ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1877/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1877/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

1877/2016

Asupra

recursului de față constată următoarele:

Fondul

și hotărârea instanței de fond:

Tribunalul Mehedinți, secția

I civilă, prin Sentința civilă nr. 25 din 22 aprilie 2015,

pronunțată în Dosarul nr. x/101/2011, a respins excepția

autorității de lucru judecat invocată de pârâtul A.. A respins

ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul B., în

contradictoriu cu pârâții A. și C. Drobeta-Turnu Severin, așa

cum a fost precizată. A respins cererea de intervenție accesorie

formulată de intervenientul D. Instanța a mai dispus ca, în temeiul

art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar de care a

beneficiat reclamantul, reprezentând taxă de timbru în sumă de 8.111

RON, să rămână în sarcina statului.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța a reținut

următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 65/2011, pronunțată de Tribunalul

Mehedinți, a fost condamnat inculpatul D. la 5 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor calificat

prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1), rap. la art.

175 alin. (1) lit. i) și alin. (2) C. pen., reținându-se că, în

data de 12 noiembrie 2010, partea vătămată E. a fost lovită

de către inculpat cu un cuțit în zona coapsei stângi a piciorului,

secționându-i artera femurală, că leziunile de

violență au pus în primejdie viața victimei și i-a fost

cauzată o infirmitate fizică permanentă, prin amputația

membrului inferior stâng. A fost admisă acțiunea civilă

formulată de partea vătămată, fiind obligat inculpatul la

plata sumei de 125.000 RON despăgubiri civile, din care 25.000 RON

reprezentând daune materiale și diferența daune morale.

Împotriva

acestei hotărâri, părțile au declarat apel, inculpatul pentru

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă de

omor în infracțiunea de vătămare corporală gravă,

susținând că amputarea piciorului se datorează culpei medicale,

deoarece s-a întârziat 72 de ore cu intervenția medicală, iar partea

vătămată pe latura civilă.

Curtea de

Apel Craiova, secția penală, prin Decizia nr. 122/2011, a respins

apelul inculpatului, reținând că acesta a acționat cu

intenția de a ucide, având în vedere obiectul folosit (un cuțit apt

de a ucide), zona vitală vizată (femurul, cu artera femurală),

urmarea produsă și intensitatea loviturii (care a produs leziuni ce

au determinat amputarea piciorului și acordarea unui număr mare de

îngrijiri medicale).

Instanța

de apel a apreciat că susținerea inculpatului în sensul că

amputarea se datorează culpei medicale, ca urmare a întârzierii 72 de ore

cu intervenția medicală, nu este întemeiată, neexistând nici o

dovadă în acest sens. Mai mult, la instanța de fond inculpatul a

recunoscut fapta, așa cum a fost descrisă în actul de sesizare

și a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor

administrate la urmărirea penală.

Instanța

penală a admis însă apelul părții vătămate, în

sensul că a fost obligat inculpatul și la plata sumei de 12.000 RON (prestație

globală de la data săvârșirii faptei -12 noiembrie 2010

până la zi) precum și la plata unei prestații periodice în

cuantum de 2.000 RON lunar, de la data pronunțării deciziei,

până la intervenirea unei cauze legale de modificare sau de stingere a

obligației.

S-a

reținut că, din Raportul de constatare medico-legală din 22

noiembrie 2010 al I.M.L. Timișoara, a rezultat că leziunile de

violență s-au soldat cu punerea în primejdie a vieții și cu

o infirmitate fizică permanentă, având în vedere amputația

membrului inferior stâng, justificându-se acordarea prestației periodice

părții civile.

Prin Decizia

nr. 3132/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost

respins recursul inculpatului împotriva Deciziei nr. 122/2011,

reținându-se că lovitura aplicată de acesta părții

vătămate a fost puternică, de mare intensitate, a avut

consecințe grave, conform actelor medicale și medico-legale

(leziunile de violență s-au soldat cu punerea în primejdie a vieții

și infirmitate fizică permanentă - amputația membrului

inferior stâng), prin folosirea unui obiect apt de a produce leziuni cu

potențial letal (cuțit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o

zonă anatomică relativ importantă.

Prin cererile

formulate de reclamant la data de 10 august 2011 și 22 decembrie 2014

(deduse judecății de față), s-a solicitat obligarea

pârâtului A. (medic) la repararea prejudiciului material și moral ce i s-a

cauzat prin stabilirea unui diagnostic incorect la internarea sa în C.

Drobeta-Turnu Severin, în seara zilei de 12 noiembrie 2010 și neaplicarea

tratamentului corespunzător pentru diagnosticul de ischemie acută

membru inferior stâng pus de Clinica de Chirurgie Vasculară

Timișoara, la data internării în această unitate medicală

(15 noiembrie 2010), cu mențiunea "veche de 72 ore" și

nedepunerea tuturor diligențelor pentru transferul acestuia în timp util

la Timișoara, fapte ilicite ce au determinat punerea în primejdie a

vieții sale, vătămarea corporală din culpă, prin

cauzarea unei infirmități fizice permanente (amputația membrului

inferior stâng).

A motivat

că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie,

prevăzută de art. 998 - 999 C. civ. 1865 (aplicabil în

speță) presupune, pentru a fi angajată, întrunirea

cumulativă a următoarelor condiții: existența unui

prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența

vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.

Prejudiciul

patrimonial și moral, ca element esențial al răspunderii civile

delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o

persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o

altă persoană.

Pentru a fi

acordate despăgubiri este necesar ca prejudiciul să fi fost produs

printr-o faptă ilicită, element distinct al răspunderii civile

delictuale, ce poate consta în acțiunea, dar și inacțiunea

civilă - neîndeplinirea unei activități, neluarea unei

măsuri atunci când trebuia să fie întreprinsă de către o

persoană, potrivit legii.

Este, de

asemenea, necesar ca între faptă și prejudiciu să existe o

legătură de cauzalitate, în sensul că prin acea faptă s-a

provocat prejudiciul.

Pentru

angajarea răspunderii civile delictuale, art. 998 și 999 C. civ.

condiționează imputarea faptei ilicite care a produs prejudiciul,

autorului ei, textul de lege referindu-se nu numai la fapta

săvârșită cu intenție dar și la cea

săvârșită din neglijență sau imprudență.

Tribunalul a

reținut că, în speță, nu sunt întrunite condițiile

legale pentru a antrena răspunderea civilă delictuală a

pârâtului A.

