ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 197/2017

Decizia nr. 197/2017

Ședința publică de la

03 februarie 2017

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 21 noiembrie 2007 sub nr. x/3/2007, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâții SC E. SA, SC F. SA, SC G. SA și SC H. SA, solicitând instanței să constate intervenită accesiunea imobiliară artificială asupra tuturor construcțiilor și amenajărilor, indiferent de natura lor, ce se află pe terenul ce constituie obiectul dreptului lor de proprietate, situat în București, astfel cum rezultă din expertiza tehnică judiciară omologată în Dosarul nr. x/1998 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, după cum urmează: în ceea ce o privește pe pârâta SC E. SA, terenul în suprafață de 30.856,69 mp., în ceea ce o privește pe pârâta SC F. SA, terenul în suprafață de 29.026, 26 mp, în ceea ce o privește pe pârâta SC G. SA, terenul în suprafață de 4.824,09 mp, iar, în ceea ce o privește pe pârâta SC H. SA, terenul în suprafață de 3.345 mp.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au calitatea de proprietari ai terenului identificat în acțiune, așa cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 327 din 23 martie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ce a devenit irevocabilă prin respingerea căilor de atac exercitate împotriva sa.

În data de 16 ianuarie 2008, reclamanții au înregistrat la dosarul cauzei un înscris (filele 56-62) pe care l-au intitulat „completare a cererii de chemare în judecată”, dar care în realitate reprezintă precizarea pretențiilor pe care le au față de pârâtă.

La data de 27 februarie 2008, reclamanții au depus la dosarul cauzei o completare a acțiunii (filele 130-131), prin care au solicitat instanței să instituie în sarcina pârâtelor obligația de a le preda respectivele construcții.

Pârâta SC G. SA a formulat o cerere de chemare în garanție (filele 132-135) a I., actuala I., solicitând instanței ca, în situația în care va admite acțiunea principală, să instituie în sarcina chematei în garanție obligația de a o despăgubi cu suma de 200.000 lei, stabilită în mod provizoriu, ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului pe care îl va suferi ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu.

În motivarea cererii de chemare în garanție, pârâta a indicat aspecte care vizează modalitatea în care a luat ființă ca societate comercială cu capital integral privat și a arătat că la stabilirea valorii de piață a acțiunilor s-a ținut seama și de valoarea activelor sale, printre care se numără și imobilele în litigiu.

După finalizarea procesului de privatizare, a învestit suma de 300.000 dolari SUA în reamenajarea și utilarea clădirii ce constituie sediul său, astfel încât aceasta să corespundă necesităților activității comerciale pe care o desfășoară.

Pârâta a fundamentat în drept cererea de chemare în garanție pe art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 coroborat cu art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.

De asemenea, pârâta SC G. SA a formulat, în contradictoriu cu reclamanții, cerere reconvențională (filele141-144), prin care a solicitat instanței să-i oblige la plata de despăgubiri pentru diminuarea patrimoniului său ca urmare a pierderii construcțiilor în litigiu și instituirea în favoarea sa a unui drept de retenție, până la achitarea de către reclamanți a despăgubirii.

În drept, cererea reconvențională a fost întemeiată pe dispozițiile art. 494 C. civ.

La data de 27 februarie 2008, pârâta SC G. SA a înregistrat la dosarul cauzei o completare a cererii reconvenționale (filele 136-140), prin care a solicitat instanței să constate că a dobândit prin uzucapiune un drept de superficie asupra terenului în suprafață de 5.600 mp, aferent construcțiilor din litigiu.

În motivarea completării cererii reconvenționale, pârâta a arătat că uzucapiunea de scurtă durată este recunoscută ca mod de dobândire a dreptului de superficie, iar în cauza cerințele acesteia sunt îndeplinite.

Prin sentința civilă nr. 764 din 23 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei competenței sale materiale și a declinat în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București competența materială de soluționare a cauzei, reținând că pentru stabilirea competenței trebuie avută în vedere valoarea indicată pentru fiecare pârât în parte și nu valoarea globală rezultată din însumarea celor patru valori indicate de către reclamanți.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. x/300/2008, iar această instanță a dispus disjungerea cererilor de chemare în judecată ce au fost promovate de reclamanți împotriva celor patru pârâte.

