ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 963/2017

Decizia nr. 963/2017 Prin cererea de chemare în judecată introdusă la Tribunalul București, secția IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/3/CA/2009, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria sectorului 1 București și primarul sectorului 1 București, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligați pârâții la emiterea autorizației de construire pentru imobilul situat în București, sector 1. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, arătându-se că refuzul de soluționare a cererii nu este justificat în condițiile în care Legea nr. 50/1991 prevede obligația autorității locale, respectiv Primăria sectorului 1, de a elibera autorizația în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii și a documentației.

La prima zi de înfățișare (04 decembrie 2009), reclamanții au solicitat acordarea unui termen pentru modificarea și completarea cererii de chemare în judecată, La termenul acordat, 16 decembrie 2009, reclamanții au depus o cerem prin care au solicitat în contradictoriu cu primarul sectorului 1 București, Statul Român prin B. și C., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 724.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru discriminarea reclamanților față de existența unu) tratament diferențiat în emiterea autorizațiilor de construire pentru zonele protejate ale sectorului 1, fiind invocate "în drept dispozițiile ars. 27 alin. (3) din O.U.G.

nr. 137/2000. În susținerea cererii, reclamanții au arătat că în cazul lor, primarul sectorului 1 a invocat necompetența în ce privește eliberarea autorizației de construire pentru imobilele situate în zonele de protecție a monumentelor istorice, invocând dispozițiile art. 48 lit. d) din Legea nr. 422/2001 și considerând că strada x se află Ia poziția 195 din lista monumentelor istorice din București din 2004. În acest sens, în certificatul de urbanism a menționat expres emiterea autorizației de construire este în competența C. București.

În același timp, același pârât a emis autorizații altor persoane, cu toate că și aceștia se aflau în așa-zisa zonă de protecție, în cadrul aceleiași perioade, exemplu notoriu în acest sens fiind emiterea autorizației de construire din 24 februarie 2006 care a fost eliberată de primarul sectorului 1 SC D. SRL, în zona de protecție a catedralei E. După șase luni, primarul sectorului I a eliberat autorizația de construire solicitata de reclamanți, cu toate că nu intervenise în acea perioadă de timp nici un act normativ nou care să îi fi dat mai omite competențe decât avea până la acea dată În opinia reclamanților, și Statul Român este în culpă prin crearea și menținerea acestei situații de drept și de fapt, deoarece a permis ca dispoziții legale să fie în contradicție, astfel încât autoritățile să le poată invoca pentru a masca abuzurile pe care Ie săvârșesc, încercându-se situații discriminatorii și aleatorii, la îndemâna autorităților locale.

Recunoscând practic absurditatea prevederii de Ia art. 48 lit. d) din Legea nr. 422/2001, a abrogat-o, însă după ce bâlbâielile legislative au produs efecte, respectiv i-au prejudiciat pe reclamanți. Consiliul Local al Municipiului București este în culpă, în opinia reclamanților, deoarece nu a organizat primirea cererilor, a refuzat să primească cererile de eliberare de autorizații pentru zonele protejate și i-a trimis la Primăria sectorului 1, susținând în același timp, în alte cazuri, unul fiind chiar cel arătat mai sus. SC D. SRL, că Primăria sectorului 1 nu are competența să emită autorizația, ci Consiliul Primăriei Municipiului București. Numiții F. și G. au formulat cerere de intervenție în interes propriu și al Consiliului Local al sectorului 1 București, invocând prevederile art. 49-56 C. proc.

civ., menționând că, prin construcția edificată de către reclamant și soția sa li se aduc mari prejudicii imobilului lor. Pârâții primarul sector 1 și Primăria sector 1 București au formulat întâmpinare invocând excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei sectorului 1 București S-a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei sectorului 1, solicitându-se respingerea acțiunii în contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă raportat la faptul că art. 4 alin. (1) Iit. d) din Legea nr. 50/1991 stabilește competența expresă a primarului de sector de eliberare a autorizației de construire.