Astfel,

reclamantul a susținut că prejudiciul suferit constă în

vătămarea sa corporală din culpă, prin producerea unei

infirmități fizice permanente (amputarea membrului inferior stâng),

cauzată prin fapta pârâtului care, în calitate de medic, a pus un

diagnostic greșit și a prescris un tratament necorespunzător la

internarea sa în C. Drobeta-Turnu Severin, având în vedere diagnosticul

stabilit ulterior de Clinica de Chirurgie Vasculară Timișoara, cu

ocazia internării sale prin transfer, respectiv ischemie acută membru

inferior stâng, veche de 72 ore și nedepunerea tuturor diligențelor

pentru transferul acestuia în timp util la acea unitate medicală.

Or, s-a

constatat că reclamantul s-a constituit parte civilă pentru acest

prejudiciu în cadrul procesului penal, acțiunea civilă fiind

admisă prin Sentința penală nr. 65/2011 pronunțată de

Tribunalul Mehedinți, în sensul obligării inculpatului D.

(intervenient în interesul reclamantului în cauza dedusă

judecății), la plata sumei de 125.000 RON despăgubiri civile,

din care 25.000 RON daune materiale și diferența daune morale, iar

prin Decizia penală nr. 122/2011 a Curți de Apel Craiova, acesta a

fost obligat și la plata sumei de 12.000 RON, (prestație globală

de la data săvârșirii faptei - 12 noiembrie 2010, până la zi)

precum și la plata unei prestații periodice în cuantum de 2.000 RON

lunar, de la data pronunțării deciziei, până la intervenirea

unei cauze legale de modificare sau de stingere a obligației.

S-a

reținut că inculpatul, prin fapta sa de lovire cu un cuțit, în

zonă vitală (femurul, cu artera femurală) a acționat cu

intenția de a ucide, lovitura aplicată părții

vătămate fiind puternică, de mare intensitate, care conform

actelor medicale și medico-legale, inclusiv raportul de constatare

medico-legală întocmit de I.M.L. Timișoara la 22 noiembrie 2010, a

avut consecințe grave, leziunile de violență s-au soldat cu

punerea în primejdie a vieții părții vătămate și

infirmitate fizică permanentă - amputația membrului inferior

stâng.

Curtea de

Apel Craiova și Înalta Curte de Casație și Justiție au

respins susținerile inculpatului, din căile de atac exercitate

împotriva Sentinței penale nr. 65/2011, potrivit cărora amputarea

piciorului părții vătămate se datorează culpei

medicale ca urmare a întârzierii 72 de ore cu intervenția medicală, stabilindu-se

definitiv că nu există nici o dovadă în acest sens, mai mult,

acesta a recunoscut fapta ce a avut consecințele mai sus menționate,

asupra părții vătămate.

Prin urmare,

instalarea ischemiei acute a membrului inferior stâng care a dus la amputarea

acestuia, nu s-a produs prin activitatea pârâtului, respectiv aplicarea unui

diagnostic greșit și prescrierea unui tratament neadecvat, ci prin

lovitura aplicată de inculpatul D. cu un cuțit în zona coapsei stângi

a piciorului, secționându-i artera femurală.

De altfel,

din rapoartele medico-legale întocmite de I.M.L. Craiova și I.M.L.

Timișoara, administrate în procesul penal, rezultă că la

internarea în spital a reclamantului nu au existat simptome pentru diagnosticul

de ischemie acută și dacă ar fi fost stabilit de la internare

acest diagnostic, evoluția pacientului ar fi putut fi nefavorabilă,

în sensul că nu se putea evita amputația membrului inferior stâng,

că până la transferul acestuia la Clinica de Chirurgie Vasculară

Timișoara, acesta a beneficiat de îngrijiri medicale adecvate și o

monitorizare corectă.

Relatările

martorilor F., G. (propus de reclamant) și H. au fost coroborate cu

înscrisurile respective și a fost înlăturată depoziția

martorului I., ca fiind subiectivă.

Pentru

considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile art. 22 C.

proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a

instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața

instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la

existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a

vinovăției, a fost respinsă acțiunea împotriva pârâtului A.

și pe cale de consecință, acțiunea întemeiată pe art.

1000 alin. (3) C. civ., împotriva pârâtului C. Drobeta-Turnu Severin, așa

cum a fost precizată.

A fost

respinsă și cererea de intervenție formulată în interesul

reclamantului.

În temeiul

art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar de care a

beneficiat reclamantul, reprezentând taxă de timbru în sumă de 8.111

RON, a rămas în sarcina statului.

Apelul

și considerentele instanței de apel.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamantul B. și intervenientul

D., criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin

Încheierea de ședință din 29 septembrie 2015 a fost anulat ca

netimbrat apelul declarat de intervenientul D., potrivit art. 1 și art. 20

alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

În baza

efectului devolutiv al apelului și al principiului administrării

nemijlocite a probelor, potrivit art. 292 și 295 alin. (2) C. proc. civ.,

Curtea a încuviințat proba cu înscrisuri și o nouă

expertiză medico-legală, care să fie efectuată de I.M.L.

București, asupra căreia a revenit motivat prin Încheierea din 19

februarie 2016, de amânare inițială a pronunțării.

Apelul

declarat de reclamant a fost respins ca nefondat pentru următoarele

considerente:

Răspunderea

civilă medicală este o formă particulară a răspunderii

civile delictuale, cu caracter subiectiv, întemeiată pe

vinovăția, mai exact pe culpa, inclusiv sub forma neglijenței, a

persoanei răspunzătoare, fiind reglementată în titlul XV din

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Dispozițiile

art. 642 - 643 din Legea nr. 95/2006 reglementează răspunderea

civilă a personalului medical pentru malpraxis, acesta fiind definit în

art. 642 alin. (1) lit. b) ca fiind eroarea profesională

săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,

generatoare de prejudicii asupra pacientului, și care implică

răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de

produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.

Prevederile

legale mai sus invocate dispun că personalul medical răspunde civil

pentru prejudiciile cauzate din eroare, prin acte individuale

săvârșite în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau

tratament, indiferent dacă eroarea s-a obiectivat din

neglijență, imprudență sau cunoștințe medicale

insuficiente în exercitarea profesiei. Totodată, personalul medical este

răspunzător de prejudiciile cauzate prin nerespectarea îndatoririlor

prevăzute de lege privind confidențialitatea,

consimțământul informat și obligativitatea acordării

asistenței medicale, pentru prejudiciile cauzate prin depășirea

limitelor competenței în exercitarea profesiei, cu excepția cazurilor

de urgență, atunci când nu există disponibil personal medical cu

competența necesară.

