ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 201/RC/2016

Deliberând asupra recursului în casație, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 726 din data de 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2006*, printre altele, s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004, art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 și art. 7 din Legea nr. 39/2003, apreciindu-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de care este acuzat.

Prin Decizia penală nr. 1156 din 7 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Structura Centrală și de partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 726 din data de 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2006*, a desființat hotărârea apelată și, în rejudecare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., cu privire la inculpatul A. a dispus următoarele:

- în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată în art. 279 alin. (1) cu referire la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004 și art. 367 alin. (1) C. pen.;

- în baza art. 279 alin. (1) cu referire la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de utilizare a informației privilegiate;

- în baza art. 367 alin. (1) C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa principală de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și k) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat;

- în baza art. 39 C. pen., art. 45 alin. (1) C. pen., a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită cu 4 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 2 ani și 4 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și k) C. pen.;

- în baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a), b) și k) C. pen.

În esență, pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că inculpatul A. a utilizat la data de 7 aprilie 2004, informația privilegiată privind termenii și condițiile în care urmează să se desfășoare operațiunile de tranzacționare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA din data de 7 aprilie 2004, dezvăluită anterior datei de 1 aprilie 2004, de inculpatul D., a utilizat această informație în avantajul propriu, sprijinind, totodată, prin activitățile sale grupul infracțional organizat inițiat de inculpatul D., operațiunile de cumpărare vânzare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA subsumându-se scopului grupului infracțional organizat de obținere, în mod ilicit, de importante beneficii financiare, prin influențarea și menținerea unui nivel artificial al prețului de deschidere la data de 7 aprilie 2004 și ulterior, prin operațiuni manipulative privind vânzarea-cumpărarea acțiunilor cu simbolul SC C. SA.

Inculpatul A. a semnat cu SC E. SA cererea de deschidere de cont și contractul de intermediere la data de 06 aprilie 2004 cu o zi înainte de 07 aprilie 2004, prima zi de listare la bursă a acțiunilor simbol SC C. SA.

La data de 07 aprilie 2004, inculpatul a cumpărat un pachet de 13.696.000 acțiuni la prețul de 300 lei/acțiune, 6.695.000 acțiuni au fost cumpărate de la SSIF F. SA vândute de SC G. Ltd Cipru, iar 7.101.000 acțiuni de la alte H.-uri. Din istoricul ordinelor de bursă introduse în sistemul de tranzacționare la data de 07 aprilie 2004 a rezultat că ordinele care au generat tranzacțiile dintre SSIF F. SA pentru vânzătorul SC G. Ltd Cipru și SSIF E. SA pentru cumpărătorii I. și A. au fost introduse în sistem aproape simultan, respectiv la 10:30:13 AM și 10:30:30 AM. Inculpatul A. a prezentat documente justificative ale împrumutului sumelor de bani necesare achiziționării acțiunilor simbol SC C. SA, încheiate la data de 7 aprilie 2004 cu persoane juridice din domeniul furnizării televiziunii prin cablu.

Instanța a reținut că din documentele prezentate nu s-a putut stabili când au fost redactate și înaintate celor trei societăți de cablu din Constanța (SC J. SRL, SC K. SRL și SC L. SRL), documentele justificative ale împrumuturilor nefiind înregistrate și datate la momentul primirii și nici nu s-a putut stabili prin ce mijloace au parvenit. La data de 13 mai 2004 au fost legalizate semnăturile traducătorului în lipsa documentelor originale a căror traducere s-a efectuat.

S-a apreciat că toate aceste elemente sunt de natură să facă dovada că documentația fost depusă după declanșarea anchetei de către M. cu privire la modul de derulare a tranzacțiilor cu acțiuni SC C. SA.

Din analiza acestor documente a rezultat că la data de 31 martie 2004, printr-un comunicat de presă, Bursa de Valori București a anunțat că s-a hotărât admiterea la cotă a SC N. SA, fără a se preciza data primei zile de tranzacționare.

La data de 01 aprilie 2004, prin aceeași modalitate, Bursa de Valori București a informat că tranzacționarea acțiunilor SC C. SA va începe pe data de 07 aprilie 2004.

La data de 31 martie 2004, comitetul director al SC O. SRL întrunit la sediul administrativ din Insulele Virgine Britanice, SC P. SRL, SC R. SRL, a hotărât acordarea unui împrumut de 120.000 dolari SUA inculpatului A., data tragerii fiind data de 07 aprilie 2004 sau anterior acestei date. SC O. SRL are același sediu administrativ ca și al SC T. SRL, o altă societate care a acordat un împrumut inculpatului.

