ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 963/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 963/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 963/2017

Prin cererea

de chemare în judecată introdusă la Tribunalul București, secția

IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/3/CA/2009,

reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria sectorului

1 București și primarul sectorului 1 București, pronunțarea

unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligați

pârâții la emiterea autorizației de construire pentru imobilul situat

în București, sector 1.

Cererea

a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, arătându-se

că refuzul de soluționare a cererii nu este justificat în

condițiile în care Legea nr. 50/1991 prevede obligația

autorității locale, respectiv Primăria sectorului 1, de a

elibera autorizația în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii

și a documentației.

La prima

zi de înfățișare (04 decembrie 2009), reclamanții au

solicitat acordarea unui termen pentru modificarea și completarea cererii

de chemare în judecată,

La

termenul acordat, 16 decembrie 2009, reclamanții au depus o cerem prin

care au solicitat în contradictoriu cu primarul sectorului 1 București,

Statul Român prin B. și C., pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să se dispună obligarea

pârâților, în solidar, la plata sumei de 724.000 lei, cu titlu de

despăgubiri pentru discriminarea reclamanților față de

existența unu) tratament diferențiat în emiterea autorizațiilor

de construire pentru zonele protejate ale sectorului 1, fiind invocate "în

drept dispozițiile ars. 27 alin. (3) din O.U.G. nr. 137/2000.

În susținerea

cererii, reclamanții au arătat că în cazul lor, primarul sectorului

1 a invocat necompetența în ce privește eliberarea autorizației

de construire pentru imobilele situate în zonele de protecție a

monumentelor istorice, invocând dispozițiile art. 48 lit. d) din Legea nr.

422/2001 și considerând că strada x se află Ia poziția 195

din lista monumentelor istorice din București din 2004. În acest sens, în

certificatul de urbanism a menționat expres emiterea autorizației de

construire este în competența C. București.

În același

timp, același pârât a emis autorizații altor persoane, cu toate că

și aceștia se aflau în așa-zisa zonă de protecție, în

cadrul aceleiași perioade, exemplu notoriu în acest sens fiind emiterea

autorizației de construire din 24 februarie 2006 care a fost

eliberată de primarul sectorului 1 SC D. SRL, în zona de protecție a

catedralei E.

După

șase luni, primarul sectorului I a eliberat autorizația de construire

solicitata de reclamanți, cu toate că nu intervenise în acea

perioadă de timp nici un act normativ nou care să îi fi dat mai omite

competențe decât avea până la acea dată

În opinia

reclamanților, și Statul Român este în culpă prin crearea

și menținerea acestei situații de drept și de fapt,

deoarece a permis ca dispoziții legale să fie în contradicție,

astfel încât autoritățile să le poată invoca pentru a masca

abuzurile pe care Ie săvârșesc, încercându-se situații

discriminatorii și aleatorii, la îndemâna autorităților locale.

Recunoscând

practic absurditatea prevederii de Ia art. 48 lit. d) din Legea nr. 422/2001, a

abrogat-o, însă după ce bâlbâielile legislative au produs efecte,

respectiv i-au prejudiciat pe reclamanți.

Consiliul

Local al Municipiului București este în culpă, în opinia

reclamanților, deoarece nu a organizat primirea cererilor, a refuzat

să primească cererile de eliberare de autorizații pentru zonele protejate

și i-a trimis la Primăria sectorului 1, susținând în

același timp, în alte cazuri, unul fiind chiar cel arătat mai sus. SC

D. SRL, că Primăria sectorului 1 nu are competența să

emită autorizația, ci Consiliul Primăriei Municipiului

București.

Numiții

F. și G. au formulat cerere de intervenție în interes propriu și

al Consiliului Local al sectorului 1 București, invocând prevederile art. 49-56

C. proc. civ., menționând că, prin construcția edificată de

către reclamant și soția sa li se aduc mari prejudicii

imobilului lor.

Pârâții

primarul sector 1 și Primăria sector 1 București au formulat întâmpinare

invocând excepția lipsei capacității procesuale de

folosință a Primăriei sectorului 1 București

S-a

invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Primăriei sectorului 1, solicitându-se respingerea acțiunii în contradictoriu

cu aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă raportat la faptul că art. 4 alin. (1) Iit. d)

din Legea nr. 50/1991 stabilește competența expresă a primarului

de sector de eliberare a autorizației de construire.

Pârâtele

Primăria sectorului 1 București și primarul sectorului 1

București au invocat excepția lipsei de interes a contestatorului în

promovarea acțiunii, astfel cum a fost modificată, având în vedere

făptui că, prin sentința civilă nr. 2970 din 28 octombrie 2009,

Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,

a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului A. prin care solicită

instanței constatarea aprobării tacite a cererii din 06 martie 2009

pentru emiterea unei

autorizații

de construire pentru imobilul situat în București, sector 1, precum

și obligarea pârâților la emiterea acesteia.

Anterior

pronunțării sentinței, instituția pârâtă a procedat ia

emiterea autorizației de construire solicitate prin cererea din 06 martie 2009,

respectiv autorizația de construire emisă în data de 11 septembrie 2009

pe numele A. și H. pentru imobilul situat în București, sector 1.

Pârâtul

Statui Român prin B. a formulat întâmpinare, invocând excepția

inadmisibilității acțiunii in contencios administrativ fața

de Statul Român, prin B.

Se

arată de către acest pârât că legea specială prevede

condițiile în care se desfășoară litigiul în materia

contenciosului administrativ, respectiv faptul că, în aceste cauze, în

lipsa unor reglementări date de alte acte normative speciale care să

prevadă în mod expres aspectul cu privire la persoana juridică care

are calitatea de pârât, calitatea de pârât o are autoritatea publică

despre care reclamantul consideră că l-a vătămat Imr-un

drept sau interes legitim recunoscut de lege.

