ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1877/2016

Decizia nr. 1877/2016 Asupra recursului de față constată următoarele: Fondul și hotărârea instanței de fond: Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 25 din 22 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/101/2011, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul A.. A respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâții A. și C. Drobeta-Turnu Severin, așa cum a fost precizată. A respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul D. Instanța a mai dispus ca, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamantul, reprezentând taxă de timbru în sumă de 8.111 RON, să rămână în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele: Prin Sentința penală nr. 65/2011, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, a fost condamnat inculpatul D. la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1), rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) și alin. (2) C. pen., reținându-se că, în data de 12 noiembrie 2010, partea vătămată E. a fost lovită de către inculpat cu un cuțit în zona coapsei stângi a piciorului, secționându-i artera femurală, că leziunile de violență au pus în primejdie viața victimei și i-a fost cauzată o infirmitate fizică permanentă, prin amputația membrului inferior stâng. A fost admisă acțiunea civilă formulată de partea vătămată, fiind obligat inculpatul la plata sumei de 125.000 RON despăgubiri civile, din care 25.000 RON reprezentând daune materiale și diferența daune morale.

Împotriva acestei hotărâri, părțile au declarat apel, inculpatul pentru schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă de omor în infracțiunea de vătămare corporală gravă, susținând că amputarea piciorului se datorează culpei medicale, deoarece s-a întârziat 72 de ore cu intervenția medicală, iar partea vătămată pe latura civilă. Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin Decizia nr. 122/2011, a respins apelul inculpatului, reținând că acesta a acționat cu intenția de a ucide, având în vedere obiectul folosit (un cuțit apt de a ucide), zona vitală vizată (femurul, cu artera femurală), urmarea produsă și intensitatea loviturii (care a produs leziuni ce au determinat amputarea piciorului și acordarea unui număr mare de îngrijiri medicale).

Instanța de apel a apreciat că susținerea inculpatului în sensul că amputarea se datorează culpei medicale, ca urmare a întârzierii 72 de ore cu intervenția medicală, nu este întemeiată, neexistând nici o dovadă în acest sens. Mai mult, la instanța de fond inculpatul a recunoscut fapta, așa cum a fost descrisă în actul de sesizare și a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate la urmărirea penală. Instanța penală a admis însă apelul părții vătămate, în sensul că a fost obligat inculpatul și la plata sumei de 12.000 RON (prestație globală de la data săvârșirii faptei -12 noiembrie 2010 până la zi) precum și la plata unei prestații periodice în cuantum de 2.000 RON lunar, de la data pronunțării deciziei, până la intervenirea unei cauze legale de modificare sau de stingere a obligației.

S-a reținut că, din Raportul de constatare medico-legală din 22 noiembrie 2010 al I.M.L. Timișoara, a rezultat că leziunile de violență s-au soldat cu punerea în primejdie a vieții și cu o infirmitate fizică permanentă, având în vedere amputația membrului inferior stâng, justificându-se acordarea prestației periodice părții civile. Prin Decizia nr. 3132/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul inculpatului împotriva Deciziei nr. 122/2011, reținându-se că lovitura aplicată de acesta părții vătămate a fost puternică, de mare intensitate, a avut consecințe grave, conform actelor medicale și medico-legale (leziunile de violență s-au soldat cu punerea în primejdie a vieții și infirmitate fizică permanentă - amputația membrului inferior stâng), prin folosirea unui obiect apt de a produce leziuni cu potențial letal (cuțit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică relativ importantă.

Prin cererile formulate de reclamant la data de 10 august 2011 și 22 decembrie 2014 (deduse judecății de față), s-a solicitat obligarea pârâtului A. (medic) la repararea prejudiciului material și moral ce i s-a cauzat prin stabilirea unui diagnostic incorect la internarea sa în C. Drobeta-Turnu Severin, în seara zilei de 12 noiembrie 2010 și neaplicarea tratamentului corespunzător pentru diagnosticul de ischemie acută membru inferior stâng pus de Clinica de Chirurgie Vasculară Timișoara, la data internării în această unitate medicală (15 noiembrie 2010), cu mențiunea "veche de 72 ore" și nedepunerea tuturor diligențelor pentru transferul acestuia în timp util la Timișoara, fapte ilicite ce au determinat punerea în primejdie a vieții sale, vătămarea corporală din culpă, prin cauzarea unei infirmități fizice permanente (amputația membrului inferior stâng).

A motivat că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, prevăzută de art. 998 - 999 C. civ. 1865 (aplicabil în speță) presupune, pentru a fi angajată, întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul. Prejudiciul patrimonial și moral, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană. Pentru a fi acordate despăgubiri este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită, element distinct al răspunderii civile delictuale, ce poate consta în acțiunea, dar și inacțiunea civilă - neîndeplinirea unei activități, neluarea unei măsuri atunci când trebuia să fie întreprinsă de către o persoană, potrivit legii.

Este, de asemenea, necesar ca între faptă și prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că prin acea faptă s-a provocat prejudiciul. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, art. 998 și 999 C. civ. condiționează imputarea faptei ilicite care a produs prejudiciul, autorului ei, textul de lege referindu-se nu numai la fapta săvârșită cu intenție dar și la cea săvârșită din neglijență sau imprudență.

Tribunalul a reținut că, în speță, nu sunt întrunite condițiile legale pentru a antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtului A. Astfel, reclamantul a susținut că prejudiciul suferit constă în vătămarea sa corporală din culpă, prin producerea unei infirmități fizice permanente (amputarea membrului inferior stâng), cauzată prin fapta pârâtului care, în calitate de medic, a pus un diagnostic greșit și a prescris un tratament necorespunzător la internarea sa în C. Drobeta-Turnu Severin, având în vedere diagnosticul stabilit ulterior de Clinica de Chirurgie Vasculară Timișoara, cu ocazia internării sale prin transfer, respectiv ischemie acută membru inferior stâng, veche de 72 ore și nedepunerea tuturor diligențelor pentru transferul acestuia în timp util la acea unitate medicală.