Din documentul intitulat Decizia Adunării directorilor a rezultat că aceasta ar fi avut loc la data de 31 martie 2004, când s-a hotărât acordarea unui împrumut către inculpatul A., în valoare de 30.000 dolari SUA.

În cadrul contractului de împrumut încheiat cu SC O. SRL - Insulele Virgine la data de 04 aprilie 2004, se menționează că împrumutul urmează a fi plătit în contul SC E. SA deschis la SC S. SRL, iar contractul de intermediere dintre inculpatul A. cu societatea de servicii de investiții financiare SSIF E. SA a fost încheiat la data de 06 aprilie 2004.

Instanța a reținut că U. s-a sesizat cu privire la tranzacțiile comerciale ale celor trei societăți de cablu din Constanța.

Toate acțiunile cu simbol SC C. SA achiziționate în prima zi de listare la Bursă au fost vândute de inculpatul A. în zilele de 14 aprilie 2004 și 15 aprilie 2004 la prețul mediu de 619 lei/acțiune, respectiv 631 lei/acțiune. Contravaloarea acțiunilor cumpărate a fost 4.131.580.180 lei, iar contravaloarea netă a acțiunilor vândute a fost de 8.506.855.457 lei (informare din 02 aprilie 2005 U. - vol. 47 d.u.p.).

Curtea de apel a reținut că, din materialitatea acțiunilor întreprinse de inculpatul A. a rezultat că acesta a cunoscut detaliile ”operațiunii” organizate de tranzacționare a acțiunilor simbol SC C. SA în prima zi de listare la bursă, prin conturile controlate de grupul de interese SC N. SA reprezentat de inculpatul D., precum și acțiunile concertate, întreprinse ulterior în vederea controlării evoluției prețurilor acțiunilor cu simbol SC C. SA, operațiuni manipulative care prin lansarea în mod concertat de ordine și efectuarea de tranzacții având ca obiect volume mari de acțiuni cu simbol SC C. SA aflate la dispoziția membrilor grupului au condus la creșterea prețului acestora în mod artificial, cu consecințe grave asupra percepției celorlalți investitori pe piața reglementată.

Inculpatul A. a valorificat informațiile primite de la inculpatul D. anterior primei zile de listare la Bursă în avantajul propriu participând, la data de 07 aprilie 2004, prima zi de listare la Bursă a acțiunilor SC C. SA, prin intermediul SC E. SA la operațiunea concertată, organizată de tranzacționare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA. Anterior, a întreprins demersuri pentru a depune sumele corespunzătoare cumpărării unui important volum de acțiuni prin recurgerea de împrumuturi de la societăți de cablu din Constanța, având asociați comuni societăți off-shore, sumele împrumutate fiind creditate pe seama inculpatului A. în contul deschis la SC E. SA, la data de 01 aprilie 2004, în condițiile în care contractul de intermediere și cererea de deschidere de cont s-au încheiat la 06 aprilie 2004. Prin cumpărarea acțiunilor de la SC G. Ltd Cipru și ulterior prin vânzarea la scurt timp, în ședințele din 14 aprilie 2004 și 15 aprilie 2004 în contextul dovedit al existenței operațiunilor manipulative concertate întreprinse de inculpații D., V. și X., Curtea a reținut că inculpatul A. a sprijinit grupul infracțional organizat. Relevantă în acest sens a fost apreciată convorbirea telefonică din data de 06 aprilie 2004, orele 08

16

a.m., între inculpatul D. și inculpatul A.

Curtea a apreciat că inculpatul A. a avut interese economice comune cu inculpatul D., făcând parte din trustul de presă ”x”, deținând împreună calitatea de asociat/administrator în cadrul următoarelor societăți comerciale: SC Z. SRL, SC Y. SA, SC A.A. SA, SC B.B. SRL, SC C.C. SRL, SC D.D. SRL, SC E.E. SRL, SC F.F. SRL, SC G.G. SA, fiind totodată în relații strânse de prietenie.

În aplicarea art. 5 C. pen., Curtea a identificat ca fiind mai favorabile inculpatului dispozițiile N.C.P. chiar dacă, potrivit C. pen. anterior, termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-a împlinit pentru infracțiunea de utilizare a informațiilor privilegiate. S-a apreciat că pentru infracțiunea de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui grup infracțional organizat, legea veche prevede limite mari de pedeapsă, de la 5 la 20 de ani, în timp ce noua lege are limite mai reduse de pedeapsă pentru această infracțiune și, chiar prin aplicarea tratamentului sancționator în cazul concursului de infracțiuni care impune aplicarea unui spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă aplicată, s-ar ajunge la o pedeapsă mult mai redusă.

