ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1248/2017

Decizia nr. 1248/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 20 ianuarie 2000 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții A., B., C., D. și E., în calitate de moștenitori ai defunctei F., au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiul București, să se constate nulitatea absolută a decretului de expropriere nr. 105 din 27 aprilie 1950 emis de fostul Prezidiu al Marii Adunări Naționale al R.P.R., act prin care s-a trecut în proprietatea statului terenul ce a aparținut defunctei în suprafață de 38.280 mp, urmând ca pârâtul să fie obligat la restituirea către reclamanți în deplină proprietate și posesie a acestui teren situat în București.

În subsidiar, s-a solicitat de către reclamanți, ca în ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură să se acorde despăgubiri al căror cu cuantum să se stabilească pe baza unei expertize topografice.

Prin Sentința nr. 1.878 din 11 decembrie 2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active a reclamanților, apreciindu-se că aceștia nu au depus titlul de proprietate asupra imobilului în discuție.

Prin Decizia nr. 344 din 23 septembrie 2002 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți împotriva acestei sentințe.

Prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat împotriva acestei decizii, au fost casate decizia și sentința și a fost trimisă cauza pentru rejudecare la prima instanța.

Instanța supremă a reținut, în esență, că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamanților asupra imobilului dedus judecății, ca și a calității reclamanților de continuatori în drepturi ai acesteia, iar identitatea dintre terenul revendicat și cel aflat în proprietatea autoarei reclamanților este certificată de expert.

Înscrisurile administrate, coroborate cu mențiunile din decretul de expropriere și certificatul de moștenitor nr. 1.986 din 10 august 1995 emis de Notariatul de Stat sector 2, fac dovada dreptului de proprietate pe care autoarea reclamanților l-a avut asupra imobilului dedus judecății precum și a calității de continuatori în drepturi și obligații a reclamanților.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat la prima instanță rezultă că din suprafața totală a terenului aflat în proprietatea F., de 38.280 mp, specificată în Decretul de expropriere nr. 105/1950, prin sistematizarea urbanistică, este ocupată în strada G. P. o suprafață de 13.655 mp, pe diferența de teren aflându-se un teren de tenis în suprafață de 1.113 mp și un imobil în construcție la data efectuării expertizei tehnice. Din adresa nr. 499 din 18 ianuarie 2001 emisă de SC H. SA, rezultă că o parte din teren a fost concesionat acestei societăți comerciale de către Primăria Municipiului București. Totodată, din adresa nr. 26.199 din 16 martie 2001 emisă de Primăria sectorului 3, rezultă că terenul situat pe Bulevardul Basarabia, face parte din domeniul public de interes local, fiind afectat de blocuri de locuințe, alei pietonale, zonă verde și Parcul Voinicelul.

Identitatea între terenul supus revendicării și cel aflat în patrimoniul autoarei este certificată de expertul tehnic judiciar în precizările de la raportul de expertiză.

Apreciind, astfel, că instanțele au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, respectiv fără a stabili dacă și în ce măsură terenul revendicat poate fi restituit în natură ori prin echivalent bănesc, s-a apreciat că se impune efectuarea unei noi expertize tehnice topografice pentru identificarea cu exactitate a porțiunilor de teren ce nu sunt afectate de utilități, valoarea terenului și a construcției expropriate, urmând a fi administrate probatorii și sub aspectul achitării către proprietar a unor juste și prealabile despăgubiri potrivit dispozițiilor art. 481 C. civ.

Prin Sentința nr. 399 din 25 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, în rejudecare, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie suprafața de 18.888 mp teren, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză întocmit de expert I. și a respins cererea de despăgubiri, ca nefondată.

Tribunalul a reținut că în temeiul Decretului nr. 105/1950 emis de fostul Prezidiu al Marii Adunării naționale a R.P.R. au fost expropriate mai multe proprietăți printre care figurează și cea care a aparținut numitei F. - autoarea reclamanților, în actul normativ menționat precizându-se că se declară de utilitate publică și se trece în proprietatea statului, dându-se în folosința Întreprinderii J., proprietatea aparținând F. din București, compusă din groapă în suprafață de 2,28 ha și teren în suprafață de 1,5480 ha, fără a se face vreo mențiune privind acordarea de despăgubiri către proprietarul deposedat de bunul său.

S-a apreciat că aplicarea decretului de expropriere s-a realizat în mod abuziv întrucât autoarea reclamanților - proprietara terenului în litigiu - a fost deposedată de bunul său, cu încălcarea dispozițiilor art. 481 C. civ. care stabilesc că exproprierea pentru cauză de utilitate publică se putea realiza doar cu justă și prealabilă despăgubire. Or, probatoriile administrate nu atestă că la vremea respectivă s-ar fi acordat despăgubiri F. pentru terenul trecut în proprietatea statului, cu încălcarea flagrantă a normelor și principiilor Constituției României din anul 1948 care garanta dreptul de proprietate personală.

Pe baza raportului de expertiză topometrică, întocmit în rejudecare de către expert topo I. și completat ulterior, s-a reținut că suprafața de teren care este liberă de construcții și care nu este afectată de elemente de sistematizare are o suprafață totală de 18.888 mp, din care suprafața de 1326 mp este ocupată de K.

Cererea de despăgubiri pentru diferența de teren ce nu poate fi restituită în natură a fost respinsă, avându-se în vedere că reclamanții au formulat deja notificare la Primăria Municipiului București, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, arătându-se că în acest dosar nici nu s-au indicat și administrat probe referitoare la cuantumul despăgubirilor solicitate.