Pârâtele Primăria sectorului 1 București și primarul sectorului 1 București au invocat excepția lipsei de interes a contestatorului în promovarea acțiunii, astfel cum a fost modificată, având în vedere făptui că, prin sentința civilă nr. 2970 din 28 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului A. prin care solicită instanței constatarea aprobării tacite a cererii din 06 martie 2009 pentru emiterea unei autorizații de construire pentru imobilul situat în București, sector 1, precum și obligarea pârâților la emiterea acesteia.

Anterior pronunțării sentinței, instituția pârâtă a procedat ia emiterea autorizației de construire solicitate prin cererea din 06 martie 2009, respectiv autorizația de construire emisă în data de 11 septembrie 2009 pe numele A. și H. pentru imobilul situat în București, sector 1. Pârâtul Statui Român prin B. a formulat întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității acțiunii in contencios administrativ fața de Statul Român, prin B. Se arată de către acest pârât că legea specială prevede condițiile în care se desfășoară litigiul în materia contenciosului administrativ, respectiv faptul că, în aceste cauze, în lipsa unor reglementări date de alte acte normative speciale care să prevadă în mod expres aspectul cu privire la persoana juridică care are calitatea de pârât, calitatea de pârât o are autoritatea publică despre care reclamantul consideră că l-a vătămat Imr-un drept sau interes legitim recunoscut de lege.

Altfel spus, în materia contenciosului administrativ, Statul Român prin B. nu poate sta în judecată decât în condițiile prevăzute de acte normative speciale, și prin autoritățile publice despre care se prevede în mod expres că reprezintă Statut Român în acele litigii. Pârâtul a invocat și excepția lipsei calității sale procesuale pasive prin B. și excepția lipsei calității procesuale pasive a B., apreciind că faptul că reclamanții doresc să se judece în contradictoriu cu Statul Român, prin B., nu este de natură să îi confere calitate procesuală pasivă acestuia.

Reclamanții au renunțat ia judecată față de Primăria sectorului 1 București, iar excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria sectorului 1 București a rămas fără obiect, încheiere de ședință din data de 10 martie 2010. Numiții G. și F. au renunțat la cererea de intervenție, în interes propriu și în interesul Consiliului Local al sectorului 1 București formulată la prima zi de înfățișare. A fost introdus în cauză, în calitate de pârât, I., față de invocarea de către reclamanți a dispozițiilor ari 27 alin. (3) din O.U.G. nr. 137/2000. De asemenea, a fost admisă excepția inadmisibilități acțiunii în contencios administrativ în contradictoriu cu Statul Român și a fost respinsă acțiunea formulată față de acest pârât, ca inadmisibilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. București și a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă, ea neîntemeiată, excepția lipsei de interes a acțiunii reclamanților și a fost încuviințată reclamanților administrarea probei cu înscrisuri și cu interogatoriul Primarului Sectorului 1 București. La termenul de judecată din data de 05 mai 2010, a fost admisă excepția de litispendență. fond reunite cauzele nr. x/3/2011) și nr. x/3/2009. Obiectul Dosarului nr. x/3/2010 l-a constituit cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a Ill-a civilă, Ia 24 iunie 2009, sub nr. x/3/2009 prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria sectorului 1 București, primarul sectorului 1 București și Consiliul Local al sectorului 1 București obligarea fiecărui pârât la plata sumei de 10.000 de euro cu titlu, de despăgubire, amendarea pârâților cu maximul prevăzut de O.G.

nr. 137/2000, respectiv câte 4.000 de lei și înlăturarea situației discriminatorii prin obligarea pârâților Ia emiterea autorizației de construire. La termenul din 25 noiembrie 2009, reclamantul a depus în ședință publică cerere modificatoare a acțiunii prin care arată că a formulat acțiunea și pentru H., că renunță la capătul de cerere privind obligarea pârâților la emiterea autorizației de construire, având în vedere că aceasta fost emisă Ia 01 septembrie 2009, că renunță ia judecata în contradictoriu cu Primăria sectorului 1 și Consiliul Local sector 1, introducând în cauză pârâții C. București și Statul Român, prin B., pentru plata sumei de 724.000 de lei cu titlu de despăgubiri, pentru faptele de discriminare ale pârâților.

