ÎCCJ, decizie (scj.ro #139291)

Competență după calitatea persoanei. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea generală. Competența

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

competență după calitatea persoanei

-

sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

C. proc. pen.,

art. 40 alin. (1), art. 48 alin. (2), art. 475

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 201/RC din 17 mai 2017

Prin sentința nr. 726 din 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală, între altele, s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004, art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 și art. 7 din Legea nr. 39/2003, apreciindu-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de care este acuzat.

Prin decizia nr. 1156 din 7 octombrie 2014, Curtea de Apel București, Secția I penală a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 726 din 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală, a desființat hotărârea apelată și, în rejudecare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., cu privire la inculpatul A. a dispus următoarele:

- în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată în art. 279 alin. (1) cu referire la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004 și art. 367 alin. (1) C. pen.;

- în baza art. 279 alin. (1) cu referire la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare;

- în baza art. 367 alin. (1) C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa principală de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen.;

- în baza art. 39 C. pen. și art. 45 alin. (1) C. pen., a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită cu 4 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 2 ani și 4 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen.;

- în baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casație, între alții, inculpatul A.

Prin încheierea nr. 125/RC din 9 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație.

Recurentul a formulat, între altele, o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, sub două aspecte:

- dacă deputații și senatorii pot fi judecați, în căile de atac, de alte instanțe de judecată decât Înalta Curte de Casație și Justiție în cazurile în care, anterior dobândirii mandatului de parlamentar, a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță;

- modul de calcul al termenului de prescripție specială a răspunderii penale în situația în care a fost sesizată Curtea Constituțională.

Cererea a fost respinsă ca nefondată (încheierea din 2 mai 2017), raportat la obiectul cauzei - recurs în casație - și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciind că nu este necesară sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru tranșarea problemelor de drept care au fost invocate.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 475 C. proc. pen.: „dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

În dezacord cu susținerile reprezentantului Ministerului Public, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că nu se poate constata inadmisibilitatea sesizării pe motiv că obiectul pricinii îl constituie un recurs în casație și dezlegarea chestiunii de drept nu vizează „fondul cauzei.” În primul rând, dispozițiile art. 475 C. proc. pen. nu impun o asemenea limitare. Pe de altă parte, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție dezvoltată în materia hotărârilor prealabile a conturat posibilitatea sesizării și pentru dispoziții legale ce vizează chestiuni procedurale, indiferent de stadiul cauzei (deci și în recurs în casație), atunci când respectivele aspecte procedurale influențează soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (deciziile nr. 11/2014, nr. 2/2015, nr. 5/2015, nr. 17/2016 și nr. 21/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

În speță, cererea fost apreciată ca nefondată, nefiind îndeplinită una din condițiile prevăzute în art. 475 C. proc. pen., respectiv aceea ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de dezlegarea dată chestiunilor de drept invocate.

Cu privire la aspectele a căror lămurire a fost solicitată în prezenta cauză, se constată, fie că nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăți de interpretare a normei de incriminare sau de opinii divergente exprimate în acest sens și argumentate din punct de vedere juridic (chestiunea competenței după calitatea persoanei în căile de atac), fie că nu poate face obiectul analizei în recurs în casație, așa încât nu are influență asupra soluționării pe fond a căii extraordinare de atac (problema prescripției).

Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazuri limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul a invocat, între altele, cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.

În susținerea cazului de casare, prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., recurentul a menționat că judecata în apel s-a efectuat de către o instanță inferioară celei legal competente, întrucât competența de soluționare a apelului revenea Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere că la data de 9 decembrie 2012, după pronunțarea hotărârii de către prima instanță (sentința nr. 726 din 28 august 2012 a Tribunalului București, Secția I penală), inculpatul A. a dobândit calitatea de senator, fiind validat la data de 19 decembrie 2012.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când „în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.”

Drept urmare, critica formulată se circumscrie dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. și urmează a fi analizată.

a). Conform art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Rezultă, astfel, că legiuitorul stabilește competența după calitatea persoanei a Înaltei Curți de Casație și Justiție numai pentru soluționarea cauzei în primă instanță. Pentru calea de atac a apelului, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție este stabilită potrivit principiului proximității gradelor de jurisdicție, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate soluționa apeluri declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale.

Or, în speță, cauza a fost soluționată în primă instanță de tribunal, potrivit competenței materiale determinată de infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, iar apelul împotriva acestei hotărâri a fost înregistrat și soluționat la Curtea de Apel București, instanță competentă funcțional să-l soluționeze, în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de judecătorii și de tribunale (în același sens, în ce privește hotărârile pronunțate de tribunale, era și art. 28

1

pct. 2 C. proc. pen. anterior).