Prin Decizia nr. 449/A din 22 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanții A., B. și C., și de pârâtul Municipiul București prin primar general, împotriva sentinței menționate mai sus, a respins cererea în revendicare ca neîntemeiată, a admis cererea subsidiară de despăgubiri și a obligat pe pârâtul Municipiul București la plata, către reclamanți, a sumei totale de 16.445.350 Euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru terenul în suprafață de 38.245 mp situat în București.

Instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit deja, în mod irevocabil, că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate a autoarei lor, F., asupra terenului, teren expropriat prin Decretul nr. 105/1950, ca și a calității lor de succesori în drepturi ai acestei autoare. S-a reținut și că s-a făcut dovada identității dintre acest teren, fostă proprietatea autoarei reclamanților, și terenul revendicat.

Aceste aspecte fiind tranșate cu putere de lucru judecat în cauză, rămâne de analizat asupra caracterului preluării de către stat, și mai departe, asupra dreptului reclamanților la restituire în natură sau prin echivalent.

Sub aspectul preluării de către stat a terenului, s-a constatat ca fiind corectă aprecierea instanței de fond care a reținut o preluarea de către stat realizată cu încălcarea art. 481 C. civ. și a Constituției în vigoare la acel moment.

Prin Decretul nr. 105/1950 s-a dispus exproprierea proprietății F. din București, compusă din o suprafață totală menționată în actul de expropriere de 38.280 mp, scopul exproprierii fiind declarat ca fiind acela de creare de zone verzi în București, în cuprinsul actului normativ neexistând nicio mențiune privind acordarea vreunei despăgubiri în favoarea proprietarului expropriat.

În plus, pârâtul nu a probat și nu a rezultat din probele administrate că s-ar fi plătit în mod real vreo despăgubire către autoarea reclamanților. Sarcina probei plății acestor despăgubiri revenea pârâtului, care a invocat dobândirea dreptului de proprietate în acest mod.

Or, în raport de conținutul art. 8 și 10 din Constituția din anul 1948 (care recunoșteau și garantau expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, ca și posibilitatea de a face exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție), dar și a art. 481 C. civ., s-a apreciat că exproprierea proprietății autoarei reclamanților, făcută fiind într-adevăr, pentru un interes de utilitate publică și printr-un act normativ, deci în baza unui titlu, dar fără o justă și dreaptă despăgubire, a operat nelegal, constituind o încălcare a dreptului său de proprietate, de natură să nască în favoarea acesteia dreptul la reparație, fie prin restituirea în natură, fie prin echivalent.

Asupra modalității de reparație cuvenită reclamanților pentru încălcarea dreptului de proprietate suferită de aceștia, instanța de apel a reținut, pe baza raportului de expertiză întocmit de expert I., că suprafața terenului expropriat a fost de 38.245 mp (iar nu 38.280 mp), că din această suprafață totală, 12.967 mp sunt ocupați de blocuri de locuințe, 273 mp sunt ocupați de carosabilul străzii G. P., 6.117 mp au fost restituiți și ocupați de alte persoane fizice în baza Sentinței civile nr. 250/1998, iar 18.888 mp de teren sunt liberi de construcții, fiind deținuți de Municipiului București.

Situația juridică a terenului rezultă din cuprinsul Hotărârii C.G.M.B nr. 186/2008, de însușire a inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului București, în anexă la poziția 3.932 fiind menționat parcul în suprafață de 31.000 mp în str. G.. P., aspect confirmat și prin adresa nr. 49.135 din 15 septembrie 2008 emisă de Primăria Sector 3, în conformitate cu care PUG-ul aprobat de C.G.M.B prin Hotărârea nr. 269/2000 pentru terenul din subzona VI-a - parcuri, grădini, scuaruri și fâșii publice.

Raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul L. menționează că pe suprafața de teren liberă (de 18.888 mp) există amenajări specifice traficului pietonal (alei betonate/asfaltate), amenajări cu scop de odihnă și recreere (plantații arbori, bănci lemn, foișoare cu mese și bănci), dar și un spațiu amenajat pentru copii (loc de joacă cu leagăne, tobogane, groapă de nisip etc).

De asemenea, prin Sentința nr. 250 din 09 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea de revendicare formulată de alte persoane fizice, fiind obligat C.G.M.B să le lase acestora în deplină proprietate și posesie terenul de 12.439 mp situat în str. G. P., identificat printr-un raport de expertiză. În baza acestei sentințe, definitive și irevocabile, a fost emisă dispoziția nr. 1.620 din 29 iunie 1998 de către Primăria Municipiului București prin care se restituie acelor persoane fizice terenul menționat.

Expertiza I. menționează că o parte din terenul restituit prin Sentința nr. 250/1998 se suprapune cu terenul revendicat în cauza de față, anume în limita unei suprafețe de 6.117 mp, care este deținută (și) în fapt de beneficiarii hotărârii judecătorești, nemaifiind la acest moment în posesia pârâtului din litigiul pendinte.

Astfel fiind, au fost apreciate ca fondate criticile Municipiul București îndreptate împotriva soluției de restituire în natură a suprafeței de 18.888 mp, constatându-se că pentru întreaga suprafață de teren revendicată există o imposibilitate juridică de restituire în natură, care atrage necesitatea acordării de despăgubiri, drept echivalent al dreptului imposibil de realizat în natură.