A invocat excepția lipsei competenței sale materiale în ceea ce privește cererea de chemare în judecată promovată în contradictoriu cu pârâta SC G. SA, a cererilor reconvențională și de chemare în garanție pe care aceasta le-a formulat.

Prin sentința civilă nr. 2387 din 16 martie 2009, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția lipsei competenței sale materiale în ceea ce privește cererile indicate, a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a acestor cereri, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării acestui conflict.

Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 34 din 26 iunie 2009, a stabilit că revine Tribunalului București competența materială de soluționare în primă instanță a acțiunii principale formulată de reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâta SC G. SA, a cererii reconvenționale pe care această pârâtă a formulat-o împotriva reclamanților și a cererii de chemare în garanție a I., formulată de pârâtă.

Cererile au fost reânregistrate pe rolul Tribunalului București, care s-a desesizat în raport cu cele dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Încheierea nr. 3049 din 17 mai 2010, în sensul strămutării cauzei la Tribunalul Brașov și a trimis dosarul cauzei acestei instanțe, în vederea continuării judecății.

Pe rolul Tribunalului Brașov, cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2007 la data 26 noiembrie 2010.

La termenul de judecată din data de 4 mai 2012, pârâta SC G. SA a depus la dosarul cauzei o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 57 alin. (3) C. proc. civ., prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de reclamant-pârât reconvențional a SC J. SRL, motivat de faptul că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 2/3 din terenul în litigiu, ca urmare a încheierii cu reclamanții A., B. și C. a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 06 octombrie 2010, de către B.N.P., K.

La data de 09 septembrie 2013, reclamantul D., prin reprezentantul său convențional, a depus la dosar o cerere, prin care a solicitat instanței să ia act de renunțarea sa la dreptul pretins prin acțiune, precum și la plata cheltuielilor de judecată, conform declarației autentificate din 28 iunie 2013, și să ia act de renunțarea pârâtei-reclamante-reconvențional SC G. SA la dreptul pretins prin cererea reconvențională față de el, precum și la plata cheltuielilor de judecată ce s-au solicitat a fi stabilite în sarcina sa, potrivit declarației autentificate din /28 iunie 2013.

La termenul de judecată din data de 13 septembrie 2013, pârâta a depus la dosarul cauzei o notă, prin care a adus la cunoștința instanței faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 iunie 2013, a cumpărat de la reclamantul D. cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 4.824,09 mp situat în Municipiul București, sector 2.

La termenul de judecată din 25 octombrie 2013, reclamanții A., B. și C. și intervenientul în interes propriu SC J. SRL au depus la dosarul cauzei o precizare a cererilor, prin care au arătat că în conformitate cu prevederile art. 494 C. civ., partea finală, înțeleg să opteze pentru despăgubirea părții pârâte cu sporul de valoare adus terenului pe care au fost ridicate construcțiile pentru care a fost invocată accesiunea imobiliară artificială, în limita cotei de proprietate pe care o dețin asupra acestuia.

Prin încheierea ședinței publice din data de 01 iunie 2012, instanța a respins excepția pe care chematul în garanție a invocat-o, anume aceea a lipsei calității procesuale active a pârâtei în această cerere.

De asemenea, prin încheierea din data de 25 octombrie 2013, a stabilit că excepția inadmisibilității acțiunii formulată de către reclamanții A., B., C., excepție formulată de pârâtă, se constituie într-o apărare de fond, astfel că va fi ca atare analizată de către instanța de judecată.

Prin încheierea din data de 10 ianuarie 2014, s-a respins excepția tardivității formulării de către pârâtă a cererii de chemare în judecată a unei alte persoane ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții, a unit cu fondul, în conformitate cu prevederile 137 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților A., B., C. și a stabilit că problemele referitoare la lipsa unei cereri de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială formulată de actualul titular al dreptului de proprietate asupra cotei de 2/3 din terenul în litigiu, care este intervenienta SC J. SRL și lipsa calității acestuia de unic proprietar al acestui imobil se constituie în apărări de fond, așa că vor fi astfel analizate și soluționate.