Drept urmare, soluționarea apelurilor prin decizia penală nr. 1156 din 7 octombrie 2014, ce face obiectul prezentului recurs în casație, s-a realizat cu respectarea normelor de competență funcțională a Curții de Apel București.

b). De altfel, problema competenței de soluționare a apelului a fost dezbătută și tranșată chiar în prezenta speță, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, anterior pronunțării deciziei recurate.

În concret, se constată că, după pronunțarea sentinței nr. 726 din 28 august 2012 a Tribunalului București, Secția I penală, în data de 9 decembrie 2012, recurentul condamnat a fost ales parlamentar, mandatul fiind validat la data de 19 decembrie 2012, iar în data de 20 iunie 2013, pe rolul Curții de Apel București, Secția I penală, s-a înregistrat dosarul având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și partea civilă Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 726 din 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală.

Considerând că nu este competentă să judece apelurile, prin decizia nr. 259 din 24 octombrie 2013, în temeiul art. 42 și art. 40 alin. (2) cu referire la art. 29 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, Curtea de Apel București și-a declinat competența în favoarea instanței supreme.

Prin decizia penală nr. 69 din 10 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța competentă să soluționeze apelurile împotriva sentinței nr. 726 din 28 august 2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală, este Curtea de Apel București, Secția I penală. În esență, s-a reținut că, în raport cu modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze competența de judecată în căile de atac, competența materială fiind stabilită în raport cu instanța care a pronunțat hotărârea atacată, și nu cu calitatea persoanei inculpatului, se constată că dispozițiile art. 40 alin. (2) C. proc. pen. anterior - potrivit cărora dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină schimbarea competenței, cu excepția persoanelor prevăzute în art. 29 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. anterior (dispoziții preluate în art. 48 alin. 2 cu referire la art. 40 alin. 1  C. proc. pen. în vigoare), sunt incidente numai în fața instanței de fond, nu și în căile de atac. În acest sens, a fost invocată și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, respectiv deciziile nr. 5142 din 31 octombrie 2007, nr. 1687 din 20 mai 2013 și nr. 3067 din 10 octombrie 2013.

În data de 6 martie 2014, cauza având ca obiect apelurile declarate împotriva sentinței nr. 726 din 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală, a fost din nou înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția I penală.

c). Se constată, așadar, că declararea și înregistrarea căilor de atac s-a realizat sub regimul legii vechi, pe când soluționarea apelurilor a avut loc sub imperiul legii noi. Schimbările legislative ce au intervenit începând cu data de 1 februarie 2014 nu au adus, însă, elemente noi, care să determine modificarea competenței de soluționare a apelurilor (nici prin dispozițiile Codului de procedură penală, nici prin normele tranzitorii prevăzute de Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale).

Astfel, soluția legislativă consacrată anterior prin art. 40 alin. (2) cu referire la art. 29 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. anterior (astfel cum a fost modificat prin art. I

pct. 2

din O. U. G. nr. 109/2003) a fost preluată întocmai în cuprinsul art. 48 alin. (2) cu referire la art. 40 alin. (1) C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, în sensul că dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină schimbarea competenței, cu excepția infracțiunilor săvârșite de persoanele a căror calitate atrage competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

d). Pe de altă parte, se constată că nici dispozițiile art. 40 alin. (2) cu referire la art. 29 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. anterior (în forma modificată prin O. U. G. nr. 109/2003) și nici prevederile art. 40 alin. (1) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen. în vigoare nu au fost declarate ca fiind neconstituționale, așa încât nu se poate considera că vin în contradicție cu art. 72 alin. (2) teza finală din Constituție, potrivit căruia competența de judecată a deputaților și senatorilor aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este adevărat că prin Decizia Curții Constituționale

nr. 67

din 13 februarie 2003 (publicată în M. Of. nr. 178 din 21 martie 2003), invocată de recurent, s-a constatat că dispozițiile

art. 40

alin. (2) C. proc. pen. anterior sunt neconstituționale în măsura în care sunt înțelese și aplicate în sensul că senatorii și deputații vor fi judecați de alte instanțe decât Curtea Supremă de Justiție, în cazurile în care sesizarea instanței a avut loc anterior datei dobândirii mandatului de parlamentar.

Această decizie a vizat însă un alt conținut al dispozițiilor

art. 40

alin. (2) C. proc. pen. anterior, potrivit cărora dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determina schimbarea competenței. În această formă, dispozițiile art. 40

alin. (2

) C. proc. pen. anterior au fost declarate neconstituționale prin Decizia

nr. 67

din 13 februarie 2003.

Ulterior, tocmai urmare a acestei decizii, prevederile art. 40

alin. (2

) C. proc. pen. anterior au fost modificate prin art. I

pct. 2

din O. U. G. nr. 109/2003, reglementându-se, cu titlu de excepție, faptul că dobândirea uneia dintre calitățile care atrag judecata în primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție determină schimbarea competenței. Această excepție a fost menținută și prin dispozițiile art. 48 alin. (2) teza finală C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014.