Suprafața de 18.888 mp, a cărei restituire în natură a fost dispusă de prima instanță, nu poate fi restituită în natură reclamanților deoarece este afectată de lucrări de utilitate publică, anume parc, potrivit probelor din dosar, situație ce concordă și cu prevederile decretului de expropriere, căci exproprierea s-a făcut tocmai pentru crearea de spații verzi în București.

Apreciind că terenul de 18.888 mp este un bun de uz și interes public, devenind în acest fel domeniu public al unității administrativ teritoriale, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998 (terenul fiind inclus și în inventarul bunurilor din domeniul public al Municipiului București, prin hotărârea C.G.M.B nr. 186/2008), reparația cuvenită persoanei deposedate se impune a fi acordată prin echivalent, aceasta pentru asigurarea unui just echilibru între interesul public și interesul particular.

Împrejurarea că preluarea de către stat a fost una abuzivă nu este de natură a atrage inevitabil restituirea în natură a bunului către proprietarul deposedat, de vreme ce natura însuși a bunului exclude posibilitatea apartenenței acelui bun la proprietatea privată, ci semnifică în mod direct că dreptul persoanei deposedate trebuie recunoscut și prin urmare acordată o reparație corespunzătoare.

Instanța de apel a apreciat că situația afectării celor 18.888 mp unui parc public atrage o imposibilitate juridică de restituire în natură a acestei suprafețe de teren către reclamanți.

Odată constatată încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților, prin preluarea abuzivă, neînsoțită de plata de despăgubiri, se impune acordarea în beneficiul reclamanților a unei despăgubiri adecvate, pentru a așeza lucrurile în ordinea dictată de imperativul respectării art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituția României.

De aceea a fost admisă cererea subsidiară și obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei reprezentând prețul de piață al acestei suprafețe de teren.

Au fost înlăturate ca neîntemeiate criticile apelantului Municipiul București în sensul că cererea reclamanților ar fi devenit inadmisibilă prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, observându-se că aceasta a fost formulată în condițiile dreptului comun guvernat de art. 480 C. civ., fiind anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 ( în anul 2000), motiv pentru care ea rămâne supusă dispozițiilor dreptului comun, chiar dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 confirmând aceasta soluție.

A fost însă considerată întemeiată critica reclamanților apelanți legată de neacordarea despăgubirilor pentru suprafața ce excede celei de 18.888 mp sub motivul că aceștia au formulat oricum o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, arătându-se că, întrucât cererea prezentă a fost formulată anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, ea trebuie soluționată în acord cu dispozițiile legii în vigoare la momentul formulării ei, chiar dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 lăsând reclamanților dreptul de a continua această judecată.

În plus, chiar expertiza I. a realizat și evaluarea terenului revendicat (la suma de 2.506.602 Euro pentru terenul de 38.280 mp, la momentul 27 decembrie 2006), astfel că prima instanță dispunea și de datele necesare soluționării acestei pretenții.

Astfel fiind, cum suprafețele de 12.967 mp și 273 mp sunt afectate de carosabil, blocuri de locuințe, căi de acces și spații verzi aferente, iar suprafața de 6.117 mp se află deja în posesia unor alte persoane fizice, în baza Sentinței civile nr. 250/1998, pârâtul nu poate fi obligat la restituire în natură deoarece nu mai are posesia terenului.

Constatând că și pentru restul suprafeței de teren (diferența dintre suprafața de 18.888 mp și suprafața de 38.245 mp cât a reieșit din reconstituirea fostei proprietăți prin expertiză) există o imposibilitate de restituire în natură, s-a apreciat că se impune admiterea cererii reclamanților formulată în subsidiar, anume de reparare a încălcării dreptului lor de proprietate prin acordarea unor despăgubiri bănești, reprezentând prețul de piață al acestui teren.

Pentru suprafața de 6.117 mp aflată actualmente în posesia unor persoane fizice, instanța de apel a avut în vedere evaluarea făcută de către expertul L. la momentul soluționării apelului, de 16.445.350 Euro (respectiv 430 euro/mp), evaluare necontestată de nici o parte.

Instanța nu a primit solicitarea reclamanților de luare în considerare a evaluării terenului la momentul declarării apelului, neputându-se găsi nici o justificare pentru o asemenea abordare a speței. Chiar dacă de la data formulării apelului până la momentul actual valoarea terenului pe piața imobiliară a suferit o scădere, nu există niciun temei juridic care să atragă considerarea datei declarării apelului ca fiind data relevantă la care ar trebui să se calculeze despăgubirea cuvenită reclamanților.

Prin Decizia nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a constatat nul recursul declarat de reclamantul D. împotriva deciziei sus menționate, a admis recursurile declarate de reclamanții A., B., C. și de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva aceleiași decizii, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Instanța de recurs a reținut că prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate a autoarei lor F. asupra terenului situat în București, teren expropriat prin Decretul nr. 105/1950, ca și a calității lor de succesori în drepturi ai acestei autoare. S-a reținut totodată că s-a făcut dovada identității dintre acest teren și terenul revendicat.

Instanța de apel a constatat corect că preluarea s-a făcut cu încălcarea art. 481 C. civ. și a Constituției în vigoare la acel moment, dar și că, întrucât există o imposibilitate juridică de restituire în natură pentru întreaga suprafață de teren revendicată, acest fapt atrage necesitatea acordării de despăgubiri, drept echivalent al dreptului imposibil de realizat în natură.