Prin sentința civilă nr. 18/D din 27 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/3/2007, astfel cum a fost modificată prin încheierea din 30 mai 2014 de îndreptare a erorilor materiale, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A., B. și C., invocată de pârâta SC G. SA; s-a admis în parte astfel cum a fost precizată și completată acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., al căror continuator în drepturi este SC J. SRL; s-a admis cererea de chemare în judecată a unei alte persoane ce ar putea pretinde același drepturi ca și reclamanții, formulată de pârâta SC G. SA față de intervenienta în interes propriu SC J. SRL; s-a constatat că intervenienta în interes propriu SC J. SRL, în calitate de succesor în drepturi al reclamanților A., B. și C., a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra cotei de 2/3 din construcțiile edificate pe terenul în suprafață de 4.832 mp situat în Municipiul București, construcții identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară din 16 mai 2013 întocmit de expert L., raport ce face parte integrantă, sub acest aspect, din sentință; s-a admis în parte astfel cum a fost ulterior precizată și completată cererea reconvențională formulată de pârâtă și s-a instituit în sarcina intervenientei în interes propriu SC J. SRL, în calitate de succesor în drepturi al reclamanților A., B. și C., obligația de a achita acesteia suma de 3.688.320,7 lei, cu titlu de despăgubiri; s-a respins restul pretențiilor formulate prin această cerere; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC G. SA față de chemata în garanție I.; a fost obligată pârâta să achite reclamanților și intervenientei în interes propriu suma de 82.098,77 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 18/D din 27 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr.

x/3/2007 a declarat apel

SC G. SA.

Prin Decizia civilă nr. 58 din 01 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a respins excepția netimbrării apelului formulat de SC G. SA invocată de intimații-reclamanți; s-a admis apelul declarat de SC G. SA împotriva sentinței civile nr. 18/D din 27 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Brașov; s-a schimbat în parte hotărârea atacată,

în sensul că a instituit în favoarea pârâtei SC G. SA dreptul de retenție asupra cotei de 2/3 din construcțiile edificate pe terenul în suprafață de 4.832 mp situat în București, sectorul 2, înscris în C.F. București, până la achitarea de către intervenienta SC J. SRL a despăgubirilor în cuantum de 3.688.320,7 lei; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate; a obligat reclamanții A., B. și C. și intervenienta SC J. SRL, în solidar, la plata în favoarea pârâtei SC G. SA a sumei de 15.000 lei, reprezentând cheltuieli parțiale de judecată în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut în principal următoarele:

Față de motivele de apel ale apelantei-pârâte, instanța de apel a reținut în mod corect că prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților

A., C. și B., reținând că aceștia și-au păstrat această calitate și ulterior vânzării cotei lor de proprietate de

2/3 din teren intervenientei SC J. SRL, vânzare efectuată în cursul procesului.

Instanța de apel reține că în cazul prevăzut de art. 494 C. civ., incident în speță, proprietarul terenului devine și proprietarul construcțiilor, iar despăgubirile pe care le datorează terțului constructor sunt determinate ca și cuantum de bună sau reaua credința a constructorului. În consecință, prin vânzarea cotei lor de proprietate din teren către intervenientă, reclamanții A., C. și B. nu și-au pierdut legitimitatea procesuală activă în cauză întrucât ei erau proprietarii terenului în momentul în care au fost edificate construcțiile cu privire la care invocă accesiunea. Legitimitatea procesuală activă presupune existența identității între reclamant și titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, identitate care trebuie să existe în momentul sesizării instanței judecătorești.

Din prevederile contractului de vânzare-cumpărare din 06 octombrie 2013 rezultă în mod clar transmiterea calității procesuale active, intervenienta fiind deci succesoarea în drepturi a reclamanților A., C. și B., având la rândul ei calitate procesuală activă.

