ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 101/2017

Decizia nr. 101/2017

Ședința publică de la 26

ianuarie 2017

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea comercială înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, reclamanta SC A. SRL societate în faliment, reprezentată de lichidator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA solicitat instanței să constate că a existat o încălcare a obligațiilor contractuale din cadrul - „convenție cadru cont curent/subcont pentru persoane juridice” din 18 septembrie 2007; să oblige pârâta la plata sumei de 821.151,18 lei reprezentând prejudiciu suferit de către reclamantă ca urmare a încălcării obligațiilor contractuale de către pârâta - prejudiciu calculat conform anexa nr. 1; să oblige pârâtă la plata sumei de 476.772 lei reprezentând prejudiciu de imagine suferit de către reclamanta - prejudiciu calculat conform anexei nr. 5; să oblige pârâta la plata de dobânzi legale care să curgă de la data săvârșirii faptei prejudiciabile și până la data plații efective; cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.

Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 375/C/2015 din 08 octombrie 2015, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta SC C. SA București și a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în faliment, reprezentată de lichidator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, având ca obiect acțiune în constatare.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 51.760 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, cu titlul de onorarii expertize.

Prin încheierea din data de 21 ianuarie 2016 Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenta pârâtă SC C. SA în cauză și în consecință a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței nr. 375/C/2015 pronunțate în Dosar nr. x/111/2011 al Tribunalului Bihor la data de 08 octombrie 2015, în sensul că, atât în alin. (3) rând 1 și 2 din dispozitiv, cât și în alin. final din considerente, s-a scris corect: „Obligă reclamanta la plata sumei de 51.760 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei, cu titlul de onorarii expertize.”, în loc de „Obligă pârâta la plata sumei de 51.760 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, cu titlul de onorarii expertize.”, cum din eroare s-a înscris.

În argumentarea sentinței pronunțate, tribunalul analizând cu precădere excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de

pârâta SC C. SA București, a reținut, în esență, că, întrucât obiectul pretențiilor reclamantei este fundamentat pe dispozițiile art. 969 alin. (1) - 970 C. civ. anterior, privind răspunderea civilă contractuală, rezultă ab initio aplicabilitatea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Astfel încât instanța de fond a reținut că, în cauză, cursul termenului de prescripție extinctivă a fost întrerupt la data de la data de 22 iulie 2008, prin efectul formulării cererii de constituire ca parte civilă în Dosarul penal nr. x/117/2011 al Tribunalului Cluj, iar acțiunea introductivă în prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 06 iunie 2011.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut în fapt că, fundamentul pretențiilor reclamantei îl reprezintă contractul bancar de Cont Curent din data de 18 septembrie 2007, prin care banca se obligă să administreze contul curent, eventualele subconturi precum și depunerile la termen ale reclamantei, și totodată, pârâta se obliga să efectueze operațiunile de decontare cu și fără numerar - art. 1 pct. 1 din cadrul contractului de cont curent.

În ceea ce privește efectele de comerț scontate și care formează obiectul prezentului litigiu, în concret, instanța a reținut existența Contractului din data de 22 ianuarie 2008, încheiat între SC A. SRL - reclamanta din prezenta cauză și SC D. SRL, contract care avea ca și obiect vânzarea a 800 de tone de zahăr alb ambalat în saci de 50 kg., cu obligația cumpărătorului, SC D. SRL în speță, de a achita contravaloarea mărfii livrate la un interval de 60 de zile prin emiterea unui titlu de valoare comercială - biletul la ordin, precum și actul adițional din 28 februarie 2008 la contractul din 22 ianuarie 2008, încheiat între aceleași părți, act adițional care nu schimbă termenii contractuali inițiali decât în ceea ce privește modalitatea de plată.

Instanța de fond a reținut că, în executarea contractului susmenționat, reclamanta a livrat marfa către SC D. SRL, în baza acestui contract, pentru care a emis facturile atașate la dosarul cauzei și actele evidențiate în cuprinsul anexei nr. 4, iar SC D. SRL a emis o serie de bilete la ordin care au fost achiziționate de către pârâtă.