Motivul de recurs invocat de pârât, care a vizat legitimarea sa procesual pasivă, și prin care s-a susținut că, întrucât preluarea imobilului s-a făcut de către Statul Român, el este cel care trebuie să-i dezdăuneze pe reclamanți, a fost înlăturat ca nefondat deoarece, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, bunurile care fac parte din domeniul public sau privat al unităților administrativ teritoriale pot fi revendicare de foștii proprietari sau de succesorii acestora, iar potrivit art. 12 alin. (5) din același act normativ "în litigiile referitoare la dreptul de proprietate al bunurilor aflate în posesia unităților administrativ-teritoriale, acestea sunt reprezentate de consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, președintelui consiliului județean sau primarului."

Așadar, în litigiile care pun în discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București, acest organ al administrației publice locale - ca autoritate deliberată și, respectiv Municipiul București - ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.

În speță, s-a stabilit că suprafețele de teren revendicate sunt afectate de carosabil, blocuri de locuințe, căi de acces și spații verzi aferente, astfel că acestea se află în domeniul public și privat al unității administrativ - teritoriale și devin incidente dispozițiile legale menționate, care conferă legitimare procesuală pârâtului din prezenta cauză.

Nu este contradictoriu că, deși instanța de apel a constatat că suprafața de 6.117 mp se află în posesia unor alte persoane fizice, urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 250/1998, a apreciat că este întemeiată pretenția de despăgubire formulată de reclamanți și pentru această suprafață, deși pârâtul nu mai exercită posesia. Instanța a avut în vedere, în mod corect că prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală s-a statuat că reclamanții fac dovada dreptului de proprietate pe care autoarea lor l-a avut asupra imobilului dedus judecății, a calității de continuatori în drepturi și obligații a reclamanților, precum și împrejurarea că există identitate între terenul supus revendicării și cel aflat în patrimoniul autoarei reclamanților, care include și suprafața de 6.117 mp

De asemenea, tot în mod corect curtea de apel a reținut că deși Municipiul București nu mai este posesorul acestei suprafețe de teren, întrucât este succesorul în drepturi al statului expropriator, el trebuie să răspundă față de reclamanți.

Nu există nicio contradicție între argumentul că Municipiul București nu mai este posesorul suprafeței de 6.117 mp și acela că această entitate trebuie să răspundă pentru încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților, din moment ce Municipiului București i s-au transmis, ulterior exproprierii de către Statul Român, toate drepturile aferente bunurilor aflate pe raza sa teritorială și, în mod corelativ, toate obligațiile legate de acestea.

Faptul că CGMB a fost obligat la restituirea suprafeței în discuție către alte persoane fizice, prin Sentința civilă nr. 250/1998, nu exonerează unitatea administrativ teritorială de răspundere față de reclamanți, cât timp acesteia i s-au transmis ulterior exproprierii toate drepturile și obligațiile legate de bunurile expropriate aflate pe raza sa teritorială, iar calitatea reclamanților de proprietari deposedați abuziv prin expropriere pentru terenul din care face parte și suprafața menționată a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei.

În ce privește însă stabilirea cuantumului despăgubirilor și criteriile de determinare a acestui cuantum, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt fondate, deoarece a observat că, prin modul de fixare a obiectivelor expertizei evaluatorii, instanța de apel nu a avut în vedere destinația terenului la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, respectiv "groapă, în suprafață de 2,2800 ha" și "teren în suprafață de 1,5480 ha".

Este necontestat și rezultă cu certitudine și din constatarea expertizei de specialitate efectuate în apel că, după preluare, imobilul a cunoscut diverse transformări și îmbunătățiri, care nu se datorează reclamanților și care evident i-au majorat valoarea, aspect de care instanța nu a ținut seama.

Mai mult, în efectuarea expertizei, expertul s-a raportat dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși acțiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a acesteia și are ca obiect revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2006*.

Instanța de rejudecare a suplimentat probatoriile, pentru a da curs îndrumărilor instanței de casare, efectuând adrese către Primăria Sectorului 3 București - Direcția Urbanism și Amenajarea Teritoriului, Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București, pentru a obține informații despre efectuarea lucrărilor de amenajare a terenului pe zona de parc, prin umplerea gropii de 2,28 ha și despre cuantumul acestor lucrări, pentru a fi avute în vedere la evaluarea terenului în litigiu și calcularea despăgubirilor cuvenite reclamanților. În același scop, s-a pus în sarcina apelantului pârât obligația de a dovedi lucrările de umplere a gropii și valoarea acestora.

S-a efectuat un supliment la raportul de expertiză întocmit de instanța de apel în al doilea ciclu procesual pentru determinarea valorii de circulație a terenului, prin luarea în considerare a destinației pe care a avut-o bunul la data preluării și fără a fi avute în vedere amenajările existente în prezent pe teren, precum și de a se constata dacă groapa în suprafață de 2,28 ha, așa cum este evidențiată în decretul de expropriere, a fost amenajată prin reumplerea acesteia sau dacă a fost amenajată cu mobilier urban specific.

La termenul din 30 octombrie 2012, intimatul reclamant D. a depus la dosar o "declarație de renunțare parțială la drepturi", prin care a arătat că înțelege să dea eficiență convenției de partaj autentificată sub nr. 674 din 13 martie 2006 și să-și realizeze drepturile, la care renunță în prezenta cauză, pe calea unui alt proces declanșat la Tribunalul București.