La același termen, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o secției de contencios administrativ cu motivarea că obiectul cererii de chemare In judecată este întemeiat în drept pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, aceasta vizând emiterea unui act administrativ. În susținerea probei cu înscrisuri, în cauzele reunite, s-au solicitat autorităților administrative depunerea la dosarul cauzei a autorizațiile de construire emise în parcelarea K. a căror înfățișare a fost solicitată de către reclamanți în cuprinsul notelor de probatorii, fiind depuse la dosar autorizațiile enumerate în sentință.

Prin sentința civilă nr. 3572 din 22 decembrie 2010 pronunțata de Tribunalul București, secția IX-a de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2009 s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și H., în contradictoriu cu pârâții Primarul sectorului 1 București, Primăria sectorului 1 București, Consiliul Local al sectorului 1 București și I., ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe și împotriva încheierii prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român au declarat recurs reclamanții. În ședința publică din 24 mai 2012, instanța de recurs, Curtea de Apel București, secția a VIIl-a contencios administrativ și fiscal, a pus în discuție din oficiu motivul de ordine publică privind competența instanței specializate în soluționarea cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 3035 din 13 septembrie 2012, s-a admis recursul și s-a casat sentința recurată, cauza fiind trimisă spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă. Curtea a constatat, față de motivele de fapt și de drept invocate, că revine instanței de drept comun competența în soluționarea cauzei. S-a reținut că acțiunea în despăgubiri prin care se invocă săvârșirea unor fapte de discriminare, bazată în drept pe dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, nu are caracter accesoriu față de cererea inițială cu care a fost investită instanța de contencios administrativ - obligarea autorității la emiterea autorizației de construire.

Astfel cum rezultă din acțiunea ce modifică obiectul cererii inițiale, depusă la 16 decembrie 2009 în Dosarul nr. x/3/2009, respectiv la 25 noiembrie 2009 în Dosarul nr. x/3/2010, motivele de fapt privesc o faptă de discriminare, constând în tratamentul diferit al autorității (primarul sectorului 1) în situații similare și respectiv concursul celorlalți pârâți chemați în judecată la crearea și menținerea acestei situații. În aceste cereri nu se invocă dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța nefiind investită cu cererea de constatare a refuzului nejustificat de soluționare în termenul legal a cererii de emitere a autorizației și repararea a pagubei. Despăgubirile solicitate reprezintă prejudiciul produs prin discriminare - cauzată de tratamentul diferit în soluționarea cererii reclamanților, și nu prin încălcarea de către autoritate a dispozițiilor legale în soluționarea cererii.

Astfel, reclamanții au susținut prin acțiune că, în cazul lor, primarul sectorului 1 a invocat necompetența pe cererea de eliberare a autorizației de construire pentru imobilele situate în zonele de protecție a monumentelor istorice, invocând dispozițiile art. 48 Iit. d) din Legea nr. 422/2001, în condițiile în care aceeași autoritate a emis autorizații altor persoane, cu toate că și aceștia se aflau în așa-zisa zonă de protecție, în cadrul aceleiași perioade. Statul Român este în culpă, arată reclamanții, prin crearea și menținerea acestei situații de drept și de fapt, deoarece a permis ca dispoziții legale să fie în contradicție astfel încât autoritățile să le poată invoca pentru a masca abuzurile pe care le săvârșesc, creându-se situații discriminatorii și aleatorii.

Ia îndemâna autorităților locale. Consiliul Local al Municipiului București este în culpă, în opinia reclamanților, deoarece nu a organizat primirea cererilor, a refuzat să primească cererile de eliberare de autorizații pentru zonele protejate și i-a trimis la Primăria sectorului 1, susținând în același timp, în alte cazuri, că Primăria sectorului 1 nu are competența să emită autorizația, ci Consiliul Primăriei Municipiului București. Instanța specializată în contenciosul administrativ nu are competența de a soluționa acțiunile în pretenții îndreptate împotriva persoanelor fizice sau juridice, chiar autorități publice, pentru săvârșirea unor fapte de discriminare. Conform art. 27 alin. (1) teza I din O.G.

nr. 137/2000, „Persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun". Competența instanței de contencios administrativ în materia reglementată de O.G. nr. 137/2000 se circumscrie sferei reglementate de art. 20- plângerea împotriva Hotărârii Colegiului director al I. de soluționare a unei sesizări. În rejudecare, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. de Dosar nr. x/3/2012.

