Apel București, definitivă și irevocabilă, pronunțată în dosarul nr. x/2008, încuviințând expertiza tehnică cu astfel de obiective. Susține că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, întrucât prin Decizia nr. 113A/2009 a Curții de Apel București, s-a hotărât că reclamantul este unicul autor al realizării tehnice, fiind explicată și utilitatea realizării tehnice. Arată că realizarea tehnică este documentată prin fișa de proces, fiind o propunere care s-a proiectat, s-a realizat, s-a experimentat și s-a aplicat.

Nu pot fi primite criticile invocate de recurent sub acest aspect. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate a deciziei recurate, motiv reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca instanța să fi dat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În raport de Decizia civilă nr. 113A/2009 invocată de reclamant, prin care i-a fost recunoscută acestuia calitatea de autor al soluțiilor tehnice utilizate de pârâtă și i-au fost acordate despăgubiri pentru perioada anterioară anului 2008, instanța de apel a considerat în mod corect că hotărârea anterioară prezintă importanță sub aspectul reținerii calității de autor a invenției, dar nu și sub aspectul aplicării de către pârâtă a realizărilor tehnice ale reclamantului ulterior anului 2011.

Pentru acordarea de despăgubiri decurgând din aplicarea unei realizări tehnice la nivelul unei unități, este necesară îndeplinirea și a condițiilor noutății și a utilității acesteia, pe lângă calitatea de autor al realizării tehnice.

Spre deosebire de noutate, utilitatea unei realizări tehnice poate suferi modificări în timp, în sensul că unitatea încetează să o mai aplice, ceea ce prezumă că realizarea tehnică nu îi mai este utilă, astfel încât utilitatea realizării tehnice încetează la momentul la care unitatea nu mai aplică lucrarea. De asemenea, acest element se poate modifica în timp în funcție de modul concret de aplicare, fiind posibil ca unitatea să o aplice la un moment dat într-o modalitate diferită de cea de la data constatării inițiale a utilității.

Acest lucru înseamnă că efectul de lucrul judecat a hotărârii judecătorești anterioare prin care s-a constatat caracterul util al lucrării pentru respectiva unitate operează, evident, pentru situația de la data constatărilor acelei instanțe, ce nu pot fi reevaluate ulterior cu efect retroactiv, însă, pentru viitor, operează doar atât timp cât situația de fapt în privința aplicării realizării tehnice a rămas neschimbată.

Această constatare presupune ca, în cadrul cererilor succesive privind acordarea de despăgubiri, întemeiate pe dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, să se verifice de fiecare dată situația concretă în privința aplicării realizării tehnice, în perioada pentru care se solicită despăgubiri, respectiv dacă au intervenit modificări în modul de aplicare ori dacă aplicarea a încetat.

În cauză, s-a procedat la o asemenea verificare prin expertiza tehnică și s-a constatat că, pentru perioada solicitată de reclamant (din ianuarie 2011 până la data formulării cererii de chemare în judecată), pârâta nu a aplicat realizările tehnice în forma propusă de autor, motiv pentru care ambele instanțe de fond au apreciat că nu este întrunită cerința utilității, astfel încât reclamantul nu este îndreptățit la despăgubiri.

Drept urmare, decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză, neoperând autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 113A din 02.06.2009 a Curții de Apel București.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2018.

Procesat de ED