În raport cu C. pen. identificat în cauză ca fiind legea mai favorabilă aplicabilă inculpatului, Curtea a procedat la încadrarea juridică a faptelor în noile texte de lege prin mecanismul schimbării încadrării juridice, conform art. 386 alin. (1) C. proc. pen., și a dispus condamnarea inculpatului.

Împotriva acestei decizii au formulat cerere de recurs în casație inculpații A., H.H., I.I., J.J., K.K., L.L., M.M., N.N. și partea responsabilă civilmente SC N. SA.

Prin Încheierea nr. x/RC din 9 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006*, au fost admise

în principiu doar

cererile de recurs în casație formulate de inculpații A., H.H., I.I. și J.J. și au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de recurs în casație formulate de inculpații K.K., L.L., M.M., N.N. și de partea responsabilă civilmente SC N. SA.

Pentru soluționarea pe fond a recursului în casație s-a format Dosarul nr. x/1/2015. Prin încheierea din 9 iunie 2015, cauza a fost disjunsă în ce privește soluționarea recursului în casație formulat de inculpatul A., formându-se Dosarul de față, nr. x/1/2015.

Recursurile în casație formulate de inculpații H.H., I.I. și J.J. au fost soluționate prin Decizia penală nr. 233/RC din 25 iunie 2015 pronunțată în Dosarul inițial, nr. x/1/2015.

În ce privește recursul în casație formulat de inculpatul A., se constată că prin Încheierea de admitere în principiu nr. x/RC din 9 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006*, s-au reținut următoarele:

Inculpatul condamnat A. a formulat cererea de recurs în casație în termenul legal de 30 zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și aceasta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., precum și condiția prevăzută de 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și motivarea acestora.

Referitor la condiția prevăzută în art. 440 alin. (2) teza finală C. proc. pen., s-a reținut că inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. alin. (1) pct. 1, pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.

Înalta Curte a constatat că se circumscrie cazului de casare invocat critica formulată (nerespectarea dispozițiilor legale privind competența după calitatea persoanei atunci când judecata a fost efectuată de către o instanță inferioară în grad celei legal competente), astfel că, fiind îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., sub acest aspect, recursul în casație a fost declarat admisibil în principiu.

În esență, s-a constatat că toate aceste critici se circumscriu doar aparent cazului prev. de art. 438

alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

, întrucât, în realitate, ceea ce se contestă este

situația de fapt stabilită de instanța de apel,

solicitându-se o reevaluare a materialului probator administrat și înlăturarea unor probe obținute în mod nelegal, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare, situație în care cererea de recurs în casație este în mod vădit nefondată.

Înalta Curte a constatat că motivul de recurs nu se circumscrie dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care sunt de strictă interpretare și care vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermițând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecințe asupra cuantumului pedepsei.

Reținând că motivul invocat nu poate fi cenzurat din perspectiva niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte a constatat că sub aspectul analizat, recursul este în mod vădit nefondat.

Cu ocazia soluționării pe fond a recursului în casație, recurentul A. a formulat mai multe cereri privind excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale, două dintre acestea fiind admise, cu consecința sesizării Curții Constituționale.

Astfel, prin încheierea din 9 iunie 2015, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (2), art. 440 alin. (1) și (2) raportat la art. 439 alin. (2)-5 C. proc. pen.

Anterior, prin încheierea din 28 aprilie 2015 (pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40

alin. (1)

și (

2

)

și art. 48

alin. (2)

C. proc. pen.

Ulterior, prin încheierea din 12 aprilie 2016 (pronunțată după disjungere, în Dosarul nr. x/1/2015), Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10

alin. (1)

și (

3

)

din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 135/2010

.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 19/2016 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 233 din 30 martie 2016), a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a disp. art. 40 alin. (1) și (2) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 731/2016 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 111/9 februarie 2017), Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10

alin. (1)

din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 135/2010

privind

C. proc. pen.

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale invocată de recurentul A.. Prin aceeași decizie, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor și s-a constatat că dispozițiile art. 10

alin. (3)

din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 135/2010

, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Recurentul a formulat și o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,

în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, sub două aspecte:

- dacă deputații și senatorii pot fi judecați, în căile de atac, de alte instanțe de judecată decât Înalta Curte de Casație și Justiție în cazurile în care, anterior dobândirii mandatului de parlamentar, a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță;

- modul de calcul al termenului de prescripție specială a răspunderii penale în situația în care a fost sesizată Curtea Constituțională.