Prin sentința civilă nr. 315 din 06 martie 2015 Tribunalul București, secția IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin B., și a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fură calitate procesuală; a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria sector 1 și a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a respins ca neîntemeiata excepția lipsei calității procesuale pasive a B.; a respins, ca neîntemeiate, cererile conexe formulate de cate reclamanții A. și H., în contradictoriu cu pârâții primarul sectorului 1, C. București și I. Pentru a hotărî astfel, tribunalul, examinând cu prioritate excepțiile procesuale invocate prin prisma caracterului lor peremptoriu, a apreciat următoarele: Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin B., tribunalul a constatat că, având în vedere temeiul juridic invocat în susținerea pretențiilor deduse judecății, acest pârât nu are calitate procesuală, văzând și dispozițiile art. 3 din O.G.

nr. 137/2000, care stabilesc^ In opinia tribunalului cadrul procesual pasiv în astfel de litigii. Referitor ta excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria sector 1, tribunalul constată că și aceasta este întemeiată, întrucât potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001, aceasta este doar o structură funcțională. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a B., tribunalul a respins-o ca nefondată, având în vedere că acesta nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului Român, cu privire la calitatea procesuală a acestuia tribunalul pronunțându-se m paragrafele anterioare.

Asupra fondului cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții H. și A. sunt proprietarii terenului în suprafață de 400 mp situat în sectorul 1 București, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.M.P., J. și Asociații, din 30 august 2007. Potrivit certificatului de urbanism din 12 iunie 2007 } pe acest teren se putea edifica un imobil în regimul P+S+2E+et. 3 retras, în acest sens fiind eliberată reclamanților autorizația de construire din 20 februarie 2008, care-i autoriza la executarea unei locuințe în regim S+P+2E+M, inclusiv instalațiile interioare aferente.

Totodată, însă, în certificatul de urbanism din 12 iunie 2007, emis de către primarul sectorului 1 București se menționa: „Imobilul nu figurează pe lista monumentelor istorice actualizată în 2004, dar se află în Parcelarea K., care se regăsește în listă 1 poziția 195 și se află pe culoarul de zbor al avioanelor." Prin Hotărârea C. București nr. 210 din 08 mai 200S a fost aprobat un PUZ pentru strada x, prevăzând un alt regim de înălțime maximă, astfel că reclamanții au solicitat, prin cererea depusă la Primăria sectorului 1 București, din 18 septembrie 2008, eliberarea unui nou certificat de urbanism, în vederea autorizării construcției ce se edifica, pentru un alt regim de înălțime, de P+3E-M-E retras.

Prin Decizia nr. 822 din 7 iulie 2008 (Decizia nr. 822/2008) a Curții Constituționale, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 48 lit. d) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, Curtea Constituțională a României menționând: „Competența conferită de art. 48 lit. d) din Legea nr. 422/2001 consiliilor județene și C. București de a elibera autorizații de construire sau de desființare pentru monumente istorice și pentru imobile aflate în zona de protecție a monumentelor istorice sau în zonele construite protejate, Curtea reține că aceasta este în deplina concordanță cu dispozițiile art. 4 pct. 1 din Carta europeana a autonomiei locale, potrivit căreia "competentele de baza ale autorităților administrației publice locale sunt prevăzute de Constituție sau de lege.

Totuși aceasta dispoziție nu împiedică atribuirea unor competențe autorităților administrației publice locale, în scopuri specifice și în conformitate cu legea." Această decizie a Curții Constituționale a fost emisă în legătură cu un imobil din sectorul 1 al Municipiului București, pentru care chiar Primăria sectorului 1 București emisese autorizație de construire, imobil ce urma a fi edificat în zona de protecție a unui monument istoric. Ca răspuns la cererea reclamanților privitoare ia emiterea certificatului de urbanism, li s-a emis un asemenea act, respectiv certificatul de urbanism din 04 februarie 2009, în care se menționează, la regimul juridic, că; „Imobilul se află în Parcelarea K., conform listei Monumentelor istorice, actualizată, aprobată prin Ordinul nr. 2314/2004 al L. și pe culoarul de zbor al avioanelor.