Drept urmare, Decizia Curții Constituționale

nr. 67

din 13 februarie 2003 nu produce efecte în speța de față, în care sunt incidente dispoziții procedurale cu un conținut diferit de cele a căror neconstituționalitate a fost constatată, respectiv chiar prevederile modificate conform acestei decizii.

Nici dispozițiile actuale, respectiv art. 40 alin. (1) și (2) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost declarate neconstituționale.

Recurentul a solicitat aplicarea directă de către Înalta Curte de Casație și Justiție a legii fundamentale (art. 72 alin. 2 teza finală), susținând că este vorba de un conflict de drept între cele două norme, constituționale și procedurale. Reiterând excepția de necompetență, în sensul că apelul trebuia judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție și nu de curtea de apel, recurentul condamnat a apreciat că prevederile art. 72 alin. (2) teza finală din Constituție, potrivit cărora competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie aplicate cu prioritate față de norma procesual penală, în sensul că regula instituită prin legea fundamentală se aplică fără distincție, în toate fazele procesuale.

Conflictul între prevederile art. 72 alin. (2) teza finală din Constituția României și dispozițiile art. 48 alin. (2) cu referire la art. 40 alin. (1) C. proc. pen. este doar aparent și această chestiune a fost lămurită chiar de către Curtea Constituțională, după cum se va arăta în cele ce succed.

În primul rând, trebuie precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate substitui instanței de contencios constituțional, ci poate proceda la aplicarea legii la cazul concret, în conformitate cu art. 124 și art. 126 din Constituția României și cu prerogativele legale ale unei instanțe de judecată.

Din această perspectivă, se constată că, deși în Constituția României nu se prevede ce se întâmplă în situația în care un inculpat dobândește calitatea de parlamentar după ce a fost judecat în primă instanță, această situație este reglementată prin normele Codului de procedură penală referitoare la competența în cazul schimbării calității inculpatului și a celor privind stabilirea competenței în soluționarea căilor de atac. Față de împrejurarea că dispozițiile constituționale nu reglementează situațiile de genul celei ivite în prezenta cauză, nu se poate face decât aplicarea prevederilor procesual penale referitoare la competența funcțională a Curții de Apel București (instanță care a soluționat apelul) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (instanță care, potrivit susținerilor recurentului, ar fi trebuit să soluționeze calea de atac). Or, aceste prevederi conduc la concluzia certă că, în speță, competența de soluționare a apelului revenea Curții de Apel București, și nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În al doilea rând, așa cum s-a menționat în cele ce preced, constituționalitatea dispozițiilor art. 40 alin. (1) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen. a fost supusă verificării instanței de contencios constituțional, chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauza de față.

Prin Decizia nr. 19/2016, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40

alin. (1

) și (

2

) și art. 48

alin. (2

) C. proc. pen., apreciind că „motivele invocate de către autor în susținerea excepției nu sunt veritabile critici de neconstituționalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare și aplicare a prevederilor de lege criticate, deoarece autorul excepției de neconstituționalitate tinde la relevarea pretinsei neconstituționalități a normelor procesual penale criticate prin raportare nu la conținutul normativ intrinsec, ci prin raportare la o anumită soluție legislativă pe care acestea nu o cuprind” (paragraf 22).

Cu toate acestea, în cuprinsul deciziei menționate, Curtea Constituțională prezintă o serie de argumente care conduc la concluzia conformității normei procedurale cu prevederile constituționale.

Pe de o parte, Curtea Constituțională analizează, prin raportare la art. 72 alin. (2) teza finală din Constituție, legitimitatea reglementării prin normele de drept procesual penal a competenței instanței în caz de schimbare a calității inculpatului, dar și concordanța art. 40

alin. (1

) și (

2

) și art. 48

alin. (2

) C. proc. pen. cu respectivele norme constituționale.

În acest sens, în Decizia nr. 19/2016 (paragrafele 19-20), Curtea Constituțională reține că „dispozițiile constituționale ale

art. 72

din Constituie statuează cu privire la imunitatea parlamentară - garanție a exercitării mandatului de senator și deputat, și, într-un sens larg, tot o măsură de protecție este și competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca faptele penale ale parlamentarilor. Astfel cum a reținut Curtea în Decizia

nr. 67

din 13 februarie 2003, dispozițiile constituționale ale

art. 72

sunt norme de procedură penală cu statut constituțional.