Altfel

spus, în materia contenciosului administrativ, Statul Român prin B. nu poate

sta în judecată decât în condițiile prevăzute de acte normative

speciale, și prin autoritățile publice despre care se prevede în

mod expres că reprezintă Statut Român în acele litigii.

Pârâtul

a invocat și excepția lipsei calității sale procesuale

pasive prin B. și excepția lipsei calității procesuale

pasive a B., apreciind că faptul că reclamanții doresc să

se judece în contradictoriu cu Statul Român, prin B., nu este de natură

să îi confere calitate procesuală pasivă acestuia.

Reclamanții

au renunțat ia judecată față de Primăria sectorului 1

București, iar excepția lipsei capacității procesuale de

folosință a pârâtei Primăria sectorului 1 București a

rămas fără obiect, încheiere de ședință din data

de 10 martie 2010.

Numiții

G. și F. au renunțat la cererea de intervenție, în interes

propriu și în interesul Consiliului Local al sectorului 1 București

formulată la prima zi de înfățișare.

A fost

introdus în cauză, în calitate de pârât, I., față de invocarea

de către reclamanți a dispozițiilor ari 27 alin. (3) din O.U.G. nr.

137/2000.

De

asemenea, a fost admisă excepția inadmisibilități

acțiunii în contencios administrativ în contradictoriu cu Statul Român

și a fost respinsă acțiunea formulată față de

acest pârât, ca inadmisibilă, a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului C. București și a

fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind

formulată față de o persoană fără calitate

procesuală pasivă.

A fost

respinsă, ea neîntemeiată, excepția lipsei de interes a

acțiunii reclamanților și a fost încuviințată

reclamanților administrarea probei cu înscrisuri și cu interogatoriul

Primarului Sectorului 1 București.

La

termenul de judecată din data de 05 mai 2010, a fost admisă

excepția de litispendență. fond reunite cauzele nr. x/3/2011)

și nr. x/3/2009.

Obiectul

Dosarului nr. x/3/2010 l-a constituit cererea înregistrată inițial pe

rolul Tribunalului București, secția a Ill-a civilă, Ia 24 iunie

2009, sub nr. x/3/2009 prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Primăria sectorului 1 București, primarul sectorului 1

București și Consiliul Local al sectorului 1 București obligarea

fiecărui pârât la plata sumei de 10.000 de euro cu titlu, de

despăgubire, amendarea pârâților cu maximul prevăzut de O.G. nr.

137/2000, respectiv câte 4.000 de lei și înlăturarea situației

discriminatorii prin obligarea pârâților Ia emiterea autorizației de

construire.

La

termenul din 25 noiembrie 2009, reclamantul a depus în ședință

publică cerere modificatoare a acțiunii prin care arată că

a formulat acțiunea și pentru H., că renunță la

capătul de cerere privind obligarea pârâților la emiterea

autorizației de construire, având în vedere că aceasta fost

emisă

Ia 01 septembrie 2009, că

renunță ia judecata în contradictoriu cu Primăria sectorului 1

și Consiliul Local sector 1, introducând în cauză pârâții C.

București și Statul Român, prin B., pentru plata sumei de 724.000 de

lei cu titlu de despăgubiri, pentru faptele de discriminare ale

pârâților.

La

același termen, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,

a scos cauza de pe rol și a înaintat-o secției de contencios

administrativ cu motivarea că obiectul cererii de chemare In judecată

este întemeiat în drept pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, aceasta vizând

emiterea unui act administrativ.

În

susținerea probei cu înscrisuri, în cauzele reunite, s-au solicitat

autorităților administrative depunerea la dosarul cauzei a

autorizațiile de construire emise în parcelarea K. a căror

înfățișare a fost solicitată de către reclamanți

în cuprinsul notelor de probatorii, fiind depuse la dosar autorizațiile

enumerate în sentință.

Prin

sentința civilă nr. 3572 din 22 decembrie 2010 pronunțata de

Tribunalul București, secția IX-a de contencios administrativ și

fiscal, în Dosarul nr. x/3/2009 s-a respins acțiunea formulată de reclamanții

A. și H., în contradictoriu cu pârâții Primarul sectorului 1 București,

Primăria sectorului 1 București, Consiliul Local al sectorului 1

București și I., ca neîntemeiată.

Împotriva

acestei sentințe și împotriva încheierii prin care s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român au

declarat recurs reclamanții.

În

ședința publică din 24 mai 2012, instanța de recurs, Curtea

de Apel București, secția a VIIl-a contencios administrativ și fiscal,

a pus în discuție din oficiu motivul de ordine publică privind

competența instanței specializate în soluționarea cauzei.

Prin

Decizia civilă nr. 3035 din 13 septembrie 2012, s-a admis recursul și

s-a casat sentința recurată, cauza fiind trimisă spre

competentă soluționare Tribunalului București, secția

civilă.

Curtea

a constatat, față de motivele de fapt și de drept invocate,

că revine instanței de drept comun competența în

soluționarea cauzei.

S-a

reținut că acțiunea în despăgubiri prin care se invocă

săvârșirea unor fapte de discriminare, bazată în drept pe

dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, nu are caracter accesoriu

față de cererea inițială cu care a fost investită

instanța de contencios administrativ - obligarea autorității la

emiterea autorizației de construire.

Astfel

cum rezultă din acțiunea ce modifică obiectul cererii

inițiale, depusă la 16 decembrie 2009 în Dosarul nr. x/3/2009,

respectiv la 25 noiembrie 2009 în Dosarul nr. x/3/2010, motivele de fapt

privesc o faptă de discriminare, constând în tratamentul diferit al

autorității (primarul sectorului 1) în situații similare și

respectiv concursul celorlalți pârâți chemați în judecată

la crearea și menținerea acestei situații.

În

aceste cereri nu se invocă dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, instanța nefiind investită cu cererea de constatare a

refuzului nejustificat de soluționare în termenul legal a cererii de

emitere a autorizației și repararea a pagubei.