Prin Decizia nr. 189 din 28 mai 2013 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate împotriva Sentinței civile nr. 399 din 25 februarie 2008 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea principală în revendicare, a admis cererea de despăgubiri, formulată în subsidiar; a obligat pârâtul Municipiul București la plata, către reclamanți, a sumei totale de 13.768.200 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru terenul în suprafață de 38.245 mp situat în București.

Instanța de apel, în rejudecare, a reamintit că, în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate a autoarei lor F. asupra terenului situat în București, teren expropriat prin Decretul nr. 105/1950, ca și a calității lor de succesori în drepturi ai acestei autoare. S-a reținut totodată că s-a făcut dovada identității dintre acest teren și terenul revendicat.

Totodată, prin Decizia civilă nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în cel de al doilea ciclu procesual, s-a apreciat ca fiind corectă constatarea caracterului abuziv al preluării terenului de către stat, precum și reținerea imposibilității juridice de restituire în natură pentru întreaga suprafață de teren revendicată, fapt care atrage necesitatea acordării de despăgubiri, drept echivalent al dreptului imposibil de realizat în natură.

Instanța de casare a mai reținut ca fiind corectă și reținerea legitimării procesual pasive a pârâtului Municipiul București, în raport de dispozițiile art. 6 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, din care rezultă că în litigiile care pun în discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București, acest organ al administrației publice locale - ca autoritate deliberată și, respectiv Municipiul București - ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.

S-a stabilit că suprafețele de teren revendicate sunt afectate de carosabil, blocuri de locuințe, căi de acces și spații verzi aferente, astfel că acestea se află în domeniul public și privat al unității administrativ - teritoriale și devin incidente dispozițiile legale menționate, care conferă legitimare procesuală pârâtului din prezenta cauză.

De asemenea, s-a stabilit că Municipiului București are calitate procesual pasivă și pentru suprafața de 6.117 mp, apreciindu-se că prin obligarea CGMB la restituirea suprafeței în discuție către alte persoane fizice, prin Sentința civilă nr. 250/1998, unitatea administrativ teritorială nu a fost exonerată de răspundere față de reclamanți, cât timp acesteia i s-au transmis ulterior exproprierii toate drepturile și obligațiile legate de bunurile expropriate aflate pe raza sa teritorială, iar calitatea reclamanților de proprietari deposedați abuziv prin expropriere pentru terenul din care face parte și suprafața menționată a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei.

S-a arătat că toate aceste dezlegări, din cele două decizii de casare anterioare, sunt obligatorii în rejudecare prin efectul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., rămânând instanței de rejudecare, față de aspectele tranșate cu putere de lucru judecat și de îndrumările instanței de casare, să stabilească exclusiv cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, prin raportare la criterii precum destinația terenului la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, respectiv "groapa, în suprafață de 2,2800 ha" și "teren în suprafață de 1,5480 ha", precum și de eventualele îmbunătățiri, care nu se datorează reclamanților și care evident i-au majorat valoarea.

Probatoriile suplimentare ordonate în rejudecare pe acest aspect au relevat că autoritățile administrației locale (CGMB - Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București) nu dețin informații sau documente referitoare la valoare lucrărilor efectuate pentru umplerea gropii de 2,28 ha, instanța de apel concluzionând că apelantul pârât nu a dovedit lucrările de umplere a gropii de 2,28 ha, evidențiată în decretul de expropriere, lucrările de îmbunătățiri menționate în adresele comunicate instanței fiind ulterioare promovării acțiunii de față și nefiind de natura celor ce interesau în cauză.

Suplimentul la raportul de expertiză, întocmit de expert tehnic judiciar ing. L., a stabilit valoarea de piață a terenului la suma de 13.768.200 euro, fără luarea în calcul a amenajărilor specifice parcului (alei, sistem de iluminat specific, sistem de irigații etc), terenul nefiind comparat cu proprietăți similare, ci cu terenuri încadrate în prezent în categoria intravilan, construibil.

La stabilirea valorii de circulație, expertul a avut în vedere și destinația bunului imobil la data exproprierii, care era de teren de exploatare, precum și aceea de groapă, pentru suprafața de 2,28 ha. Față de planul întocmit la data exproprierii, s-a constatat că a fost executată parțial umplutură, însă, în lipsa unor documente din care să rezulte aceste lucrări, expertul a fost în imposibilitate de a le evalua și a le stabili întinderea.

Instanța de apel a dat eficiență acestui mijloc de probă, apreciind că reclamanților li se cuvin despăgubiri pentru terenul în suprafață totală de 38.245 mp în cuantumul stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză, întocmit la momentul rejudecării apelurilor de față, respectiv de 13.768.200 euro.

Instanța de apel nu a dat eficiență cererii formulate de reclamantul D. la termenul din 30 octombrie 2012, intitulată "declarație de renunțare parțială la drepturi", apreciind că, din modul de redactare al acesteia, se înțelege că această parte a dorit să se dea eficiență convenției de partaj autentificată sub nr. 674 din 13 martie 2006 și să-și realizeze drepturile, la care renunță în prezenta cauză, pe calea unui alt proces declanșat la Tribunalul București, că voința reclamantului nu a fost aceea de a renunța la drept, în caz contrar, procedura judiciară demarată pentru aceleași drepturi fiindu-i închisă, ca efect al renunțării la drept. Astfel fiind, drepturile asupra cărora a statuat prin decizia sa au vizat pe toți reclamanții și bunul în întregul său.