Instanța de apel a mai reținut că față de faptul că nu s-a contestat buna-credință a

SC G. SA

, situația se încadrează în dispozițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., care stabilesc în favoarea proprietarului terenului posibilitatea opțiunii în privința cuantumului despăgubirilor datorate terțului constructor, între „valoarea materialelor și prețul muncii” și „suma de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului”.

În prezenta cauză, reclamanții și intervenienta au optat pentru plata sporului de valoare adus terenului de construcții. Sub acest aspect părțile au fost de acord, însă au apărut divergențe în ceea ce privește sporul de valoare.

Din cuprinsul art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. rezultă că sporul de valoare nu este echivalentul valorii construcției. Acest aspect rezultă din modul în care este reglementat dreptul de opțiune al proprietarului terenului în privința despăgubirilor datorate terțului constructor de bună-credință.

Prin urmare, a reținut instanța de apel, că prima instanță bazându-se pe raportul de expertiză a făcut un calcul corect al despăgubirilor datorate de intervenientă, pârâtei

SC G. SA.

În ceea ce privește dreptul de retenție instanța de apel a reținut că

SC G. SA

are dreptul la această garanție cu atât mai mult cu cât i s-a recunoscut buna-credință. Prin urmare

SC G. SA

a devenit creditoarea intervenientei cu suma reprezentând sporul de valoare adus terenului de către construcții (cota de 2/3) situație în care are dreptul de a se institui în favoarea sa un drept de retenție asupra construcțiilor fără a avea relevanță sub acest aspect faptul că între timp a devenit coproprietară pe teren, în cotă de 1/3.

În baza art. 274 alin. (1) și (3) și art. 277 C. proc. civ., având în vedere faptul că în urma admiterii apelului, sentința a fost schimbată doar în parte, reclamanții A., B. și C. și intervenienta SC J. SRL au fost obligați în solidar la plata sumei de 15.000 lei cheltuieli parțiale de judecată în apel în favoarea SC G. SA.

Reclamanții A., B. și C. și intervenienta SC J. SRL au formulat în termenul legal, în raport de dispozițiile art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ. cerere pentru completarea Deciziei nr. 58 din 01 aprilie 2015 a Curții de Apel Timișoara în sensul soluționării capătului de cerere pe care l-au formulat în fața instanței de apel pentru obligarea pârâtei SC G. SA la cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat în cuantum de 10.791 lei.

Prin Decizia civilă nr. 132 din 06 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a admis cererea, s-a completat decizia civilă nr. 58 din 01 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a respins cererea reclamanților-intimați și a intervenientei-intimate de obligare a pârâtei-apelante SC G. SA la cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut în principal conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. că părțile căzute în pretenții în apel sunt chiar reclamanții și intervenienta, care de altfel au și fost obligați față de apelanta-pârâtă la cheltuieli de judecată întrucât apelul acesteia a fost admis.

Deciziei civile nr. 132 pronunțată la 06 iulie 2015 de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă,

au declarat recurs A., B., C. și SC J. SRL prin care au solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii formulate privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat.

După prezentarea cauzei recurenții arată că apelul formulat de

SC G. SA a fost admis doar în parte, respectiv cu privire la capătul de cerere având ca obiect instituirea în favoarea apelatei-pârâte a dreptului de retenție asupra cotei de 2/3 din construcții până la achitarea despăgubirilor în cuantum de 3.688.320,7 lei.

Căderea în pretenții a recurenților - arată în cererea de recurs - nu ar fi putut opera decât corespunzător capătului de cerere admis în favoarea intimatei-pârâte, culpa procesuală neputând fi reținută pentru celelalte capete de cerere, a căror soluționare de către instanța de fond a fost confirmată de instanța de apel.

2.

Împotriva

Deciziei civile nr. 58 din 01 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă

a declarat recurs SC G. SA.

