ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2714/2015

Obiectul cererii de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei emisă de autoritatea pârâtă, nr. 97 din 21 decembrie 2011, în ceea ce o privește, precum și a raportului de investigație și pe cale de consecință să fie exonerată de la plata amenzii în cuantum de 11.194.766 RON. În subsidiar, a solicitat reducerea amenzii stabilite în sarcina sa astfel încât aceasta să reflecte, în mod corect, circumstanțele situației de fapt. În final, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. 1.1. În fapt, reclamanta a arătat, în esență, că prin Ordinul nr. 211 din 8 septembrie 2005 al Președintelui Consiliului Concurenței s-a dispus declanșarea din oficiu a unei investigații având ca obiect „posibila încălcare a Legii Concurenței nr. 21/1996, republicată, de către societățile active pe piața petrolului și a produselor derivate din petrol, din România". În data de 23 septembrie 2009 au fost supuse inspecției sediile sociale ale întreprinderilor B., C., D. SA, E. SA, F., G., H. și I., iar la data de 25 septembrie 2009 a fost efectuată o inspecție inopinată și la sediul Asociației Române a Petrolului (denumită „ARP"). Prin Ordinul nr. 541 din 25 octombrie 2010 al Președintelui Consiliului Concurenței, a fost modificat obiectul investigației, în sensul extinderii acestuia pentru aplicarea art. 101 și 102 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene („Tratatul"). Prin Ordinul nr. 588 din 22 iunie 2011 al Președintelui Consiliului Concurenței - la 6 ani de la data deschiderii investigației și la 2 ani de la desfășurarea inspecțiilor mai sus menționate a fost modificat art. 1 din Ordinul nr. 211 din 8 septembrie 2005 în vederea extinderii obiectului investigației, astfel încât aceasta să acopere: „posibila încălcare de către societățile active pe piețele exploatării, producției și vânzării țițeiului, rafinării țițeiului și distribuției carburanților auto benzină și motorină, angro și cu amănuntul din România, a dispozițiilor art. 5 alin. (1) prin stabilirea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de revânzare, prin limitarea sau controlul producției, comercializării, dezvoltării tehnice sau investițiilor și prin împărțirea piețelor și a dispozițiilor art. 6 din Legea Concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 101 și 102 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene". Prin Ordinul nr. 647 din 4 august 2011 al Președintelui Consiliului Concurenței s-a dispus apoi disjungerea investigației inițiate prin Ordinul nr. 211 din 8 septembrie 2005 al Președintelui Consiliului Concurenței astfel: investigație privind posibila încălcare de către societățile active pe piețele exploatării, producției și vânzării țițeiului, rafinării țițeiului și distribuției carburanților auto benzină și motorină, angro și cu amănuntul din România, a dispozițiilor art. 5 alin. (1) prin stabilirea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de revânzare și prin împărțirea piețelor și a dispozițiilor art. 6 din Legea Concurenței, precum și a dispozițiilor art. 101 și 102 din Tratat (denumită în continuare „Investigația pe prețuri și piețe") și investigație privind posibila încălcare de către societățile active pe piața distribuției carburanților auto, benzină și motorină, angro și cu amănuntul din România a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței și a dispozițiilor art. 101 din Tratat prin limitarea sau controlul producției, comercializării, dezvoltării tehnice sau investițiilor (denumită în continuare „Investigația Eco Premium"). Prin cea de-a doua investigație s-a analizat o presupusă încălcare a dispozițiilor legale menționate prin limitarea sau controlul producției și/sau comercializării cu amănuntul al benzinei Eco Premium pe piața românească de către agenții economici supuși investigației, în perioada cuprinsă între 10 mai 2007 și 1 aprilie 2008. La data de 14 noiembrie 2011 a fost emis Raportul privind investigația declanșată prin autosesizare în baza Ordinului nr. 211 din 8 septembrie 2005 al Președintelui Consiliului Concurenței, disjunsă prin Ordinul nr. 647 din 4 august 2011, cu privire la posibila încălcare de către societățile active pe piața distribuției carburanților auto, benzină și motorină, angro și cu amănuntul din România, a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a dispozițiilor art. 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, prin limitarea sau controlul producției, comercializării, dezvoltării tehnice sau investițiilor („Raportul de investigație"). Audierile cu privire la Investigația Eco Premium au avut loc la data de 21 decembrie 2011, iar ca urmare a acestora a fost emisă Decizia prin care s-a stabilit că întreprinderile B., C., G., F., H. și I. au participat la o înțelegere și/sau practică concertată privind renunțarea la comercializarea cu amănuntul a benzinei Eco Premium, faptă ce constituie o încălcare a art. 5 alin. (1) din Lege și a art. 101 alin. (1) din Tratat". Pentru această presupusă încălcare, I. a fost sancționată cu o amendă în cuantum de 11.194.766 RON, reprezentând 2,6% din cifra de afaceri realizată în anul 2010. Cu privire la benzina Eco Premium, reclamanta a arătat că a fost introdusă pe piață la 1 ianuarie 2005 ca urmare a H.G. nr. 689/2004 care a interzis comercializarea benzinei conținând tetraetil de plumb. Consumatorii s-au reorientat către benzina fără plumb și cea Eco Premium, însă aceste sortimente respectau aceleași specificații prevăzute de Standardul SR EN 228:2004 - Carburant pentru automobile, benzină fără plumb. În continuare reclamanta a învederat că nu avea nici în anii 2007-2008 și nu are nici în prezent capacități de producție de combustibili, astfel în timp ce B., E. și G. dețineau rafinării fiind producători de combustibili, Mol și I. dețineau numai capacități de comercializare cu amănuntul de carburanți prin intermediul lanțurilor de