Cererea a fost respinsă ca nefondată (încheierea din 2 mai 2017), raportat la obiectul cauzei - recurs în casație - și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte apreciind că nu este necesară sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru tranșarea problemelor de drept care au fost invocate.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 475 C. proc. pen.: „

Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În dezacord cu susținerile reprezentantului Ministerului Public, Înalta Curte a apreciat că nu se poate constata inadmisibilitatea sesizării pe motiv că obiectul pricinii îl constituie un recurs în casație și dezlegarea chestiunii de drept nu vizează ”fondul cauzei”. În primul rând, dispozițiile art. 475 C. proc. pen. nu impun o asemenea limitare. Pe de altă parte, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție dezvoltată în materia hotărârilor prealabile a conturat posibilitatea sesizării și pentru dispoziții legale ce vizează chestiuni procedurale, indiferent de stadiul cauzei (deci și în recurs în casație), atunci când respectivele aspecte procedurale influențează soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (Deciziile nr. 11/2014, nr. 2/2015, nr. 5/2015, nr. 17/2016, nr. 21/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

În speță, cererea fost apreciată ca nefondată, nefiind îndeplinită una din condițiile prev. de art. 475 C. proc. pen., respectiv aceea ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de dezlegarea dată chestiunilor de drept invocate.

Cu privire la aspectele a căror lămurire a fost solicitată în prezenta cauză, se constată, fie că nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăți de interpretare a normei de incriminare sau de opinii divergente exprimate în acest sens și argumentate din punct de vedere juridic (chestiunea competenței după calitatea persoanei în căile de atac), fie că nu poate face obiectul analizei în recurs în casație, așa încât nu are influență asupra soluționării pe fond a căii extraordinare de atac (problema prescripției).

Mai trebuie precizat că argumentul apărării privind practica neunitară nu este pertinent pentru cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, căci, așa cum a admis și apărarea recurentului, existența unei practici neunitare nu constituie o condiție pentru sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În plus, s-a constatat că argumentul este eronat, deoarece, nici referitor la competența după calitatea persoanei în căile de atac, nici cu privire la prescripție, nu se invocă o veritabilă practică neunitară, prin pronunțarea unor soluții în cauze diferite, ci o diferență de opinii în cadrul aceleiași cauze.

Pentru competență, se invocă succesiunea soluțiilor date în speță: inițial, decizia de declinare a cauzei de la Curtea de Apel București la Înalta Curte de Casație și Justiție și apoi decizia prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența Curții de Apel București în soluționarea apelului (astfel cum se va arăta la analiza cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.).

Referitor la suspendarea termenului de prescripție specială a răspunderii penale, se invocă o așa-zisă practică neunitară chiar în acest dosar, nu în cauze distincte, respectiv faptul că instanța de fond a pus în discuție intervenirea prescripției răspunderii penale, însă instanța de apel a considerat că nu s-a împlinit termenul de prescripție.

Nu în ultimul rând, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai precis, utilitatea și pertinența acestei sesizări, a fost analizată și apreciată și din perspectiva limitelor de analiză a cauzei, implicit, de posibilitatea examinării criticilor formulate, limită impuse de normele procedurale ce reglementează recursul în casație ca și cale extraordinară de atac, astfel cum se va arăta în cele ce succed (analiza cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.).

Revenind la cererile formulate de A. pe parcursul soluționării recursului în casație, se mai constată că acesta a solicitat recalificarea căii extraordinare de atac în calea ordinară de atac a recursului, astfel cum era reglementat de disp. art. 385

1

și urm. C. proc. pen. anterior, cererea fiind respinsă motivat prin încheierea din 7 martie 2017.

Pe de altă parte, se constată că recurentul a solicitat aplicarea în speță a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 591/2015, prin care s-a constatat că este neconstituțională declararea ca vădit nefondate a capetelor de cerere sau a unui recurs în procedura de filtru, în situația în care aceasta nu a fost pusă în discuția părților. Deși, inițial, cererea de recurs în casație a fost declarată admisibilă numai pentru cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., ca urmare a apariției Deciziei nr. 591 din 1 octombrie 2015 a Curții Constituționale (publicată în M. Of., Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015), prin încheierea din 7 martie 2017, Înalta Curte a dispus ca motivele de recurs în casație întemeiate pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., constatate ca „vădit nefondate” prin Încheierea nr. x/RC din 9 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/3/2006*, să fie analizate cu ocazia soluționării pe fond a recursului în casație.

Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazuri limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 și 12 C. proc. pen.

I. În susținerea primului caz de casare, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., recurentul a menționat că

judecata în apel s-a efectuat de către o instanță inferioară celei legal competente, întrucât competența de soluționare a apelului revenea Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere că la data de 09 decembrie 2012, după pronunțarea hotărârii de către prima instanță (sentința penală nr. 726 din 28 august 2012 a Tribunalului București, secția I penală,), inculpatul A. a dobândit calitatea de senator în colegiul uninominal 2 din Circumscripția electorală nr. 16 Dâmbovița, fiind validat la data de 19 decembrie 2012.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când ”în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente”.

