ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 360/A/2015

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 102/F din 22 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2014 (nr. x/2014), în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în cea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul, având o îmbibație alcoolică de peste 0,80 ‰ alcool pur în sânge.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969) ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 5 C. pen. raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 și art. 86

1

C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe o durată de 5 ani, termen de încercare stabilit în condițiile art. 86

2

C. pen. (1969).

În temeiul art. 86

3

alin. (1) C. pen. (1969), s-a pus în vedere inculpatului să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

În temeiul art. 86

3

alin. (3) lit. a) C. pen. (1969), s-a impus inculpatului obligația de a desfășura în primele 12 luni ale termenului de încercare o activitate neremunerată, pe o durată de 100 ore, al cărei conținut, precum și instituția la care va fi prestată activitatea, vor fi stabilite de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București.

S-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 86

4

C. pen. (1969), referitoare la situațiile care atrag revocarea suspendării executării pedepsei, respectiv săvârșirea unei noi infracțiuni înăuntrul termenului de încercare sau neîndeplinirea, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere impuse și a obligațiilor stabilite prin hotărâre.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul nr. x/P/2012 din 11 noiembrie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, în temeiul art. 327 lit. a) C. proc. pen., trimiterea în judecată a inculpatului A. (avocat în cadrul Baroului București), sub acuzația săvârșirii infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g‰ alcool pur în sânge, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că, în data de 28 iunie 2012, în jurul orelor 20:50, a condus autoturismul, din direcția Poiana Codului către str. x, surprinzând pe partea carosabilă și accidentându-l pe numitul B., urmare prelevării primei probe biologice în data de 28 iunie 2012, ora 22:45, rezultând că inculpatul a avut o alcoolemie de 1,30 g ‰ alcool pur în sânge. Această situație de fapt a fost stabilită pe baza următoarelor mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale: procesul verbal de cercetare la fața locului și fișa deplasării la sesizare din data de 28 iunie 2012, buletinul de analiză toxicologică - alcoolemie, buletinul de examinare clinică din data de 29 iunie 2012, certificatul medico-legal din 06 iulie 2012, adresa din 12 mai 2014 emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale, Direcția pentru Apel Unic de Urgență, declarațiile martorilor B., C., D., E., F., G., H., I., declarațiile inculpatului A.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2015 (definitivă prin Încheierea nr. 259 din 20 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), judecătorul de cameră preliminară al Curții de Apel București a constatat, în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, dispunând începerea judecății, după ce, în prealabil, a respins excepțiile neregularității actului de sesizare al instanței, nelegalității administrării probelor și nelegalității întocmirii actelor de urmărire penală invocate de inculpat.

În cursul fazei de judecată, la termenul din data de 06 mai 2015, instanța a procedat la ascultarea inculpatului A., iar la 03 iunie 2015 a procedat la audierea martorilor B., F., D., C., E.

S-a constatată că, în cauză, asistența juridică nu este obligatorie conform art. 90 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege nedepășind 5 ani, iar instanța, având în vedere calitatea inculpatului, aceea de avocat, a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 90 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., acesta putându-și realiza singur apărarea.

În urma analizării actelor și lucrărilor dosarului, instanța a reținut, în fapt, că, în data de 28 iunie 2012, în jurul orelor 20:50, inculpatul A., avocat în cadrul Baroului București, a condus autoturismul, din direcția Poiana Codului către str. x, surprinzând pe partea carosabilă și accidentându-l pe numitul B.. În urma prelevării de probe biologice în aceeași zi, inculpatul a fost depistat având o alcoolemie de 1,50 g ‰ alcool pur în sânge.

Astfel, potrivit declarațiilor martorilor C., D., E. și B., în ziua de 28 iunie 2012, în jurul orelor 19.00-20.00, aceștia jucau tenis de masă în fața locuințelor de domiciliu, sector 4 București, masa de tenis fiind amplasată pe partea carosabilă, în apropierea trotuarului. Martorii au relatat că, la un moment, mingea de tenis a sărit, iar martorul B., fără a se asigura în vreun fel, a alergat după acesta. În momentul în care a ajuns în apropierea zonei mediane a părții carosabile, martorul B. a fost surprins și accidentat de către autoturismul, care circula pe str. x, din direcția Poiana Codului către str. x. În urma accidentului, martorul B. și-a pierdut inițial cunoștința, fiind ridicat de pe partea carosabilă și transportat în curtea locuinței sale, de unde a fost preluat ulterior de către un echipaj de ambulanță, chemat prin serviciul unic de urgență 112.

Cu privire la identitatea conducătorului autoturismului, martorii C., D. și E., atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată, l-au indicat pe inculpatul A. drept persoana de sex masculin care a coborât de la volanul autoturismului, imediat după producerea accidentului. Aceștia au mai relatat că inculpatul a rămas la fața locului pe toată perioada de timp între momentul accidentului și momentul finalizării cercetării la fața locului realizată de către organele de poliție, nepărăsind în nici un fel locul accidentului. În plus, martorul Stoinescu Ionuț a precizat că inculpatul a încercat să părăsească locul producerii accidentului până la venirea organelor de poliție, fiind, însă, oprit de către una dintre persoanele care se adunase la fața locului, respectiv de către socrul său. Aceeași martori au relatat că inculpatul era însoțit de către o persoană de sex feminin, probabil soția sa, care, după producerea accidentului, a coborât din locul dreapta fața, iar, până la venirea organelor de poliție, s-a urcat la volanul autoturismului, părăsind zona producerii accidentului și revenind ulterior pe jos.