benzinării. De asemenea a susținut ca în anii 2008 nu avea niciun depozit pe teritoriul României astfel încât nu putea importa carburant din alte țări, comercializând doar carburanții pe care îi achiziționa de la cei trei producători menționați mai sus. Nu cunoaște nici să mai fi existat pe piața externă alți producători de benzină Eco Premium, apreciind că aceasta era un produs românesc, care era fabricat numai de către cei trei producători romani. Reclamanta a mai învederat că avea o prezență geografică foarte redusă, la nivelul lunilor ianuarie-august 2008 deținând doar 19 stații de benzină iar în perioada septembrie-decembrie din același an doar 20. Răspândirea lor era în jurul a doar 6 localități, cele mai multe (13) în zona București - Ilfov, 2 în Pitești și restul câte o stație în alte 4 localități. A mai susținut reclamanta că avea o cotă de piață nesemnificativă în raport de ceilalți membri ARP, sub 2%, care reprezenta un maxim pe piața comercializării de carburanți la nivel național. Reclamanta a susținut că atât decizia atacată cât și raportul de investigație sunt lovite de nulitate pentru argumente de ordin procedural și argumente de fond, dezvoltate în cuprinsul cererii. Cu privire la aspectele de fond reclamanta a susținut nelegalitatea concluziilor pârâtului cu privire la piața relevantă a produsului și piața relevantă geografică. Consiliul Concurenței a stabilit în mod greșit piața relevantă a produsului, prin limitarea sa doar la piața benzinei Eco Premium, atât timp cât, atât legislația națională și comunitară, cât și jurisprudența europeană impuneau imperativ Consiliului să stabilească piața relevantă a produsului în considerarea, în principal, a tuturor produselor interschimbabile sau substituibile cu acesta. Reclamanta a mai invocat și faptul că în mod nelegal pârâtul a concluzionat cu privire la existența unei înțelegeri și/sau practici concentrate cu privire la Eco Premium. În primul rând a susținut că nu există nici un fel de probe directe sau indirecte care să reliefeze existența la vreun moment în timp a unei voințe convergente de exprimare a unei intenții comune a societăților investigate asupra benzinei Eco Premium, astfel cum aceste concepte sunt reliefate de către jurisprudența comunitară. Consiliul nu aplică în practică în mod corespunzător aceste concepte și astfel sunt vădit netemeinice și nelegale susținerile acestuia cu privire la existența unei înțelegeri între Societățile petroliere, mai ales în condițiile în care însăși maniera confuză și contradictorie în care Consiliul prezintă evoluția evenimentelor care în opinia sa ar fi condus la nașterea pretinsei înțelegeri contrazice în realitate respectivele susțineri. În al treilea rând, reclamanta a invocat că pârâtul ignoră în totalitate principiile reliefate de aceasta cu privire la standardul de probă impus în demonstrarea acestuia în sarcina sa, atât timp cât ignoră faptul că simpla primire de informații de către un agent economic nu este suficientă, potrivit standardelor impuse de jurisprudența comunitară, pentru a demonstra existența unei practici anticoncurențiale, fiind necesară în plus dovedirea de către Consiliul Concurenței a unui comportament ulterior (în speță, încetarea vânzării benzinei Eco-Premium) și a unei legături de cauzalitate între cele două (adică, încetarea vânzărilor să fi fost determinată de primirea informațiilor). S-a mai arătat că, nici privite individual, nici în ansamblu, faptele invocate în argumentele Consiliului Concurenței nu pot dovedi existența unei înțelegeri și/sau practici concertate, întrucât oricât de fluide ar fi aceste concepte în jurisprudența comunitară, Consiliul trebuie să demonstreze dincolo de orice dubiu toate aspectele relevante ale situației de fapt pentru a dovedi pretinsul comportament neconcurențial. Consiliul nu poate refuza pur și simplu să analizeze explicațiile logice și coerente oferite de întreprinderile investigate ori să prezinte în privința lor explicații simpliste și contradictorii de tipul celor mai sus reliefate, sub simplul pretext că dovedirea unor asemenea practici ar fi dificilă în practică din cauza specificului domeniului. Adevăratul motiv pentru care Consiliul Concurenței nu reușește să prezinte probe convingătoare în susținerea poziției sale este că, în realitate acestea nu există, iar nu pentru că, în general, un cartel ar fi rezultatul unor activități secrete sau, în special, în prezenta cauză, așa cum eronat susține Consiliul, la un moment dat părțile ar fi devenit mai precaute. În al cincilea rând, afirmând că toți membrii cartelului au acționat conform înțelegerii și/sau practicii concertate, dar neincluzând în durata cartelului perioada presupusei încălcări, Consiliul neagă implicit însăși existența încălcării neconcurențiale, față de argumentele ce se desprind din jurisprudența comunitară în domeniu. În al șaselea rând, în realitate, prin raționamentul invocat și prin interpretarea unor probe aflate la dosar, Consiliul Concurenței pare să sancționeze un cartel orizontal al producătorilor de Eco Premium, implicarea distribuitorilor în legătură cu o astfel de înțelegere a producătorilor neputând fi niciodată una de tip orizontal, ci cel mult, prin absurd, dacă ar fi fost întrunite cerințele de sarcina a probei, una de tip vertical. Astfel, dacă distribuitorii ar fi dus la scoaterea de pe piață a sortimentului Eco Premium, ar fi trebuit ca producătorii să rămână cu produsul pe stoc și, drept consecință, să îl scoată din producție. Or, în realitate, distribuitorii nu l-au mai comercializat întrucât acest sortiment nu se mai producea. Reclamanta a arătat în continuare că decizia pârâtului este nelegală și prin prisma faptului că, reținând existența unei înțelegeri, Consiliul refuză să observe că această presupusă înțelegere îndeplinește toate criteriile impuse de lege pentru a fi exceptată, în baza art. 5 alin.(2) din Legea concurenței, respectiv art. 101 (3) TFUE. 1.