Drept urmare, critica formulată se circumscrie dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. și urmează a fi analizată.

a). Conform art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță, de curțile de apel, de curțile militare de apel și de secția penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Rezultă, astfel, că legiuitorul stabilește competența după calitatea persoanei a Înaltei Curți de Casație și Justiție numai pentru soluționarea cauzei în primă instanță. Pentru calea de atac a apelului, competența Înaltei Curți este stabilită potrivit principiului proximității gradelor de jurisdicție, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate soluționa apeluri declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale.

Or, în speță, cauza a fost soluționată în primă instanță de tribunal, potrivit competenței materiale determinată de infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, iar apelul împotriva acestei hotărâri a fost înregistrat și soluționat la Curtea de Apel București, instanță competentă funcțional să-l soluționeze, în conformitate cu disp. art. 38 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de judecătorii și de tribunale (în același sens, în ce privește hotărârile pronunțate de tribunale, era și art. 28

1

pct. 2 C. proc. pen. anterior).

Drept urmare, soluționarea apelurilor prin Decizia penală nr. 1156 din 7 octombrie 2014, ce face obiectul prezentului recurs în casație, s-a realizat cu respectarea normelor de competență funcțională a Curții de Apel București.

b). De altfel, problema competenței de soluționare a apelului a fost dezbătută și tranșată chiar în prezenta speță, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, anterior pronunțării deciziei recurate.

În concret, se constată că, după pronunțarea sentinței penale nr. 726 din 28 august 2012 a Tribunalului București, secția I penală,, în data de 9 decembrie 2012, recurentul condamnat a fost ales parlamentar, mandatul fiind validat la data de 19 decembrie 2012, iar în data de 20 iunie 2013, pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, s-a înregistrat Dosarul nr. x/3/2006*, având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 726 din 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

Considerând că nu este competentă să judece apelurile, prin decizia nr. 259 din 24 octombrie 2013, în temeiul art. 42 și art. 40 alin. (2) cu referire la art. 29 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, Curtea de Apel București și-a declinat competența în favoarea instanței supreme.

Prin Decizia penală nr. 69 din 10 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța competentă să soluționeze apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, de inculpații O.O., I.I., P.P. și D. și de partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 726 din 28 august 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală,, este Curtea de Apel București, secția I penală. În esență, s-a reținut că, în raport cu modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze competența de judecată în căile de atac, competența materială fiind stabilită în raport cu instanța care a pronunțat hotărârea atacată, și nu cu calitatea persoanei inculpatului, se constată că dispozițiile art. 40 alin. (2) C. proc. pen. anterior - potrivit cărora dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină schimbarea competenței, cu excepția persoanelor prevăzute la art. 29 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. anterior (dispoziții preluate în art. 48 alin. (2) cu referire la art. 40 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare), sunt incidente numai în fața instanței de fond, nu și în căile de atac. În acest sens, a fost invocată și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, respectiv Deciziile nr. 5142 din 31 octombrie 2007, nr. 1687 din 20 mai 2013 și nr. 3067 din 10 octombrie 2013.

În data de 6 martie 2014, cauza având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 726 din 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală,, a fost din nou înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, sub nr. x/3/2006* (nr. x/2014).

c). Se constată, așadar, că declararea și înregistrarea căilor de atac s-a realizat sub regimul legii vechi, pe când soluționarea apelurilor a avut loc sub imperiul legii noi. Schimbările legislative ce au intervenit începând cu data de 1 februarie 2014 nu au adus, însă, elemente noi, care să determine modificarea competenței de soluționare a apelurilor (nici prin dispozițiile C. proc. pen., nici prin normele tranzitorii prevăzute de Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale).

Astfel, soluția legislativă consacrată anterior prin art. 40 alin. (2) cu referire la art. 29 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. din 1968 (astfel cum a fost modificat prin art. 1

pct. 2

din O.U.G. nr. 109/2003), a fost preluată întocmai în cuprinsul art. 48 alin. (2) cu referire la art. 40 alin. (1) C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, în sensul că dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină schimbarea competenței, cu excepția infracțiunilor săvârșite de persoanele a căror calitate atrage competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