Instanța de fond a constatat că declarațiile martorilor C., D. și E. sub aspectul identității persoanei care a condus autoturismul, implicat în accidentul rutier, sunt confirmate și de declarațiile martorilor B. și F.. Astfel, martorul B. a relatat că, în urma accidentării sale de către autoturismul, a suferit anumite leziuni corporale în zona capului ce au condus la pierderea cunoștinței. Imediat după producerea accidentului, însă după ce și-a revenit, a fost ridicat de jos de către martorii C. și D., care l-au transportat în curtea locuinței, cu acel prilej observând că la volanul autoturismului se afla o persoană de sex masculin, pe care a recunoscut-o ca fiind inculpatul A., iar în locul din dreapta față al autoturismului se afla o persoană de sex feminin. După producerea accidentului, martorul a fost transportat la spital, necunoscând ceea ce s-a întâmplat ulterior. De asemenea, martora F. a relatat că, în ziua respectivă, nu a observat accidentul, însă, în timp ce se afla în curtea casei sale, a auzit o frână puternică și o bubuitură. După ce a ieșit afară, l-a văzut pe martorul B. în timp ce era ridicat de pe partea carosabilă de către niște băieți și transportat în curtea casei în care acesta domicilia. Martora a mai relatat că, atunci când ieșise din curtea casei, conducătorul autoturismului care îl accidentase pe martorul B. era coborât jos, însă aceasta nu a văzut cine coborâse din autoturism. Cu toate acestea în prezența ei, celelalte persoane strânse la locul producerii accidentului l-au indicat pe inculpatul A. ca fiind persoana care îl accidentase pe martorul B. Martora a mai confirmat susținerile martorilor C., D., E. cu privire la împrejurarea că, din momentul producerii incidentului și până la terminarea cercetării la fața locului, inculpatul A. nu a părăsit niciodată locul accidentului, în timp ce persoana de sex feminin care îl însoțea s-a urcat la volanul autoturismului implicat în accident și a părăsit locul respectiv.

Instanța a mai avut în vedere faptul că martorii C., D., E. și F. au fost permanent la fața locului și au intrat în contact direct cu inculpatul, toți declarând că acesta emana halenă alcoolică („mirosea a alcool”).

În urma producerii accidentului, martorul B. a fost transportat la spital de către un echipaj de ambulanță solicitat la fața locului în urma apelurilor telefonice date de către martorii F., C. și de către numitul K., tatăl martorului B., în prezent decedat. Conform certificatului medico-legal din 06 iulie 2012, numitul B. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce la data de 28 iunie 2012, prin lovire cu și de corpuri/planuri dure, în condițiile unui accident rutier, acestea necesitând pentru vindecare un număr de 7-9 zile de îngrijiri medicale.

Inculpatul A. a fost găsit la fața locului de organele de poliție rutieră chemate, acesta asistând pe toată durata cercetării la fața locului.

Deși, inițial, inculpatul a refuzat să sufle în fiolă pentru stabilirea cantității de alcool în aerul respirat, a fost de acord să fie transportat la sediul Institutul Național de Medicină Legală - „Mina Minovici” pentru recoltarea de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, deplasarea realizându-se în prezența organelor de poliție și a martorului C. Potrivit buletinului de analiză toxicologică alcoolemie din 29 iunie 2012, inculpatului i-au fost recoltate două probe de sânge la Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici”, rezultatul primei probe fiind o alcoolemie de 1,30 gr ‰ alcool pur în sânge (ora 22.45), iar rezultatul celei de-a doua probe fiind o alcoolemie de 1,20 gr ‰ alcool pur în sânge (ora 23.45).

Instanța a reținut că potrivit raportului de expertiză medico-legală din 04 iunie 2014 privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei din data de 28 iunie 2012, la ora 20.50, inculpatul A. ar fi avut o alcoolemie teoretică în descreștere de circa 1,50 gr ‰ alcool pur în sânge.

Audiat fiind în cursul urmăririi penale, la data de 16 mai 2013,

inculpatul A. nu a recunoscut săvârșirea faptei, relatând că, la data de 28 iunie 2012, în jurul orelor 18.00-19.00, s-a deplasat cu autoturismul său pe str. x, către strada y, unde locuiește fratele său, fiind însoțit de soția sa, G., care a fost martoră la tot incidentul. A observat pe partea carosabilă doi tineri judecând tenis de masă, iar, la un moment dat, unul dintre aceștia s-a deplasat după minge, i-a ieșit în fața autoturismului, moment în care a frânat brusc lovindu-l ușor. Imediat după acest moment, cei doi tineri au intrat în curtea unei locuinței, iar restul persoanelor prezente au strâns masa de tenis de masă. Deoarece nimeni nu mai era pe stradă, inculpatul și-a continuat deplasarea spre locuința fratelui său. Ajunși la locuința fratelui său, inculpatul a precizat că a relatat acestuia și cumnatei sale cele întâmplate. Pe durata în care a rămas la domiciliul fratelui său, a consumat alcool (țuică, bere, vin), fără a preciza în ce cantități, iar, după aproximativ o oră și jumătate, s-a întors la locul producerii accidentul pe jos, pentru a se interesa de starea de sănătate a celui accidentat. Ajuns acolo, inculpatul a întrebat persoanele care se adunaseră ce s-a întâmplat cu persoana accidentată, iar acestea, văzând că emană vapori de alcool, au solicitat prezența organelor de poliție. Inculpatul a recunoscut că a refuzat inițial testarea cu alcooltestul, însă, ulterior, a fost de acord să fie transportat la sediul la Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” în vederea stabilirii alcoolemiei.