Prin Decizia nr. 846 din 13 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtului Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei anterior arătate, pe care a casat-o în parte și a trimis cauza spre rejudecarea cererii de despăgubiri; a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D. împotriva aceleiași decizii și a păstrat celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Instanța de recurs a înlăturat critica reclamantului D. referitoare la greșita respingere a cererii de renunțare parțială la drepturi, dar și pe aceea referitoare la stabilirea greșită a obligației de despăgubire în numerar, în condițiile în care anterior pronunțării decizie intrase în vigoare Legea nr. 165/2013, care ar admite restituirea în numerar numai în cazul hotărârilor definitive "de facto" la data apariției legii, reținându-se că instanța de apel a rămas în pronunțare la data de 14 mai 2013 și a amânat pronunțarea la 21, respectiv la 28 mai 2013, când a pronunțat decizia atacată. Legea nr. 165 din 16 mai 2013, publicată în M.Of. nr. 278 din 17 mai 2013, a intrat în vigoare la data de 20 mai 2013, astfel încât nu este reală susținerea recurentului reclamant, cum că ar fi intrat în vigoare anterior pronunțării, deci, în mod corect, nu a fost aplicată de către instanța de apel.

Instanța de recurs a înlăturat și critica potrivit căreia terenul în litigiu aparține domeniului public, deoarece reclamantul D. nu a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, încălcând astfel principiul "non omisso medio".

Referitor la recursul pârâtului Municipiului București, instanța de recurs a reținut că aspectele privind identificarea terenului supus revendicării, stabilirea identității dintre acest teren și cel aflat în patrimoniul autoarei reclamanților, ca și dovada dreptului de proprietate pe care autoarea lor l-a avut asupra terenului, a calității de continuatori în drepturi și obligații a reclamanților sau cele referitoare la prescrierea dreptului la acțiune la momentul promovării cererii de chemare în judecată și la temeiul juridic și cauza acțiunii au intrat în puterea lucrului judecat prin cele două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în ciclurile procesuale anterioare (Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 și Decizia nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011).

Trimiterea cauzei spre rejudecare s-a dispus, în mod expres, numai în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor și criteriile în raport de care s-a stabilit acest cuantum. Așadar, limitele rejudecării au fost determinate, în mod clar, de instanța de casare.

Decizia nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut că instanța de apel nu a avut în vedere destinația terenului la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, respectiv "groapă, în suprafață de 2,2800 ha" și "teren în suprafață de 1,5480 ha". S-a reținut, în acest context, că este necontestat și rezultă cu certitudine și din constatările expertizei de specialitate efectuate în apel că, după preluare, imobilul a cunoscut diverse transformări și îmbunătățiri, care nu se datorează reclamanților și care evident i-au majorat valoarea, aspect de care instanța nu a ținut seama. Din acest motiv s-a dat indicația instanței de trimitere de a stabili care este contravaloarea despăgubirilor cuvenite reclamanților în raport de destinația terenului la data preluării.

S-a apreciat însă că indicațiile instanței de casare nu au fost respectate de instanța de rejudecare, care a tranșat aspectul referitor la despăgubirile cuvenite reclamanților, în sensul că acestea se datorează pentru terenul în suprafață totală de 38.245 mp, în cuantumul stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit la momentul rejudecării apelurilor, moment la care s-a și calculat cuantumul despăgubirilor la suma de 13.768.200 euro.

Rejudecând în aceste limite, fără a ține seama de decizia de casare, s-a apreciat că instanța de apel nu a lămurit starea de fapt a procesului și, în același timp, a depășit limitele învestirii sale.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2006**.

Instanța de rejudecare, în raport de dispozițiile deciziei de casare a dispus suplimentarea probatoriului, încuviințând apelantului pârât administrarea unei expertize geotehnice a terenului care să determine structura, forma și destinația terenului la data preluării, respectiv existența lucrărilor de reumplere a gropii tehnologice. S-a încuviințat o nouă expertiză imobiliară evaluatorie pentru determinarea valorii de circulație a terenului în raport de destinația lui de la momentul preluării în proprietatea statului, la momentul mai 2008 și în prezent.

S-a dispus administrarea probei cu noi înscrisuri în sarcina apelantului pârât, pentru a dovedi lucrările de umplere a gropii și valoarea acestora (la dosar nedepunându-se alte înscrisuri).

La termenul de judecată din 28 septembrie 2015, instanța de apel a respins cererile formulată de către apelantul pârât de completare a raportului de expertiză geotehnică deoarece expertul nu ar fi avut în vedere documente în raport de care ar rezulta lucrările de reumplere a suprafeței de teren de 2,28 ha fostă groapă și care s-ar afla la Arhivele Naționale, cererea de efectuare a unei noi expertize topografice care să identifice suprafața și forma terenului dobândit de autoarea apelanților reclamanți deoarece din raportul geotehnic ar rezulta o altă suprafață de teren decât cea determinată prin raportul de expertiză topografică efectuat de către expert I., și cererea de constituire a completului prin participarea procesuală a procurorului pentru motivele indicate în cuprinsul încheierii de ședință.

La termenul de judecată din 28 septembrie 2015, instanța de apel, în raport de decesul apelantei reclamante C. survenit de 28 septembrie 2015, a luat act de preluarea calității de succesoare în drepturile procesuale ale acesteia de apelanta reclamantă A., dată fiind calitatea sa de moștenitoare a defunctei (potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 29 din 01 octombrie 0215 emis de către Biroul Individual Notarial M.).