d). Pe de altă parte, se constată că nici dispozițiile art. 40 alin. (2) cu referire la art. 29 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. din 1968 (în forma modificată prin O.U.G. nr. 109/2003) și nici prevederile art. 40 alin. (1) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen. în vigoare nu au fost declarate ca fiind neconstituționale, așa încât nu se poate considera că vin în contradicție cu art. 72 alin. (2) teza finală din Constituție, potrivit căruia competența de judecată a deputaților și senatorilor aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este adevărat că prin Decizia Curții Constituționale

nr. 67

din 13 februarie 2003 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 178 din 21 martie 2003), invocată de recurent, s-a constatat că dispozițiile

art. 40

alin. (2) C. proc. pen. din 1968 sunt neconstituționale în măsura în care sunt înțelese și aplicate în sensul că senatorii și deputații vor fi judecați de alte instanțe decât Curtea Supremă de Justiție, în cazurile în care sesizarea instanței a avut loc anterior datei dobândirii mandatului de parlamentar.

Această decizie a vizat însă un alt conținut al dispozițiilor

art. 40

alin. (2) C. proc. pen. din 1968, potrivit cărora dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determina schimbarea competenței. În această formă, dispozițiile art. 40

alin. (2)

C. proc. pen. din 1968 au fost declarate neconstituționale prin Decizia

nr. 67

din 13 februarie 2003.

Ulterior, tocmai urmare a acestei decizii, prevederile art. 40

alin. (2)

C. proc. pen. din 1968 au fost modificate prin art. 1

pct. 2

din O.U.G. nr. 109/2003, reglementându-se, cu titlu de excepție, faptul că dobândirea uneia dintre calitățile care atrag judecata în primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție determină schimbarea competenței. Această excepție a fost menținută și prin dispozițiile art. 48 alin. (2) teza finală C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014.

Drept urmare, Decizia Curții Constituționale

nr. 67

din 13 februarie 2003 nu produce efecte în speța de față, în care sunt incidente dispoziții procedurale cu un conținut diferit de cele a căror neconstituționalitate a fost constatată, respectiv chiar prevederile modificate conform acestei decizii.

Nici dispozițiile actuale, respectiv art. 40 alin. (1) și (2) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost declarate neconstituționale.

Recurentul a solicitat aplicarea directă de către Înalta Curte a legii fundamentale (art. 72 alin. (2) teza finală), susținând că este vorba de un conflict de drept între cele două norme, constituționale și procedurale. Reiterând excepția de necompetență, în sensul că apelul trebuia judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție și nu de Curtea de Apel, recurentul condamnat a apreciat că prevederile art. 72 alin. (2) teza finală din Constituție, potrivit cărora competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie aplicate cu prioritate față de norma procesual penală, în sensul că regula instituită prin legea fundamentală se aplică fără distincție, în toate fazele procesuale.

Conflictul între prevederile de art. 72 alin. (2) teza finală din Constituția României și dispozițiile art. 48 alin. (2) cu referire la art. 40 alin. (1) C. proc. pen. este doar aparent și această chestiune a fost lămurită chiar de către Curtea Constituțională, după cum se va arăta în cele ce succed.

În primul rând, trebuie precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate substitui instanței de contencios constituțional, ci poate proceda la aplicarea legii la cazul concret, în conformitate cu art. 124 și art. 126 din Constituția României și cu prerogativele legale ale unei instanțe de judecată.

Din această perspectivă, se constată că, deși în Constituția României nu se prevede ce se întâmplă în situația în care un inculpat dobândește calitatea de parlamentar după ce a fost judecat în primă instanță, această situație este reglementată prin normele Codului de procedură penală referitoare la competența în cazul schimbării calității inculpatului și a celor privind stabilirea competenței în soluționarea căilor de atac. Față de împrejurarea că dispozițiile constituționale nu reglementează situațiile de genul celei ivite în prezenta cauză, nu se poate face decât aplicarea prevederilor procesual penale referitoare la competența funcțională a Curții de Apel București (instanță care a soluționat apelul) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (instanță care, potrivit susținerilor recurentului, ar fi trebuit să soluționeze calea de atac). Or, aceste prevederi conduc la concluzia certă că, în speță, competența de soluționare a apelului revenea Curții de Apel București, și nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În al doilea rând, așa cum s-a menționat în cele ce preced, constituționalitatea dispozițiilor art. 40 alin. (1) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen. a fost supusă verificării instanței de contencios constituțional, chiar de către Înalta Curte, în cauza de față.

Prin Decizia nr. 19/2016, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40

alin. (1)

și (

2

)

și art. 48

alin. (2)

C. proc. pen., apreciind că ”motivele invocate de către autor în susținerea excepției nu sunt veritabile critici de neconstituționalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare și aplicare a prevederilor de lege criticate, deoarece autorul excepției de neconstituționalitate tinde la relevarea pretinsei neconstituționalități a normelor procesual penale criticate prin raportare nu la conținutul normativ intrinsec, ci prin raportare la o anumită soluție legislativă pe care acestea nu o cuprind” (parag. 22).