În cursul judecății inculpatul nu a dat declarații suplimentare cu privire la situația de fapt, menținându-și declarațiile date în cursul urmăririi penale.

Instanța de fond a observat că declarațiile inculpatului A. au fost susținute integral prin declarațiile martorei G., care a relatat aceleași aspecte legate de producerea accidentului, continuarea deplasării la domiciliul fratelui inculpatului, relatarea celor întâmplate acestuia și soției sale, consumul de băuturi alcoolice survenit la respectiva locație. Martora a relatat că, la un moment dat, inculpatul a plecat pe jos de la domiciliul fratelui său pentru a se interesa de starea de sănătate a persoanei accidentate, iar, deoarece soțul său nu mai revenea la circa 30 de minute, a plecat după acesta, la volanul autoturismului. La locul producerii accidentului, martora l-a găsit pe soțul său înconjurat de mai multă lume, care se adunase la fața locului și care nu îl mai lăsau să plece, iar până la acel moment organele de poliție și salvarea nu sosiseră la fața locului.

De asemenea, martorii H. și I., fratele și cumnata inculpatului A., au confirmat că, în data de 28 iunie 2012, au fost vizitați de inculpat și de soția sa care le-au descris circumstanțele producerii accidentului rutier, precizând că inculpatul a consumat băuturi alcoolice la domiciliul lor, după care acesta s-a reîntors la locul producerii accidentului rutier.

Instanța de fond a înlăturat declarațiile inculpatului A. și ale martorilor G., H. și I., apreciindu-le ca fiind nesincere, având în vedere că sunt contrazise de restul materialului probator administrat în cauză. Astfel, declarațiile inculpatului și ale martorei G., care au arătat că, după producerea accidentului, deoarece tânărul nu era grav accidentat și intrase deja în curtea unei locuințe, iar restul persoanelor prezente părăsiseră zona, și-au continuat deplasarea spre domiciliul martorului H., sunt infirmate prin declarațiile martorilor C., D., E. și F. care au observat în mod direct producerea accidentului și care au relatat că inculpatul A. nu a părăsit niciodată locul producerii accidentului, singura care a plecat fiind soția sa, care până la sosirea organelor de poliție s-a urcat la volanul autoturismului implicat în accident și a părăsit zona.

Totodată, s-a observat că declarațiile inculpatului și ale martorei G. sub aspectul orei producerii accidentului sunt contrazise de mijloacele de probă administrate. Instanța nu a putut reține orele 18.00-19.00 drept intervalul orar în care a avut loc accidentul rutier, cel mai probabil, acesta fiind produs în jurul orelor 20.30-20.50. În acest sens, s-a reținut că, potrivit adresei din 12 mai 2014, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Direcția pentru Apel Unic de Urgență 112 a comunicat că, la data de 28 iunie 2012, au fost primite mai multe apeluri prin care s-a solicitat prezența unei ambulanțe în cazul unui accident rutier produs în sector 1 București a cărui victimă a fost J., astfel: la ora.20.58, apelul numitei F. pentru str. x, la ora 20.58 apelul numitului K., tatăl persoanei accidentate, pentru str. x, la ora 20.59, apelul numitului C. pentru str. x și din nou la ora 21.09 apelul numitei F. pentru str. x.

Martorii C., D., E. și F. au arătat că apelul la numărul de urgență 112 a fost dat în mod repetat imediat după producerea accidentului rutier, iar salvarea a ajuns în maxim 15-20 de minute. În aceste condiții, s-a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că martorii C., D., E., J. și F. nu au dat declarații identice cu privire la momentul în care accidentul a avut loc. Astfel, martorul J. a indicat orele 7-8 seara, martora F. a indicat doar momentul zilei, seara, afară fiind lumină, martorul D. a indicat orele 20.30-20.45, martorul E. orele 19.30-20.00, iar martorul C. orele 21.30. Deși martorii au plasat momentul producerii accidentului rutier între orele 19.00 și 21.30, toți au căzut de acord că era seară, arătând că, în acel interval, inculpatul nu a părăsit niciodată locul accidentului până la sosirea organelor de poliție.