Despăgubirile

solicitate reprezintă prejudiciul produs prin discriminare - cauzată

de tratamentul diferit în soluționarea cererii reclamanților, și

nu prin încălcarea de către autoritate a dispozițiilor legale în

soluționarea cererii.

Astfel,

reclamanții au susținut prin acțiune că, în cazul lor,

primarul sectorului 1 a invocat necompetența pe cererea de eliberare a

autorizației de construire pentru imobilele situate în zonele de

protecție a monumentelor istorice, invocând dispozițiile art. 48 Iit.

d) din Legea nr. 422/2001, în condițiile în care aceeași autoritate a

emis autorizații altor persoane, cu toate că și aceștia se

aflau în așa-zisa zonă de protecție, în cadrul aceleiași

perioade. Statul Român este în culpă, arată reclamanții, prin

crearea și menținerea acestei situații de drept și de fapt,

deoarece a permis ca dispoziții legale să fie în contradicție

astfel încât autoritățile să le poată invoca pentru a masca

abuzurile pe care le săvârșesc, creându-se situații discriminatorii

și aleatorii. Ia îndemâna autorităților locale. Consiliul Local al

Municipiului București este în culpă, în opinia reclamanților,

deoarece nu a organizat

primirea

cererilor, a refuzat să primească cererile de eliberare de

autorizații pentru zonele protejate și i-a trimis la Primăria

sectorului 1, susținând în același timp, în alte cazuri, că

Primăria sectorului 1 nu are competența să emită

autorizația, ci Consiliul Primăriei Municipiului București.

Instanța

specializată în contenciosul administrativ nu are competența de a

soluționa acțiunile în pretenții îndreptate împotriva

persoanelor fizice sau juridice, chiar autorități publice, pentru

săvârșirea unor fapte de discriminare.

Conform

art. 27 alin. (1) teza I din O.G. nr. 137/2000, „Persoana care se

consideră discriminată poate formula, în fața instanței de

judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și

restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea

situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun".

Competența

instanței de contencios administrativ în materia reglementată de O.G.

nr. 137/2000 se circumscrie sferei reglementate de art. 20- plângerea împotriva

Hotărârii Colegiului director al I. de soluționare a unei

sesizări.

În

rejudecare, pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, cauza

a fost înregistrată sub nr. de Dosar nr. x/3/2012.

Prin sentința

civilă nr. 315 din 06 martie 2015 Tribunalul București, secția IV-a

civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Statul Român, prin B., și a respins cererea de chemare în

judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fură calitate procesuală; a

admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință

a pârâtei Primăria sector 1 și a respins cererea de chemare în

judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate

procesuală de folosință; a respins ca neîntemeiata excepția

lipsei calității procesuale pasive a B.; a respins, ca neîntemeiate,

cererile conexe formulate de cate reclamanții A. și H., în

contradictoriu cu pârâții primarul sectorului 1, C. București și

I.

Pentru

a hotărî astfel,

tribunalul,

examinând cu prioritate excepțiile procesuale invocate prin prisma

caracterului lor peremptoriu, a apreciat următoarele:

Astfel,

în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român prin B., tribunalul a constatat că, având

în vedere temeiul juridic invocat în susținerea pretențiilor deduse

judecății, acest pârât nu are calitate procesuală, văzând

și dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 137/2000, care stabilesc^ In

opinia tribunalului cadrul procesual pasiv în astfel de litigii.

Referitor

ta excepția lipsei capacității procesuale de folosință

a pârâtei Primăria sector 1, tribunalul constată că și

aceasta este întemeiată, întrucât potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001,

aceasta este doar o structură funcțională.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive a B., tribunalul

a respins-o ca nefondată, având în vedere că acesta nu a fost chemat

în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului

Român, cu privire la calitatea procesuală a acestuia tribunalul

pronunțându-se m paragrafele anterioare.

Asupra

fondului cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții H. și A.

sunt proprietarii terenului în suprafață de 400 mp situat în sectorul

1 București, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat

de B.M.P., J. și Asociații, din 30 august 2007.

Potrivit

certificatului de urbanism din 12 iunie 2007

}

pe acest teren se

putea edifica un imobil în regimul P+S+2E+et. 3 retras, în acest sens fiind

eliberată reclamanților autorizația de construire din 20

februarie 2008, care-i autoriza la executarea unei locuințe în regim

S+P+2E+M, inclusiv instalațiile interioare aferente.

Totodată,

însă, în certificatul de urbanism din 12 iunie 2007, emis de către primarul

sectorului 1 București se menționa: „Imobilul nu figurează pe

lista monumentelor istorice

actualizată

în 2004, dar se află în Parcelarea K., care se regăsește în

listă 1 poziția 195 și se află pe culoarul de zbor al

avioanelor."

Prin Hotărârea

C. București nr. 210 din 08 mai 200S a fost aprobat un PUZ pentru strada x,

prevăzând un alt regim de înălțime maximă, astfel că

reclamanții au solicitat, prin cererea depusă la Primăria sectorului

1 București, din 18 septembrie 2008, eliberarea unui nou certificat de

urbanism, în vederea autorizării construcției ce se edifica, pentru

un alt regim de înălțime, de P+3E-M-E retras.

Prin

Decizia nr. 822 din 7 iulie 2008 (Decizia nr. 822/2008) a Curții

Constituționale, a fost respinsă excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 48 lit. d) din Legea nr. 422/2001

privind protejarea monumentelor istorice, Curtea Constituțională a

României menționând: „Competența conferită de art. 48 lit. d)

din Legea nr. 422/2001 consiliilor județene și C. București de a

elibera autorizații de construire sau de desființare pentru monumente

istorice și pentru imobile aflate în zona de protecție a monumentelor

istorice sau în zonele construite protejate, Curtea reține că aceasta

este în deplina concordanță cu dispozițiile art. 4 pct. 1 din

Carta europeana a autonomiei locale, potrivit căreia "competentele de

baza ale autorităților administrației publice locale sunt

prevăzute de Constituție sau de lege. Totuși aceasta

dispoziție nu împiedică atribuirea unor competențe

autorităților administrației publice locale, în scopuri

specifice și în conformitate cu legea."