După prezentarea cauzei recurenta SC G. SA critică decizia recurată arătând că:

a) Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta arată că în prezenta cauză încheierea din 18 martie 2015 ce face parte integrantă din hotărârea recurată este nulă dat fiind faptul că instanța nu a consemnat concluziile formulate oral de apărător și în atare condiții, în opinia sa este evident că acestea nu au fost avute în vedere sau nu se poate stabili cu certitudine dacă instanța a ținut cont de acestea la soluționarea apelului.

b) Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 480, 493 și 494 C. civ. deoarece în speța de față cum proprietatea terenului în litigiu este o proprietate comună-indiviză nu poate fi ignorată regula unicității manifestării de voință a coproprietarilor.

Recurenta arată că art. 494 C. civ. constituie dreptul comun în materie în ceea ce privește raporturile juridice dintre proprietarul terenului și cel care a construit pe teren, însă textul de lege menționat devine inaplicabil, prin lege, în situația privitoare la coproprietate.

Recurenta precizează că nu are calitatea de constructor în sensul dispozițiilor care reglementează accesiunea imobiliară artificială ci este proprietar asupra construcției și coproprietar asupra terenului.

c) Decizia recurată este nelegală și sub aspectul soluționării excepției

lipsei calității procesuale active a reclamanților A., C., B. și a subdobânditoarei SC J. SRL arătând în principal pe de o parte că instanța a pierdut din vedere că legitimitatea procesuală activă trebuie să existe de la momentul sesizării instanței și până la pronunțarea hotărârii judecătorești, astfel că cele două instanțe în mod greșit au avut în vedere „numai momentul introducerii cererii de chemare în judecată”, iar pe de altă parte în mod nelegal instanțele au considerat că lipsa SC J. SRL de la 27 februarie 2012 și până la soluționarea cauzei nu înseamnă o renunțare la cerere.

d) Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a art. 60 alin. (1) C. proc. civ. deoarece nu se poate susține că nu există nicio legătură între SC G. SA și I. atâta vreme cât pachetul de acțiuni cumpărat de la stat este binecunoscut că formează propriul capital social și are corespondent valoric în raport de bunurile aflate în patrimoniu.

e) Hotărârea recurată este nelegală arată recurenta - întrucât nu cuprinde motivele pe care sprijină (art. 304 pct. 7) având în vedere că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cum și cele pentru care a înlăturat criticile privitoare la expertiza evaluatorie întocmită în cauză.

Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit 274 alin. (1) C. proc. civ., parte care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată.

Doctrina a statuat fără echivoc că „a cădea în pretenții” înseamnă a pierde procesul.

Or, în prezenta cauză prin admiterea apelului și schimbarea hotărârii primei instanțe prin instituirea dreptului de retenție asupra cotei de 2/3 din construcțiile edificate pe terenul în suprafață de 4.832 mp situat în București, sectorul 2, rezultă că reclamanții și intervenienta sunt în culpă procesuală. Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu le-a acordat cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat.

Față de faptul că reclamanții și intervenienta sunt în culpă procesuală, Înalta Curte nu își însușește critica recurenților în sensul de a li se acorda cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că instanța de apel în temeiul art. 274 alin. (1) și (3) și art. 277 C. proc. civ. au obligat reclamanții și intervenienta la cheltuieli parțiale de judecată în apel.

Față de efectele juridice pe care motivele de nelegalitate le produc în cauză, Înalta Curte va determina ordinea de analiză a acestora.

a) Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2).

Este adevărat că se poate susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, însă critica referitoare la „neobservarea formelor legale” prevăzute de art. 147 C. proc. civ., în sensul că instanța nu a consemnat în încheierea de ședință susținerile orale formulate de apărător nu este întemeiată.

Din cuprinsul încheierii de ședință, de la 18 martie 2015 respectiv încheierea de amânare a pronunțării când s-a acordat cuvântul părților pe excepție și fond, rezultă fără echivoc că reprezentantul apelantei-pârâte a solicitat „admiterea apelului pentru toate motivele arătate anterior de către avocat M., urmând să facă o detaliere a acestor motive prin concluziile scrise ce le va depune la dosar”.

În acest context Înalta Curte reține că la data de 23 martie 2015 și 24 martie 2015 prin serviciul registratură au fost depuse concluziile scrise de apelanta SC G. SA prin avocat M. și avocat N.