Totodată, s-a apreciat lipsită de orice suport probatoriu, precum și de orice suport logic susținerea inculpatului și a martorilor G., H. și I. că, după o oră și jumătate de la producerea accidentului și după ce consumase băuturi alcoolice la domiciliul martorului H., inculpatul A. a decis să se reîntoarcă la locul producerii accidentului pentru a verifica starea de sănătate a persoanei accidentate. În mod normal, orice persoană prudentă și diligentă, implicată într-un accident rutier se oprește imediat după accident și verifică starea de sănătate a persoanei accidentate, lucru pe care l-a făcut și inculpatul, așa cum rezultă din mijloacele de probă menționate. De altfel, este greu de crezut că acesta s-ar fi gândit că, la aproximativ 1 oră și 30 de minute după accident, la fața locului se mai putea găsi persoana accidentată, în condițiile în care martorii C., D., E. și F. au relatat că, în urma accidentului, J. își pierduse cunoștința și era plin de sânge pe mâini și pe față, concluzia logică care se impunea fiind că acesta trebuia rapid transportat la spital pentru îngrijiri medicale. Pentru aceleași motive, s-a apreciat că nu este logic ca accidentul să se fi produs la orele 18.00-19.00, iar martorii să cheme ambulanța la orele 20.58.

S-a mai arătat că declarațiile martorilor H. și I. confirmă doar susținerile pe care inculpatul și soția sa le-au relatat atunci când cei doi au ajuns la domiciliul lor, aceștia nefiind martori oculari la cele întâmplate. Mai mult, aceștia au avut declarații contradictorii cu privire la modalitatea în care inculpatul A. a decis să revină la fața locului. Astfel, inițial, la data de 04 aprilie 2014, martorul H. a arătat că inculpatul și soția sa au plecat împreună cu autoturismul, condus de martora G. Ulterior, la data de 23 septembrie 2014, același martor a relatat că, în seara zilei de 28 iunie 2012, inculpatul a părăsit locuința acestuia singur, deplasându-se pe jos la locul accidentului, fiind urmat la câteva minute de soția acestuia, la volanul autoturismului, în aceeași declarație, precizând că, în cursul aceleiași seri, s-a deplasat personal cu autoturismul său la locul producerii accidentului, unde a constatat că nu mai era nicio persoană. În același timp, martora I. a declarat constant, cu ocazia audierilor sale din 04 aprilie 2014 și 23 septembrie 2014, că inculpatul și soția sa au plecat împreună din locuința acesteia. Or, chiar martorii G., H. și I. nu au putut să cadă de acord cu privire la modalitatea în care inculpatul A. a înțeles să revină la locul producerii accidentului.

Nu în ultimul rând, s-a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că procesul verbal de cercetare la fața locului nu este semnat de inculpat și nici nu cuprinde ora corectă a realizării actelor de cercetare, în condițiile în care inculpatul nu este trimis în judecată pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă, ci pentru infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul, având o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g ‰ alcool pur în sânge, pentru a cărei reținere instanța nu s-a raportat la respectivul înscris ca fiind un mijloc de probă esențial în stabilirea situației de fapt.

Față de cele sus-expuse, instanța de fond a apreciat ca fiind nefondate apărările inculpatului, mijloacele de probă expuse confirmând săvârșirea faptei astfel cum a fost reținută prin actul de sesizare al instanței.

În drept, s-a arătat că fapta inculpatului A. care, în data de 28 iunie 2012, în jurul orelor 20:50, a condus autoturismul pe str. x, din direcția Poiana Codului către str. x, surprinzând pe partea carosabilă și accidentându-l pe numitul B., iar, în urma prelevării de probe biologice în data de 28 iunie 2012, a fost depistat având o alcoolemie de 1,50 g ‰ alcool pur în sânge, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul, având o îmbibație alcoolică de peste 0,80 ‰ alcool pur în sânge, prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, în formă anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Cu privire la încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului A., Curtea a apreciat că, în cauză, legea penală mai favorabilă este reprezentantă atât de dispozițiile C. pen. de la 1969, cât și de dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012, în raport de modalitatea de executare a pedepsei care va fi aplicată inculpatului.

Făcând aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014, în conformitate cu care dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, judecătorul fondului a apreciat că se impune reținerea faptei incriminate de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012, chiar dacă această infracțiune este pedepsită cu închisoare de la 1 an la 5 ani, în timp ce în noua reglementare, aceeași infracțiune este incriminată de art. 336 alin. (1) C. pen. cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă, considerând că, față de modalitatea de săvârșire de a faptei și față de poziția procesuală a inculpatului, nu se impune aplicarea pedepsei amenzii penale. În atare condiții, orientându-se spre aplicarea unei pedepse cu închisoare, a cărei modalitate de executare să se realizeze într-o formă neprivativă de libertate, Curtea a considerat că legea veche este mai favorabilă.

Totodată, în raport cu situația de fapt reținută, de poziția procesuală de nerecunoaștere a săvârșirii faptei, de încercarea de îngreunare a desfășurării urmăririi penale prin prezentarea unei variante neverosimile susținute prin declarațiile nesincere a unor rude apropiate, Curtea a apreciat că, în cauză, nu s-ar impune aplicarea instituției amânării aplicării pedepsei reglementate de art. 83 C. pen. și nici instituția suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute de art. 81 C. pen. (1969). Instanța a avut în vedere faptul că inculpatul a fost depistat conducând un autoturism pe str. Lămâiului, având o alcoolemie de aproximativ 1,50 g ‰ alcool pur în sânge, concentrație care depășește cu mult nivelul de 0,80 g ‰ alcool pur în sânge incriminat de lege, precum și împrejurarea că depistarea acestuia în trafic s-a produs ca urmare a faptului că, în data de 28 iunie 2012, în jurul orelor 20:50, a condus autoturismul pe str. x, din direcția Poiana Codului către str. x, surprinzând pe partea carosabilă și accidentându-l pe numitul B., în urma accidentului rutier, persoana vătămată necesitând 7-9 zile de îngrijiri medicale.