Se mai reține că este relevant faptul că relațiile comerciale dintre reclamanta și SC D. SRL au continuat și după ce s-a încheiat convenția cadru de scont, iar aceste relații comerciale au generat drepturi și obligații.

S-a constatat că, reclamanta a continuat să livreze marfa către SC D. SRL, iar aceasta din urmă a continuat să emită bilete la ordin către reclamanta, bilete la ordin care au fost depuse spre a fi decontate la pârâtă, iar SC A. SRL a prezentat la bancă, punând pe circuitul bancar mai multe bilete la ordin emise de către SC D. SRL Dej și nu doar cele indicate în cuprinsul anexei la Acordul de scont.

S-a reținut că în virtutea prevederilor pct. 4.2. lit. c.) din Acordul cadru de scont, semnat și asumat de către societatea comercială, banca are dreptul să refuze scontarea biletelor la ordin, în cazul în care are cele mai mici dubii cu privire la certitudinea încasării lor, fără a fi obligate să justifice refuzul său.

Totodată, în virtutea prevederilor pct. 2 alin. (2) din Condițiile generale de funcționare a contului curent, anexa nr. 1 la Convenția - Cadru, dacă în termen de 5 zile lucrătoare de la data efectuării unei operațiuni în cont, titularul contului nu comunică în scris unității teritoriale a băncii la care are deschis contul, eventualele erori sau omisiuni constatate privind operațiunile efectuate, soldul și operațiunile din extrasul de cont se consideră acceptate implicit.

S-a reținut că în situația în care, pe parcursul derulării acordului, banca nu încasează la scadența efectelor de comerț contravaloarea acestora, nu va mai achiziționa alte efecte de comerț până la recuperarea integrală a creanțelor sale, pct. 4.3. din Acordul cadru din 05 martie 2008, iar în cazul în care efectul de comerț este refuzat la plată, banca va înștiința în scris clientul despre incident în termen de 4 zile lucrătoare care urmează scadenței, conform pct. 4.5 din Acordul cadru din 05 martie 2008.

S-a constatat că împotriva societății reclamante s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței prin Încheierea nr. x/F/2010 pronunțată la data de 2 septembrie 2010 de către Tribunalul Bihor, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Totodată, instanța de fond a constatat că fundamentul pretențiilor reclamantei îl constituie răspunderea civilă contractuală și analizând condițiile de antrenare a acesteia, a constatat că în cauză nu a fost reținută existența certă a unei fapte prejudiciabile, constând în neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației contractuale a pârâtei, cu efect negativ patrimonial asupra societății reclamante.

Totodată, s-a constatat că nu este îndeplinită condiția privind caracterul cert al prejudiciului și nici existența raportului cauzal între faptă și prejudiciu nu poate fi reținută.

În ceea ce privește condiția privind vinovăția (vina) debitorului în neexecutare, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației, instanța de fond a desprins două concluzii: 1. debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor nu numai atunci când acționează cu intenția de a-l păgubi pe creditor, adică nu execută spre a-i pricinui o pagubă - „nu este rea-credință din parte-i” -, ci ori de câte ori nu va dovedi existența „cauzei străine”, care să nu-i fie imputabilă, deci ori de câte ori nu-și execută obligațiile din vina sa, indiferent dacă aceasta a constat în intenție sau într-o simplă culpă; 2. în sarcina debitorului operează o prezumție de vină, deoarece acesta va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică existența unei cauze străine, neimputabile. Astfel, în materie contractuală vina debitorului este prezumată. Potrivit art. 1083 C. civ., debitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor atunci când nu a putut executa datorită unui caz fortuit sau unui caz de forță majoră.