Așadar, față de faptul că apărătorul apelantei și-a rezervat dreptul de a face o detaliere a motivelor arătate anterior de către d-na avocat M. prin concluziile scrise, acestea fiind depuse înainte de pronunțarea hotărârii, Înalta Curte va înlătura critica referitoare la neconsemnarea susținerilor orale în încheierea de ședință din 18 martie 2015.

b) În ceea ce privește critica recurentei referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale activă, Înalta Curte reține că nu este întemeiată.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 06 octombrie 2013 vânzătorii A.,

C., B. au vândut cumpărătorului SC J. SRL cota-indiviză de 2/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului (pct. 2.1).

Vânzarea a fost efectuată în cursul procesului.

La pct. 2.5 din contract părțile au stipulat că „Părțile doresc să clarifice în mod expres că obiectul prezentului contract cuprinde și clădirile ce se află pe imobil. Părțile confirmă că aceste clădiri nu sunt în patrimoniul vânzătorilor la data semnării, dar fac obiectul unei acțiuni de accesiune imobiliară artificială inițiate de către vânzători și că prezentul contract presupune o vânzare de bunuri viitoare în legătură cu aceste clădiri”.

Așadar, transmiterea dreptului de proprietate pe care reclamanții îl dețin asupra imobilului cu destinația de teren a fost însoțită și de transmiterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate, sub condiția obținerii unei hotărâri favorabile în acțiunea în accesiunea imobiliară artificială pe care au promovat-o.

Într-o altă exprimare, atât timp cât părțile au clarificat că, clădirile nu sunt în patrimoniul vânzătorilor la data semnării, dar fac obiectul unei acțiuni imobiliară artificială, respectiv obiectul prezentei cauze, rezultă fără echivoc că părțile reclamante au calitate procesuală activă.

c) Referitor la critica recurentei în sensul că decizia nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cum și cele care au înlăturat criticile privitoare la expertiza evaluatoare întocmită în cauză, Înalta Curte o va înlătura.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pentru care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., precum și din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că aceasta este motivată fiind stabilită în formă clară și concisă starea de fapt având la bază raporturile juridice dintre părțile litigante.

Faptul că raționamentul și argumentele recurentei nu coincid cu cele ale instanței de apel nu poate justifica critica recurentei pe acest aspect și invocarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critica recurentei referitoare la faptul că instanța de apel nu a motivat criticile privitoare la expertiza evaluatorie întocmită în cauză, nu va fi supusă controlului de către Înalta Curte întrucât aceasta reprezintă un aspect de netemeinicie care nu poate fi analizată în cadrul recursului, cunoscut fiind faptul că instanța de recurs analizează doar motivele de nelegalitate.

d) În ceea ce privește critica recurentei în sensul că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează accesiunea artificială imobiliară, respectiv art. 493 și art. 494 C. civ. încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este întemeiată.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a aplicat textele de lege incidente în cauză, însă fie le-a încălcat, în litera sau în spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.

Din această perspectivă Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat greșit art. 494 C. civ.

De fapt, problema de drept care trebuie dezlegată în prezenta cauză constă în faptul de a stabili dacă dispozițiile legale prevăzute de art. 494 C. civ. care reglementează accesiunea imobiliară artificială sunt aplicabile în condițiile în care unul dintre coproprietari construiește pe terenul proprietate comună.

Potrivit art. 494 alin. (1) C. civ., dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Din textul de lege menționat rezultă fără echivoc că este aplicabil raporturilor juridice dintre proprietarul terenului și cel care a construit pe teren.

Or, din momentul în care recurenta SC G. SA a devenit coproprietar asupra terenului, conform contractului de vânzare-cumpărare din 28 iunie 2013, rezultă că dispozițiile care reglementează accesiunea imobiliară artificială au devenit inaplicabile.