Or, față de circumstanțele săvârșirii faptei, s-a considerat că simpla stabilire a unei pedepse fără pronunțarea unei hotărâri de condamnare nu ar fi suficientă pentru reeducarea inculpatului. S-a apreciat că pronunțarea unei hotărâri de condamnare ar atrage atenția inculpatului pe viitor cu privire la comportamentul necorespunzător și la riscurile pe care le creează conducerea unui autovehicul pe drumurile publice având o alcoolemie ce depășește limita legal admisă, atât cu privire la propria sănătate și integritate corporală, cât și la sănătatea și integritatea corporală a celorlalți participanți la trafic.

Având în vedere că instanța s-a orientat spre aplicarea unei pedepse a cărei modalitate să fie neprivativă de libertate, în care inculpatul să fie supus unei supravegheri adecvate din partea organelor judiciare pentru a preîntâmpina reiterarea unei comportament contrar normelor de conviețuire socială, dispozițiile art. 86

1

C. pen. (1969), privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, au fost apreciate mai favorabile față de cele privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei reglementată de art. 91 C. pen. (atât sub aspectul obligațiilor mai restrânse care pot fi impuse inculpatului, cât și cu privire la efectul împlinirii termenului de încercare, respectiv reabilitarea de drept).

La individualizarea pedepsei principale (având limitele speciale cuprinse între 1 an și respectiv 5 ani închisoare), Curtea a avut în vedere, potrivit criteriilor prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., gravitatea infracțiunii (printr-o contribuție de autor a inculpatului), împrejurările și modalitățile de comitere (care au implicat ingerarea unei cantități de alcool peste limita legal admisă și conducerea unui autoturism pe drumurile publice, consecințele produse (producerea unui accident rutier care a avut drept urmare leziuni traumatice ce au necesitat 7-9 zile îngrijiri medicale pentru persoana accidentată), antecedența penală a inculpatului (acesta fiind sancționat administrativ în anul 2010 cu amendă în cuantum de 1.000 de lei pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen. (1969)), conduita procesuală (caracterizată prin nerecunoașterea faptelor în fața organelor de urmărire penală și în fața primei instanțe) și datele personale (inculpatul este absolvent de studii superioare, fiind avocat, căsătorit).

Totodată, instanța a apreciat că fapta săvârșită de inculpat prezintă un grad de pericol social relativ ridicat, având în vedere că aceasta a fost de natură să pună în pericol siguranța traficului rutier și a produs leziuni traumatice unei persoane implicate într-un accident rutier.

De asemenea, a arătat că nivelul de îmbibație alcoolică stabilit prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză, de 1,50 g‰ alcool pur in sânge, deci de aproximativ 2 ori mai mare decât limita la care consumul de alcool de către o persoana care conduce pe drumurile publice un autovehicul intra in sfera ilicitului penal, indică un grad de pericol social al faptei ridicat, impunând, pe cale de consecință, aplicarea unei pedepse mai mari decât minimul special prevăzut de lege.

S-a mai arătat că înscrisurile în circumstanțiere depuse de inculpat la dosarul cauzei, constând în principal în acte medicale, nu prezintă nicio relevanță în aprecierea instanței, în condițiile în care acestuia oricum i se va aplica o pedeapsă neprivativă de libertate, care nu presupune restrângeri de ordin fizic sau privațiuni incompatibile cu starea sa de sănătate.

Pe cale de consecință, instanța a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul, având o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g ‰ alcool pur în sânge, prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, în formă anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012, acest cuantum fiind de natură a asigura rolul educativ-preventiv și punitiv al pedepsei și fiind justificat de celelalte circumstanțe faptice și personale sus-menționate.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969), instanța având în vedere, sub acest aspect, atât gravitatea infracțiunii comise, pericolul concret al acesteia, urmările produse, dar și cele care s-ar fi putut produce, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Hirst Contra Marii Britanii, opinând că infracțiunea săvârșită de inculpat creează față de acesta o nedemnitate în exercitarea dreptului de a fi ales în autorității sau funcții elective publice, dar și în dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat. Instanța nu a interzis inculpatului dreptul electoral de a alege, deoarece faptele săvârșite de acesta nu au o conotație electorală și nici nu sunt de o gravitate sporită. De asemenea, în ceea ce privește drepturile prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen. (1969), instanța nu a considerat că există, în cauză, motive speciale de interzicere a acestora, numai circumstanțele speciale faptice și personale putând duce la această interdicție, ea neintervenind automat, după cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Sabou și Pârcălab împotriva României.