Răspunderea

civilă medicală pentru malpraxis nu este angajată în două

situații, și anume: când aceasta se datorează condițiilor

de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și

tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor

și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație

și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor

și dispozitivelor medicale, în aceasta ipoteză răspunderea

urmând a fi angajată în sarcina furnizorilor de servicii medicale,

materiale sanitare, aparatură și dispozitive medicale și

medicamente; și în cazul în care se acționează cu

bună-credință în situații de urgență, cu

respectarea competenței acordate.

Condițiile

răspunderii civile medicale, circumscrisă sferei răspunderii

profesionale, ca formă particulară a răspunderii civile

delictuale, sunt cerute în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea uneia

dinte ele face inutilă verificarea îndeplinirii celorlalte trei.

Fundamentul

subiectiv al răspunderii civile medicale constă în faptul că

principala obligație a personalului medical, acordarea de îngrijiri

medicale pacienților, este o obligație de mijloace, adică de

diligență și prudență. Medicul și furnizorul de

servicii medicale nu garantează pacientului obținerea rezultatului

urmărit, astfel că răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin

neobținerea rezultatului urmărit se poate angaja numai dacă cel

prejudiciat, pacientul, dovedește că aceasta se datorează lipsei

de diligență, de prudență sau de pricepere a celui care era

obligat să presteze serviciul medical respectiv.

Altfel spus,

legea instituie o prezumție relativă de bună-credință

în favoarea personalului medical, ceea ce înseamnă că cel ce

solicită angajarea răspunderii medicale pentru malpraxis trebuie

să facă dovada erorii profesionale săvârșite în exercitarea

actului medical, generatoare de prejudicii, indiferent dacă eroarea a fost

cauzată de neglijența, imprudența sau cunoștințele

medicale insuficiente în exercitarea profesiei.

Reclamantul a

formulat o acțiune întemeiată pe instituția răspunderii

civile delictuale, reglementată de art. 998 și urm. C. civ.,

susținând în esență că amputarea membrului inferior stâng,

pe care a suferit-o în data de 16 noiembrie 2010, este consecința mai

multor factori cauzali, printre care și fapta doctorul A. care l-a tratat

în Spitalul Drobeta-Turnu Severin, și care, în opinia reclamantului, nu

și-a îndeplinit obligațiile profesionale de diligență ce-i

reveneau. Astfel, nu a diagnosticat în mod corect starea medicală a

reclamantului și nu a întreprins toate demersurile necesare pentru

deplasarea de urgență a acestuia într-o clinică

specializată în chirurgie vasculară din Timișoara.

Totodată, s-a susținut că doctorul pârât a pus un diagnostic

eronat de "plagă tăiată", în loc de diagnosticul

corect "plagă înjunghiată", conduita terapeutică fiind

distinctă în fiecare din cazuri, și nu a luat măsurile care se

impuneau ca, imediat după ce a constatat debutul ischemiei periferice

și a obținut acceptul telefonic pentru transferul pacientului la

clinica din Timișoara, în dimineața zilei de 15 noiembrie 2010,

pacientul să fie transportat de urgență către unitatea

spitalicească primitoare.

Critica

referitoare la greșita admitere a excepției autorității de

lucru judecat, în raport cu Sentința penală nr. 65/2011 a

Tribunalului Mehedinți, este nefondată. Contrar susținerilor

apelantului reclamant, această excepție a fost respinsă de prima

instanță, iar referirile la dispozițiile art. 22 C. proc. pen.

nu pot conduce la o altă concluzie, câtă vreme modul de

soluționare a acestei excepții este reflectat în dispozitiv și

explicitat prin considerentele în cuprinsul cărora s-a motivat că nu

este îndeplinită condiția triplei identități de elemente:

părți, obiect și cauză.

Reclamantul

nu a invocat culpa medicală ca fiind fapta ilicită exclusivă

generatoare de prejudiciu. În descrierea succesiunii evenimentelor, a

arătat că, în data de 12 noiembrie 2010, a suferit un traumatism ca

urmare a unei altercații avută cu intervenientul din prezentul dosar,

în urma căreia a fost internat de urgență la Spitalul

Drobeta-Turnu Severin, unde, susține reclamantul, a fost incorect

diagnosticat și tratat și de unde a fost transferat cu întârziere

către o clinică specializată.

Agresorul a

fost condamnat definitiv la 5 ani închisoare, pentru tentativă de omor

calificat, prin Sentința penală nr. 65/2011 a Tribunalului

Mehedinți, rămasă definitivă sub aspectul laturii penale.

Reclamantul a

susținut însă că, amputarea membrului inferior stâng a avut

și o altă cauză, concurentă și subsecventă,

și anume culpa medicală în diagnosticarea și tratarea cu

întârziere a plăgii, în contextul în care, în prezența unui act

medical corect efectuat, s-ar fi putut evita infirmitatea fizică și

psihică permanentă pe care a suferit-o și o suferă.

Prin urmare,

soluționarea definitivă a cauzei penale prin stabilirea

vinovăției și condamnarea inculpatului nu exclude de plano

posibilitatea săvârșirii subsecvente unei culpe medicale de

către o altă persoană.

Principala

critică formulată de reclamant a vizat respingerea de către

prima instanță a cererii de efectuare a unei noi expertize medico

legale de către I.M.L. București. Instanța de apel, dat fiind

caracterul devolutiv al căii de atac, a încuviințat administrarea

acestei probe, însă prin răspunsul înaintat de această

instituție medicală, s-a arătat că nu intră în sfera

sa de competență materială și teritorială efectuarea

acestei lucrări, în condițiile în care laboratorul de medicină

legală județean a întocmit, pe baza acelorași informații

și acte medicale, un raport de expertiză medico-legală, avizat

de comisia de Avizare și Control. S-a învederat posibilitatea de a se

solicita avizul Comisiei Superioare Medico Legale din cadrul I.M.L.