În cauză s-a reținut că, potrivit răspunsului la obiectivul 3 al raportului de contraexpertiză, situația celor 119 bilete la ordin identificate ca fiind emise în perioada analizată, de către SC D. SRL în favoarea reclamantei, nu s-a putut confrunta cu evidența contabilă a reclamantei, deoarece aceasta nu a prezenta borderourile de depunere a biletelor la ordin, decât cele aferente biletelor la ordin refuzate și nu a prezentat nici o înregistrare contabilă sau fișă de cont referitoare al operațiunile desfășurate cu biletul la ordin.

În ceea ce privește condiția privind punerea debitorului în întârziere, s-a reținut că prezenta fiind un litigiu comercial (între profesioniști, potrivit actualei terminologii), situându-se sub incidența V.C.C., operează principiul curgerii de drept a dobânzii în obligațiile comerciale, și al punerii de drept în întârziere, consacrat de art. 43 C. com. Astfel, în cadrul acestui regim juridic, anterior intrării în vigoare a N.C.C, în privința obligațiilor comerciale având ca obiect sume de bani, debitorul se află de drept în întârziere din momentul când obligația devine exigibilă.

Instanța de fond a reținut că ultima condiție pentru acordarea daunelor-interese ca efect al atragerii răspunderii civile contractuale este inexistența unei convenții de neresponsabilitate, convenție care exonerează în întregime pe debitor de răspundere, iar în cauză, în cuprinsul acordurilor de scont încheiate între părți, nu este prevăzută o astfel de clauză expresă, dar față de neîndeplinirea celorlalte condiții cumulative ale răspunderii civile contractuale, nu se mai impune analizarea acesteia.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 180/C/2016/A din 09 iunie 2016 a luat act de renunțarea apelantei SC C. SA la judecarea apelului declarat împotriva sentinței nr. 375 din 08 octombrie 2015; a respins cererea de aderare la apel, formulată de pârâta SC C. SA și a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL prin lichidator judiciar CII B. împotriva sentinței nr. 375 din 08 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în totalitate.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că

în ceea ce privește apelul declarat de apelanta SC C. SA, instanța, în baza art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunțarea la judecarea apelului vizând obligarea sa la cheltuieli de judecată.

Referitor la apelul declarat de către reclamanta SC A. SA, precum și la cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC C. SA, instanța de apel a apreciat că sunt neîntemeiate. Astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că între reclamantă și SC D. SRL s-au derulat raporturi comerciale în baza contractului din 22 ianuarie 2008 și a actului adițional aferent din 28 februarie 2008, care au avut ca și obiect vânzarea de către cea dintâi a 800 de tone de zahăr alb ambalat în saci de 50 kg, cumpărătoarei incumbându-i obligația de a achita contravaloarea mărfii livrate la un interval de 60 de zile prin emiterea unui titlu de valoare - bilete la ordin.

Pe de altă parte, între reclamantă și pârâtă s-a perfectat Acordul cadru de scont din 05 martie 2008 și actul adițional din data de 06 martie 2008 prin care, banca a achiziționat biletele la ordin emise de către SC D. SRL așa cum sunt ele evidențiate în cadrul anexei nr. 1, aferentă convențiilor la care s-a făcut anterior referire, prețul de achiziție a biletelor fiind de 677.432 lei.

De asemenea, anterior, la data de 18 septembrie 2007, reclamanta a încheiat cu pârâta un contractul bancar de Cont Curent adin data de 18 septembrie 2007, prin care banca se obligă să administreze contul curent, eventualele subconturi precum și depunerile la termen ale reclamantei, precum și să efectueze operațiunile de decontare cu și fără numerar cu respectarea prevederilor legale.

Având în vedere starea de fapt expusă și ținând cont de prevederile legale incidente, instanța de apel a apreciat că, prima instanță, în mod corect a soluționat, atât excepția prescripției dreptului material la acțiune, a cărei modalitate de soluționare este criticată în cadrul apelului incidental, cât și fondul cauzei, cu privire la care a formulat obiecții reclamanta legate de nesocotirea art. 1 pct. 1 din cadrul contractului de cont curent.