Având în vedere că, în prezenta cauză, s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea de cel mult 4 ani, inculpatul nemafiind anterior condamnat la pedeapsa închisorii de cel puțin 1 an, și față de situația că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta, chiar și fără executarea pedepsei, astfel încât nu va mai săvârși alte infracțiuni, în baza art. 86

1

C. pen. (1969), Curtea a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate pe durata unui termen de încercare de 5 ani stabilit potrivit dispozițiilor art. 86

2

C. pen. (1969), termen care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii și pe a cărui durată, în temeiul art. 86

3

alin. (1) C. pen. (1969), s-a impus inculpatului respectarea următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

În temeiul art. 86

3

alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), instanța de fond a impus inculpatului obligația de a desfășura în primele 12 luni ale termenului de încercare o activitate neremunerată, pe o durată de 100 ore, al cărei conținut, precum și instituția la care va fi prestată activitatea, urmau a fi stabilite de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București. Totodată, instanța a pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 86

4

C. pen. (1969), referitoare la situațiile care atrag revocarea suspendării executării pedepsei, respectiv săvârșirea unei noi infracțiuni înăuntrul termenului de încercare sau neîndeplinirea, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere impuse și a obligațiilor stabilite prin prezenta hotărâre, iar, în baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul A., criticând-o, în motivele scrise de apel, sub aspectul greșitei schimbări de încadrare juridică din infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen. în art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, apreciind că legea penală mai favorabilă este noua reglementare, aceasta prevăzând limite ale pedepsei închisorii ca și legea veche, însă alternativ cu pedeapsa amenzii.

Totodată, a apreciat că pedeapsa stabilită a fost greșit individualizată, fără a fi avute în vedere împrejurările producerii faptei (distanța parcursă la volan sub influența băuturilor alcoolice a fost una scurtă, drumul fiind lăturalnic, slab circulat, iar victima s-a aruncat în fața autovehiculului fără a se asigura), gradul redus de pericol social al acesteia (determinat de faptul că din incident nu a rezultat vreun prejudiciu, iar zilele de îngrijiri medicale primite de victimă nu intră sub incidența legii penale), conduita sa (declarațiile date au fost sincere) și circumstanțele personale (absolvent de studii superioare, având o vechime în muncă de 17 ani în fostele întreprinderi și 25 de ani ca avocat în Baroul București), elemente în raport cu care cuantumul pedepsei apare a fi exagerat.

O altă critică a vizat aplicarea pedepselor accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969), inculpatul arătând că, potrivit art. 65 C. pen. (1969), pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată doar dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 2 ani, ceea ce nu este cazul în speță.

Inculpatul a mai criticat hotărârea atacată din perspectiva duratei termenului de încercare, precum și a conținutului măsurilor de supraveghere impuse în temeiul art. 86

3

alin. (1) C. pen. (1969), arătând că, întrucât este singurul întreținător al familiei, soția sa fiind casnică și având doi minori în întreținere, iar veniturile sale din avocatură nu sunt foarte mari, obligațiile vizând schimbarea locului de muncă și controlul mijloacelor de existență nu se justifică pe un interval de 5 ani. Mai mult, prin menținerea soluției de condamnare, își va pierde calitatea de avocat, iar șansele de a-și găsi un alt loc de muncă sunt reduse la vârsta sa.

În ceea ce privește obligația de a presta o activitate neremunerată de 100 de ore în folosul comunității, a arătat că judecătorul fondului a ignorat starea sa de sănătate (i-a fost extirpat plămânul stâng ca urmare a unei tumori canceroase, astfel încât nu mai poate depune efort fizic), ce rezultă din înscrisurile medicale depuse la dosar, acesta neavând în vedere faptul că problemele sale medicale fac dificilă inclusiv exercitarea profesiei de avocat.

Ca atare, inculpatul a solicitat, în măsura în care se menține legea veche ca fiind mai favorabilă, aplicarea unei pedepse cu închisoarea sub minimul special, a cărei executare să se realizeze în condițiile art. 81 C. pen. (1969). În baza noii reglementări, a apreciat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 80 C. pen. și, ca urmare, a solicitat renunțarea la aplicarea pedepsei, iar, în subsidiar, aplicarea pedepsei amenzii. Totodată, având în vedere că, potrivit art. 420 alin. (1)

1

C. proc. pen., judecarea apelului are loc după regulile la judecata în fond, a solicitat aplicarea procedurii simplificate.

Examinând cauza atât în privința motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, conform art. 417 alin. (1) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte apreciază apelul declarat de inculpatul A. ca fiind fondat, însă în limitele și pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Premergător, se impune a se arăta că, deși la data de 15 octombrie 2015 inculpatul A. a recunoscut comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, în modalitatea prezentată în actul de sesizare (fila 26 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție), Înalta Curte nu poate valorifica această poziție procesuală în sensul solicitat de apelant, întrucât acesta și-a exprimat opțiunea de a se judeca în procedura simplificată în fața instanței de apel, deci cu depășirea momentului procesual în care se putea formula o astfel de solicitare, potrivit art. 374 alin. (4) C. proc. pen., respectiv până la momentul începerii cercetării judecătorești în fond. De altfel, în fața primei instanțe, la termenul din 6 mai 2015, anterior începerii cercetării judecătorești în cauză, inculpatul a precizat expres că nu dorește să se judece în procedura abreviată, iar în depoziția luată la același termen a arătat că își menține declarațiile date anterior (prin care a negat săvârșirea faptelor) și nu dorește să facă precizări suplimentare.