În

speță, au fost întocmite două lucrări medico-legale: un

raport medico-legal de către Serviciul de Medicină Legală

Mehedinți și un raport de expertiză medico-legală de

către I.M.L. Craiova, avizat de către Comisia de control și

avizare I.M.L. Craiova.

Totodată,

împotriva doctorului pârât s-a efectuat procedura cercetării disciplinare

de către Colegiul Medicilor Mehedinți, care a emis Decizia nr. 34 din

15 martie 2011, confirmată, prin Decizia nr. 22 din 23 februarie 2012, de

către Comisia Superioară de Disciplină, medicul fiind sancționat

disciplinar cu avertisment. Au fost verificate ambele aspecte invocate de

pacient: stabilirea unui diagnostic greșit și aplicarea unui

tratament inadecvat, precum și întârzierea nejustificată în

transferarea pacientului în stare critică către un alt centru

medical, reținându-se că există o culpă doar în ceea ce

privește cea de-a doua abatere semnalată.

Reclamantul a

formulat și plângere penală împotriva medicului, iar prin

Ordonanța din 17 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr.

x/P/2011, s-a dispus clasarea cauzei după începerea urmăririi penale,

întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunilor de

neglijență în serviciu și vătămare corporală din

culpă.

Concluziile

tuturor lucrărilor mai sus menționate sunt convergente, în sensul

că: tehnica și conduita medicală a doctorului au fost corect

stabilite și aplicate, de la internare până la întocmirea fișei

medicale de transfer interclinic către Clinica de chirurgie vasculară

din Timișoara. Diagnosticul de plagă tăiată a fost corect

stabilit, bazat pe examen clinic sistemic și local, fără

existența semnelor de ischemie acute, întrucât la momentul

internării, prin plagă nu era hemoragie în jet, hemoragia nu a fost

șocogenă (de regulă o plagă de arteră femurală

prin hemoragie externă duce cel puțin la instalarea șocului

și chiar la deces), pulsul a fost prezent distal și, din aceste

considerente, nu a fost pus diagnosticul de plagă arterială,

această leziune fiind suspicionată abia atunci când a apărut

sindromul de ischemie acută.

Expertizele

întocmite au evidențiat faptul că leziunile traumatice suferite prin

agresiunea comisă de intervenientul D. sunt cele care au pus în primejdie

viața victimei și au provocat starea de infirmitate a reclamantului.

Pe de

altă parte, concluziile expertizei au evidențiat cauze concuratorii care

au declanșat rezultatul prejudiciabil constând în amputația membrului

inferior stâng: traumatismul coapsei, provocat de agresiunea intervenientului

și întârzierea plecării cu ambulanța către clinica din

Timișoara, fără însă a se putea aprecia cu certitudine

dacă se putea evita amputația în situația în care ambulanța

pleca către Timișoara în jurul orei 10.

Așa cum

rezultă din Ordinul nr. 1.091 din 7 septembrie 2006, privind aprobarea

protocoalelor de transfer interclinic al pacientului critic, obligația de

a efectua toate demersurile pentru a asigura transportul de urgență

revine medicului responsabil care a supravegheat pacientul. Acesta

determină modalitatea de transfer, prin consultare cu serviciul care

efectuează transferul, înaintează documentația și

rezultatele investigațiilor pacientului către unitatea primitoare

și evită întârzierile nejustificate din punct de vedere medical. Or,

în condițiile în care solicitarea și acceptul pentru transfer

către Clinica de Chirurgie Vasculară Timișoara au avut loc la

ora 9,35, iar ultima evaluare înaintea transferului s-a făcut la ora 9,30,

nu există nicio justificare rezonabilă pentru cererea adresată

ambulanței abia peste 3 ore, la ora 12,23, ceea ce a determinat internarea

efectivă a pacientului la clinica de specialitate la ora 19,52.

Această întârziere apare ca fiind nejustificată și plasează

medicul în afara îndeplinirii obligației de diligență în vederea

asigurării tratamentului medical adecvat.

În acest sens

au fost și constatările Colegiului medicilor, care, în calitate de

organ de disciplină, a apreciat că medicul nu poate oferi nici un

argument viabil pentru întârzierea plecării ambulanței din centrul

din care a fost deplasat pacientul. Apărarea medicului, potrivit

căreia întârzierea este imputabilă deopotrivă și

aparținătorilor, nu poate fi acceptată, câtă vreme

obligația de a asigura deplasarea de urgență nu le revine lor,

ci medicului din unitatea spitalicească care a solicitat transferul.

Prin urmare,

în sarcina medicului se poate reține o culpă în exercitarea

responsabilităților medicale, condiția existenței faptei

ilicite fiind îndeplinită.

Cu toate

acestea, pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală,

fapta ilicită trebuie să fie ea însăși generatoare de

prejudicii, altfel spus între cele două elemente trebuie să existe

relația cauză - efect.

Această

condiție, a legăturii de cauzalitate, nu este îndeplinită în

speță. Constatările științifice făcute prin

expertizele medico legale și prin deciziile colegiului medicilor nu au

conchis în mod lipsit de echivoc faptul că întârzierea în derularea

procedurii de transfer a determinat amputarea piciorului. Dimpotrivă, s-a

subliniat în mod constant că nu se poate stabili în mod cert dacă se

putea evita amputația în condițiile în care ambulanța pleca

către Timișoara imediat după ce au fost identificate primele

semne de ischemie, în data de 15 noiembrie 2010, și anume în jurul orei

10.

Referitor la

declarațiile testimoniale, Curtea reține că prima

instanță le-a dat relevanță juridică în măsura în

care s-au coroborat cu celelalte probe administrate (înscrisuri și

expertize medico-legale). Procedând la o reevaluare a materialului probator,

instanța de apel apreciază că depozițiile martorilor F., G.

și H. conțin referiri similare cu privire la aspecte pe care le-au

perceput în mod personal, direct și în cunoștință de

cauză, martorii având pregătire și competență

medicală, în timp ce martorul I. a relatat împrejurări despre care a

aflat în mod indirect, de la fratele reclamantului.

Aprecierea

apelantului reclamant cât privește sinceritatea martorilor audiați

are un caracter subiectiv, neexistând indicii care să susțină

punctul său de vedere.

Curtea a

reținut că nu poate contesta faptul că apelantul reclamant

suferă un prejudiciu de ordin moral, ca urmare a infirmității

fizice ireversibile, la vârsta de 25 ani, însă, în absența dovedirii

fără niciun dubiu, a legăturii de cauzalitate între conduita

medicală a medicului pârât și prejudiciul suferit de victimă, nu

se poate institui în sarcina autorului faptei ilicite obligația de

repararea a pagubei morale.