Cu privire la individualizarea sancțiunii, reclamanta a arătat că aceasta s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale incidente. A învederat că nu a participat la nicio înțelegere ori practică concertată pentru eliminarea de pe piață a produsului Eco Premium. Astfel a arătat că nivelul de bază al amenzii a fost stabilit cu încălcarea Instrucțiunilor de circumstanțiere din Ordinul CC nr. 420/2010. De asemenea reclamanta a făcut trimitere și la jurisprudența comunitară în privința stabilirii sancțiunii. A susținut că pârâtul a greșit când a încadrat presupusa faptă în categoria încălcărilor de gravitate mare. Astfel, cel puțin în privința sa ar fi trebuit să considere că fapta are o gravitate mică, pentru că nu deținea capacități de producție carburanți, comercializându-i doar pe cei achiziționați de la unul din cei trei producători (E., F. sau G.), avea o prezență geografică restrânsă la 6 localități. În opinia reclamantei trebuia avută în vedere și puterea economică a fiecărui agent economic implicat, precum și implicarea efectivă. De asemenea fapta sa trebuia considerată de gravitate mică și astfel nivelul de bază al amenzii trebuia să fie cuprins între 0,5% și 2%. În cel mai rău caz faptele ar fi trebuit să fie considerate de gravitate medie pentru ca pârâtul nu a probat dar nici nu a afirmat că pretinsele practici neconcurențiale ar fi împiedicat buna funcționare a pieței. O înțelegere neimplementată nu se reflectă în niciun mod asupra pieței. Reclamanta a susținut că pârâtul a aplicat noile instrucțiuni de circumstanțiere care nu intraseră în vigoare până la momentul emiterii deciziei, deoarece abia la 29 decembrie 2011 au fost publicate instrucțiunile care încadrează limitarea producției sau a vânzărilor în categoria încălcărilor de gravitate mare. Stabilirea unei amenzi în sarcina sa în cuantum de 11.194.766 lei încalcă principiul proporționalității. 1.

La 8 martie 2012, reclamanta a depus o cerere completatoare prin care a solicitat anularea ordinelor Președintelui CC nr. 588/2011 și 647 din 4 august 2011, primul prin care s-a modificat obiectul Ordinului nr. 211/2001, prin extinderea sa la investigația Eco Premium și cel de-al doilea prin care s-a disjuns investigația în două distincte, una pe prețuri și piețe și alta pentru Eco Premium. 1.

La 20 aprilie 2012 pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, considerând decizia atacată drept legală și temeinică. Și cu privire la ordinele atacate prin acțiunea completatoare a invocat faptul că acestea sunt legale. La 6 iunie 2012 pârâtul a depus înscrisurile care au stat la baza emiterii deciziei contestate. 1.

La termenul din 19 septembrie 2012 reclamanta a depus o cerere prin care a invocat excepția de nelegalitate a Ordinelor nr. 355 din 23 septembrie 2009 și 358 din 24 septembrie 2009, emise de Președintele Consiliului Concurentei, precum și a următoarelor procese-verbale: CC/DIE/1190 din 23 septembrie 2009, CC/DIE/1191 din 23 septembrie 2009, 1106 din 25 septembrie 2009, CC/DIE/668 din 5 aprilie 2011. Reclamanta a susținut că din interpretarea dispozițiilor art. 36 din legea concurenței rezultă că persoanele juridice nesupuse investigației nu pot fi supuse unei inspecții în temeiul acestui text legal, iar ARP nu a fost subiect al investigației declanșată de Consiliul Concurenței, nici la momentul desfășurării inspecției și nici ulterior. A concluzionat că ordinele de inspecție în baza cărora a fost efectuată inspecția la sediul ARP nu sunt legale. 1.

La termenul din 13 martie 2013 reclamanta a depus o cerere de înaintare a unor întrebări preliminare către CJUE, însoțită de jurisprudență, cerere care a fost respinsă de către instanța prin încheierea din 24 aprilie 2013 pentru motivele arătate în acea încheiere. La 29 mai 2013 reclamanta a depus dovezi privind cheltuielile de judecată. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 2291 din 17 iulie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția de nelegalitate a Ordinelor nr. 355/2009 și nr. 358/2009 și ale proceselor-verbale subsecvente, excepție invocată de reclamantă la 19 septembrie 2012, ca neîntemeiată, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a dispus anularea parțială a Deciziei nr. 97/2011 a pârâtului în ceea ce o privește pe reclamantă și raportul de investigație și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 8039,3 lei, cheltuieli de judecată reduse. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: 2.1. Cu privire la excepția de nelegalitate a Ordinelor nr. 355 din 23 septembrie 2009 și 358 din 24 septembrie 2009 emise de Președintele Consiliului Concurentei, precum și a proceselor-verbale: CC/DIE/1190 din 23 septembrie 2009, CC/DIE/1191 din 23 septembrie 2009, 1106 din 25 septembrie 2009, CC/DIE/668 din 5 aprilie 2011 s-a reținut că această excepție este neîntemeiată. În esență, reclamanta a susținut că aceste acte, operațiuni administrative sunt nelegale întrucât în opinia sa pentru a se putea desfășura o inspecție la sediul persoanei juridice ARP era necesară obținerea unei autorizații judiciare prealabile în baza art. 37 și 38 din Legea nr. 21/1996. Instanța de fond nu a reținut susținerile reclamantei bazate pe interpretările acesteia asupra textelor legii concurenței de la art. 36 - 38 și 50, interpretări gramaticale, sistematice și teleologice. Relevantă este interpretarea care se poate da dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 21/1996. Astfel potrivit acestui text de lege “În baza autorizării judiciare date prin încheiere, conform art. 38, inspectorul de concurență poate efectua inspecții în orice alte spații, inclusiv domiciliul, terenuri sau mijloace de transport aparținând conducătorilor, administratorilor, directorilor și altor angajați ai agenților economici sau asociațiilor de agenți economici supuși investigației”. Analizând acest text de lege, a constatat instanța de fond că se vorbește de domiciliul, terenuri și mijloace de transport ca locații ale unei inspecții în baza unei autorizări judiciare. Așadar textul nu se referă în niciun caz la sedii ale agenților economici, asociațiilor de agenți economici, puncte de lucru, sucursale, filiale. Când este vorba despre cei cărora le aparțin domiciliul, terenul sau