Or, s-a constatat că reclamantul s-a constituit parte civilă pentru acest prejudiciu în cadrul procesului penal, acțiunea civilă fiind admisă prin Sentința penală nr. 65/2011 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în sensul obligării inculpatului D. (intervenient în interesul reclamantului în cauza dedusă judecății), la plata sumei de 125.000 RON despăgubiri civile, din care 25.000 RON daune materiale și diferența daune morale, iar prin Decizia penală nr. 122/2011 a Curți de Apel Craiova, acesta a fost obligat și la plata sumei de 12.000 RON, (prestație globală de la data săvârșirii faptei - 12 noiembrie 2010, până la zi) precum și la plata unei prestații periodice în cuantum de 2.000 RON lunar, de la data pronunțării deciziei, până la intervenirea unei cauze legale de modificare sau de stingere a obligației.

S-a reținut că inculpatul, prin fapta sa de lovire cu un cuțit, în zonă vitală (femurul, cu artera femurală) a acționat cu intenția de a ucide, lovitura aplicată părții vătămate fiind puternică, de mare intensitate, care conform actelor medicale și medico-legale, inclusiv raportul de constatare medico-legală întocmit de I.M.L. Timișoara la 22 noiembrie 2010, a avut consecințe grave, leziunile de violență s-au soldat cu punerea în primejdie a vieții părții vătămate și infirmitate fizică permanentă - amputația membrului inferior stâng.

Curtea de Apel Craiova și Înalta Curte de Casație și Justiție au respins susținerile inculpatului, din căile de atac exercitate împotriva Sentinței penale nr. 65/2011, potrivit cărora amputarea piciorului părții vătămate se datorează culpei medicale ca urmare a întârzierii 72 de ore cu intervenția medicală, stabilindu-se definitiv că nu există nici o dovadă în acest sens, mai mult, acesta a recunoscut fapta ce a avut consecințele mai sus menționate, asupra părții vătămate. Prin urmare, instalarea ischemiei acute a membrului inferior stâng care a dus la amputarea acestuia, nu s-a produs prin activitatea pârâtului, respectiv aplicarea unui diagnostic greșit și prescrierea unui tratament neadecvat, ci prin lovitura aplicată de inculpatul D. cu un cuțit în zona coapsei stângi a piciorului, secționându-i artera femurală.

De altfel, din rapoartele medico-legale întocmite de I.M.L. Craiova și I.M.L. Timișoara, administrate în procesul penal, rezultă că la internarea în spital a reclamantului nu au existat simptome pentru diagnosticul de ischemie acută și dacă ar fi fost stabilit de la internare acest diagnostic, evoluția pacientului ar fi putut fi nefavorabilă, în sensul că nu se putea evita amputația membrului inferior stâng, că până la transferul acestuia la Clinica de Chirurgie Vasculară Timișoara, acesta a beneficiat de îngrijiri medicale adecvate și o monitorizare corectă. Relatările martorilor F., G. (propus de reclamant) și H. au fost coroborate cu înscrisurile respective și a fost înlăturată depoziția martorului I., ca fiind subiectivă.

Pentru considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile art. 22 C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției, a fost respinsă acțiunea împotriva pârâtului A. și pe cale de consecință, acțiunea întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ., împotriva pârâtului C. Drobeta-Turnu Severin, așa cum a fost precizată. A fost respinsă și cererea de intervenție formulată în interesul reclamantului. În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamantul, reprezentând taxă de timbru în sumă de 8.111 RON, a rămas în sarcina statului.

Apelul și considerentele instanței de apel. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul B. și intervenientul D., criticând-o ca nelegală și netemeinică. Prin Încheierea de ședință din 29 septembrie 2015 a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de intervenientul D., potrivit art. 1 și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. În baza efectului devolutiv al apelului și al principiului administrării nemijlocite a probelor, potrivit art. 292 și 295 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a încuviințat proba cu înscrisuri și o nouă expertiză medico-legală, care să fie efectuată de I.M.L. București, asupra căreia a revenit motivat prin Încheierea din 19 februarie 2016, de amânare inițială a pronunțării.

Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Răspunderea civilă medicală este o formă particulară a răspunderii civile delictuale, cu caracter subiectiv, întemeiată pe vinovăția, mai exact pe culpa, inclusiv sub forma neglijenței, a persoanei răspunzătoare, fiind reglementată în titlul XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Dispozițiile art. 642 - 643 din Legea nr. 95/2006 reglementează răspunderea civilă a personalului medical pentru malpraxis, acesta fiind definit în art. 642 alin. (1) lit. b) ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, și care implică răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.

Prevederile legale mai sus invocate dispun că personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile cauzate din eroare, prin acte individuale săvârșite în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament, indiferent dacă eroarea s-a obiectivat din neglijență, imprudență sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiei. Totodată, personalul medical este răspunzător de prejudiciile cauzate prin nerespectarea îndatoririlor prevăzute de lege privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării asistenței medicale, pentru prejudiciile cauzate prin depășirea limitelor competenței în exercitarea profesiei, cu excepția cazurilor de urgență, atunci când nu există disponibil personal medical cu competența necesară.

Răspunderea civilă medicală pentru malpraxis nu este angajată în două situații, și anume: când aceasta se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, în aceasta ipoteză răspunderea urmând a fi angajată în sarcina furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură și dispozitive medicale și medicamente; și în cazul în care se acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate.