Prima

instanță a apreciat în mod corect că nu s-a făcut dovada

îndeplinirii condiției legăturii de cauzalitate între fapta

ilicită și rezultatul păgubitor, astfel că răspunderea

medicală a medicului, în condițiile reglementate de Legea nr.

95/2006, nu poate fi antrenată.

Instanța

de apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile formulate de apelantul

reclamant, hotărârea Tribunalului fiind legală și

temeinică.

Recursul

și considerentele instanței de recurs

Împotriva

Deciziei nr. 692 din 2 februarie 2016 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă, a declarat recurs reclamantul B. solicitând

admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare (fiind necesară administrarea de probe

noi - expertiza medico-legală de specialitate), în vederea

pronunțării ulterioare a unei soluții temeinice și legale.

Susține

că instanța de apel a respins în mod greșit cererea de

administrare a probei cu expertiza medico-legală de specialitate

(deși inițial, la termenul de judecată din data de 24 noiembrie

2015 a fost încuviințată) - aceasta fiind singura de natură a

contribui la aflarea adevărului și la justa soluționare a

cauzei.

Arată

că, asemeni instanței de fond, instanța de apel a înțeles

să își motiveze soluția pe acele 2 rapoarte de specialitate

întocmite în cauza penală care a făcut obiectul Dosarului nr.

x/P/2011: Raportul de expertiză medico-legală din 16 martie 2012

(Serviciul de Medicină Legală Mehedinți) și Raportul de

expertiză medico-legală din 9 noiembrie 2012 (Institutul de

Medicină Legală Craiova) - rapoarte care sunt interpretate exclusiv

în favoarea pârâților, deși privesc alte acte și fapte

materiale, respectiv cele care se circumscriu sferei infracționale a

tentativei de omor calificat reținută în sarcina numitului D. -

și care, în lipsa unui raport oficial care să privească

participația medicului A., este evident că nu pot face dovada

îndeplinirii cumulative a condițiilor legale pentru atragerea

răspunderii civile delictuale). Concluziile celor 2 rapoarte medico-legale

sunt însă generale, extrem de sumare (limitate chiar), nu contribuie la

clarificarea/lămurirea (nici măcar parțială) a

împrejurărilor/modalităților în care s-a produs diagnosticarea

condiției medicale și agravarea acesteia (terminând cu amputarea

membrului inferior), a aspectelor referitoare la tratamentul instituit și

la existența sau nu a unei culpe medicale aferente (inclusiv în ceea ce

privește procedurile de transfer al pacientului la unitatea medicală

din Timișoara).

Recurentul

susține că instanța de apel i-a îngrădit dreptul la un

proces echitabil, respingând cererea de administrare a acestei probe (având în

vedere un răspuns al I.M.L. București, potrivit căruia

această instituție este în imposibilitatea de a efectua o nouă

expertiză medico-legală de specialitate, propusă fiind supunerea

spre avizare Comisiei Superioare medico-legale din cadrul I.N.M.L.

București a expertizei efectuate la I.M.L. Craiova la data de 2 noiembrie

2012, avizată deja de către Comisia de Control și avizare.

Arată

că în mod justificat s-a opus acestei proceduri, în condițiile în

care toate concluziile raportului în cauză privesc actele și faptele

materiale ale numitului D., respectiv autorul înjunghierii, iar nu ale

intimatului pârât și ale personalului medical din cadrul Spitalului

Județean de Urgență Drobeta-Turnu Severin. Raportul a cărui

avizare se solicita de către instanța de apel nu clarifică

problema diagnosticării corecte sau incorecte a condiției sale

medicale la momentul prezentării la C. Drobeta-Turnu Severin și pe

durata spitalizării la această unitate medicală. Era vorba

despre o plagă înjunghiată sau despre una tăiată. Pentru

că, deși ambele rapoarte concluzionează în sensul unui

"diagnostic corect stabilit" la unitatea medicală din

Drobeta-Turnu Severin, în Foaia de Observație din 13 noiembrie - 15

noiembrie 2010 a Spitalului de Urgență Drobeta-Turnu Severin

există consemnate, de către pârât chiar, 2 diagnostice: internare -

plagă tăiată, externare - plagă înjunghiată.

Ori, în

condițiile în care intimatul pârât nu a diagnosticat corespunzător

și la timp situația sa medicală, pentru că ar fi

trebuit/putut să constate existența unei plăgi înjunghiate (iar

nu a uneia tăiate) și a instituit un tratament pentru o plagă

tăiată, iar nu pentru una înjunghiată, este evident că se

impunea efectuarea unei expertize medico-legale în care să fie tratate cu

maximă atenție și profesionalism aspectele referitoare la

diagnosticarea condiției sale medicale atât la momentul prezentării

la C. Drobeta-Turnu Severin, cât și pe durata spitalizării la

această unitate medicală.

Totodată,

este extrem de important a fi avut în vedere faptul că a fost internat la

C. Timișoara cu diagnosticul de ischemie acută membrul inferior

stâng, veche de 72 de ore, plagă înjunghiată, iar în motivarea

soluției instanței de fond (menținută în tot de către

magistrații Curții de Apel Craiova) se arată, în mod expres,

faptul că acțiunea de înjunghiere a condus la secționarea

arterei femurale.

Susține

că, dacă s-a prezentat la unitatea medicală din Severin cu

artera femurală secționată, iar amputarea membrului inferior

stâng a fost cauzată tocmai de nediagnosticarea și netratarea

corespunzătoare a acestei probleme, era mai mult decât necesar a se

administra proba cu expertiză medico-legală pentru a se confirma sau

a se infirma acest lucru. Potrivit concluziilor specialistului în chirurgie

generală regăsite în cuprinsul Deciziei nr. 22/2012 a Colegiului

Medicilor din România - Comisia Superioară de Disciplină, "(...)

medicului curant (intimatului pârât din prezenta cauză) i se poate

reproșa că nu a rugat colegul de gardă să examineze

pacientul și în seara zilei de 14 noiembrie iar în 15noiembrie

dimineața, când semnele de ischemie erau evidente, fiind singurul

responsabil de managerizarea cazului, nu a făcut tot ce era posibil pentru

ca pacientul să fie transportat cât mai rapid la clinica de specialitate

din Timișoara. Faptul că pacientul a ajuns la mult peste 6 ore de la

diagnosticarea clinică a ischemiei la clinica de chirurgie de specialitate

este imputabilă tuturor factorilor decizionali implicați.