În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de bancă, instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată, reținând că, raportat la prevederile legale invocate, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data la care aceasta s-a constituit parte civilă în cadrul Dosarului nr. x/117/2011 al Tribunalului Cluj, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 164 din 24 aprilie 2012, respectiv la data de 22 iulie 2008, moment la care a fost cunoscută sau putea fi cunoscută atât paguba, cât și pe cel care a produs-o, iar față de această dată, demersul juridic nu este prescris, sesizarea instanței realizându-se la data de 06 iunie 2011.

În acest sens, instanța a avut în vedere dezlegările instanței penale, prin care se stabilește că beneficiara biletelor la ordin cunoștea faptul că acestea nu erau introduse în circuitul bancar imediat după depunerea lor și că a fost de acord cu amânarea introducerii lor la plată pentru motivul lipsei disponibilului, susțineri confirmate indirect de către SC A. SRL care nu a formulat plângere penală împotriva funcționarilor băncii imediat ce a constatat că data maximă pentru decontarea biletelor la ordin a fost depășită, ci în iunie 2008, după încetarea decontării biletelor la ordin pentru lipsă de disponibil în contul SC D. SRL.

Instanța de apel a reținut că, deși pârâta reclamă faptul ca termenul de prescripție extinctivă aferent pretențiilor societății comerciale SC A. SRL ar începe să curgă de la data de 22 aprilie 2008, data la care a fost refuzat primul bilet la ordin, acest moment nu poate marca începutul termenului de prescripție, dat fiind faptul că, beneficiara biletelor la ordin cunoștea faptul că biletele la ordin nu erau introduse în circuitul bancar imediat după depunerea lor și că a fost de acord cu amânarea introducerii lor la plată pentru motivul lipsei disponibilului, or, doar în momentul în care biletele la ordin au continuat să fie refuzate la plată apelanta a realizat iminența pagubei care urmează a i se produce.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că cererea de aderare la apel formulată de bancă cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată.

În ceea ce privește fondul litigiului, instanța de apel a apreciat că, în mod corect a apreciat prima instanță că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

S-a reținut că pentru a opera răspunderea contractuală

este necesară existența unei fapte ilicite care presupune, fie o neexecutare a contractului, fie o executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale, dar și a unui prejudiciu patrimonial.

Observând concluziile contraexpertizei contabile și răspunsului la obiecțiuni instanța de apel a constatat că, decontarea în unele cazuri a biletului la ordin cu nesocotirea art. 41 din Legea nr. 58/1934 pct. 237 din Normele cadru nr. 6/1994 a fost cunoscută de către reclamantă, care a acceptat derularea operațiunilor dintre părți în acest mod, până la momentul în care a intervenit primul refuz la plată, în data de 21 aprilie 2008, urmat mai apoi și de altele refuzuri de plată a biletului la ordin.

Totodată, s-a reținut că pârâta și-a executat necorespunzător obligația contractuală doar într-o singură situație, or, în contextul în care, obiectul obligației asumate prin contractul de cont curent este unul divizibil (efectuarea operațiunilor de decontare cu și fără numerar), din moment ce, doar un bilet la ordin scontat a fost decontat cu prioritate față de un bilet la ordin nescontat, și cum nu au fost contestate nici alte operațiuni din ansamblul celor efectuate de bancă pe seama apelantei în temeiul contractului de cont curent, instanța de apel a reținut că nu se poate pune problema unei executări defectuoase din partea băncii a convenției în discuție.

Pe de altă parte, a reținut instanța de apel, doar un bilet la ordin nescontat a fost decontat după șapte zile, regula fiind 0-3 zile, însă, acest lucru s-a produs cu acordul tacit al reclamantei.

În această ordine de idei, instanța de apel a reținut și faptul că art. 2 alin. (2) din Condițiile generale de funcționare a contului curent, anexa 1 la Convenția cadru care a intervenit între părți, reglementează că, dacă în termen de 5 zile lucrătoare de la data efectuării unei operațiuni în cont, titularul contului nu comunică în scris unității teritoriale a băncii la care are deschis contul, eventualele erori sau omisiuni constatate, privind operațiunile efectuate, soldul și operațiunile din extrasul de cont se consideră acceptate implicit.