Condițiile răspunderii civile medicale, circumscrisă sferei răspunderii profesionale, ca formă particulară a răspunderii civile delictuale, sunt cerute în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea uneia dinte ele face inutilă verificarea îndeplinirii celorlalte trei. Fundamentul subiectiv al răspunderii civile medicale constă în faptul că principala obligație a personalului medical, acordarea de îngrijiri medicale pacienților, este o obligație de mijloace, adică de diligență și prudență. Medicul și furnizorul de servicii medicale nu garantează pacientului obținerea rezultatului urmărit, astfel că răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin neobținerea rezultatului urmărit se poate angaja numai dacă cel prejudiciat, pacientul, dovedește că aceasta se datorează lipsei de diligență, de prudență sau de pricepere a celui care era obligat să presteze serviciul medical respectiv.

Altfel spus, legea instituie o prezumție relativă de bună-credință în favoarea personalului medical, ceea ce înseamnă că cel ce solicită angajarea răspunderii medicale pentru malpraxis trebuie să facă dovada erorii profesionale săvârșite în exercitarea actului medical, generatoare de prejudicii, indiferent dacă eroarea a fost cauzată de neglijența, imprudența sau cunoștințele medicale insuficiente în exercitarea profesiei. Reclamantul a formulat o acțiune întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 998 și urm. C. civ., susținând în esență că amputarea membrului inferior stâng, pe care a suferit-o în data de 16 noiembrie 2010, este consecința mai multor factori cauzali, printre care și fapta doctorul A. care l-a tratat în Spitalul Drobeta-Turnu Severin, și care, în opinia reclamantului, nu și-a îndeplinit obligațiile profesionale de diligență ce-i reveneau.

Astfel, nu a diagnosticat în mod corect starea medicală a reclamantului și nu a întreprins toate demersurile necesare pentru deplasarea de urgență a acestuia într-o clinică specializată în chirurgie vasculară din Timișoara. Totodată, s-a susținut că doctorul pârât a pus un diagnostic eronat de "plagă tăiată", în loc de diagnosticul corect "plagă înjunghiată", conduita terapeutică fiind distinctă în fiecare din cazuri, și nu a luat măsurile care se impuneau ca, imediat după ce a constatat debutul ischemiei periferice și a obținut acceptul telefonic pentru transferul pacientului la clinica din Timișoara, în dimineața zilei de 15 noiembrie 2010, pacientul să fie transportat de urgență către unitatea spitalicească primitoare.

Critica referitoare la greșita admitere a excepției autorității de lucru judecat, în raport cu Sentința penală nr. 65/2011 a Tribunalului Mehedinți, este nefondată. Contrar susținerilor apelantului reclamant, această excepție a fost respinsă de prima instanță, iar referirile la dispozițiile art. 22 C. proc. pen. nu pot conduce la o altă concluzie, câtă vreme modul de soluționare a acestei excepții este reflectat în dispozitiv și explicitat prin considerentele în cuprinsul cărora s-a motivat că nu este îndeplinită condiția triplei identități de elemente: părți, obiect și cauză. Reclamantul nu a invocat culpa medicală ca fiind fapta ilicită exclusivă generatoare de prejudiciu.

În descrierea succesiunii evenimentelor, a arătat că, în data de 12 noiembrie 2010, a suferit un traumatism ca urmare a unei altercații avută cu intervenientul din prezentul dosar, în urma căreia a fost internat de urgență la Spitalul Drobeta-Turnu Severin, unde, susține reclamantul, a fost incorect diagnosticat și tratat și de unde a fost transferat cu întârziere către o clinică specializată. Agresorul a fost condamnat definitiv la 5 ani închisoare, pentru tentativă de omor calificat, prin Sentința penală nr. 65/2011 a Tribunalului Mehedinți, rămasă definitivă sub aspectul laturii penale. Reclamantul a susținut însă că, amputarea membrului inferior stâng a avut și o altă cauză, concurentă și subsecventă, și anume culpa medicală în diagnosticarea și tratarea cu întârziere a plăgii, în contextul în care, în prezența unui act medical corect efectuat, s-ar fi putut evita infirmitatea fizică și psihică permanentă pe care a suferit-o și o suferă.

Prin urmare, soluționarea definitivă a cauzei penale prin stabilirea vinovăției și condamnarea inculpatului nu exclude de plano posibilitatea săvârșirii subsecvente unei culpe medicale de către o altă persoană. Principala critică formulată de reclamant a vizat respingerea de către prima instanță a cererii de efectuare a unei noi expertize medico legale de către I.M.L. București. Instanța de apel, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac, a încuviințat administrarea acestei probe, însă prin răspunsul înaintat de această instituție medicală, s-a arătat că nu intră în sfera sa de competență materială și teritorială efectuarea acestei lucrări, în condițiile în care laboratorul de medicină legală județean a întocmit, pe baza acelorași informații și acte medicale, un raport de expertiză medico-legală, avizat de comisia de Avizare și Control.

S-a învederat posibilitatea de a se solicita avizul Comisiei Superioare Medico Legale din cadrul I.M.L. În speță, au fost întocmite două lucrări medico-legale: un raport medico-legal de către Serviciul de Medicină Legală Mehedinți și un raport de expertiză medico-legală de către I.M.L. Craiova, avizat de către Comisia de control și avizare I.M.L. Craiova. Totodată, împotriva doctorului pârât s-a efectuat procedura cercetării disciplinare de către Colegiul Medicilor Mehedinți, care a emis Decizia nr. 34 din 15 martie 2011, confirmată, prin Decizia nr. 22 din 23 februarie 2012, de către Comisia Superioară de Disciplină, medicul fiind sancționat disciplinar cu avertisment.