(...)".

Aceeași

decizie statuează și faptul că "medicul intimat, deși

a consemnat că a cerut acceptul de primire la Timișoara la 09.35,

solicitarea la ambulanță a ajuns abia la 12.23, iar la 12.26, iar

când a ajuns ambulanța, actele de externare nu erau completate, deși

se știa de la ora 09.00 că pacientul va fi transferat.

Astfel,

plecarea pacientului a fost încă odată întârziată până la

finalizarea actelor de transfer, de a căror completare era

răspunzător medicul intimat (a se înțelege doctor A.)."

A doua

problemă, care derivă din prima (de asemenea nerezolvată de

rapoartele medico-legale pe baza cărora instanța de fond și cea

de apel au înțeles să își fundamenteze motivarea soluției),

privește tratamentul instituit. Astfel, a primit la C. Drobeta-Turnu

Severin o terapie și un tratament specifice unei plăgi tăiate,

iar nu unei plăgi înjunghiate. Nu s-a stabilit, în mod obiectiv, dacă

a fost urmată procedura corectă sau nu și dacă ischemia a

apărut ca urmare a instituirii de către pârât a unei terapii/conduite

medicale profesionale corecte sau incorecte.

Altă

problemă care trebuia clarificată prin intermediul expertizei

medico-legale de specialitate solicitate privește momentul apariției/instalării

ischemiei: primul raport de expertiză urmărește dacă

diagnosticul a fost stabilit în mod corect la prezentarea pacientului la

Timișoara, iar al doilea la momentele prezentării pacientului la

U.P.U. și la C. Drobeta-Turnu Severin (deci tot momentul

prezentării).

Recurentul

solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul

că în mod netemeinic instanța de apel, în baza rapoartelor de

expertiză medico-legale deja afectate în cauză, a reținut faptul

că "(...) la momentul internării, prin plagă nu era

hemoragie în jet, hemoragia nu a fost șocogenă (de regulă o

plagă de arteră femurală prin hemoragie externă duce cel

puțin la instalarea șocului și chiar la deces), pulsul a fost

prezent distal și din aceste considerente nu a fost pus diagnosticul de

plagă arterială, această leziune fiind suspicionată abia

când a apărut sindromul de ischemie acută" și că

"leziunile traumatice suferite prin agresiunea comisă de

intervenientul D. sunt cele care au pus în primejdie viața victimei

și au provocat starea de infirmitate a reclamantului".

Or,

arată că nu a susținut că ischemia era instalată la

acel moment (al prezentării/internării la unitatea spitalicească

din Severin), ci că s-a instalat după acel moment (la data de 15

noiembrie 2011). Dl doctor G. constată o ischemie a tălpii piciorului

stâng, așa cum se reține în documentul întocmit de către Comisia

Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România - Decizia

nr. 22/2012.

Concluziile

specialistului în chirurgie generală arată că în dimineața

zilei de 15 noiembrie 2011 semnele ischemice erau evidente, medicului curant

fiindu-i reproșat faptul că nu a rugat colegul de gardă să

examineze pacientul și în seara zilei de 14 noiembrie 2011. Totodată,

internarea la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara

se face cu diagnosticul de ischemie acuta membrul inferior stâng, veche de 72

de ore, plagă înjunghiată.

O altă

problemă pe care niciunul dintre cele 2 două rapoarte de

specialitate, pe care instanța de apel le-a folosit în motivarea

soluției, nu au clarificat-o este cea care privește evoluția

simptomatologică a pacientului: intimatul pârât doctor A. susține

că evoluția a fost una fără probleme, în timp ce recurentul

a arătat, în repetate rânduri, că a prezentat o evoluție clar

nefavorabilă: culoarea piciorului și a degetelor care evoluează

de la violetă la neagră, durerile care devin insuportabile, piciorul

permanent umflat, mușchiul foarte tare, anemie avansată și

leucocitoză - simptome care indicau tocmai semnele unei leziuni vasculare

arteriale.

În acest

context, faptul că noua expertiză medico-legală ar fi stabilit

realitatea obiectivă: respectiv că acea plagă înjunghiată a

avut un canal mai lung, care a împiedicat inițial exteriorizarea

sângerării; suturând plaga la nivelul pielii, dl doctor A. a considerat

(profund eronat) cazul medical rezolvat. Expertiza ar mai fi stabilit, în mod

obiectiv, faptul că, nediagnosticând corespunzător situația

medicală, dl doctor A. a asistat practic, impasibil, la creșterea

volumului hematomului, urmată de creșterea presiunii locale, cu

apariția sindromului de compartiment, dispariția pulsului periferic

și instalarea ischemiei (aceasta din urmă constatată doar de

către dl doctor G., în urma consultului din dimineața zilei de 15

noiembrie 2010). Același mijloc de probă ar mai fi stabilit și

faptul că, dacă ar fi diagnosticat corespunzător și la timp

situația medicală, dl doctor A. ar fi trebuit/putut să constate

plaga înjunghiată (iar nu tăiată) care a produs o leziune la

nivelul arterei poplitee, cu hematom local, apariția peseudoanevrismului,

trombozarea acestuia și extensia progresivă distală a trombozei

- determinând ischemia periferică. Era și este astfel extrem de

important a se clarifica și dacă intimatul-pârât persoană

fizică, investigând plaga pe care o apreciază

"tăiată", a constatat sau nu (și dacă nu, de ce?)

faptul să artera femurală fusese secționată în urma

înjunghierii. Care ar fi fost conduita terapeutică dacă ar fi

constatat în mod corect acest lucru. Ar fi existat șanse de salvare a

membrului inferior stâng.