mijloacele de transport, textul indică conducători, administratori, director, angajați. Toți aceștia sunt de fapt persoane fizice care exercită o funcție în cadrul unui agent economic ori al unei asociații de agenți economici. Deosebit de relevante pentru interpretarea art. 37 sunt în opinia primei instanțe și dispozițiile art. 38 alin. (5) din Legea concurenței care dispune ca “oricare ar fi împrejurările, inspecția se desfășoară între orele 8,00 și 18,00 și trebuie efectuată în prezența persoanei la care se efectuează inspecția sau a reprezentantului său. Inspecția poate continua și după ora 18,00 numai cu acordul persoanei la care se efectuează inspecția sau a reprezentantului său”. Practic obligativitatea obținerii unei autorizații judiciare, a celei prevăzute de art. 37 și 38 din Legea nr. 21/1996 nu reprezintă decât o aplicare și o respectare a dispozițiilor art. 27 alin. (3) din Constituția României, text care consacră un drept fundamental, cel la inviolabilitatea domiciliului. Atât domiciliul cât și reședința sunt atribute de identificare ale persoanei fizice (art. 86 - 88 C. civ.). Potrivit art. 27 alin. (3) din Constituția României percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege. De asemenea la aliniatul 4 al aceluiași articol din Constituția României se prevede că perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, afară de cazul infracțiunilor flagrante. Revenind la dispozițiile legii concurenței, a mai precizat instanța de fond că la art. 38 alin. (5) se prevede ca inspecția pentru care trebuie obținută autorizația judiciară se desfășoară între ore 8 și 18, tocmai pentru a se respecta prevederile constituționale mai sus indicate ca perchezițiile să nu se efectueze în timpul nopții. Prin urmare interpretarea articolelor mai sus indicate în concordanță și cu prevederile constituționale este aceea ca art. 37 și 38 din Legea nr. 21/1996 se referă la obținerea unei autorizații judiciare numai în cazul în care inspecția se desfășoară în alte spații care aparțin unor persoane fizice. O astfel de interpretare decurge în mod logic din întreaga reglementare a Legii nr. 21/1996 deoarece atâta timp cât pârâtul poate desfășura investigații și inspecții în baza propriilor ordine, fără o autorizare specială din partea instanțelor (art. 27 alin. (4), 36 în special alin. (4)) atunci o autorizație din partea instanței nu este necesară nici în cazul unei asociații de întreprinderi, cum este ARP, mai ales în condițiile în care aceasta este constituită, are ca membrii, întreprinderile supuse investigației. În ceea ce privește dispozițiile art. 50 lit. e) din Legea nr. 21/1996 se reține că acestea reprezintă în fapt o necorelare existentă în actul normativ și că această eroare a fost corectată ulterior de legiuitor prin faptul că a fost exclus art. 37 din dispozițiile art. 50 lit. e), rămânând doar art. 36 (O.U.G. nr. 75/2010). Întrucât nelegalitatea proceselor-verbale din 23 septembrie 2009, 25 septembrie 2009 și 5 aprilie 2011 a fost invocată doar în contextul în care Ordinele nr. 355/2009 și nr. 358/2009 erau nelegale, s-a apreciat că instanța nu are a analiza separat motive de nelegalitate ale acestor acte subsecvente. Față de cele reținute mai sus au fost apreciate ca fiind neîntemeiate excepțiile de nelegalitate a Ordinelor nr. 355 din 23 septembrie 2009, 358 din 24 septembrie 2009 și a Proceselor-verbale nr. CC/DIE/1190 din 23 septembrie 2009, CC/DIE/1191 din 23 septembrie 2009, 1106 din 25 septembrie 2009, CC/DIE/668 din 5 aprilie 2011, și în baza dispozițiilor mai sus invocate și a art. 4 din Legea nr. 554/2004 au fost respinse excepțiile de nelegalitate ale acestor acte și operațiuni administrative ca neîntemeiate. 2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, cu privire la fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată pentru următoarele considerente. Prin acțiunea sa reclamanta a solicitat anularea parțială a Deciziei pârâtului nr. 97 din 21 decembrie 2011 în ceea ce o privește și a raportului de investigație, precum și exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 11.194.766 RON stabilită prin art. 2 alin. (6) al deciziei sus invocate. Prin art. 1 al deciziei sus-indicate s-a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996 și ale art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) de către SC B. SA București, SC B. Marketing SRL București, SC G. România SRL București, SC F. SRL București, SC J. SRL Cluj-Napoca și SC I. România SRL București, prin participarea la o înțelegere și/sau practică concertată având ca obiect renunțarea la comercializarea cu amănuntul a benzinei Eco Premium pe piața românească. Potrivit art. 2 pct. 6 din aceeași decizie, reclamanta, în temeiul art. 51 din Legea nr. 21/1996 a fost sancționată cu amendă în cuantum de 11.194.766 RON reprezentând 2,6% din cifra de afaceri realizată în anul 2010. Potrivit § 1 din decizia atacată în perioada 10 mai 2007 - 1 aprilie 2008 întreprinderile B. SA, B. Marketing SRL, F. SRL, G. România SRL, J. SRL și I. România SRL au încălcat prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și art. 101 alin. (1) din TFUE prin limitarea sau controlul comercializării cu amănuntul al benzinei Eco Premium pe piața românească. La capitolul III Piața relevantă la § 47 pârâtul a stabilit că piața relevantă a produsului vizată de ansamblul actelor și faptelor constatate în decizie este reprezentată de piața benzinei Eco Premium. Reclamanta a contestat această reținere a pârâtului făcând trimitere la prevederile Ordinului nr. 388/2010 al Consiliului Concurenței, precum și la jurisprudența comunitară. Instanța reține că potrivit pct. 8 din Ordinul sus invocat, ordin pentru punerea în aplicare a Instrucțiunilor privind definirea pieței relevante „Piața relevantă a produsului cuprinde toate produsele și/sau serviciile pe care consumatorul le consideră interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, prețurilor și utilizării acestora”. În întâmpinare pârâtul a susținut că produsul Eco Premium nu ar fi interschimbabil pentru că produsul avea o cerere specifică, că a fost promovat și comercializat distinct, că din perspectiva marketingului produsul a fost prezentat ca venind în întâmpinarea unor nevoi distincte ale