Au fost verificate ambele aspecte invocate de pacient: stabilirea unui diagnostic greșit și aplicarea unui tratament inadecvat, precum și întârzierea nejustificată în transferarea pacientului în stare critică către un alt centru medical, reținându-se că există o culpă doar în ceea ce privește cea de-a doua abatere semnalată. Reclamantul a formulat și plângere penală împotriva medicului, iar prin Ordonanța din 17 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/P/2011, s-a dispus clasarea cauzei după începerea urmăririi penale, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunilor de neglijență în serviciu și vătămare corporală din culpă. Concluziile tuturor lucrărilor mai sus menționate sunt convergente, în sensul că: tehnica și conduita medicală a doctorului au fost corect stabilite și aplicate, de la internare până la întocmirea fișei medicale de transfer interclinic către Clinica de chirurgie vasculară din Timișoara.

Diagnosticul de plagă tăiată a fost corect stabilit, bazat pe examen clinic sistemic și local, fără existența semnelor de ischemie acute, întrucât la momentul internării, prin plagă nu era hemoragie în jet, hemoragia nu a fost șocogenă (de regulă o plagă de arteră femurală prin hemoragie externă duce cel puțin la instalarea șocului și chiar la deces), pulsul a fost prezent distal și, din aceste considerente, nu a fost pus diagnosticul de plagă arterială, această leziune fiind suspicionată abia atunci când a apărut sindromul de ischemie acută. Expertizele întocmite au evidențiat faptul că leziunile traumatice suferite prin agresiunea comisă de intervenientul D. sunt cele care au pus în primejdie viața victimei și au provocat starea de infirmitate a reclamantului.

Pe de altă parte, concluziile expertizei au evidențiat cauze concuratorii care au declanșat rezultatul prejudiciabil constând în amputația membrului inferior stâng: traumatismul coapsei, provocat de agresiunea intervenientului și întârzierea plecării cu ambulanța către clinica din Timișoara, fără însă a se putea aprecia cu certitudine dacă se putea evita amputația în situația în care ambulanța pleca către Timișoara în jurul orei 10. Așa cum rezultă din Ordinul nr. 1.091 din 7 septembrie 2006, privind aprobarea protocoalelor de transfer interclinic al pacientului critic, obligația de a efectua toate demersurile pentru a asigura transportul de urgență revine medicului responsabil care a supravegheat pacientul.

Acesta determină modalitatea de transfer, prin consultare cu serviciul care efectuează transferul, înaintează documentația și rezultatele investigațiilor pacientului către unitatea primitoare și evită întârzierile nejustificate din punct de vedere medical. Or, în condițiile în care solicitarea și acceptul pentru transfer către Clinica de Chirurgie Vasculară Timișoara au avut loc la ora 9,35, iar ultima evaluare înaintea transferului s-a făcut la ora 9,30, nu există nicio justificare rezonabilă pentru cererea adresată ambulanței abia peste 3 ore, la ora 12,23, ceea ce a determinat internarea efectivă a pacientului la clinica de specialitate la ora 19,52. Această întârziere apare ca fiind nejustificată și plasează medicul în afara îndeplinirii obligației de diligență în vederea asigurării tratamentului medical adecvat.

În acest sens au fost și constatările Colegiului medicilor, care, în calitate de organ de disciplină, a apreciat că medicul nu poate oferi nici un argument viabil pentru întârzierea plecării ambulanței din centrul din care a fost deplasat pacientul. Apărarea medicului, potrivit căreia întârzierea este imputabilă deopotrivă și aparținătorilor, nu poate fi acceptată, câtă vreme obligația de a asigura deplasarea de urgență nu le revine lor, ci medicului din unitatea spitalicească care a solicitat transferul. Prin urmare, în sarcina medicului se poate reține o culpă în exercitarea responsabilităților medicale, condiția existenței faptei ilicite fiind îndeplinită. Cu toate acestea, pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită trebuie să fie ea însăși generatoare de prejudicii, altfel spus între cele două elemente trebuie să existe relația cauză - efect.

Această condiție, a legăturii de cauzalitate, nu este îndeplinită în speță. Constatările științifice făcute prin expertizele medico legale și prin deciziile colegiului medicilor nu au conchis în mod lipsit de echivoc faptul că întârzierea în derularea procedurii de transfer a determinat amputarea piciorului. Dimpotrivă, s-a subliniat în mod constant că nu se poate stabili în mod cert dacă se putea evita amputația în condițiile în care ambulanța pleca către Timișoara imediat după ce au fost identificate primele semne de ischemie, în data de 15 noiembrie 2010, și anume în jurul orei 10. Referitor la declarațiile testimoniale, Curtea reține că prima instanță le-a dat relevanță juridică în măsura în care s-au coroborat cu celelalte probe administrate (înscrisuri și expertize medico-legale).

Procedând la o reevaluare a materialului probator, instanța de apel apreciază că depozițiile martorilor F., G. și H. conțin referiri similare cu privire la aspecte pe care le-au perceput în mod personal, direct și în cunoștință de cauză, martorii având pregătire și competență medicală, în timp ce martorul I. a relatat împrejurări despre care a aflat în mod indirect, de la fratele reclamantului. Aprecierea apelantului reclamant cât privește sinceritatea martorilor audiați are un caracter subiectiv, neexistând indicii care să susțină punctul său de vedere. Curtea a reținut că nu poate contesta faptul că apelantul reclamant suferă un prejudiciu de ordin moral, ca urmare a infirmității fizice ireversibile, la vârsta de 25 ani, însă, în absența dovedirii fără niciun dubiu, a legăturii de cauzalitate între conduita medicală a medicului pârât și prejudiciul suferit de victimă, nu se poate institui în sarcina autorului faptei ilicite obligația de repararea a pagubei morale.

Prima instanță a apreciat în mod corect că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiției legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul păgubitor, astfel că răspunderea medicală a medicului, în condițiile reglementate de Legea nr. 95/2006, nu poate fi antrenată. Instanța de apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile formulate de apelantul reclamant, hotărârea Tribunalului fiind legală și temeinică. Recursul și considerentele instanței de recurs Împotriva Deciziei nr. 692 din 2 februarie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul B. solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare (fiind necesară administrarea de probe noi - expertiza medico-legală de specialitate), în vederea pronunțării ulterioare a unei soluții temeinice și legale.