Instanța

de judecată mai arată că deși subsemnatul am suferit

"un prejudiciu de ordin moral, ca urmare a infirmității fizice

ireversibile, la vârsta de 25 de ani (...) în absența dovedirii

fără niciun dubiu, a legăturii de cauzalitate între conduita

medicală a medicului pârât și prejudiciul suferit de victimă, nu

se poate institui în sarcina autorului faptei ilicite obligația de

reparare a pagubei morale":

Învederează

că fapta ilicită ce solicită a se reține în sarcina

pârâților (și pentru care a și solicitat administrarea probei cu

expertiza medico-legală de specialitate - refuzată în mod arbitrar de

către judecătorul fondului) s-a realizat prin următoarele

modalități:

Nediagnosticarea

corespunzătoare:

La momentul

internării la C. D.T.S., dl doctor A. a stabilit că este vorba despre

"o plagă tăiată (armă alba) 1/3 distală coapsa

stângă. Fața lateral. Agresiune cu armă albă" (a se

vedea P.O. nr. x/2010 a Spitalului Județean de Urgență D.T.S.),

deși era vorba despre o plagă înjunghiată. Dl doctor A. nu a

ținut cont, în niciun moment, de simptomatologia pe care o manifestam

după internare: culoarea piciorului și a degetelor a evoluat de la

violetă la neagră, durerile erau insuportabile, piciorul era

permanent umflat, mușchiul era foarte tare - fiind transportat la

Timișoara și cu anemie avansată și leucocitoză.

Însuși

Colegiul Medicilor din România, prin Comisia Superioară de

Disciplină, a arătat că "(...) prezența pulsului

distal și absența modificărilor specifice ischemiei la nivelul

țesuturilor moi în primele 36 de ore de la internare arată că

aceasta (notă: a se înțelege ischemia) s-a instalat progresiv în

timp. Consideră că medicului curant i se poate reproșa că

nu a rugat colegul de gardă să examineze pacientul și în seara

zilei de 14 noiembrie, iar în 15 noiembrie dimineața, când semnele de

ischemie erau evidente, fiind singurul responsabil de managerierea cazului prin

faptul că nu a făcut tot ce era posibil pentru ca pacientul să

fie transportat cât mai rapid la clinica de specialitate din Timișoara".

Nediagnosticând

corespunzător situația medicală, dl doctor A. a asistat practic,

impasibil, la creșterea volumului hematomului, urmată de

creșterea presiunii locale, cu apariția sindromului de compartiment,

dispariția pulsului periferic și instalarea ischemiei. Dacă ar

fi diagnosticat corespunzător și la timp situația medicală,

dl doctor A. ar fi trebuit/putut să constate plaga înjunghiată (iar

nu tăiată) care a produs o leziune la nivelul arterei poplitee, cu

hematom local, apariția peseudoanevrismului, trombozarea acestuia și

extensia progresivă distală a trombozei - determinând ischemia

periferică.

Neinstituirea

la timp și în mod corespunzător a unui tratament adecvat:

Pornind de la

diagnosticarea necorespunzătoare, susține că domnul doctor A.

l-a lipsit efectiv de un tratament adecvat, apt să contribuie cu

adevărat la ameliorarea condiției sale medicale.

Tratamentul

instituit la momentul internării a fost raportat la un diagnostic eronat

(de plagă tăiată) și a constat doar în toaleta plăgii,

sutura acesteia, hemostază, drenaj și aplicarea de pansament.

Pe durata

internării, tratamentul administrat a constat doar în atașarea unui

pansament nou peste cel vechi (acesta din urmă fiind întotdeauna îmbibat

de sânge și nefiind niciodată schimbat).

Singura medicație

(fiole de algocalmin) îi era administrată doar la insistențele

aparținătorilor (care puteau observa chinurile provocate de durerile

insuportabile pe care le resimțea în formă continuă).

Nedepunerea

diligentelor profesionale pentru transferul în timp util la Spitalul Clinic

Județean de Urgență Timișoara:

Deși

solicitarea de transfer la unitatea medicală din Timișoara s-a

făcut în jurul orei 09.30 (15 noiembrie 2010), a ajuns la Secția de

Chirurgie Vasculară din cadrul Spitalului Județean de Urgentă Timișoara

abia în jurul orei 19.52 (15 noiembrie 2010).

Sindromul de

compartiment era instalat înainte de momentul solicitării de transfer (a

se vedea Raportul medico-legal din 16 martie 2014, rubrica "Discuția

cazului"), fiind vorba deci despre o urgență medicală, care

impunea efectuarea cu celeritate a procedurilor de transfer".

Însuși

Colegiul Medicilor din România, prin Comisia Superioară de

Disciplină, a arătat (a se vedea Decizia nr. 22/2012) faptul că

"(...) medicului curant i se poate reproșa că nu a rugat colegul

de gardă să examineze pacientul și în seara zilei de 14.11, iar

în 15.11 dimineața, când semnele de ischemie erau evidente, fiind singurul

responsabil de managerizarea cazului, nu a făcut tot ce era posibil pentru

ca pacientul să fie transportat cât mai rapid la clinica de specialitate

din Timișoara.", și că"(...) nu există

justificare pentru medicul intimat care, deși a cerut acceptul Spitalului

Județean Timișoara la ora 09,35, a solicitat ambulanța abia la

12,23. Situația în care solicitarea a fost înmânată

aparținătorilor pentru a fi predate la serviciul de

ambulanță este generată de atitudinea incorectă a medicului

care avea obligația să anunțe personal serviciul de

ambulantă, domnia sa fiind persoana responsabilă de îngrijirile

medicale pe care te primește pacientul aflat internat." "În

cazurile critice de acest fel, medicul curant comandă serviciul de

ambulanță prin apel la 112 și în niciun caz nu trimite

aparținătorii cu referat la ambulanță"."(...) se

observă că medicul intimat, deși a consemnat că a cerut

acceptul de primire la Timișoara la 09,35, solicitarea la

ambulanță a ajuns abia la 12,23, iar la 12,26, când a ajuns

ambulanta, actele de externare nu erau completate, deși se știa de la

ora 09,00 că pacientul va fi transferat. Astfel, plecarea pacientului a

fost încă o dată întârziată până la finalizarea actelor de

transfer, de a căror completare era răspunzător medicul intimat.

Chiar și

după ce a plecat cu ambulanța spre Timișoara nu a fost

însoțit de către un medic, deși însuși dl doctor A., în

cuprinsul Referatului/Solicitare pentru transport cu ambulanța,

arătase că pacientul trebuie transportat cu medic, din

următoarele motive: posibilitate pe migrare tromb, accentuarea ischemiei.

Transferul

putea și trebuia să fie făcut cu elicopterul imediat după

primirea acceptului de transfer de la Timișoara, întârzierea transferului

a fost determinată de faptul că pârâtul A. nu a completat la timp

înscrisurile medicale (nici măcar la peste 3 ore de la momentul stabilirii

necesității transferului pacientului) și nu a efectuat

demersurile necesare prin serviciul unic de urgență 112.