Potrivit dispozițiilor art. 126

alin. (2

) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege, iar prin edictarea normelor procedurale criticate (art. 40

alin. 1

și

2

și art. 48

alin. 2

C. proc. pen.), legiuitorul și-a exercitat tocmai competența dată în sarcina sa de textul art. 126

alin. (2

) din Constituție, ținând cont de scopul acestor norme, acela de a evita privarea unui parlamentar de posibilitatea de a-și exercita mandatul ca urmare a unor proceduri judiciare represive, și de caracterul lor protector, caracter care se relevă, astfel cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 67

din 13 februarie 2003, prin aceea că parlamentarul trimis în judecată este scos de sub jurisdicția instanței căreia i-ar reveni competența potrivit regulilor generale - fiind apărat în acest fel de presiunile locale - și i se dă posibilitatea de a fi judecat de instanța supremă, care, în raport cu poziția pe care o deține în sistemul judiciar, prezintă cele mai înalte garanții de independență și imparțialitate.”

Pe de altă parte, Curtea Constituțională explicitează soluția legislativă prevăzută în art. 40

alin. (1

) și (

2

) și art. 48

alin. (2

) C. proc. pen., respectiv că stabilirea competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul dobândirii calității de parlamentar, intervine numai când calitatea persoanei se modifică pe parcursul judecății în primă instanță, deci nu după pronunțarea sentinței sau în căile de atac.

În acest sens, se arată (paragraful 17): „În ceea ce privește ipoteza dobândirii unei calități (aplicabilă în prezenta cauză), potrivit art. 48

alin. (2

) C. proc. pen., regula este că instanța de fond sesizată rămâne competentă să judece, chiar dacă inculpatul a dobândit vreuna dintre calitățile care impun aplicarea competenței personale. În teza finală a art. 48

alin. (2

) C. proc. pen. este prevăzută și excepția de la această regulă, în conformitate cu care, dacă făptuitorul, ulterior săvârșirii infracțiunii, dobândește vreuna dintre calitățile prevăzute la art. 40

alin. (1

) din același cod, se modifică și normele de competență. Dobândirea uneia dintre calitățile reglementate în art. 40

alin. (1

) C. proc. pen., care atrag competența de judecată în primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, poate interveni oricând pe parcursul judecății în fond. Așadar, în aceste condiții competența după calitatea persoanei va fi stabilită în favoarea instanței supreme.”

Se constată, așadar, că, potrivit art. 40 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul stabilește competența materială și competența după calitatea persoanei a Înaltei Curți de Casație și Justiție numai pentru soluționarea cauzei în primă instanță. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru judecarea apelului este stabilită potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. pen., în conformitate cu principiul proximității gradelor de jurisdicție, Înalta Curte de Casație și Justiție putând judeca doar apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Altfel spus, în raport cu modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze competența de judecată în căile de atac, competența funcțională este stabilită în raport cu instanța care a pronunțat hotărârea atacată și nu cu calitatea persoanei inculpatului, iar dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. pen. nu sunt incidente în căile de atac, ci numai cu ocazia soluționării cauzei în primă instanță sau în caz de desființare/casare cu trimitere spre rejudecare la instanța competentă să judece în primă instanță, potrivit calității persoanei.

Drept urmare, nu este reglementată o competență după calitatea persoanei în căile de atac, competența funcțională a instanței de control judiciar fiind stabilită de lege în funcție de tipul hotărârii atacate și nivelul instanței care a pronunțat-o, regulile competenței materiale și după calitatea persoanei fiind stabilite doar pentru prima instanță.

În concluzie, dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. pen. (la fel ca art. 40 alin. 2 C. proc. pen. anterior în forma modificată prin art. I pct. 2 din O. U. G. nr. 109/2003) vizează doar schimbarea competenței de soluționare a cauzei în primă instanță, nu și în căile de atac.

Or, în speță, în ce-l privește pe inculpatul A., calitatea de senator a fost dobândită după pronunțarea hotărârii în primă instanță, și nu în cursul judecății cauzei în fond, așa încât nu a determinat schimbarea competenței de soluționare a căii de atac, care a urmat normele procedurale conform cărora apelul a fost soluționat de către Curtea de Apel București.

În plus, există deja o dezlegare a acestei chestiuni în prezenta cauză, problema competenței de soluționare a căii de atac în cazul schimbării calității după pronunțarea unei hotărâri în primă instanță fiind deja tranșată în speță, prin decizia penală nr. 69 din 10 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în concordanță cu practica judiciară constantă a instanței supreme, fără să fie invocate sau să poată fi constatate din oficiu elemente de noutate care să determine schimbarea jurisprudenței anterioare.

Și din aceste motive, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă ca nefondată, deoarece interpretarea dispozițiilor legale incidente în speță nu necesita o dezlegare în conformitate cu dispozițiile art. 475 C. proc. pen.

Pe cale de consecință, competența de soluționare a apelului aparținea curții de apel și nu Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa încât critica întemeiată pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. este nefondată.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 1156 din 7 octombrie 2014 a Curții de Apel București, Secția I penală.