Susține că instanța de apel a respins în mod greșit cererea de administrare a probei cu expertiza medico-legală de specialitate (deși inițial, la termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2015 a fost încuviințată) - aceasta fiind singura de natură a contribui la aflarea adevărului și la justa soluționare a cauzei.

Arată că, asemeni instanței de fond, instanța de apel a înțeles să își motiveze soluția pe acele 2 rapoarte de specialitate întocmite în cauza penală care a făcut obiectul Dosarului nr. x/P/2011: Raportul de expertiză medico-legală din 16 martie 2012 (Serviciul de Medicină Legală Mehedinți) și Raportul de expertiză medico-legală din 9 noiembrie 2012 (Institutul de Medicină Legală Craiova) - rapoarte care sunt interpretate exclusiv în favoarea pârâților, deși privesc alte acte și fapte materiale, respectiv cele care se circumscriu sferei infracționale a tentativei de omor calificat reținută în sarcina numitului D. - și care, în lipsa unui raport oficial care să privească participația medicului A., este evident că nu pot face dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale).

Concluziile celor 2 rapoarte medico-legale sunt însă generale, extrem de sumare (limitate chiar), nu contribuie la clarificarea/lămurirea (nici măcar parțială) a împrejurărilor/modalităților în care s-a produs diagnosticarea condiției medicale și agravarea acesteia (terminând cu amputarea membrului inferior), a aspectelor referitoare la tratamentul instituit și la existența sau nu a unei culpe medicale aferente (inclusiv în ceea ce privește procedurile de transfer al pacientului la unitatea medicală din Timișoara). Recurentul susține că instanța de apel i-a îngrădit dreptul la un proces echitabil, respingând cererea de administrare a acestei probe (având în vedere un răspuns al I.M.L. București, potrivit căruia această instituție este în imposibilitatea de a efectua o nouă expertiză medico-legală de specialitate, propusă fiind supunerea spre avizare Comisiei Superioare medico-legale din cadrul I.N.M.L.

București a expertizei efectuate la I.M.L. Craiova la data de 2 noiembrie 2012, avizată deja de către Comisia de Control și avizare. Arată că în mod justificat s-a opus acestei proceduri, în condițiile în care toate concluziile raportului în cauză privesc actele și faptele materiale ale numitului D., respectiv autorul înjunghierii, iar nu ale intimatului pârât și ale personalului medical din cadrul Spitalului Județean de Urgență Drobeta-Turnu Severin. Raportul a cărui avizare se solicita de către instanța de apel nu clarifică problema diagnosticării corecte sau incorecte a condiției sale medicale la momentul prezentării la C. Drobeta-Turnu Severin și pe durata spitalizării la această unitate medicală.

Era vorba despre o plagă înjunghiată sau despre una tăiată. Pentru că, deși ambele rapoarte concluzionează în sensul unui "diagnostic corect stabilit" la unitatea medicală din Drobeta-Turnu Severin, în Foaia de Observație din 13 noiembrie - 15 noiembrie 2010 a Spitalului de Urgență Drobeta-Turnu Severin există consemnate, de către pârât chiar, 2 diagnostice: internare - plagă tăiată, externare - plagă înjunghiată.

Ori, în condițiile în care intimatul pârât nu a diagnosticat corespunzător și la timp situația sa medicală, pentru că ar fi trebuit/putut să constate existența unei plăgi înjunghiate (iar nu a uneia tăiate) și a instituit un tratament pentru o plagă tăiată, iar nu pentru una înjunghiată, este evident că se impunea efectuarea unei expertize medico-legale în care să fie tratate cu maximă atenție și profesionalism aspectele referitoare la diagnosticarea condiției sale medicale atât la momentul prezentării la C. Drobeta-Turnu Severin, cât și pe durata spitalizării la această unitate medicală.

Totodată, este extrem de important a fi avut în vedere faptul că a fost internat la C. Timișoara cu diagnosticul de ischemie acută membrul inferior stâng, veche de 72 de ore, plagă înjunghiată, iar în motivarea soluției instanței de fond (menținută în tot de către magistrații Curții de Apel Craiova) se arată, în mod expres, faptul că acțiunea de înjunghiere a condus la secționarea arterei femurale. Susține că, dacă s-a prezentat la unitatea medicală din Severin cu artera femurală secționată, iar amputarea membrului inferior stâng a fost cauzată tocmai de nediagnosticarea și netratarea corespunzătoare a acestei probleme, era mai mult decât necesar a se administra proba cu expertiză medico-legală pentru a se confirma sau a se infirma acest lucru.

Potrivit concluziilor specialistului în chirurgie generală regăsite în cuprinsul Deciziei nr. 22/2012 a Colegiului Medicilor din România - Comisia Superioară de Disciplină, "(...) medicului curant (intimatului pârât din prezenta cauză) i se poate reproșa că nu a rugat colegul de gardă să examineze pacientul și în seara zilei de 14 noiembrie iar în 15noiembrie dimineața, când semnele de ischemie erau evidente, fiind singurul responsabil de managerizarea cazului, nu a făcut tot ce era posibil pentru ca pacientul să fie transportat cât mai rapid la clinica de specialitate din Timișoara. Faptul că pacientul a ajuns la mult peste 6 ore de la diagnosticarea clinică a ischemiei la clinica de chirurgie de specialitate este imputabilă tuturor factorilor decizionali implicați.