Astfel, instanța de apel a apreciat că apelanta își invocă propria neglijență în ceea ce privește derularea contractului, însă, nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpă.

În concluzie, instanța de apel a reținut că în speță nu se poate considera că există o faptă prejudiciabilă din partea pârâtei.

Referitor la prejudiciul invocat de către apelantă, instanța de apel a reținut că, lipsa de lichiditate a SC D. SRL nu a survenit decât la data 21 aprilie 2016, când s-a refuzat la plată primul bilet la ordin, iar alimentarea conturilor și plăți din contul acesteia s-au efectuat până la 18 aprilie 2008 or, despăgubirile solicitate la pct. 2 din acțiune vizează facturi emise anterior acestei date.

Instanța de apel a considerat că din ansamblul considerentelor expuse rezultă că în cauză nu s-a probat existența unui prejudiciu care să fie rezultatul unei fapte culpabile a intimatei, dar nici un raport de cauzalitate între executarea necorespunzătoare sau defectuoasă a contractului și prejudiciu, sau a unei culpe a băncii.

Totodată, instanța de apel a menționat că, cercetarea disciplinară a unui angajat al băncii, nu este relevantă în speță, din moment ce, probele administrate nemijlocit de instanță au dus la concluzia că pârâta nu a nesocotit dispozițiile contractuale.

De asemenea, s-a reținut că, deși instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, a obligat pârâta la cheltuieli de judecată, acest fapt nu poate duce la concluzia că, în cauză, nu se poate stabili modul în care a fost soluționat litigiul, câtă vreme, considerentele sentinței relevă cu claritate motivele pentru care s-a respins acțiunea. Pe de altă parte, a fost îndreptată această eroare materială prin încheierea din 21 ianuarie 2016.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SRL

prin lichidator judiciar CII B.

și pârâta

SC C. SA

au declarat recurs.

Recursul reclamantei SC A. SRL

prin lichidator judiciar CII B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate, după o prezentare a parcursului judiciar al cauzei și a situației de fapt a raportului juridic dedus judecății, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că în soluționarea excepției de tardivitate a cererii de aderare la apel formulată de societatea bancară, instanța de apel a încălcat prevederile art. 134 C. proc. civ., cât și art. 293 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta consideră că instanța de apel este în eroare în momentul în care evidențiază faptul că termenul din data de 02 iunie 2016, ar fi primul termen de judecată, însă, în opinia recurentei, la cel de al doilea termen părțile prezente au pus concluzii pe sancțiunea tardivității depunerii întâmpinării, excepție care a fost admisă de către instanță care a prorogat pentru cel de al treilea termen de judecată pronunțarea unei soluții pe această excepție.

În opinia recurentei, decizia recurată nu cuprinde mențiunile prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., respectiv lipsa din dispozitivul acesteia a mențiunii cu privire la calea de atac și termenul de declarare a acesteia, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

După o prezentare a situației de fapt a raportului juridic, opinii doctrinare privind principiile încheierii unui contract (art. 969, art. 973 și art. 970 C. civ.) a declarațiilor angajaților bancari în fața organelor de urmărire penală și a unor opinii privind presupusa atitudine nesinceră a societății bancare, recurenta își exprimă neînțelegerea de ce instanța de apel a preluat argumentul societății comerciale bancare, conform căreia biletele la ordin remise în vederea decontării au fost introduse în cadrul circuitului bancar cu respectarea prevederilor art. 41 din Legea nr. 54/1934 și pct. 237 din Normele - cadru nr. 6/1994.

În acest context, recurenta după redarea conținutului prevederilor pct. 237 din Normele-cadru nr. 6/1994 consideră că, instanța de apel a denaturat menționatele prevederi în sensul că se interpretează acest text că ar acorda dreptul băncii să amâne decontarea unui bilet la ordin/cambii cu două zile lucrătoare, interpretare eronată, întrucât textul de lege îl vizează pe posesorul titlului comercial de valoare și pe banca care face operațiunea de decontare.