Această

decizie a Curții Constituționale a fost emisă în

legătură cu un imobil din sectorul 1 al Municipiului București,

pentru care chiar Primăria sectorului 1 București emisese

autorizație de construire, imobil ce urma a fi edificat în zona de

protecție a unui monument istoric.

Ca

răspuns la cererea reclamanților privitoare ia emiterea

certificatului de urbanism, li s-a emis un asemenea act, respectiv certificatul

de urbanism din 04 februarie 2009, în care se menționează, la regimul

juridic, că; „Imobilul se află în Parcelarea K., conform listei Monumentelor

istorice, actualizată, aprobată prin Ordinul nr. 2314/2004 al L.

și pe culoarul de zbor al avioanelor.

De

asemenea, în certificat s-a inserat o „Nota" în care se

menționează în mod expres; „Competența pentru emiterea

autorizațiilor de construire sau de desființare la imobilele situate

în raza de protecție a monumentelor istorice sau în zonele construite

protejate aparține C. București, conform art. 48 lit. d) din Legea nr.

422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, iar beneficiarii trebuie

să se adreseze acestei instituții."

Reclamanții

au realizat edificarea imobilul din sectorul 1 în regimul tehnic pentru care se

solicitase emiterea certificatului de urbanism respectiv, S+P+3E-ME retras,

înainte de emiterea autorizației de construire, iar în acest sens,

apreciindu-se că s-a realizat executarea construcției cu nou! regim

tehnic fără autorizație de construire, au fost

sancționați în baza prevederilor Legii nr. 50/1991, de către M.

a sectorului 1 prin procesul verbal de constatare și sancționare a

contravențiilor din 10 februarie 2009.

Prin

cererea introdusă la Primăria sectorului 1 Ia data de 06 martie 2009,

reclamanții au solicitat eliberarea autorizației de construire pentru

imobil în regimul menționat (S+P+3E+4E retras).

Răspunsul

la această cerere l-a constituit adresa din 29 aprilie 2009 a Serviciului

de Urbanism și Autorizații de Construire pentru Construcții

Clasa A din cadrul Primăriei sectorului 1 București, prin care se

comunică reclamanților că cererea și documentația

depusă nu pot fi promovate „pe circuitul de verificare a

legalității și valabilității actelor și avizelor

depuse deoarece, așa cum este specificat și în certificatul de

urbanism din 04 februarie 2009, competența pentru emiterea autorizațiilor

de construire sau de desființare, aparține C. București (se

citează conținutul notei din certificatul de urbanism, redat anterior

- n.n). De asemenea, se arată în aceeași adresă că: „Luând

în considerare punctul de vedere al Direcției Unității

Administrativ Teritoriale - Primăria Municipiului București,

exprimat, și în adresa din 19 martie 2009 - Serviciul de Autorizare, prin

care patenții sunt îndrumați către Primăria sectorului 1,

aceasta din urmă, prin Direcția Juridică, a înaintat către N.,

ministrul L., adresa din 25 februarie 2009 prin care se solicita precizarea

cărei autorități a administrației publice locale din

municipiul București îi revine competența de autorizare în zonele

enumerate în art. 48, lit. d) din Legea nr. 422/2001."

Prin

antecontractul încheiat în data de 22 septembrie 2008 (Dosar nr. x/3/2009),

reclamanții au promis către un terț. transmiterea dreptului de

proprietate asupra unui apartament situai în imobilul ce urma să fie

edificat în baza noului certificat de urbanism, cu regimul de

înălțime P+3+4 retras, în aceiași antecontract s-a stabilit ia art.

5, faptul că promitentul cumpărător va obține

autorizația de construire până la data de 15 august 2008, finalizarea

apartamentului urmând a fi realizată până la data de 31 septembrie

2009.

Potrivit

art. 13 din antecontract, în cazul nerespectării termenului de la art. 5,

promitentul vânzător este obligat, urmare a intervenirii rezoluțiunii

(pact comisoriu de gradul IV), la plata unor penalități reprezentând

echivalentul prețului apartamentului (205.000 euro).

La

data de 23 septembrie 2008, are loc o rectificare a antecontractului, în sensul

menționării datei obținerii autorizației de construire cel

mai târziu la data de 31 decembrie 2008.

La

data de 28 august 2009, se formulează o notificare de către

terțul promitem cumpărător în sensul rezoluțiunii

antecontractului și pretinderii clauzei penale de 205.000 euro.

Autorizația

de construire a fost emisa la data de 11 septembrie 2009.

La

data de 15 septembrie 2009, în cadrul concilierii dintre reclamanți

și terțul promitent cumpărător, se stabilește că,

deși a fost obținută între timp autorizația de construire,

acesta din urmă solicită respectarea dispozițiilor contractuale

referitoare la rezoluțiune și aplicarea clauzei penale.

Prin

urmare, perioada ce interesează în speța de față este cea

cuprinsă Intre data solicitării emiterii autorizației de

construire (06 martie 2009) și momentul obținerii acesteia (11

septembrie 2009).

Din

analiza tuturor înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, tribunalul nu a

reținut existența vreunei discriminări prin raportare la

situația egală în care s-ar fi aflat beneficiarii autorizațiilor

de construire emise de către Primăria sector 1 In perioada 2008-2009,

care să conducă ia incidența art. 2 din O.G. nr. 137/2000

(„orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe

bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie,

categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,

handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV,

apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice

alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea

recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de

egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale

sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social

și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice").