(...)". Aceeași decizie statuează și faptul că "medicul intimat, deși a consemnat că a cerut acceptul de primire la Timișoara la 09.35, solicitarea la ambulanță a ajuns abia la 12.23, iar la 12.26, iar când a ajuns ambulanța, actele de externare nu erau completate, deși se știa de la ora 09.00 că pacientul va fi transferat. Astfel, plecarea pacientului a fost încă odată întârziată până la finalizarea actelor de transfer, de a căror completare era răspunzător medicul intimat (a se înțelege doctor A.)." A doua problemă, care derivă din prima (de asemenea nerezolvată de rapoartele medico-legale pe baza cărora instanța de fond și cea de apel au înțeles să își fundamenteze motivarea soluției), privește tratamentul instituit.

Astfel, a primit la C. Drobeta-Turnu Severin o terapie și un tratament specifice unei plăgi tăiate, iar nu unei plăgi înjunghiate. Nu s-a stabilit, în mod obiectiv, dacă a fost urmată procedura corectă sau nu și dacă ischemia a apărut ca urmare a instituirii de către pârât a unei terapii/conduite medicale profesionale corecte sau incorecte. Altă problemă care trebuia clarificată prin intermediul expertizei medico-legale de specialitate solicitate privește momentul apariției/instalării ischemiei: primul raport de expertiză urmărește dacă diagnosticul a fost stabilit în mod corect la prezentarea pacientului la Timișoara, iar al doilea la momentele prezentării pacientului la U.P.U. și la C. Drobeta-Turnu Severin (deci tot momentul prezentării).

Recurentul solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că în mod netemeinic instanța de apel, în baza rapoartelor de expertiză medico-legale deja afectate în cauză, a reținut faptul că "(...) la momentul internării, prin plagă nu era hemoragie în jet, hemoragia nu a fost șocogenă (de regulă o plagă de arteră femurală prin hemoragie externă duce cel puțin la instalarea șocului și chiar la deces), pulsul a fost prezent distal și din aceste considerente nu a fost pus diagnosticul de plagă arterială, această leziune fiind suspicionată abia când a apărut sindromul de ischemie acută" și că "leziunile traumatice suferite prin agresiunea comisă de intervenientul D. sunt cele care au pus în primejdie viața victimei și au provocat starea de infirmitate a reclamantului". Or, arată că nu a susținut că ischemia era instalată la acel moment (al prezentării/internării la unitatea spitalicească din Severin), ci că s-a instalat după acel moment (la data de 15 noiembrie 2011). Dl doctor G. constată o ischemie a tălpii piciorului stâng, așa cum se reține în documentul întocmit de către Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România - Decizia nr. 22/2012.

Concluziile specialistului în chirurgie generală arată că în dimineața zilei de 15 noiembrie 2011 semnele ischemice erau evidente, medicului curant fiindu-i reproșat faptul că nu a rugat colegul de gardă să examineze pacientul și în seara zilei de 14 noiembrie 2011. Totodată, internarea la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara se face cu diagnosticul de ischemie acuta membrul inferior stâng, veche de 72 de ore, plagă înjunghiată.

O altă problemă pe care niciunul dintre cele 2 două rapoarte de specialitate, pe care instanța de apel le-a folosit în motivarea soluției, nu au clarificat-o este cea care privește evoluția simptomatologică a pacientului: intimatul pârât doctor A. susține că evoluția a fost una fără probleme, în timp ce recurentul a arătat, în repetate rânduri, că a prezentat o evoluție clar nefavorabilă: culoarea piciorului și a degetelor care evoluează de la violetă la neagră, durerile care devin insuportabile, piciorul permanent umflat, mușchiul foarte tare, anemie avansată și leucocitoză - simptome care indicau tocmai semnele unei leziuni vasculare arteriale. În acest context, faptul că noua expertiză medico-legală ar fi stabilit realitatea obiectivă: respectiv că acea plagă înjunghiată a avut un canal mai lung, care a împiedicat inițial exteriorizarea sângerării; suturând plaga la nivelul pielii, dl doctor A. a considerat (profund eronat) cazul medical rezolvat.

Expertiza ar mai fi stabilit, în mod obiectiv, faptul că, nediagnosticând corespunzător situația medicală, dl doctor A. a asistat practic, impasibil, la creșterea volumului hematomului, urmată de creșterea presiunii locale, cu apariția sindromului de compartiment, dispariția pulsului periferic și instalarea ischemiei (aceasta din urmă constatată doar de către dl doctor G., în urma consultului din dimineața zilei de 15 noiembrie 2010). Același mijloc de probă ar mai fi stabilit și faptul că, dacă ar fi diagnosticat corespunzător și la timp situația medicală, dl doctor A. ar fi trebuit/putut să constate plaga înjunghiată (iar nu tăiată) care a produs o leziune la nivelul arterei poplitee, cu hematom local, apariția peseudoanevrismului, trombozarea acestuia și extensia progresivă distală a trombozei - determinând ischemia periferică.

Era și este astfel extrem de important a se clarifica și dacă intimatul-pârât persoană fizică, investigând plaga pe care o apreciază "tăiată", a constatat sau nu (și dacă nu, de ce?) faptul să artera femurală fusese secționată în urma înjunghierii. Care ar fi fost conduita terapeutică dacă ar fi constatat în mod corect acest lucru. Ar fi existat șanse de salvare a membrului inferior stâng.

Instanța de judecată mai arată că deși subsemnatul am suferit "un prejudiciu de ordin moral, ca urmare a infirmității fizice ireversibile, la vârsta de 25 de ani (...) în absența dovedirii fără niciun dubiu, a legăturii de cauzalitate între conduita medicală a medicului pârât și prejudiciul suferit de victimă, nu se poate institui în sarcina autorului faptei ilicite obligația de reparare a pagubei morale": Învederează că fapta ilicită ce solicită a se reține în sarcina pârâților (și pentru care a și solicitat administrarea probei cu expertiza medico-legală de specialitate - refuzată în mod arbitrar de către judecătorul fondului) s-a realizat prin următoarele modalități: Nediagnosticarea corespunzătoare: La momentul internării la C. D.T.S., dl doctor A. a stabilit că este vorba despre "o plagă tăiată (armă alba) 1/3 distală coapsa stângă.