Cu toate acestea, în cuprinsul deciziei mai sus-menționate, Curtea Constituțională prezintă o serie de argumente care conduc la concluzia conformității normei procedurale cu prevederile constituționale.

Pe de o parte, Curtea Constituțională analizează, prin raportare la art. 72 alin. (2) teza finală din Constituție, legitimitatea reglementării prin normele de drept procesual penal a competenței instanței în caz de schimbare a calității inculpatului, dar și concordanța art. 40

alin. (1)

și (

2

)

și art. 48

alin. (2)

C. proc. pen. cu respectivele norme constituționale.

În acest sens, în Decizia nr. 19/2016 (parag. 19-20), Curtea Constituțională reține că ”dispozițiile constituționale ale

art. 72

din Constituie statuează cu privire la imunitatea parlamentară - garanție a exercitării mandatului de senator și deputat, și, într-un sens larg, tot o măsură de protecție este și competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca faptele penale ale parlamentarilor. Astfel cum a reținut Curtea în Decizia

nr. 67

din 13 februarie 2003, dispozițiile constituționale ale

art. 72

sunt norme de procedură penală cu statut constituțional.

Potrivit dispozițiilor art. 126

alin. (2)

din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege, iar prin edictarea normelor procedurale criticate (art. 40

alin. (1)

și (

2

)

și art. 48

alin. (2)

C. proc. pen.), legiuitorul și-a exercitat tocmai competența dată în sarcina sa de textul art. 126

alin. (2)

din Constituție, ținând cont de scopul acestor norme, acela de a evita privarea unui parlamentar de posibilitatea de a-și exercita mandatul ca urmare a unor proceduri judiciare represive, și de caracterul lor protector, caracter care se relevă, astfel cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 67

din 13 februarie 2003, prin aceea că parlamentarul trimis în judecată este scos de sub jurisdicția instanței căreia i-ar reveni competența potrivit regulilor generale - fiind apărat în acest fel de presiunile locale - și i se dă posibilitatea de a fi judecat de instanța supremă, care, în raport cu poziția pe care o deține în sistemul judiciar, prezintă cele mai înalte garanții de independență și imparțialitate”.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională explicitează soluția legislativă prevăzută de art. 40

alin. (1)

și (

2

)

și art. 48

alin. (2)

C. proc. pen., respectiv că stabilirea competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul dobândirii calității de parlamentar, intervine numai când calitatea persoanei se modifică pe parcursul judecății în primă instanță, deci nu după pronunțarea sentinței sau în căile de atac.

În acest sens, se arată (parag. 17): ”În ceea ce privește ipoteza dobândirii unei calități (aplicabilă în prezenta cauză), potrivit art. 48

alin. (2)

C. proc. pen., regula este că instanța de fond sesizată rămâne competentă să judece, chiar dacă inculpatul a dobândit vreuna dintre calitățile care impun aplicarea competenței personale. În teza finală a art. 48

alin. (2)

C. proc. pen. este prevăzută și excepția de la această regulă, în conformitate cu care, dacă făptuitorul, ulterior săvârșirii infracțiunii, dobândește vreuna dintre calitățile prevăzute la art. 40

alin. (1)

din același cod, se modifică și normele de competență. Dobândirea uneia dintre calitățile reglementate în art. 40

alin. (1)

C. proc. pen., care atrag competența de judecată în primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, poate interveni oricând pe parcursul judecății în fond. Așadar, în aceste condiții competența după calitatea persoanei va fi stabilită în favoarea instanței supreme.”

Se constată, așadar, că potrivit art. 40 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul stabilește competența materială și competența după calitatea persoanei a Înaltei Curți de Casație și Justiție, numai pentru soluționarea cauzei în primă instanță. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru judecarea apelului este stabilită potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. pen., în conformitate cu principiul proximității gradelor de jurisdicție, Înalta Curte de Casație și Justiție putând judeca doar apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și de secția penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Altfel spus, în raport cu modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze competența de judecată în căile de atac, competența funcțională este stabilită în raport cu instanța care a pronunțat hotărârea atacată și nu cu calitatea persoanei inculpatului, iar dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. pen. nu sunt incidente în căile de atac, ci numai cu ocazia soluționării cauzei în primă instanță, sau în caz de desființare/casare cu trimitere spre rejudecare la instanța competentă să judece în primă instanță, potrivit calității persoanei.