Directivele

europene privind nediscriminarea interzic tratamentul diferențiat bazat pe

anumite „criterii protejate", care cuprind o listă fixă și

limitată de criterii protejate, printre care handicapul, vârsta sau

religia ori convingerile, rasă sau originea etnică, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în schimb, conține o listă

deschisă care coincide cu directivele, dar le depășește.

Art. 14

din Convenție afirmă că nu trebuie să existe nicio

deosebire „bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau

socială, apartenență la o minoritate națională, avere,

naștere sau orice altă situație". Categoria „orice

altă situație" a permis Curtea Europeană a Drepturilor Omului

să includă aici (printre altele) acele criterii care sunt în mod

expres protejate de directivele privind nediscriminarea, și anume:

handicapul, vârsta și orientarea sexuală.

Un

„criteriu protejat" este o caracteristică a unei persoane care nu ar

trebui considerată relevantă pentru aplicarea unui tratament

diferențiat sau acordarea unui anumit beneficiu.

Ceea

ce trebuie dovedit într-un caz de discriminare este existența unui

tratament diferențial, pe baza unui criteriu interzis, care nu este

justificat.

Reclamantul

trebuie să aducă probe suficiente care să indice că a avut

loc un tratament discriminatoriu. Acest aspect va da naștere unei

prezumții de discriminare, pe care presupusul făptuitor trebuie apoi

să o infirme.

Discriminarea

descrie o situație în care o persoană este dezavantajată într-un

anumit fel din cauza unei „caracteristici protejate".

Tratamentul

mai puțin favorabil se stabilește printr-o comparație între presupusa

victimă și o alta persoană aflată într-o situație

similara care nu deține caracteristica protejată.

În primul

rând, tribunalul a subliniat că între autorizațiile de construire

emise de către Primăria sector 1 depuse la. dosar există și

astfel de acte administrative emise la o distanță de 10 luni de momentul

formulării cererii (fila 317), de 7 luni (filele 208, 631), precum și

că unele dintre acestea au fost emise pentru desființare

lucrări, nu construire (filele 464).

Tribunalul

a mai constatat că reclamanții nu au indicat, în concret, nici în

raport de care anume acte administrative cu aceeași natură juridică

au fost discriminați, nefiind menționată de către

aceștia nicio autorizație de construire emisă pentru un imobil

similar (încadrat în categoria monumentelor istorice), cu aceiași regim de

înălțime, cu cerere formulată de beneficiar în aceeași zi

și certificat de urbanism emis în aceeași dată.

Tribunalul

a constatat că raționamentul expus în apărare de către

Primăria sector 1 este valid, în sensul că pentru acele

autorizații de construire emise pentru imobile din aceeași zonă

protejată, demararea procesului administrativ se realizase anterior

emiterii certificatului de urbanism pentru reclamanți (filele 435, 446,

456, 464, 495), nefiind nici imobile similare ca regim de înălțime,

sau cu cereri de emitere a autorizațiilor mult anterioare celei formulate

de reclamanți.

De

asemenea, tribunalul a mai constatat că în soluționarea cererii

reclamanților de obligare a pârâților Primăria sector 1 și primarul

sector 1 de emitere a autorizației de construire, ce a format obiectul

Dosarului nr. x/3/2009, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios

administrativ și fiscal, a stabilit prin sentința civilă nr. 2970

din 28 octombrie 2009, că ia momentul expirării termenului de 30 de

zile de la momentul formulării cereri: de emitere a autorizației de

construire, pârâtul primarul sectorului 1 nu era competent să emită

acest act administrativ, motiv pentru care a apreciat că procedura

aprobării tacite nu poate opera.

Tribunalul

a constatat că aceste considerente se Impun în soluționarea prezentei

cauze cu putere de lucru judecat, nemaiputându-se aprecia, la acest moment,

dacă pârâtul primarul sectorului 1 avea competență să

emită această autorizație, din moment ce s-a stabilit, în mod

irevocabil, prin hotărârea judecătorească menționată,

pronunțată într-un litigiu între aceleași părți

că acesta nu avea această competență.

Pentru

toate aceste considerente, constatând că nu s-a dovedit existența

unei discriminări în privința reclamanților în procesul ele

obținere a autorizației de construire, tribunalul a respins ca

neîntemeiate cererile conexe deduse judecății,

Împotriva

acestei sentințe, la data de 14 august 2015 au formulat apel

reclamanții A. și H.

care

a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de

05 octombrie 2015.

Prin Decizia

civilă nr. 252 din 21 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost

respins ca nefondat, apelai reclamanților.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În

prealabil, s-a reținut că prin cererea de apel motivată

apelanții-reclamanți au solicitat ca, în urma rejudecării pricinii,

fiecare pârât să fie obligat la plata sumei de 724.000 lei cu titlu de

dezdăunare (susținere ce a fost reiterată, la interpelarea

instanței, în ședința publică din data de 7 aprilie 2016).

Or, se

remarcă că prin această solicitare se tinde la majorarea

pretențiilor deduse judecății prin acțiune, astfel cum a

fost modificată sau precizata în cursul judecății în primă

instanță, când s-a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la

plata aceleiași sume de 724.000 lei, cu titlu de despăgubiri

(sumă corelată cu cea pe care au fost obligați sa o achite

numitei O., în urma rezilierii anticontractului de vânzare-cumpărare a

apartamentului din imobilul edificat de reclamanți, în baza unei clauze

penale prevăzute în acest act) - o atare modificare neputând fi avută

în vedere de

instanța de apel,

întrucât constituie o cerere nouă, care este inadmisibilă prin

raportare la dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. de Ia 1865.

Referitor

fa aserțiunile apelanților privitoare la respingerea propriilor

argumente aduse în susținerea pretențiilor formulate în cauză

tară a se indica de către tribunal vreun temei legal in acest sens,

s-a constatat, că acestea sunt vădit nefondate.