Fața lateral. Agresiune cu armă albă" (a se vedea P.O. nr. x/2010 a Spitalului Județean de Urgență D.T.S.), deși era vorba despre o plagă înjunghiată. Dl doctor A. nu a ținut cont, în niciun moment, de simptomatologia pe care o manifestam după internare: culoarea piciorului și a degetelor a evoluat de la violetă la neagră, durerile erau insuportabile, piciorul era permanent umflat, mușchiul era foarte tare - fiind transportat la Timișoara și cu anemie avansată și leucocitoză. Însuși Colegiul Medicilor din România, prin Comisia Superioară de Disciplină, a arătat că "(...) prezența pulsului distal și absența modificărilor specifice ischemiei la nivelul țesuturilor moi în primele 36 de ore de la internare arată că aceasta (notă: a se înțelege ischemia) s-a instalat progresiv în timp.

Consideră că medicului curant i se poate reproșa că nu a rugat colegul de gardă să examineze pacientul și în seara zilei de 14 noiembrie, iar în 15 noiembrie dimineața, când semnele de ischemie erau evidente, fiind singurul responsabil de managerierea cazului prin faptul că nu a făcut tot ce era posibil pentru ca pacientul să fie transportat cât mai rapid la clinica de specialitate din Timișoara". Nediagnosticând corespunzător situația medicală, dl doctor A. a asistat practic, impasibil, la creșterea volumului hematomului, urmată de creșterea presiunii locale, cu apariția sindromului de compartiment, dispariția pulsului periferic și instalarea ischemiei.

Dacă ar fi diagnosticat corespunzător și la timp situația medicală, dl doctor A. ar fi trebuit/putut să constate plaga înjunghiată (iar nu tăiată) care a produs o leziune la nivelul arterei poplitee, cu hematom local, apariția peseudoanevrismului, trombozarea acestuia și extensia progresivă distală a trombozei - determinând ischemia periferică. Neinstituirea la timp și în mod corespunzător a unui tratament adecvat: Pornind de la diagnosticarea necorespunzătoare, susține că domnul doctor A. l-a lipsit efectiv de un tratament adecvat, apt să contribuie cu adevărat la ameliorarea condiției sale medicale. Tratamentul instituit la momentul internării a fost raportat la un diagnostic eronat (de plagă tăiată) și a constat doar în toaleta plăgii, sutura acesteia, hemostază, drenaj și aplicarea de pansament.

Pe durata internării, tratamentul administrat a constat doar în atașarea unui pansament nou peste cel vechi (acesta din urmă fiind întotdeauna îmbibat de sânge și nefiind niciodată schimbat). Singura medicație (fiole de algocalmin) îi era administrată doar la insistențele aparținătorilor (care puteau observa chinurile provocate de durerile insuportabile pe care le resimțea în formă continuă).

Nedepunerea diligentelor profesionale pentru transferul în timp util la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara: Deși solicitarea de transfer la unitatea medicală din Timișoara s-a făcut în jurul orei 09.30 (15 noiembrie 2010), a ajuns la Secția de Chirurgie Vasculară din cadrul Spitalului Județean de Urgentă Timișoara abia în jurul orei 19.52 (15 noiembrie 2010). Sindromul de compartiment era instalat înainte de momentul solicitării de transfer (a se vedea Raportul medico-legal din 16 martie 2014, rubrica "Discuția cazului"), fiind vorba deci despre o urgență medicală, care impunea efectuarea cu celeritate a procedurilor de transfer". Însuși Colegiul Medicilor din România, prin Comisia Superioară de Disciplină, a arătat (a se vedea Decizia nr. 22/2012) faptul că "(...) medicului curant i se poate reproșa că nu a rugat colegul de gardă să examineze pacientul și în seara zilei de 14.11, iar în 15.11 dimineața, când semnele de ischemie erau evidente, fiind singurul responsabil de managerizarea cazului, nu a făcut tot ce era posibil pentru ca pacientul să fie transportat cât mai rapid la clinica de specialitate din Timișoara.", și că"(...) nu există justificare pentru medicul intimat care, deși a cerut acceptul Spitalului Județean Timișoara la ora 09,35, a solicitat ambulanța abia la 12,23.

Situația în care solicitarea a fost înmânată aparținătorilor pentru a fi predate la serviciul de ambulanță este generată de atitudinea incorectă a medicului care avea obligația să anunțe personal serviciul de ambulantă, domnia sa fiind persoana responsabilă de îngrijirile medicale pe care te primește pacientul aflat internat." "În cazurile critice de acest fel, medicul curant comandă serviciul de ambulanță prin apel la 112 și în niciun caz nu trimite aparținătorii cu referat la ambulanță"."(...) se observă că medicul intimat, deși a consemnat că a cerut acceptul de primire la Timișoara la 09,35, solicitarea la ambulanță a ajuns abia la 12,23, iar la 12,26, când a ajuns ambulanta, actele de externare nu erau completate, deși se știa de la ora 09,00 că pacientul va fi transferat.

Astfel, plecarea pacientului a fost încă o dată întârziată până la finalizarea actelor de transfer, de a căror completare era răspunzător medicul intimat. Chiar și după ce a plecat cu ambulanța spre Timișoara nu a fost însoțit de către un medic, deși însuși dl doctor A., în cuprinsul Referatului/Solicitare pentru transport cu ambulanța, arătase că pacientul trebuie transportat cu medic, din următoarele motive: posibilitate pe migrare tromb, accentuarea ischemiei.