Prezentând un răspuns din raportul de expertiză referitor la data când societatea avea disponibilități în cont, recurenta susține că orice fel de marfă care a fost livrată după data de 19 martie 2008, este prejudiciu suferit de către societatea comercială recurentă care nu ar fi livrat-o în contextul în care societatea bancară și-ar fi respectat obligația de informare a apelantei.

Astfel, recurenta susține că instanța de apel, reține în mod nefondat nevinovăția societății comerciale bancare, deși este evidentă existența faptei prejudiciabile, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate cât și a vinovăției.

Recurenta consideră ca nelegală susținerea potrivit căreia prejudiciul nu a fost dovedit pentru că nu au fost depuse avizele de însoțire a mărfurilor, întrucât facturile care atestă livrarea au fost înregistrate în contabilitatea societății recurente și au fost raportate la administrația fiscală, fiind calculat impozit și T.V.A. care a fost achitată către bugetul statului.

Recurenta susține că nu este de acord cu reținerea instanței că SC A. SRL este în culpă pentru decontarea cu întârziere a biletelor la ordin depuse spre a fi decontate de bancă în baza contractului de cont curent din data de 18 septembrie 2007, întrucât nu a comunicat în scris unității bancare, la care a avut deschis contul, eventualele erori sau omisiuni constatate privind operațiunile bancare efectuate. Totodată recurenta nu este de acord nici cu reținerea că pârâta nu are nicio culpă pentru faptul că nu a raportat primul incident de plată din data de 19 martie 2008 ci a decontat preferențial biletele la ordin achiziționate de aceasta în baza „Acord cadru de scont din 05 martie 2008 și a Actului adițional din data de 06 martie 2008” în baza cărora banca a cumpărat un număr de 16 efecte de comerț emise de partenerul comercial SC D. SRL.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului formulat de către societatea recurentă și pe cale de consecință admiterea cererii de chemare în judecată.

Recursul declarat de pârâta SC C. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat, în esență, că prin aplicarea greșită a legii instanța de apel a respins ca neîntemeiată cererea de aderare a apelului declarat de pârâtă în ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

În opinia recurentei, acțiunea în răspundere civilă contractuală promovată de SC A. SRL este prescrisă fiind incidentă excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, raportat la prevederile art. 1 alin. (1)

2

coroborate de cele ale art. 8 alin. (1)

3

din Decretul nr. 167/1958 privind excepția extinctivă.

Recurenta susține că termenele de prescripție pentru eventualele prejudicii cauzate de modalitatea de decontare a biletelor la ordin încep să curgă pentru fiecare titlu în parte, de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască încasarea sumei de bani, iar cel din urmă moment al începerii curgerii prescripției este data de 22 aprilie 2008, data la care au fost refuzate la plată biletele la ordin scadente la 15 aprilie 2008 și 16 aprilie 2008, bilete la ordin restituite societății beneficiare, iar termenul de prescripție al dreptului la acțiune s-a împlinit cel târziu la 22 aprilie 2011.

Or, susține recurenta cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 06 iunie 2011, adică după o lună și jumătate de la data împlinirii termenului de prescripție.

Recurenta susține că instanța de apel, cu aplicarea greșită a legii a statuat faptul că, momentul de la care a fost cunoscută paguba sau putea fi cunoscută și cel care a produs-o coincide cu momentul formulării constituirii de parte civilă în cadrul Dosarului penal nr. x/117/2011 al Tribunalului Cluj.

Față de această reținere, recurenta arată că imposibilitatea recuperării sumelor de bani din biletele la ordin a fost adusă la cunoștința societății reclamante cu ocazia refuzării biletelor la ordin, începând cu data de 22 aprilie 2008, iar o parte din biletele de ordin refuzate la plată, cu scadențe la nivelul lunii mai 2008, au fost depuse de către reclamantă la bancă și puse în circuitul bancar, ulterior acestei date (22 aprilie 2008).