O

hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este

redactată hotărârea,

îmi

se

poate determina în ce măsură legea incidență raportului

juridic dedus judecății a fost sau nu corect aplicată.

Tribunalul

s-a raportat, în mod corect, în analiza temeiniciei pretențiilor deduse

judecății, ținând seama de temeiul solicitării de dezdăunare

prin care reclamanții au înțeles să învestească

instanța, la dispozițiile O.G. nr. 137/2000.

S-a

considerai că nu s-a găsii în cauză nici ipoteza

interpretării sau aplicării eronate a unor dispoziții legale,

ceea ce presupune că instanța recurge la textele de lege aplicabile

speței, dar fie ie încalcă, în litera sau spiritul lor, fie ie

aplică greșit.

Pentru

calificarea unei fapte ca fiind discriminatorii este necesar să fie

îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe o

faptă de discriminare, astfel cum este definită de lege, aceasta

emană de la o autoritate publică, fapta aduce restrângere unui drept

recunoscui de lege.

Analiza

acestor elemente trebuie făcută în conformitate cu definiția

dată discriminării de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, și

ținându-se seama de valorile vătămate prin această

faptă.

Astfel,

art. 2 din O.G. nr. 137/2000 se referă la „orice deosebire, excludere,

restricție sau preferință, pe bază de rasă,

naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri,

sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică

necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie

defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect

restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau

exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a

libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în

domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii

ale vieții publice."

Apelanții

reclamanți, aveau, obligația de a proba - în conformitate cu

prevederile art. 1169 C. civ. de la 1864 - că a existat un tratament

diferențiat care s-a bazat pe un criteriu interzis, aceasta fiind singura

explicație rezonabilă pentru aplicarea acelui tratament.

S-a

arătat că și în jurisprudența instanței supreme s-a

reținut că există discriminare ori de câte ori deosebirea,

excluderea, restricția sau preferința au ca scop sau efect

restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării,

în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a

libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege.

S-a

reținut că prin cererea de chemare în judecată și

precizările acesteia aduse ulterior de către reclamanți nu se

indică în mod expres care ar fi acel criteriu care a stat la baza

discriminării acuzate.

Art.

2 alin. (1) din O.G, nr. 137/2000 prevede că pentru a ne găsi în

situația unei fapte de discriminare trebuie să existe situații

comparabile la care tratamentul să fi fost diferit.

în

acest context trebuie avute în vedere și principiile enunțate de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conform

căreia diferența de tratament devine o discriminare când se induc

distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca

acestea să se bage pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

O

diferență de tratament concretizată prin discriminări

acceptate presupune ca ea să aibă o justificare obiectivă

și rezonabilă. Astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 14 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod

constant că discriminarea este acceptabila dacă are o justificare

obiectivă și rezonabilă. „Egalitatea de tratament este

încălcată, în situația în care distincția în discuție nu

are o justificare obiectivă și rezonabilă" și nu

urmărește un scop legitim, eu respectarea raportului de

proporționalitate între acesta și mijloacele utilizate pentru

atingerea lui (Hotărârea din 23 iulie 1968, Cauza,A. relative a certatm

aspects du regime linguislique de l'enseignemenț eti Belgique" contra

Belgiei, Serie A, nr. 6, parag. 10).

Potrivit

Hotărârii din 28 mai 1995, pronunțată în Cauza Incze contra

Austriei, noțiunea de discriminare, în sensul dispozițiilor art. 14

din Convenție, cuprinde, în generai, cazurile în care un individ sau un

grup de indivizi se vede, fără justificare adecvată, mai bine

tratat decât altul, chiar dacă dispozițiile Convenției nu impun

să li fie acordat un tratament mai favorabil. Diferența de tratament

devine discriminare atunci când autoritățile statale introduc

distincții Intre situații analoage și comparabile, tară ca

ele să se bazeze pe "o justificare rezonabilă și

obiectivă" (Hotărârea din 18 februarie 1991,

pronunțată în Cauza Fredin contra Suediei, parag. 60, Hotărârea

din 23 iunie 1993, pronunțată în Cauza Hoffmann contra Austriei, parag.

31, și Hotărârea din 28 septembrie 1995, pronunțată în Cauza

Spadea și Scalabrino contra Italiei).

S-a

apreciat că tribunalul a făcut o corectă aplicare în

speță a acestor principii, reținând că tratamentul mai

puțin favorabil trebuie stabilit în concret printr-o comparație între

cel ce se pretinde victimă și o altă persoană aflată

într-o situație similară care nu deține caracteristica

protejată.

În acest

context a apărut ca fiind relevantă analiza unor situații

similare presupunând cereri de eliberare a unor autorizații de construire,

respectiv, a modului de soluționare a acestor cereri,

O

atare analiză a fost făcută de prima instanță care nu

a identificat însă vreun aspect care să determine calificarea

refuzului autorității în cazul reclamanților ca fiind o

faptă de discriminare.

Curtea

a reținut la rândul său că reclamanții au edificat imobilul

situat în București, sectorul 1, înainte de emiterea autorizației de

construire, fiind sancționați de M. a sectorului 1 prin procesul

verbal de constatare și sancționare a contravențiilor din 10

februarie 2009, conform Legii nr. 50/1991, iar prin cererea din data de 06

martie 2009 reclamanții au solicitat Primăriei sectorului 1

București eliberarea autorizației de construire pentru imobil în

regimul menționat în certificatul de urbanism (S+P+3E+4E retras).

Ultimul

certificat de urbanism, din 04 februarie 2009, prevedea ia regimul juridic

că imobilul se află în parcelarea K. - conform Listei Monumentelor

istorice, actualizată, aprobată prin Ordinul nr. 2314/2004 al L.