Transferul putea și trebuia să fie făcut cu elicopterul imediat după primirea acceptului de transfer de la Timișoara, întârzierea transferului a fost determinată de faptul că pârâtul A. nu a completat la timp înscrisurile medicale (nici măcar la peste 3 ore de la momentul stabilirii necesității transferului pacientului) și nu a efectuat demersurile necesare prin serviciul unic de urgență 112. Recurentul susține că o monitorizare corespunzătoare, cu o diagnosticare și un tratament corecte și la timp efectuate și un transfer efectuat la timp la Clinica de Chirurgie Vasculară din Timișoara ar fi permis instituirea conduitei terapeutice necesare, oferind șanse reale de salvare a membrului meu inferior stâng - independent de lovitura aplicată de către numitul D. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, recurentul solicită admiterea cererii de recurs, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare (fiind necesară administrarea de probe noi - expertiza medico-legală de specialitate, cu obiective clare, care să privească actele și faptele profesionale materiale ale medicului A. Excepția de nulitate a recursului, întemeiată pe neîncadrarea motivelor invocate în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. de la 1865 este nefondată, urmând a fi respinsă. Deși majoritatea criticilor vizează aprecierea eronată, în opinia recurentului, a stării de fapt, recurentul are și un motiv de nelegalitate a deciziei recurate și anume modul în care s-a respins de către instanța de apel proba cu expertiză medico-legală solicitată, ceea ce impune ca recursul să fie analizat pe fond, prin prisma art. 305 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ. Această critică nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., așa cum a indicat recurentul în recursul său, instanța de recurs fiind obligată să facă încadrarea corectă în drept prin prisma motivelor și faptelor invocate.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin acesta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților anume prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la proba contrară iar, potrivit art. 106 C. proc. civ., anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare.

Observând dispozițiile privitoare la încuviințarea și administrarea probei cu expertiză, reglementate de art. 201 - 214 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a săvârșit nici o neregularitate care să atragă nulitatea actului de procedură. Inițial, prin Încheierea din 27 octombrie 2015, instanța de apel a încuviințat, la cererea apelantului reclamant, proba cu expertiza medico legală care să fie efectuată de I.M.L. București, având în vedere caracterul devolutiv al apelului și principiul administrării nemijlocite a probelor reglementat de dispozițiile art. 169 alin. (1) C. proc. civ., punând în vedere părților să depună obiectivele pentru a fi discutate la termenul următor.

Prin încheierea de la termenul din 24 noiembrie 2015, instanța a încuviințat obiectivele la care institutul trebuia să răspundă (16 obiective) și a dispus înaintarea către I.M.L. a adresei cuprinzând obiectivele încuviințate, însoțită de cele două rapoarte de expertiză întocmite în procesul penal și de deciziile Comisiei de Disciplină Mehedinți și Comisiei Superioare de Disciplină a medicilor. Ca urmare a răspunsului I.N.M.L. (Adresa nr. x/10990/2015) potrivit căreia institutele de medicină teritorială au statut egal cu cel central și că în cazul în care s-a efectuat o expertiză la nivel teritorial Institutul Național nu poate efectua o nouă expertiză pe aceleași date medicale și de anchetă, orice aspecte nelămurite putând fi cerute a se lămuri tot institutelor teritoriale, instanța a revenit motivat asupra probei încuviințate, prin Încheierea din ședința publică de la 19 ianuarie 2016, după dezbaterea contradictorie a părților.

A reținut dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 1/2000, limitele de competență materială și teritorială ale I.M.L. București, astfel cum rezultă din art. 7 și 9 din Regulamentul de organizare a acestei instituții, a constat imposibilitatea obiectivă de administrare a acestei probe și a reținut că rapoartele de expertiză efectuate în procesele penale, atât pe cel ce a vizat pe autorul infracțiunii de tentativă de ucidere din culpă, cât și cele ce au vizat plângerea împotriva medicului A., au vizele Comisiei de Control și Avize și că reclamantul nu solicită ca expertiza întocmită de I.M.L. Craiova la 2 noiembrie 2012 să fie avizată și de Comisia Superioară Medico Legală din cadrul I.M.L. București.

În aceste condiții, instanța de recurs nu poate reține săvârșirea de către instanța de apel, cu ocazia revenirii la proba încuviințată, a vreunei neregularități care să atragă nulitatea actului de procedură și a actelor subsecvente, respectiv a hotărârii pronunțate în cauză, care s-a întemeiat pe aprecierea coroborată a tuturor probelor administrate (două expertize din care una întocmită de Serviciul Teritorial Craiova al Institutului și una întocmită de Serviciul de Medicină Legală Mehedinți, chiar în dosarul care a avut ca obiect plângerea împotriva medicului iar expertizele au avut ca obiectiv stabilirea conduitei și a răspunderii profesionale a medicului, soluțiile comisiilor de disciplină care au analizat activitatea medicului în cauza respectivă și toate probele cu înscrisuri depuse, inclusiv proba testimonială).

Nu se poate aprecia, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că prin revenirea supra probei încuviințate s-a îngrădit dreptul la un proces echitabil, cum invocă recurentul, câtă vreme revenirea asupra probei s-a făcut motivat, din considerente obiective, după discuții în condiții de contradictorialitate, pe baza răspunsului Institutului Național, apelantul reclamant având posibilitatea să-ți susțină argumentele (în realitate, recurentul tindea la schimbarea concluziilor institutului pe baza acelorași acte medicale). De altfel, instanțele sunt suverane în aprecierea asupra necesității și utilității probelor și în stabilirea valorii lor probatorii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că admisibilitatea probelor intră, în primul rând, sub incidenta normelor de drept intern și că, în principiu, este sarcina instanțelor naționale să evalueze mijloacele de probă adunate de acestea.

Misiunea încredințată, prin Convenție, Curții nu este aceea de a se pronunța dacă anumite probe au fost a