Recurentul

susține că o monitorizare corespunzătoare, cu o diagnosticare

și un tratament corecte și la timp efectuate și un transfer

efectuat la timp la Clinica de Chirurgie Vasculară din Timișoara ar

fi permis instituirea conduitei terapeutice necesare, oferind șanse reale

de salvare a membrului meu inferior stâng - independent de lovitura

aplicată de către numitul D.

Pentru toate

aceste considerente de fapt și de drept, recurentul solicită

admiterea cererii de recurs, casarea în tot a hotărârii atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare (fiind necesară administrarea de probe

noi - expertiza medico-legală de specialitate, cu obiective clare, care

să privească actele și faptele profesionale materiale ale

medicului A.

Excepția

de nulitate a recursului, întemeiată pe neîncadrarea motivelor invocate în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ. de la 1865 este nefondată, urmând

a fi respinsă.

Deși

majoritatea criticilor vizează aprecierea eronată, în opinia

recurentului, a stării de fapt, recurentul are și un motiv de

nelegalitate a deciziei recurate și anume modul în care s-a respins de

către instanța de apel proba cu expertiză medico-legală

solicitată, ceea ce impune ca recursul să fie analizat pe fond, prin

prisma art. 305 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Această critică nu poate fi încadrată în dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., așa cum a indicat recurentul în

recursul său, instanța de recurs fiind obligată să

facă încadrarea corectă în drept prin prisma motivelor și

faptelor invocate.

Potrivit art.

304 pct. 5 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate

cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art.

105 alin. (2) teza I C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor

legale se vor declara nule numai dacă prin acesta s-a pricinuit

părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin

anularea lor. În cazul nulităților anume prevăzute de lege,

vătămarea se presupune până la proba contrară iar, potrivit

art. 106 C. proc. civ., anularea unui act de procedură atrage și

nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o

existență de sine stătătoare.

Observând

dispozițiile privitoare la încuviințarea și administrarea probei

cu expertiză, reglementate de art. 201 - 214 C. proc. civ. de la 1865,

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a

săvârșit nici o neregularitate care să atragă nulitatea

actului de procedură. Inițial, prin Încheierea din 27 octombrie 2015,

instanța de apel a încuviințat, la cererea apelantului reclamant,

proba cu expertiza medico legală care să fie efectuată de I.M.L.

București, având în vedere caracterul devolutiv al apelului și

principiul administrării nemijlocite a probelor reglementat de

dispozițiile art. 169 alin. (1) C. proc. civ., punând în vedere

părților să depună obiectivele pentru a fi discutate la

termenul următor. Prin încheierea de la termenul din 24 noiembrie 2015,

instanța a încuviințat obiectivele la care institutul trebuia să

răspundă (16 obiective) și a dispus înaintarea către I.M.L.

a adresei cuprinzând obiectivele încuviințate, însoțită de cele

două rapoarte de expertiză întocmite în procesul penal și de

deciziile Comisiei de Disciplină Mehedinți și Comisiei

Superioare de Disciplină a medicilor.

Ca urmare a

răspunsului I.N.M.L. (Adresa nr. x/10990/2015) potrivit căreia

institutele de medicină teritorială au statut egal cu cel central

și că în cazul în care s-a efectuat o expertiză la nivel

teritorial Institutul Național nu poate efectua o nouă expertiză

pe aceleași date medicale și de anchetă, orice aspecte

nelămurite putând fi cerute a se lămuri tot institutelor teritoriale,

instanța a revenit motivat asupra probei încuviințate, prin

Încheierea din ședința publică de la 19 ianuarie 2016, după

dezbaterea contradictorie a părților. A reținut dispozițiile

art. 9 din O.G. nr. 1/2000, limitele de competență materială

și teritorială ale I.M.L. București, astfel cum rezultă din

art. 7 și 9 din Regulamentul de organizare a acestei instituții, a

constat imposibilitatea obiectivă de administrare a acestei probe și

a reținut că rapoartele de expertiză efectuate în procesele

penale, atât pe cel ce a vizat pe autorul infracțiunii de tentativă

de ucidere din culpă, cât și cele ce au vizat plângerea împotriva

medicului A., au vizele Comisiei de Control și Avize și că

reclamantul nu solicită ca expertiza întocmită de I.M.L. Craiova la 2

noiembrie 2012 să fie avizată și de Comisia Superioară

Medico Legală din cadrul I.M.L. București.

În aceste

condiții, instanța de recurs nu poate reține

săvârșirea de către instanța de apel, cu ocazia revenirii

la proba încuviințată, a vreunei neregularități care

să atragă nulitatea actului de procedură și a actelor

subsecvente, respectiv a hotărârii pronunțate în cauză, care s-a

întemeiat pe aprecierea coroborată a tuturor probelor administrate

(două expertize din care una întocmită de Serviciul Teritorial

Craiova al Institutului și una întocmită de Serviciul de

Medicină Legală Mehedinți, chiar în dosarul care a avut ca

obiect plângerea împotriva medicului iar expertizele au avut ca obiectiv

stabilirea conduitei și a răspunderii profesionale a medicului,

soluțiile comisiilor de disciplină care au analizat activitatea

medicului în cauza respectivă și toate probele cu înscrisuri depuse,

inclusiv proba testimonială).

Nu se poate

aprecia, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, că prin revenirea supra probei încuviințate s-a îngrădit

dreptul la un proces echitabil, cum invocă recurentul, câtă vreme

revenirea asupra probei s-a făcut motivat, din considerente obiective,

după discuții în condiții de contradictorialitate, pe baza

răspunsului Institutului Național, apelantul reclamant având

posibilitatea să-ți susțină argumentele (în realitate,

recurentul tindea la schimbarea concluziilor institutului pe baza

acelorași acte medicale). De altfel, instanțele sunt suverane în

aprecierea asupra necesității și utilității probelor

și în stabilirea valorii lor probatorii.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că admisibilitatea probelor

intră, în primul rând, sub incidenta normelor de drept intern și

că, în principiu, este sarcina instanțelor naționale să

evalueze mijloacele de probă adunate de acestea. Misiunea

încredințată, prin Convenție, Curții nu este aceea de a se

pronunța dacă anumite probe au fost a