consumatorilor, că benzina Eco Premium nu putea fi utilizată de către posesorii de autoturisme echipate cu dispozitiv catalitic, prin faptul că benzina fără plumb cu cifra octanică 95 avea un preț mai mic ar fi trebuit ca, în condițiile unei utilități și funcționalități identice, consumatorii să fi migrat către această benzină. A mai susținut că ulterior retragerii produsului există încă cerere și unele întreprinderi ofereau spre vânzare aditivi metalici care puteau fi amestecați de consumator la momentul alimentării pentru a obține un produs similar cu produsul Eco Premium. Instanța de fond a considerat că sunt neîntemeiate susținerile pârâtei deoarece la dosarul cauzei nu s-a depus nicio proba, nici un studiu, raport sau alt document care să demonstreze că din ianuarie 2005 când s-a admis introducerea pe piața numai a benzinei fără plumb în conformitate cu prevederile H.G. nr. 689/2004 (potrivit chiar susținerilor pârâtului din decizia contestată - § 44) toți posesorii de autovehicule fără catalizator sau cel puțin majoritatea lor s-ar fi orientat spre benzina Eco Premium. De asemenea nu s-a făcut nicio dovadă a evoluției prețurilor din 2005 până în 2009 la benzina Eco Premium și cele fără plumb cu aceeași cifră octanică (COR), respectiv 95, pentru a se putea vedea dacă și în ce mod consumatorii vizați, adică posesorii de autovehicule fără catalizator (în principal autoturisme Dacia), nu se orientaseră la început spre benzina Eco Premium pentru că aceasta era mai ieftină pentru ca ulterior să se orienteze deja în mare măsură către benzina fără plumb pe măsură ce prețurile s-au modificat. În esență, este vorba despre faptul că pârâtul a susținut că produsul avea o cerere specifică, fără a prezenta nicio informație referitoare ponderea în care posesorii de autovehicule fără catalizator erau orientați spre benzina Eco Premium și către cea fără plumb raportat și la evoluția prețurilor pentru a se putea reliefa faptul că orientarea către un anumit produs era determinată de specificitatea sa și nu de către evoluția prețurilor, obișnuința de a folosi un anumit produs etc., aspect ce nu are nicio legătură cu posibilitatea de a folosi un produs substituibil. În speța de față nu are nicio relevanță faptul că benzina fără plumb nu putea fi folosită de către posesorii de autovehicule cu catalizator pentru că decizia pârâtei are în vedere pe consumatorii posesori de autovehicule fără catalizator care potrivit opiniei exprimate chiar de producătorul majorității acestor autovehicule, respectiv SC K. SA, puteau folosi benzina fără plumb. Astfel producătorul sus indicat a arătat că „autovehiculele fără dispozitiv catalitic pot funcționa cu benzine fără plumb, fără a le fi afectată funcționarea normală și fără a se determina o uzură necorespunzătoare a componentelor respectivelor autovehicule”. Acest aspect este mai mult decât relevant în cauză pentru că demonstrează dincolo de orice dubiu că produsul Eco Premium putea fi substituit perfect de către orice benzina fără plumb care era comercializată pe piață, iar produsul cu cifra octanică similară a celui Eco Premium era chiar mai ieftin. Comercializarea distinctă a produsului, cu o altă denumire ori ca urmare a unei strategii de marketing nu poate duce la concluzia că produsul Eco Premium nu putea fi substituit de produsele benzine fără plumb. Mai mult pârâtul face referire la faptul că produsele nu erau interschimbabile, însă pct. 8 al instrucțiunilor aprobate prin Ordinul nr. 388/2010 al Consiliului Concurentei nu se refera numai la caracterul de interschimbabil ci și de cel substituibil. Ori s-a demonstrat ca benzina Eco Premium putea fi substituită fără nici o consecință negativă asupra autovehiculelor fără dispozitive catalitice de benzinele fără plumb, dintre care cea cu aceeași cifră octanică, respectiv 95 era chiar mai ieftină. Deși în acțiune reclamanta a făcut referire la mai multe studii, articole de presa cu privire la faptul că vehiculele fără plumb pot folosi fără nicio restricție sau consecință benzina fără plumb, pârâtul nu a combătut cu nimic aceste susțineri și probe. Prin urmare pârâtul nu a ținut cont atunci când a definit piața relevantă a produsului de prevederile propriului Ordin nr. 388/2010. Deosebit de relevant pentru speța de față este și contextul în care s-au petrecut faptele reținute de pârât. Astfel chiar în decizia contestată pârâtul a reținut că H.G. nr. 689/2004 a fost adoptată urmare a Directivei nr. 98/70 CE a Parlamentului European și a Consiliului privind calitatea benzinei și motorinei, revizuită prin Directiva 2003/17/CE și că prin această directivă și prin actul normativ intern s-a interzis introducerea pe piață a benzinei cu plumb de la 1 ianuarie 2005, iar la benzina fără plumb conținutul de sulf trebuia diminuat de la 150 mg/kg la 1 ianuarie 2005 la 50 mg/kg de la 1 ianuarie 2007 la maxim 10 mg/kg de la 1 ianuarie 2009. Deși la paragraful 55 din decizia contestată pârâtul retine că reglementarea se referă la benzina introdusă pe piață indiferent de cifra octanică sau de denumire comercială, în mod eronat trage concluzia în paragraful următor că H.G. nr. 689/2004 nu interzice comercializarea vreunui sortiment de carburant ci reducerea conținutului de sulf de la 50 mg/kg la maxim 10 mg/kg de le 1 ianuarie 2009, iar ulterior la paragraful 57 că legislația permitea orice sortiment de benzină existent pe piața românească la sfârșitul anului 2008 să fie comercializat în continuare cu condiția respectării conținutului de sulf. Prima instanță a decis că este eronată concluzia pârâtului pentru ca Eco Premium este o denumire comercială a unei benzine fără plumb cu cifra octanică 95 la care sunt adăugați aditivi. Nu s-a contestat și nici dovedit de către pârât că benzina Eco Premium respecta conținutul de sulf de maxim 10 mg/kg, pentru a se putea considera ca acest produs putea fi comercializat în continuare. Dacă se respectă condiția impusă de legiuitor de a reduce conținutul de sulf atunci nu mai putem vorbi despre același produs, deoarece aceasta reducere implica modificarea produsului deci crearea unui nou produs. În cazul în care produsul nu respecta condițiile nu se putea impune nici producătorilor și cu atât mai puțin distribuitorilor modificarea unui produs existent