Analizând, în continuare, actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a realizat o evaluare judicioasă și completă a întregului material probator strâns în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, pe baza căruia a reținut o situație de fapt corectă, conformă cu realitatea. Judecătorul fondului a dat eficiență dispozițiilor art. 103 C. proc. pen., apreciind și interpretând corect probele administrate în cauză, după o prealabilă examinare a tuturor mijloacelor de probă existente la dosar,

inclusiv din perspectiva susținerilor și apărărilor inculpatului, punctând acele aspecte de fapt redate de acesta și martorii audiați, apreciate ca relevante pentru stabilirea derulării faptice a evenimentelor.

Efectuând propria analiză și evaluare a întregului material probator existent la dosar, Înalta Curte constată dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă situația de fapt reținută în considerentele hotărârii supuse controlului judiciar și, implicit, vinovăția apelantului inculpat în comiterea infracțiunii pentru care a fost condamnat în fond, a cărui conduită se circumscrie sferei ilicitului penal, în forma și încadrarea juridică reținută de prima instanță. De altfel, probele administrate în faza apelului nu au adus o modificare a bazei factuale corect stabilite atât prin actul de sesizare, cât și prin sentința penală apelată, ci chiar au confirmat-o. Astfel, deși inițial, inculpatul A. a negat săvârșirea infracțiunii de care era acuzat, audiat fiind în fața instanței de apel, la termenul din 15 octombrie 2015, acesta a precizat că nu își mai menține declarațiile date în cursul urmăririi penale, arătând că recunoaște și regretă faptele reținute în sarcină, în modalitatea prezentată în actul de sesizare a instanței, făcând, totodată, o prezentare succintă a evenimentelor, ce coincide cu situația de fapt reținută în cauză.

Ca atare, Înalta Curte constată că

fapta inculpatului A. care, în data de 28 iunie 2012, în jurul orelor 20:50, a condus autoturismul pe str. x, din direcția Poiana Codului către str. y, surprinzând pe partea carosabilă și accidentându-l pe numitul B., iar, în urma prelevării de probe biologice, în aceeași zi, a fost depistat având o alcoolemie de 1,50 g ‰ alcool pur în sânge, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul, având o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Astfel, Înalta Curte, contrar susținerilor apelantului, constată că instanța de fond a determinat în mod corect legea penală mai favorabilă raportându-se la criteriile statuate

, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

În acest sens, realizând o comparare a prevederilor din ambele legi penale succesive în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidentă în speța dedusă judecății și, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două reglementări care este mai blândă, în ansamblul dispozițiilor sale, Înalta Curte constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, C. pen. anterior și O.U.G. nr. 195/2002, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012, acestea fiind cele care conduc, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpatul A.

Astfel, deși, spre deosebire de reglementarea anterioară, dispozițiile art. 336 alin. (1) C. pen. sancționează fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge cu închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani sau cu amendă, atâta timp cât instanța de fond s-a orientat spre aplicarea unei pedepse cu închisoarea a cărei modalitate de executare să se realizeze într-o formă neprivativă de libertate, prevederile art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și cele ale C. pen. de la 1969 sunt mai favorabile. Sub acest aspect, este de menționat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 din C. pen., instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere.

Înalta Curte constată, astfel, că, deși art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de art. 86

2

C. pen. (1969), noua lege penală generală nu mai prevede ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (așa cum prevedea art. 86

6

C. pen. 1969), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligații, ce anterior aveau caracter facultativ, situație în care, din această perspectivă, legea penală mai favorabilă este tot C. pen. anterior.

Pe de altă parte, în raport cu situația de fapt reținută și poziția procesuală a inculpatului, care inițial a negat săvârșirea faptelor, încercând să îngreuneze desfășurarea cercetărilor prin prezentarea unor variante neverosimile susținute de declarațiile nesincere ale unor rude apropiate, schimbându-și poziția doar în fața instanței de apel în scopul aplicării procedurii simplificate și reducerii pedepsei potrivit art. 396 alin. (1) C. proc. pen., se constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că nu se impune amânarea aplicării pedepsei, în condițiile prevăzute de art. 83 C. pen., ori suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 C. pen. (1969), simpla stabilire a unei sancțiuni penale fără pronunțarea unei hotărâri de condamnare nefiind suficientă pentru reeducarea inculpatului.

Totodată, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen. (1969), fiind valorificate în mod corespunzător toate împrejurările ce țin de fapta comisă și de persoana inculpatului, situație în care a fost stabilită o sancțiune penală corect individualizată, atât sub aspectul cuantumului (1 an și 6 luni închisoare), cât și al modalității de executare (în regim neprivativ de libertate, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere), apte să asigure realizarea scopului preventiv-educativ și punitiv prevăzut de art. 52 C. pen. (1969).