La același termen de judecată apelantul pârât a formulat o nouă cerere de administrare a unei noi expertize topografice care să identifice suprafața terenului dobândit de autoarea apelanților reclamanți deoarece din raportul geotehnic ar rezulta o altă suprafață de teren decât cea determinată prin raportul de expertiză topografică efectuat de către expert I., o cerere de încuviințare ca obiectiv suplimentar al expertizei de evaluare imobiliară calcularea costurilor suportate de apelantul pârât pentru umplerea gropii și pentru amenajarea și îmbunătățirea terenului, iar apelanții reclamanți au solicitat ca în situația în care se încuviințează acest obiectiv suplimentar în favoarea apelantului pârât să li se încuviințeze ca obiectiv suplimentar costurile de ridicare a adăugirilor făcute în baza celor două umpleri ce au determinat scăderea valorii terenului, construibil la data naționalizării, iar intimatul reclamant D. a solicitat stabilirea valorii terenului la data exproprierii, respectiv în anul 1950, cereri ce au fost respinse pentru motivele indicate în cuprinsul încheierii de ședință.

La termenul din 14 martie 2016, la solicitarea d-nei expert N., instanța de apel a lămurit obiectivele expertizei evaluatorii dispuse la termenul de judecată din 17 noiembrie 2014 (în sensul că acestea constau în determinarea valorii de circulație a terenului în raport de destinația lui de la momentul preluării în proprietatea statului, la momentul mai 2008 și la data efectuării raportului, suprafața de evaluat fiind cea stabilită cu putere de lucru judecat prin deciziile de casare anterioare, respectiv cea determinată prin raportul de expertiză topografic efectuat de expert I.)

A fost depusă la dosar expertiza în specialitatea evaluare imobiliară efectuată de expert N. și răspunsul expertului la obiecțiunile încuviințate părților.

La termenul din 13 ianuarie 2017, apelantul pârât a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București față de cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri și cea a inadmisibilității cererii, susținând că în cauză este aplicabilă Legea nr. 165/2013.

Prin Decizia nr. 52/A din 27 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București și a inadmisibilității acțiunii, a admis apelurile formulate împotriva Sentinței civile nr. 399 din 25 februarie 2008 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de despăgubiri, a obligat pârâtul la plata, către reclamante, a sumei totale de 7.992.268 Euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru terenul de 38.245 mp situat în București; a respins cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expertul O., a admis cererea formulată de expert N. și a majorat onorariul de expertiză tehnică judiciară construcții cu suma de 1.500 lei, în sarcina apelanților în cote egale; de asemenea, a respins cererea apelanților-reclamanți privind cheltuielile de judecată în apel.

În considerentele hotărârii, instanța de rejudecare a reținut, în esență, cu referire la excepția inadmisibilității acțiunii, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, că prezentei cereri de chemare în judecată formulate pe calea dreptului comun la data de 20 ianuarie 2000 (așadar, anterior legilor speciale reparatorii reprezentate de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013) nu îi sunt aplicabile dispozițiile legilor speciale ulterioare care stabilesc o procedură administrativă obligatorie prealabilă, drept condiție a unei acțiuni în justiție. De fapt, inadmisibilitatea acțiunii în raport de Legea nr. 10/2001, ca și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București au fost soluționate de instanțe anterior, respectiv prin Decizia nr. 449/2010 a Curții de Apel din cel de-al doilea ciclu procesual și prin considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8.206/2011, trecând în puterea lucrului judecat. Cererii de despăgubiri ce face obiectul rejudecării în apel în al patrulea ciclul procesual nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 165/2013 deoarece, din interpretarea gramaticală sistematică și logică a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 3 și 4, legea nouă este aplicabilă în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist aflate în procedura administrativă prevăzută de legile speciale reparatorii, respectiv a Legii nr. 10/2001, Legii nr. 18/1991, O.U.G. nr. 94/2000, O.U.G. nr. 83/1999, Legii nr. 247/2005, ceea ce nu este cazul în speță unde procedura administrativă a notificării formulate de către apelanți în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost suspendată ca urmare a opțiunii manifestate de aceștia în sensul soluționării acțiunii pe calea dreptului comun.

Intrarea în vigoare a noului act normativ - Legea nr. 165/2013 - la circa 13 ani de la data promovării acțiunii nu atrage inadmisibilitatea acțiunii formulate pe calea dreptului comun, care se apreciază în raport de prevederile legale incidente la data formulării acțiunii .

Inadmisibilitatea acțiunilor având ca obiect prețul de piață al imobilelor preluate abuziv, formulate pe calea dreptului comun, statuată de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2011 se referea la acțiunile formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este cazul în speță, unde acțiunea a fost introdusă la data de 22 ianuarie 2000.

Pe fondul cauzei, s-a arătat din nou și de către această instanță că este stabilit cu putere de lucru judecat în cauză, încă din primul ciclu procesual, respectiv prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală, că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei F. asupra terenului situat în București, teren expropriat prin Decretul nr. 105/1950, și a calității lor de succesori în drepturi ai acesteia, respectiv că s-a făcut dovada identității dintre acest teren și terenul revendicat.

Totodată, prin Decizia civilă nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în al doilea ciclu procesual, s-au menținut statuările deciziei din apel referitoare la constatarea caracterului abuziv al preluării terenului de către stat, precum și cele relative la imposibilitatea juridică de restituire în natură a întregii suprafețe de teren revendicată, fapt care justifică acordarea de despăgubiri, drept echivalent al dreptului imposibil de realizat în natură.