cum era Eco Premium pentru a respecta cerințele actului normativ mai sus invocat prin crearea practic a unui alt produs dar care să aibă aceeași denumire ori denumire asemănătoare. Nici datele menționate la subpunctele 3.1.3 și 3.1.4. nu sunt pe deplin relevante pentru că se constată chiar din tabelele existente că numărul autovehiculelor fără dispozitiv catalitic a fost în continuă scădere pe de o parte pentru ca ultimul an în care au fost produse a fost anul 1999 (deci cu circa 8- 9 ani înainte de faptele reținute în sarcina reclamantei), iar pe de altă parte au existat și programe speciale de natură a reduce existenta în circulație a acestor autovehicule (Programul Rabla), precum și perioada de dinaintea crizei economice, adică tocmai anii 2007 - 2008 când au fost achiziționate foarte multe autovehicule noi. În acest context era mai mult decât firesc ca numărul consumatorilor și volumul vânzării benzinei Eco Premium să fie în continua scădere. Așa fiind nu eventualele înțelegeri ale distribuitorilor au dus la diminuarea volumului vânzărilor acestui produs ci împrejurările mai sus indicate combinate cu aspectul esențial ca urma ca de la 1 ianuarie 2009 acest produs să dispară nemaiîncadrându-se în specificațiile legale. În privința reclamantei s-a menționat că trebuie nuanțată și reținerea din decizia contestată la paragraful 77 că părțile implicate dețin stații de distribuție care acoperă întreg teritoriul național, fiind prezente în fiecare județ. Astfel reclamanta deținea numai un număr de 19 stații de benzină din jurul a doar 6 localități, fapt ce demonstrează imposibilitatea ca aceasta să influențeze pe consumatori în alegerea produselor și implicit și a benzinei Eco Premium. Revenind la produsul Eco Premium instanța retine că, pârâtul a reținut total eronat în decizia contestata la paragrafele 339 și 340 că, prin faptul comercializării de aditivi după încetarea comercializării Eco Premium, se demonstrează intenția întreprinderilor implicate de a păstra un segment de consumatori care s-ar fi putut orienta către stațiile concurenților care încă furnizau acel produs și că întreprinderile au acționat în scopul reducerii riscului diminuării bazei proprii de clienți, pentru a evita migrarea acestora. Astfel în primul rând pârâtul nu a identificat care ar fi fost eventualele stații ale concurenților în contextul în care s-a reținut că produsul Eco Premium era un produs care se găsește numai pe piața românească și care nu a mai fost produs și nu mai putea fi comercializat de la 1 ianuarie 2009. Prin urmare alte benzinării nu puteau furniza acest produs în continuare odată pentru că nu mai era produs, producătorii fiind tot societăți din România și în al doilea rând pentru că nici nu mai putea fi comercializat după 1 ianuarie 2009, urmare a interdicției impuse de H.G. nr. 689/2004. De asemenea, pentru că vorbim de distribuitori, evident că eventualii concurenți nu aveau spatii de depozitare, astfel că oricum nu ar mai fi putut comercializa produsul Eco Premium în momentul în care acesta a încetat să mai fie produs. Nu s-a făcut nicio dovadă că exista posibilitatea importării acestui produs, aspect care ar fi venit oricum în contradicție cu reținerea că vorbeam despre un produs românesc și oricum produsul nu ar mai fi putut fi comercializat din 1 ianuarie 2009. Astfel comercializarea de aditivi metalici îmbuteliați pana în 2010, 2011 nu are nicio relevanta în cauza. De asemenea nu s-a făcut nicio dovadă între aditivii comercializați înainte de 2007, 2008 și ulterior datei reținute ca dată a înțelegerii/practicii concertate pentru a putea fi în măsură a aprecia dacă aditivii comercializați erau utilizați de către consumatori în scopul obținerii unui produs similar benzinei Eco Premium sau erau folosiți de o anumită categorie de consumatori care doreau îmbunătățirea performanțelor tehnice ale autovehiculului pe care îl dețineau independent de benzina cu care își alimentau în mod obișnuit autovehiculul. Nu s-a dovedit nici că există identitate între aditivii ce erau conținuți de benzina Eco Premium, susținerea pârâtului, și cei comercializați ulterior retragerii de pe piață a acestei benzine. Așadar în decizia contestată piața relevantă a produsului a fost în mod nejustificat restrânsă la piața benzinei Eco Premium și în plus s-a reținut greșit că acest produs putea fi comercializat în continuare deoarece orice modificare a unui produs presupune inexistenta identității între produsul anterior modificării și cel ulterior, fiind doar opțiunea producătorului dacă noul produs va fi comercializat sub vechea denumire sau o altă denumire. Mai mult din compararea datelor tehnice furnizate de Petrom în calitate de producător al benzinei Eco Premium 95/OMV Eco Premium 95 pentru această benzină precum și sortimentele fără plumb reiese că pentru benzinele fără plumb 95 concentrația de sulf era de 10 mg/kg pentru ca pentru Eco Premium aceasta concentrație să fie de 150 mg/kg, ceea ce demonstrează că acest produs nu mai putea fi comercializat începând cu 1 ianuarie 2009 neîncadrându-se în prevederile H.G. nr. 689/2004 și nici ale Directivei nr. 98/70 CE a Parlamentului European și a Consiliului privind calitatea benzinei și motorinei, revizuita prin Directiva 2003/17/CE. Existenta unor contacte și discuții cu privire la o eventuală înțelegere de încetare a comercializării benzinei Eco Premium nu poate fi contestată față de înscrisurile existente la dosarul instanței, însă concluziile pârâtului din decizia contestată parag. 181 și 182 nu sunt corecte deoarece nu exista nicio împrejurare din care să reiasă că F. a aderat la planul comun al celorlalte întreprinderi implicate de a renunța la comercializarea benzinei Eco Premium. Mai mult chiar informațiile inserate în parag. 191 și 192 ale Deciziei pârâtului nr. 97/2011 contrazic o asemenea ipoteză, pentru că în aprilie 2008 benzina Eco Premium a fost comercializată tot în același număr de stații ca și anterior, iar în perioada următoare nu se constată o scădere a numărului de benzinării din rețea care au comercializat benzina în cauză, ci dimpotrivă în luna noiembrie 2008 comercializarea a avut loc în chiar mai multe benzinării (114) față de martie - aprilie 2008 (113). Mai mult chiar pârâtul în decizie la paragraful 192 a reținut că F. a încetat comercializarea benzinei Eco Premium în februarie 2009. De asemenea dacă înțelegerea ar fi fost realizată în 1 aprilie 2008 nu se explică de ce și G. a comercializat benzina Eco Premium până în 24 decembrie 2008, iar până în septembrie 2008 a menținut același număr de stații în care a comercializat-o. Astfel din tabelele nr. 12 - 17 din decizie (parag. 