Contrar susținerilor apelantului, Înalta Curte constată că, la individualizarea pedepsei aplicate, prima instanță a evaluat corect atât

elementele ce țin de materialitatea faptei în sine, având în vedere cu acest prilej faptul că acuzatul a condus, după ingerarea unei cantități de alcool peste limita legal admisă, un autoturism pe drumurile publice, producând un accident rutier care a avut drept urmare producerea unor leziuni traumatice persoanei accidentate ce au necesitat 7-9 zile îngrijiri medicale, cât și circumstanțele personale ale inculpatului, acesta fiind anterior sancționat administrativ pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen. (1969), conduita procesuală (inculpatul negând faptele atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de fond) și celelalte date personale (privind situația familială și profesională ori starea de sănătate).

Referitor la împrejurările de genul celor enumerate în art. 74 C. pen. (1969), trebuie menționat că acestea au doar o aptitudine potențială de a constitui circumstanțe atenuante, ele putând fi recunoscute ca atare de instanță numai dacă, raportat la fapta săvârșită și la persoana acuzatului, se învederează suficient de semnificative pentru a determina stabilirea pedepsei sub minimul prevăzut de lege.

Or, în cauză, circumstanțele reale ale comiterii infracțiunii și datele ce caracterizează persoana inculpatului (reținute, de altfel, chiar în cuprinsul hotărârii apelate și valorificate în mod judicios de judecătorul fondului), nu se înfățișează, în opinia Înaltei Curți ca împrejurări suficient de relevante pentru a justifica reținerea dispozițiilor art. 74 C. pen. (1969), cu consecința reducerii pedepsei sub limita minimă de 1 an închisoare stabilită de lege pentru infracțiunea săvârșită.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei aplicate, Înalta Curte, având în vedere împrejurările anterior expuse, ce imprimă faptelor comise un grad de pericol social relativ ridicat, precum și starea de sănătate a inculpatului, așa cum rezultă din actele depuse la dosar, constată, în acord cu judecătorul fondului, că se impune executarea acesteia în regim neprivativ de libertate în condițiile prevăzute de art. 86

1

și urm. C. pen. (1969), suspendarea sub supraveghere a executării sancțiunii penale fiind aptă,

raportat la situația concretă din speță, să asigure realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. (1969).

Critica referitoare la greșita aplicare a pedepselor accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969) nu poate fi primită de Înalta Curte întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 71 alin. (2) C. pen. (1969), stabilirea unei condamnări la pedeapsa cu închisoarea atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen. (1969) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, necondiționând această sancțiune accesorie de aplicarea unei pedepse principale în cuantum de cel puțin 2 ani, astfel cum a prevăzut legiuitorul în cazul pedepselor complementare. Ca atare, se constată că prima instanță a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale, la stabilirea pedepselor accesorii având în vedere gravitatea infracțiunii comise, natura și pericolul concret al acesteia, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, precum și principiile statuate sub acest aspect în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciind că fapta săvârșită determină nedemnitatea inculpatului de a exercita dreptul de a fi ales în autorități sau funcții elective publice, dar și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

Înalta Curte constată, însă, că apelul inculpatului este fondat în ceea ce privește criticile referitoare la durata termenului de încercare și

obligația prevăzută de art. 86

3

alin. (3) lit. a) C. pen. (1969) impusă în acest interval. Astfel, raportat la circumstanțele personale ale inculpatului, acesta neavând antecedente penale, fiind unic întreținător al unei familii formate din patru persoane, din care doi copii minori, precum și la starea sa de sănătate, astfel cum rezultă din actele dosarului, Înalta Curte apreciază că stabilirea, potrivit art. 86

2

C. pen. (1969), a unui termen de încercare de 3 ani și 6 luni (compus din durata pedepsei aplicate de 1 an și 6 luni închisoare la care se adaugă un interval de timp de 2 ani), pe a cărui durată condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere impuse de judecătorul fondului în condițiile art. 86

3

alin. (1) C. pen. (1969), este suficientă pentru a asigura reeducarea acestuia și fără executarea efectivă a pedepsei închisorii.

Pe de altă parte, având în vedere vârsta apelantului inculpat (58 de ani) și starea sa de sănătate, din actele depuse la dosar (fila 53 dosar fond) rezultând că acesta a fost supus unei intervenții chirurgicale în urma căreia i-a fost extirpat plămânul drept, fiindu-i interzise eforturile fizice, Înalta Curte apreciază că nu se impune obligarea acestuia la desfășurarea unei activități neremunerate pe o durată de 100 de ore în condițiile art. 86

3

alin. (3) lit. a) C. pen. (1969).

Ca urmare, având în vedere toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va

admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 102/F din 22 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2014 (nr. x/2014), va desființa în parte sentința penală atacată și rejudecând, va reduce durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de la 5 ani la 3 ani și 6 luni, înlăturând, totodată, obligația prevăzută de art. 86

3

alin. (3) lit. a) C. pen. (1969) impusă inculpatului pe durata termenului de încercare.

De asemenea, va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu (prezent la termenul din 3 septembrie 2015) în sumă de 65 lei se suportă din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 102/F din 22 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2014 (nr. x/2014).

Desființează în parte sentința penală atacată și rejudecând:

Reduce durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de la 5 ani la 3 ani și 6 luni.

Înlătură obligația prevăzută de art. 86

3

alin. (3) lit. a) C. pen. (1969) impusă inculp