Astfel încât, recurenta apreciază că momentul de la care se poate considera nu doar că reclamanta trebuia să cunoască, dar și momentul de la care reclamanta cunoștea despre prejudiciul invocat în prezenta cauză, este mult anterior datei depunerii constituirii de parte civilă din cadrul dosarului în care a promovat o plângere penală.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii instanței de apel în sensul admiterii cererii de aderare la apel și, pe cale de consecință, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurenta-pârâtă SC C. SA a solicitat respingere a recursului formulat de recurenta-reclamantă SC A. SRL și menținerea ca legală a deciziei recurate sub aspectul analizei realizate pe fondul cauzei și, pe cale de consecință, menținerea soluției de respingere a acțiunii în pretenții pentru neîntrunirea condițiilor răspunderii civile.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL prin notele scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului formulat de pârâta SC C. SA.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte, va respinge recursurile ca nefondate pentru următoarele considerente:

Recursul reclamantei SC A. SRL

prin lichidator judiciar CII B.

Prealabil examinării criticilor invocate, se constată că deși recurenta-reclamantă a invocat în susținerea cererii de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., nu a dezvoltat, în mod distinct și concret motivele subsumate acestora.

În primul rând trebuie subliniat că, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Critica recurentei, încadrată în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căreia prin lipsa mențiunii cu privire la calea de atac și a termenului de declarare a acesteia, au fost încălcate prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., va fi înlăturată.

Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Rezultă că, sancțiunea anulării actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale este subordonată condiției ca vătămarea produsă părții să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului; altfel spus, sancțiunea anulării devine operantă numai în cazul inexistenței unui alt remediu procesual de înlăturare a vătămării.

Or, în cauză, prin lipsa mențiunii privind calea de atac și a termenului de exercitare a acesteia, recurentei nu i s-a produs nicio vătămare, atât timp cât căile de atac și termenele imperative de exercitare a acestora sunt prevăzute de lege și nu cele menționate de judecător, iar

necunoașterea legii

nu poate fi invocată

față de principiul de drept "nimeni nu poate invoca în apărarea sa necunoașterea legii".

Din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

ce vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii,

recurenta a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 134 și art. 293 C. proc. civ. pentru a susține presupusa greșită respingere a excepției tardivității formulării cererii de aderare la apel,, critici ce vor fi înlăturate.

Potrivit dispozițiilor art. 293 și art. 134 C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după expirarea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Această cerere de aderare la apelul părții adverse poate fi făcută până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și pot pune concluzii.

În cauză, contrar susținerilor recurentei, primul termen de judecată, în accepțiunea art. 134 C. proc. civ., este termenul din 02 iunie 2016, când procedura a fost legal îndeplinită, părțile au fost prezente și au putut pune concluzii.

Este adevărat că prezenta cauză a fost amânată de două ori, însă amânările au fost efectuate pentru comunicarea motivelor de apel și studierea întâmpinării, iar părțile nu aveau posibilitatea de a pune concluzii.

În concluzie, se constată că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în soluționarea excepției tardivității depunerii cererii de aderare la apel.

Susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel a denaturat

prevederile pct. 237 din Normele-cadru nr. 6/1994, vor fi înlăturate.

Astfel, se constată că, în analiza situației de fapt, prin raportare la concluziile contraexpertizei contabile privind modul de decontare a biletului la ordin, instanța de apel a constatat, că decontarea în unele cazuri a biletului la ordin cu nesocotirea art. 41 din Legea 58/1934 pct. 237 din Normele cadru nr. 6/1994 a fost cunoscută de către reclamantă, care a acceptat derularea operațiunilor dintre părți în acest mod, până la momentul în care a intervenit primul refuz la plată, în data de 21 aprilie 2008, urmat mai apoi și de altele refuzuri de plată a biletului la ordin.

Se constată că, recurenta prin invocarea pretinselor denaturări a menționatelor dispoziții legale, încearcă provocarea analizei situației de fapt și a cauzei pe fond ceea ce în această etapă procesuală, nu este posibil.