184 - 194) reiese că fiecare parte despre care se pretinde că a participat la înțelegerea anticoncurențială a acționat în mod diferit reducând, este adevărat, comercializarea produsului însă de la date diferite. De aici prima instanță a reținut că nu o înțelegere anticoncurențială a fost implementată ci că fiecare întreprindere a acționat în vederea reducerii comercializării benzinei Eco Premium pentru că aceasta nu mai putea fi comercializata în mod legal de la 1 ianuarie 2009 întrucât din datele tehnice anterior precizate aceasta conținea o cantitate de sulf peste limita admisă de lege (H.G. nr. 689/2004). În ceea ce o privește pe reclamanta reiese că aceasta a continuat să se aprovizioneze cu benzină Eco Premium după data de 1 aprilie 2008, presupusa dată a realizării acordului, a comercializat benzina într-un număr mai mare de stații în septembrie și octombrie 2008 și a încetat comercializarea produsului la 31 decembrie 2008, adică în ultima zi în care din punct de vedere legal mai putea să îl comercializeze. Din adresa de la dosar reiese că reclamanta a făcut comenzi pentru achiziționarea benzinei Eco Premium și în septembrie 2008, însă cel puțin G. nu i-a mai livrat acest sortiment ca urmare a încetării producției. Prin urmare reclamanta, chiar dacă s-ar retine că ar fi putut comercializa Eco Premium și după data de 1 ianuarie 2009 (deși conformitatea acestui tip de benzina cu prevederile H.G. nr. 689/2004 nu a fost dovedită de pârât), nu îl mai putea comercializa din pricină că nu mai era produs acest tip de benzină și nu pentru că ar fi participat sau ar fi implementat o înțelegere anticoncurențială. Fată de cele reținute mai sus se constată că datele prezentate în chiar decizia contestată de către pârât demonstrează un comportament diferit al tuturor întreprinderilor indicate ca participând la înțelegerea anticoncurențială până la data de 31 decembrie 2008/1 ianuarie 2009. Astfel B. a încetat producția de Eco Premium în aprilie 2008, G. la sfârșitul lunii septembrie 2008, iar E. în perioada noiembrie-decembrie 2008 (deoarece a mai comercializat produsul pana în noiembrie 2008 către benzinarii independenți - parag. 192 al deciziei, și până în februarie 2009 în benzinăriile proprii ca urmare a epuizării stocurilor). Dacă ar fi existat o decizie ori o înțelegere care să aibă ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurentei, atunci cei trei producători mai sus indicați ar fi acționat în sensul opririi producției simultan și nu în perioade diferite, iar celelalte întreprinderi care doar comercializau produsul, cum era și reclamanta, ar fi încetat comercializarea benzinei Eco Premium de la aceeași dată, fapt ce este contrazis tocmai de datele prezentate în decizia contestată. Instanța de fond a mai stabilit că practic părțile indicate de pârât în decizie nici măcar nu au acționat concertat, astfel că nu se poate retine nici existenta unei practici concertate. B. a dorit practic oprirea producției încă din mai 2007 când a pus pentru prima oară în discuție acest aspect, însă a acționat singular în aprilie 2008 prin oprirea producției și implicit a comercializării produsului Eco Premium până la epuizarea stocurilor sale, ceilalți producători, acționând diferit și oprind producția aproape de sfârșitul anului fapt ce le permitea epuizarea stocurilor până la sfârșitul anului, având în vedere că din 1 ianuarie 2009 nu mai puteau comercializa în mod legal acest sortiment de benzină. Nici aceia care doar comercializau produsul nu au acționat în mod similar ceea ce denota ca fiecare întreprindere a acționat în mod independent în funcție de interesele proprii. Chiar dacă a participat la discuții și ar fi propus inclusiv anumite sancțiuni, reclamanta a comercializat produsul până la sfârșitul anului 2008, încetând comercializarea pe de o parte pentru că nu mai avea de unde să se aprovizioneze, iar pe de altă parte pentru că nu mai putea comercializa ulterior benzina Eco Premium. Acest fapt denotă atât faptul că nu s-a ajuns la o înțelegere, o decizie, contrar celor susținute de pârât în decizia contestată, cât și că nu s-a acționat concertat în sensul controlării ori limitării producției ori comercializării produsului, care de altfel am văzut că era substituibil. Așa fiind nu se poate retine că reclamanta a săvârșit o încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și cu atât mai puțin în perioada 10 mai 2007 - 1 aprilie 2008, când nu s-au furnizat niciun fel de date statistice care să demonstreze o limitare a comercializării produsului acesta găsindu-se la începutul anului 2008 și până la sfârșitul lunii octombrie 2008 în toate benzinăriile reclamantei. Prin urmare orice eventuală scădere a volumului vânzărilor nu îi este imputabilă reclamantei ci se datora exclusiv reducerii cererii acestui produs ca urmare a creșterii ponderii autovehiculelor mai noi dotate cu catalizator în dauna celor fără acest dispozitiv și care am văzut că nu mai erau produse din 1999, precum și a orientării consumatorilor către benzina fără plumb care era în perioada de referință mai ieftină. De asemenea, cu atât mai puțin se poate retine încălcarea prevederilor art. 101 din TFUE, întrucât nu se poate retine în niciun caz afectarea semnificativa a comerțului între statele membre (a se vedea paragraful 209 din decizia pârâtului). Astfel nu se vede cum ar fi fost încălcat comerțul între statele membre atâta timp cât sortimentul de benzină era produs și consumat numai pe teritoriul României și nu exista nici o împrejurare de natură a se considera că putea avea ca efect afectarea comerțului dintre statele membre o eventuala înțelegere. Deși conceptele au fost corect definite în decizia contestată prin raportare și la jurisprudența comunitară, totuși din situația de fapt mai sus reținută se constată că nu se poate retine existența unei înțelegeri ori