Mai mult, doctrina a statuat în acest sens că nu se vor aplica dispozițiile art. 494 C. civ. în raporturile dintre coproprietar atunci când unul dintre ei construiește pe terenul proprietate comună.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții A., B., C., D. au chemat în judecată pe pârâta SC G. SA solicitând instanței să se constate intervenită accesiunea imobiliară artificială asupra tuturor construcțiilor și amenajărilor ce se află pe terenul în suprafață de 4.824,09 mp din sector 2.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iunie 2013 SC G. SA a cumpărat de la D. cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 4.824,09 mp. Situat în București, sector 2.

În situația de față rezultă că pârâta SC G. SA are nu numai calitatea de constructor ci și calitatea de coproprietar asupra terenului, calitate dobândită în urma contractului de vânzare-cumpărare nr. 919 din 28 iunie 2013.

Este cunoscut faptul că dreptul de proprietate comună pe cote-părți se caracterizează prin două trăsături esențiale: 1: ca element intelectual ceea ce înseamnă că dreptul este divizat între titularii săi, fiecare având o cotă-parte sau o fracție din drept; 2. bunul corporal care formează obiectul dreptului rămâne unitar, nedivizat, astfel încât cotele părți din drept ale titularilor se întâlnesc asupra oricăreia dintre cele mai mici particule materiale ale bunului.

Doctrina a statuat că dispozițiile art. 494 C. civ. au caracter subsidiar în raport cu dispozițiile legale care reglementează coproprietatea, iar dacă acestea din urmă sunt aplicabile, este înlăturată aplicarea prevederilor art. 494 C. civ.

În situația de față, cererea de chemare în judecată având ca obiect accesiunea imobiliară artificială nu poate fi promovată decât după încetarea stării de coproprietate.

În acest context, Înalta Curte reține că la data promovării recursului, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, se află înregistrat Dosarul nr. x/3/2015 având ca obiect ieșirea din indiviziune, judecata cauzei fiind suspendată.

Față de soluția ce va fi dată cererii de chemare în judecată având ca obiect accesiunea imobiliară artificială rezultă că cererea reconvențională având ca obiect instituirea unui drept de retenție și obligarea reclamanților la despăgubiri nu poate fi admisă în condițiile în care situația juridică a coproprietarilor terenului nu este finalizată.

e) Referitor la critica recurentei care vizează aplicarea greșită a art. 60 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta nu mai poate fi analizată față de soluția dată atât cererii principale cât și cererii reconvenționale.

Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și recurenta-intervenientă SC J. SRL împotriva Deciziei civile nr. 132 din 06 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă; va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC G. SA împotriva Deciziei civile nr. 58 din 01 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă; va modifica decizia recurată în sensul că: va admite apelul declarat de pârâta SC G. SA împotriva sentinței civile nr. 18/D din 27 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă; va schimba sentința apelată în sensul că: va respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și SC J. SRL; va respinge cererea reconvențională formulată de pârâta SC G. SA și va menține în rest dispozițiile sentinței civile nr. 18/D din 27 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă.

Potrivit art. 274 C. proc. civ. recurenții vor fi obligați la plata sumei în cuantum de 48.108 lei cheltuieli de judecată în recurs și a sumei de 26.901,78 lei cheltuieli de judecată în apel către recurenta-pârâtă conform înscrisurilor de la dosar (filele 81-86 și 143 recurs; 150-164 apel).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și recurenta-intervenientă SC J. SRL împotriva Deciziei civile nr. 132 din 06 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC G. SA împotriva Deciziei civile nr. 58 din 01 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că:

Admite apelul declarat de pârâta SC G. SA împotriva sentinței civile nr. 18/D din 27 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă.

Schimbă sentința apelată în sensul că:

Respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și SC J. SRL.

Respinge cererea reconvențională formulată de pârâta SC G. SA.

Menține în rest dispozițiile sentinței civile nr. 18/D din 27 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă.

Obligă recurenții reclamanți, în solidar, la plata sumei de 48.108 lei cheltuieli de judecată în recurs și a sumei de 26.901,78 lei cheltuieli de judecată în apel către recurenta-pârâtă SC G. SA.

Irevocabilă

.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 februarie 2017.