În ce privește argumentele recurentei privind analiza presupusei fapte ilicite, prejudiciului, legăturii de cauzalitate și a vinovăției, se constată că, instanța de apel în urma analizei răspunderii contractuale, a probatoriilor administrate și a evaluării situației de fapt stabilite, cu respectarea principiului aflării adevărului, a stabilit că în cauză nu s-a probat existența unui prejudiciu care să fie rezultatul unei fapte culpabile a intimatei, dar nici un raport de cauzalitate între executarea necorespunzătoare sau defectuoasă a contractului și prejudiciu, sau a unei culpe a băncii.

De altfel, se constată că recurenta în întreaga sa argumentare privind fondul cauzei s-a îndepărtat de la a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. P

rin criticile aduse recurenta a solicitat instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL

prin lichidator judiciar CII B.

Recursul pârâtei SC C. SA;

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cu referire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a susținut că, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data de 22 aprilie 2008, data la care au fost refuzate la plată biletele la ordin scadente la 15 aprilie 2008 și 16 aprilie 2008, bilete restituite societății beneficiare.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a procedat corect la aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripției extinctive în cazul obligațiilor izvorând din cauzarea de prejudicii.

Ca regulă generală, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, termenul general de prescripție fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din același act normativ, de la data când se naște dreptul la acțiune.

În privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) din decret.

În cauza de față, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 06 iunie 2011,

reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar CII B. a solicitat să se constate că a existat o încălcare a obligațiilor contractuale din cadrul „convenției cadru cont curent/subcont pentru persoane juridice” din 18 septembrie 2007; obligarea pârâtei la plata sumei de: 821.151,18 lei reprezentând prejudiciu

ca urmare a încălcării obligațiilor contractuale de către pârâtă; 476.772 lei reprezentând prejudiciu de imagine suferit de către reclamanta; plata de dobânzi legale care să curgă de la data săvârșirii faptei prejudiciabile și până la data plații efective.

Acțiunea reclamantei a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969, 970 și urm. C. civ., norme de drept comun care reglementează regulile care guvernează răspunderea civilă contractuală.

În speță, se constată că momentul începerii cursului prescripției dreptului la acțiune al reclamantei a fost corect determinat din perspectiva incidenței dispozițiilor speciale înscrise în art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, potrivit cărora „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și cel care răspunde de ea”.

Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile legale menționate, începutul cursului prescripției extinctive a fost examinat și determinat corect din perspectiva celor două momente alternative pe care art. 8 alin. (2) din decret le stabilește și de la care termenul de prescripție poate începe să curgă, și anume: momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de aceasta.

În acest context al analizei, se constată că instanța de apel în urma analizei întregului material probator și a susținerilor reclamantei a apreciat în mod corect că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data la care aceasta s-a constituit parte civilă în cadrul Dosarului nr. x/117/2011 al Tribunalului Cluj soluționat prin sentința penală nr. 164 din 24 aprilie 2012, respectiv la data de 22 iulie 2008, moment la care a fost cunoscută sau putea fi cunoscută atât paguba cât și pe cel care a produs-o, iar sesizarea instanței s-a realizat la data de 06 iunie 2011.

Întrucât, în cauză, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost analizată din perspectiva normei speciale în raport cu obiectul învestirii sale și al temeiului juridic pe care acțiunea reclamantului se fundamentează, Înalta Curte constată că, instanța de apel a determinat corect atât data la care s-a născut dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiune în răspundere civilă, cât și data de la care se putea exercita acest drept, demers ce implica cunoașterea de către cel vătămat a acelor elemente și împrejurări concrete pentru a putea acționa în scop de obligare la despăgubiri.

Având în vedere aceste considerente Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de

recurenta-pârâtă

SC C. SA

împotriva Deciziei nr. 180/C/2016 din 09 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin lichidator judiciar CII B. și de recurenta-pârâtă SC C. SA împotriva Deciziei nr. 180/C/2016 din 09 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 ianuarie 2017.