Drept urmare, nu este reglementată o competență după calitatea persoanei în căile de atac, competența funcțională a instanței de control judiciar fiind stabilită de lege în funcție de tipul hotărârii atacate și nivelul instanței care a pronunțat-o, regulile competenței materiale și după calitatea persoanei fiind stabilite doar pentru prima instanță.

În concluzie, dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. pen. (la fel ca art. 40 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 în forma modificată prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 109/2003) vizează doar schimbarea competenței de soluționare a cauzei în primă instanță, nu și în căile de atac.

Or, în speță, în ce-l privește pe inculpatul A., calitatea de senator a fost dobândită după pronunțarea hotărârii în primă instanță, și nu în cursul judecății cauzei în fond, așa încât nu a determinat schimbarea competenței de soluționare a căii de atac, care a urmat normele procedurale conform cărora apelul a fost soluționat de către Curtea de Apel București.

În plus, există deja o dezlegare a acestei chestiuni în prezenta cauză, problema competenței de soluționare a căii de atac în cazul schimbării calității după pronunțarea unei hotărâri în primă instanță fiind deja tranșată în speță, prin Decizia nr. 69 din 10 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în concordanță cu practica judiciară constantă a instanței supreme, fără să fie invocate sau să poată fi constatate din oficiu elemente de noutate care să determine schimbarea jurisprudenței anterioare.

Și din aceste motive, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă ca nefondată, deoarece interpretarea dispozițiilor legale incidente în speță nu necesita o dezlegare în conformitate cu disp. art. 475 C. proc. pen.

Pe cale de consecință, competența de soluționare a apelului aparținea Curții de apel și nu Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa încât critica întemeiată pe disp. art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., este nefondată.

II. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reține că recurentul și-a precizat motivele de recurs în casație prin dezvoltarea strictă a chestiunilor de legalitate, fără să mai susțină criticile inițiale care vizau și aspecte factuale sau de analiză a probatoriului, care exced limitelor de analiză a recursului în casație (în acest sens, a se vedea dezbaterile consemnate în încheierea din 2 mai 2017, parte integrantă din prezenta decizie, dar și ”Notele de concluzii în recurs în casație” - fila 187, Dosar nr. x/1/2015). Drept urmare, judecarea recursului în casație se va raporta strict la motivele de recurs astfel cum au fost precizate.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. devine incident dacă ”inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Conceptul de faptă care nu este prevăzută de legea penală este explicitat prin coroborarea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultând că, în concepția legiuitorului, pentru a constitui un caz de casare, trebuie să fie vorba doar despre critici care privesc latura obiectivă a infracțiunii, pe când cele ce țin de latura subiectivă nu pot fi examinate în recurs în casație.

În plus, având în vedere atât prevederile art. 15 alin. (1) C. pen. - „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”, cât și dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. - „fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”, Înalta Curte reține că în N.C.P. și N.C.P.P. nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Drept urmare, sintagma ”fapta nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăția prevăzută de lege”.

În concordanță cu aceste dispoziții, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obține o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situații de fapt.

Inițial, astfel cum s-a reținut prin Încheierea de admitere în principiu nr. x/RC din 9 aprilie 2015, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat a făcut și o amplă analiză a materialului probator, susținând că, în cauză, nu s-a putut dovedi dincolo de orice îndoială rezonabilă că a folosit informații precise, nedestinate publicului și că ar fi sprijinit un grup infracțional organizat. Prin încheierea de admitere în principiu s-a constatat că, în acest mod, recurentul contestă situația de fapt reținută de instanța de apel și solicită o reapreciere a probelor, împrejurare ce face ca întreaga critică să fie în mod vădit nefondată.

Așa cum s-a arătat în cele ce preced, prin încheierea din 7 martie 2017, Înalta Curte a dispus ca motivele de recurs în casație întemeiate pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., constatate ca „vădit nefondate” prin încheierea de admitere în principiu, să fie analizate cu ocazia soluționării pe fond a recursului în casație.

Prin precizările formulate, apărarea a arătat în mod corect că trebuie să se raporteze la o situație de fapt pe care, față de limitele recursului în casație, nu are cum să o conteste. Totuși, trebuie precizat că Înalta Curte are în vedere situația de fapt stabilită prin decizia atacată, respectiv de către instanța care a dispus condamnarea inculpatului recurent și nu, așa cum a susținut apărarea, situația de fapt reținută prin actul de sesizare.

De asemenea, se constată că recurentul s-a referit strict la partea din hotărâre care abordează situația sa particulară (filele 80-83), fără să aibă în vedere întreaga situație de fapt reținută de instanța de apel în legătură cu fapta privind ”II. Piața de