decizii și nici a unei practici concertate în privința benzinei Eco Premium, care oricum era un produs substituibil cu alte produse existente deja pe piață. Referitor la susținerea pârâtului, din întâmpinare și din decizia contestată, că independenta decizională exclude orice contacte directe și indirecte între competitori apte a devoala intențiile/comportamentul deja decis și a influența conduita viitoare a acestora instanța reține că față de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 care interzice doar înțelegerile, deciziile și practicile concertate nu se poate considera că au fost încălcate prevederile mai sus indicate doar prin contactele existente între competitori. Astfel de contacte pot fi inițiate și pentru a spiona poziția altor competitori fapt ce exclude evident existenta unei înțelegeri, decizii ori practici concertate. O astfel de conduită deși incorecta nu este sancționată nici pe departe de textul legal invocat. Contrar susținerilor pârâtului din întâmpinare, în opinia instanței probatoriul administrat nu demonstrează nici formarea acordului de voință între societățile sancționate, ci dimpotrivă din faptul că s-a acționat diferit după presupusul acord se exclude o astfel de ipoteză, și nici existenta unei certitudini în privința achiesării E. de încetare a distribuției, E. continuând distribuția în stațiile sale de benzină până la sfârșitul anului 2008, nelimitând comercializarea nici din aprilie și nici ulterior, ultimele cantități disponibile fiind comercializate în februarie 2009. De asemenea este total eronată susținerea că a existat un cartel al distribuitorilor și nicidecum al producătorilor. Astfel chiar în decizia contestată la paragraful 99 pârâtul a susținut că reprezentantul B., cel mai mare producător de benzine din România, a supus discuției „problematica renunțării la producția de Eco Premium”. Prin urmare B. a acționat prin lansarea discuției ca producător și nicidecum ca distribuitor. Practic pârâtul nu avea cum să demonstreze existența acordului pentru că societățile care erau și producători și distribuitori au acționat diferit pe piața, însă tot ele dețineau și cele mai multe benzinării, astfel că fără o practică concertată a acestora nici nu se poate vorbi despre un cartel al distribuitorilor. De fapt reducerea vânzărilor a fost cauzată pe de o parte de contextul istoric al reducerii numărului de autovehicule care foloseau Eco Premium, de cererea tot mai redusă pe piață ca urmare a reorientării consumatorilor către produse mai ieftine, benzine fără plumb, aceștia convingându-se că autovehiculele lor puteau funcționa la aceeași parametri și fără consecințe negative cu acest tip de benzine, fapt adus la cunoștință de producător și diverse publicații încă din anul 2004 (așa cum a indicat reclamanta în acțiune, filele 18, 19 din dosar) și de faptul că din 1 ianuarie 2009 produsului ar fi trebuit să i se aducă modificări pentru a mai putea fi comercializat, practic ar fi trebuit creat un nou produs, aspect care evident că nu putea fi hotărât de distribuitori ci de producători. Atâta timp cât producătorii erau și cei mai însemnați distribuitori, evident că ceilalți trei distribuitori nu aveau cum să influențeze producția printr-o hotărâre a lor pe piața distribuției produsului, ci tocmai invers acțiunea producătorilor a influențat o eventuală reducere a vânzărilor până la sfârșitul anului 2008. Oricum restricțiile actelor normative în privința limitei maxime de sulf admise era o împrejurare suficientă pentru a scădea, fără nicio intervenție artificiala, vânzările la Eco Premium. Pârâtul a susținut că sortimentul produs de G. corespundea acestei limite, însă cel puțin în privința reclamantei nu se poate reține că aceasta ar fi știut acest aspect și oricum chiar dacă l-ar fi cunoscut era irelevant aspectul față de faptul că tocmai G. i-a comunicat la sfârșitul lunii septembrie 2008 că nu îi mai onorează comenzile pentru că a luat decizia să nu mai producă acest sortiment de benzină (Eco Premium). Pârâtul mai face trimitere în întâmpinare că distribuitorul Mol a afirmat anumite aspecte despre situația existentă, însă nu a citat toate susținerile distribuitorului pe de o parte, iar pe de altă parte aceste susțineri contrazic chiar susținerile pârâtei referitoare la cine a decis și cine putea decide asupra existentei pe piață a produsului Eco Premium și dacă produsul mai putea fi comercializat. Astfel Mol a afirmat potrivit chiar reținerilor pârâtului din decizie, parag. 346 ca în vederea îndeplinirii obligațiilor H.G. nr. 689/2004 „nu ar fi existat decât două variante: fie procesul de producție era modificat în vederea alinierii la noile standarde, fie produsul era cu totul înlăturat de pe piață înainte de aceasta dată. Este de presupus că, prin modificarea procesului de producție, s-ar fi putut încerca obținerea unui nou sortiment de benzină aditivată metalic care să respecte noua limită de sulf impusa de H.G. nr. 689/2004. Având în vedere însă cererea extrem de redusă pentru benzina aditivată metalic, este de înțeles eventuala alegere a rafinăriilor de a nu lua în calcul aceasta posibilitate”. Prin urmare susținerile Mol citate de pârât nu numai că nu vin în sprijinul celor susținute de acesta ci le contrazic categoric, pe de o parte pentru că se retine că produsul nu mai putea fi comercializat după 1 ianuarie 2009 pentru că nu corespundea prevederilor actului normativ, iar pe de altă parte pentru că singurii care puteau decide în privința modificării produsului prin crearea unuia nou erau producătorii și nicidecum distribuitorii. Fată de cele reținute mai sus s-a constatat că este netemeinică și nelegală decizia contestată și ca atare întemeiată cererea reclamantei în privința anularii parțiale a Deciziei pârâtului nr. 97/2011 și a raportului de investigație, în ceea ce o privește. Prin anularea parțială a deciziei sus indicate s-a arătat că, în mod evident reclamanta nu mai poate fi obligată la plata amenzii stabilite prin această decizie, neexistând temei pentru perceperea amenzii astfel că prima instanță a considerat că nu se impune menționarea aspectului că reclamanta va fi exonerată de plata amenzii. Cu privire la Ordinele nr. 588/2011 și 647/2011 s-a reținut că acestea sunt acte care au stat