și pe culoarul de zbor al avioanelor, fiind înserată și o Notă"

în care se menționa în mod expres: „Competența pentru emiterea

autorizațiilor de construire sau de desființare ia imobilele situate

în raza de protecție a monumentelor istorice sau în zonele construite

protejate aparține C. București, conform art. 48 lit. d) din Legea nr.

422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, iar beneficiarii trebuie

să se adreseze acestei instituții."

Prin

adresa din 29 aprilie 2009 a Serviciului de Urbanism și Autorizații

de Construire pentru Construcții Clasa A din cadrul Primăriei sectorului

1 București, s-a comunicat apelanților-reclamanți că

cererea și documentația depusă nu pot fi promovate „pe circuitul

de verificare a legalității și valabilității actelor

și avizelor depuse deoarece, așa cum este specificat și în

certificatul de urbanism din 04 februarie 2009, competența pentru emiterea

autorizațiilor de construire sau de desființare, aparține C.

București, De asemenea, în aceeași adresă s-a explicat

petiționarilor că: „Luând în considerare punctul de vedere al

Direcției Unității Administrativ Teritoriale - Primăria

Municipiului București, exprimat și în adresa din 19 martie 2009 -

Serviciul de Autorizare, prin care petenții sunt îndrumați către

Primăria sectorului 1, aceasta din urmă, prin Direcția

Juridică a înaintat către N., ministrul L., adresa din 25 februarie

2009 prin care se solicita precizarea cărei autorități a

administrației publice locale din municipiul București îi revine

competența de autorizare în zonele enumerate în art. 48 lit. d) din Legea nr.

422/2001.

Modalitatea

în care a înțeles să acționeze intimata (calificată de

aceasta ea fiind o „suspendare a emiterii autorizației până Ia

lămurirea, fie pe cale judecătoreasca fie pe cale legislativa a

conflictului de competență") este explicabilă și nu

poate fi interpretată ca fiind o expresie a exercitării abuzive a prerogativelor

care îi reveneau în materia autorizării construcțiilor (și cu

atât mai mult, nu ar putea fi calificată „discriminatorie", astfel

cum pretind apelanții, fiind aplicată în toate cazurile de autorizare

din perioada de referință) în contextul în care, anterior, prin

Decizia nr. 822 din 7 iulie 2008 a Curții

Constituționale, fusese

respinsă o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art.

48 lit. d) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice,

Curtea Constituțională a României statuând asupra

constituționalității textului legai respectiv care conferea

competența consiliilor județene și C. București de a

elibera autorizații de construire sau de desființare pentru monumente

istorice și pentru imobile aflate în zona de protecție a monumentelor

istorice sau în zonele construite protejate.

Ori,

potrivit avizelor de urbanism din 16 februarie 2009 și din 25 iulie 2007,

ca și avizului din 10 februarie 2009 emise de P. București,

"imobilul din București, sector 1 se afla în situl Parcelarea

reglementata K. înscris pe Lista Monumentelor Istorice a Municipiului

București, iar conform art. 59 din Legea nr. 422/2001, privind protejarea

monumentelor istorice, „se consideră zona de protecție suprafața

delimitată cu o raza de 100 m în localități urbane, 200 m în

localități rurale și 500 m în afara localităților,

măsurata de la limita exterioara, de jur-împrejurul monumentului

istoric".

Existența

unei situații obiective în care s-au aflat autoritățile publice

în ceea ce privește stabilirea, pe baza actelor normative în vigoare la

momentul arătat, a prerogativelor conferite prin acestea în procedurile de

autorizare a construcțiilor a fost recunoscută indirect și de

apelanți care au afirmat că Statui român ar fi în culpa, întrucât ar

fi permis ca „dispozițiile legale să fie în contradicție",

acuzând, astfel, modificările legislative ce au vizat dispozițiile art.

48 lit. d) din Legea nr. 422/2001.

Pe

de altă parte, s-a remarcat că susținerile apelanților

privitoare la o discriminare rezultata din legislația adoptată de

stat ori din instabilitatea legislativă nu ar putea fi analizată In

speță, aceste împrejurări neputând face obiectul unui control

judecătoresc, întrucât (astfel cum a statuat și Curtea

Constituțională) misiunea constituțională a instanțele

judecătorești este „aceea de a realiza justiția - art. 126 alin.

(1) din Legea fundamentală - adică de a soluționa, aplicând

legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire ia existența,

întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective (în acest sens fiind

Decizia Curții Constituționale nr. 818 din 3 iulie 2008 referitoare

la excepția de neconstituțional citate a prevederilor art. 1, art. 2 alin.

(3) și art. 27 din O.G. nr, 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată în M. Of. ai

României, Partea 1, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat că

prevederile an. 1, art. 2 alin. (3) și art. 2

1

alin. (1) din

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura

în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele

judecătorești au competența să anuleze ori să refuze

aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt

discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale

judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative).

Curtea

a mai reținut că autorizația de construire a fost eliberată

la data de 11 septembrie 2009 de intimata Primăria sectorului 1, întrucât

aceasta a reînceput să emită autorizații de construire pentru

acest tip de imobile, aflate în raza de protecție a unor monumente

istorice, la data de 27 iulie 2009. în condițiile în care, conform

susținerilor în apărare ale intimatei, printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, pronunțată într-o

altă cauză - Decizia civilă nr. 1025 din 25 iunie 2009 a

Curții de Apel Ploiești s-a statuat că primarul sectorului 1

București și nu C. București sau primarul general este

autoritatea publică locală competentă să emită

autorizație de construire pentru imobile aflate în raza de protecție

a monumentelor istorice în zonele construite protejate, aflate în raza

sectorului 1.