Instanța de casare a mai reținut ca fiind corectă și reținerea legitimării procesual pasive a pârâtului Municipiul București și CGMB, în raport de dispozițiile art. 6 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, și a stabilit că suprafețele de teren revendicate sunt afectate de carosabil, blocuri de locuințe, căi de acces și spații verzi aferente, astfel că acestea se află în domeniul public și privat al unității administrativ - teritoriale și devin incidente dispozițiile legale menționate, care conferă legitimare procesuală pârâtului din prezenta cauză.

S-a reținut că Municipiul București are calitate procesual pasivă și pentru suprafața de 6.117 mp, înstrăinați unor persoane fizice, apreciindu-se că prin obligarea CGMB la restituirea suprafeței în discuție către alte persoane fizice, prin Sentința civilă nr. 250/1998, unitatea administrativ teritorială nu a fost exonerată de răspundere față de reclamanți, cât timp acesteia i s-au transmis ulterior exproprierii toate drepturile și obligațiile legate de bunurile expropriate aflate pe raza sa teritorială, iar calitatea reclamanților de proprietari deposedați abuziv prin expropriere pentru terenul din care face parte și suprafața menționată a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei.

Cererea principală de restituire în natură a terenului a fost soluționată definitiv, în sensul respingerii ca neîntemeiată, prin Decizia civilă nr. 189/2013 a Curții de Apel București, în al treilea ciclu procesual în apel, (prin care sentința nr. 399/2008 a Tribunalului București Secția a III a civilă a rămas definitivă), și irevocabil prin Decizia civilă nr. 846/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie prin care hotărârea de apel s-a casat în parte, doar sub aspectul cererii de despăgubire, cerere subsidiară ce face obiectul rejudecării în prezent.

Suprafața terenului a fost determinată prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert I. în al doilea ciclu de rejudecare a cauzei în fața tribunalului, ca fiind de 38.245 mp, (iar nu 38.280 mp cum ar rezulta din decretul de expropriere sau de 31.500 cum apreciază expertul geolog și apelantul pârât), iar situația sa juridică a rezultat din coroborarea raportului de expertiză topografică menționat cu adresele primăriei Municipiului București, Primăriei sectorului 3, a hotărârilor CGMB și a celorlalte înscrisuri administrate în faza apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, în raport de care, s-a stabilit că din totalul terenului: suprafața de 12.967 mp teren este ocupată de blocuri de locuințe, suprafața de 273 mp ocupată de carosabilul str. G. P.; suprafața de 6.117 mp restituită și ocupată de către alte persoane fizice în baza Sentinței civile nr. 250/1998; suprafața de 18.888 mp teren liberă de construcții, având însă destinația de parc, și fiind afectată de lucrări de utilitate publică și deținută de Municipiului București.

Atât întinderea dreptului apelanților reclamanți, cât și situația juridică a terenului au fost avute în vedere la pronunțarea ultimelor două decizii de casare, trecând în puterea lucrului judecat, instanțele de casare stabilind ca instanța de rejudecare să determine exclusiv cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților în raport de destinația terenului la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, respectiv "groapă, în suprafață de 2,2800 ha" și "teren în suprafață de 1,5480 ha", precum și de eventualele îmbunătățiri, care nu se datorează reclamanților și care i-au majorat valoarea.

Astfel fiind, obiectul rejudecării în etapa procesuală a apelului constă în examinarea criticilor apelanților reclamanți și ale apelantului pârât raportate la cererea subsidiară de restituire prin echivalent a terenului, teren expropriat autoarei apelanților reclamanți, F., prin Decretul nr. 105/1950, și care avea destinația, la momentul exproprierii, de 2,28 ha groapă și de 1,5480 ha teren.

Pornind de la dezlegările instanței de recurs din cea din urmă decizie de casare, instanța de rejudecare a încuviințat pârâtului administrarea unei expertize geotehnice a terenului (stabilind ca obiective: identificarea structurii, formei și destinației terenului la data preluării acestuia, respectiv a lucrărilor de reumplere a gropii tehnologice) și a unei noi expertize imobiliare evaluatorii (pentru determinarea valorii de circulație a terenului în raport de destinația lui de la momentul preluării în proprietatea statului, la momentul mai 2008 și în prezent).

Din raportul de expertiză judiciară geotehnică a terenului efectuat de expert O. a rezultat, urmare a forajelor geotehnice efectuate, că umplerea gropii aflată pe fosta proprietate a F. din terenul situat în București, s-a realizat într-o primă etapă cu umpluturi de materie vegetală, peste care s-au depus ulterior umpluturi necompactate de diverse materiale de construcție (molozuri) rezultate din lucrările de dezafectare a clădirilor bombardate în timpul celui de-al doilea război mondial, și din construcția blocurilor; s-a concluzionat că forma terenului de 38.245 mp este cvasi-dreptunghiulară, că la data naționalizării acesta era construit în proporție de 40,4 %, că terenul este unul natural de fundare; s-a stabilit că terenul din partea de nord era, chiar la data exproprierii, favorabil construirii, că groapa din zona centrală și de sud a terenului expropriat a fost umplută cu"gunoaie de origine vegetală" apoi cu resturi de molozuri, că existența gropii era compatibilă la data exproprierii cu posibilitatea edificării unor blocuri de P+10 nivele; groapa ce făcea parte din teren nu avea înțelesul de"groapă tehnologică" că la data exproprierii întregul teren expertizat era pe deplin construibil. Expertul a concluzionat că de