Asupra

competenței primarului sectorului 1 București în materia

eliberării autorizației de construire în situația

apelanților s-a pronunțat și o instanță

judecătorească, Curtea reținând că, în mod corect, contrar

criticilor formulate de apelanți, tribunalul a constatat că statuările

Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ

și fiscal, din sentința civilă nr. 2970 din 28 octombrie 2009,

pronunțată în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2009,

privind cererea

reclamanților de obligare

a pârâților Primăria sector 1 și primarul sector 1 de emitere a

autorizației de construire, statuări conform cărora la momentul

expirării termenului de 30 de zile de la momentul formulării cererii

de emitere a autorizației de construire, pârâtul primarul sectorului 1 nu

era competent să emită acest act administrativ, se impun și în

soluționarea prezentei cauze cu putere de lucru judecat, nemaiputându-se

aprecia, la acest moment, dacă pârâtul primarul sectorului 1 avea

competență să emită această autorizație, din

moment ce s-a stabilit, în mod irevocabil, prin hotărârea

judecătorească menționată, pronunțată într-un

litigiu între aceleași părți că acesta nu avea această

competență.

Tribunalul

nu s-a pronunțat astfel în speță asupra excepției

procesuale a autorității de lucru judecat, neinvocată ca atare

în cauză, nici nu a făcut referire la inexistența

legitimării procesuale a pârâtei prin raportare la sentința

sus-menționată - cum eronat s-a afirmat de către apelanți -

ci a avut în vedere prezumția cu acest obiect, ca mijloc de probă de

natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile

juridice dintre părți, o prezumție care, în relația dintre

părți, are. potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2)

C. civ. de la 1864 un caracter absolut, ceea ce Înseamnă că nu se

poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se

pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat

judecătorește anterior.

Dacă

în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect

negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată),

autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente

prevăzută de art. 1201 C. civ., de părți, obiect și

cauză (triplă identitate care, în speță, nu se

regăsește), această cerință nu trebuie întrunită

când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând

modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în

raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi

contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură

cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine

și stabilitate juridică.

Curtea

a avut în vedere în acest sens, și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului în aceasta materie, respectiv, cauza Amurăriței

c. României, în care, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, Curtea a

statuat, în cuprinsul hotărâri! pronunțate, că: „(...)

instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute

anterior de instanțe asupra situației terenului'" și nu ar fi

trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente (...)

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că

permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor

prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la

dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele

prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenție interpretat în lumina

principiului securității raporturilor juridice.

În

consecință, statuarea anterior menționată, intrată In

puterea lucrului judecat, se impunea a fi valorificată din perspectiva

efectului pozitiv de care se bucură hotărârea

judecătorească și a modului de punere în valoare a acestuia,

critica apelanților sub acest aspect s-a considerat vădit

nefondată,

Revenind

asupra analizei făcute de tribunal în vederea stabilirii

similarității unor situații în care s-a solicitat Primăriei

sectorului 1 București eliberarea unor autorizații de construire, în

perioada de referință reținută (necontestată de

apelanți), Curtea a constatat că prima instanță s-a

raportat la înscrisurile depuse la dosar, înscrisuri în cadrul cărora nu

se identifică autorizații de construire emise pentru vreun imobil

similar, cu același regim de înălțime, și care să fi fost

emise ea urmare a unor cereri formulate de beneficiari în același timp,

ținând seama și de particularitățile certificatelor de

urbanism emise acelorași persoane.

Curtea

a reținut în plus, că au existat situații asemănătoare

de autorizare a unor construcții (respectiv, în aceeași zonă

și în aceeași perioadă, inclusiv prin raportare la momentul

solicitării eliberări: certificatului de urbanism) în care

Primăria sectorului 1 București a procedat în aceiași mod ca în

cazul apelanților, ceea ce constituie o dovadă suplimentara că

situația apelanților-reclamanți nu a fost una particulară,

determinată de o pretinsă discriminare (Curtea reținând în acest

sens apărările intimatului privind autorizația de construire din

04 septembrie 2009, pentru locuință P+E, emisă ca urmare a

cererii din 24 iunie 2009 formulată de R. și S. pentru imobilul

situat în sectorul 1, conform certificatului de

urbanism din 20 ianuarie 2009, precum

și autorizația din 16 septembrie 2009, emisă pentru executarea

unor lucrări de construcții, extindere la P-E, la imobilul situat în sector

1, conform certificatului de urbanism din 23 martie 2009.

Împrejurarea,

invocată de apelanți, că primarul sectorului 1 ar fi emis

autorizații de construire în aceeași perioadă, în aceeași parcelare

K. nu este de natură a releva o situație de discriminare, atât timp

căi nici nu s-au demonstrat că situațiile petiționarilor

beneficiari au fost similare, pe baza unor criterii obiective, pe care

instanța de fond le~a analizat, cum s-a arătat mai sus.

De

altfel, astfel cum și tribunalul a remarcat, se poate constata că

apelanții-reclamanți nu m indicat în concret care ar ti actele

administrative emise pentru situații similare în raport de care. In opinia

acestora, ar trebui să se stabilească fapta de discriminare (directă)

invocată.

O

astfel de precizare nu a fost făcuta nici în fața instanței de

ape!, apelanți i-reclamanți susținând în cadrul motivelor

invocate doar că judecătorul pricinii ar fi reținut o

situație contrară probelor administrate și că,

față de multitudinea înscrisurilor aflate Ia dosar, care în opinia

părții, ar fi relevante pentru stabilirea discriminării

(deși nu se arată în concret aspectele pe care se fundamentează

această apreciere) se impunea a fi stabilită fapta de discriminare în

cazul particular al apelanților, susținând, totodată,

aceștia din urmă, că „grava neglijență" ori

„reaua credință" a instanței de judecată ar fi în

condițiile prezentate, cauzele nerecunoașterii discriminării lor

în speță, aspecte care, evident, depășesc limitele unor critici

de nelegalitate ori de netemeinicie care pot fi supuse cenzurii instanței

de contrai judiciar.

Având

în vedere și prevederile art. 292 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865,

conform cărora părțile nu se vor putea folosi înaintea

instan