De asemenea, în certificat s-a inserat o „Nota" în care se menționează în mod expres; „Competența pentru emiterea autorizațiilor de construire sau de desființare la imobilele situate în raza de protecție a monumentelor istorice sau în zonele construite protejate aparține C. București, conform art. 48 lit. d) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, iar beneficiarii trebuie să se adreseze acestei instituții." Reclamanții au realizat edificarea imobilul din sectorul 1 în regimul tehnic pentru care se solicitase emiterea certificatului de urbanism respectiv, S+P+3E-ME retras, înainte de emiterea autorizației de construire, iar în acest sens, apreciindu-se că s-a realizat executarea construcției cu nou!

regim tehnic fără autorizație de construire, au fost sancționați în baza prevederilor Legii nr. 50/1991, de către M. a sectorului 1 prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor din 10 februarie 2009. Prin cererea introdusă la Primăria sectorului 1 Ia data de 06 martie 2009, reclamanții au solicitat eliberarea autorizației de construire pentru imobil în regimul menționat (S+P+3E+4E retras).

Răspunsul la această cerere l-a constituit adresa din 29 aprilie 2009 a Serviciului de Urbanism și Autorizații de Construire pentru Construcții Clasa A din cadrul Primăriei sectorului 1 București, prin care se comunică reclamanților că cererea și documentația depusă nu pot fi promovate „pe circuitul de verificare a legalității și valabilității actelor și avizelor depuse deoarece, așa cum este specificat și în certificatul de urbanism din 04 februarie 2009, competența pentru emiterea autorizațiilor de construire sau de desființare, aparține C. București (se citează conținutul notei din certificatul de urbanism, redat anterior - n.n).

De asemenea, se arată în aceeași adresă că: „Luând în considerare punctul de vedere al Direcției Unității Administrativ Teritoriale - Primăria Municipiului București, exprimat, și în adresa din 19 martie 2009 - Serviciul de Autorizare, prin care patenții sunt îndrumați către Primăria sectorului 1, aceasta din urmă, prin Direcția Juridică, a înaintat către N., ministrul L., adresa din 25 februarie 2009 prin care se solicita precizarea cărei autorități a administrației publice locale din municipiul București îi revine competența de autorizare în zonele enumerate în art. 48, lit. d) din Legea nr. 422/2001." Prin antecontractul încheiat în data de 22 septembrie 2008 (Dosar nr. x/3/2009), reclamanții au promis către un terț.

transmiterea dreptului de proprietate asupra unui apartament situai în imobilul ce urma să fie edificat în baza noului certificat de urbanism, cu regimul de înălțime P+3+4 retras, în aceiași antecontract s-a stabilit ia art. 5, faptul că promitentul cumpărător va obține autorizația de construire până la data de 15 august 2008, finalizarea apartamentului urmând a fi realizată până la data de 31 septembrie 2009. Potrivit art. 13 din antecontract, în cazul nerespectării termenului de la art. 5, promitentul vânzător este obligat, urmare a intervenirii rezoluțiunii (pact comisoriu de gradul IV), la plata unor penalități reprezentând echivalentul prețului apartamentului (205.000 euro).

La data de 23 septembrie 2008, are loc o rectificare a antecontractului, în sensul menționării datei obținerii autorizației de construire cel mai târziu la data de 31 decembrie 2008. La data de 28 august 2009, se formulează o notificare de către terțul promitem cumpărător în sensul rezoluțiunii antecontractului și pretinderii clauzei penale de 205.000 euro. Autorizația de construire a fost emisa la data de 11 septembrie 2009. La data de 15 septembrie 2009, în cadrul concilierii dintre reclamanți și terțul promitent cumpărător, se stabilește că, deși a fost obținută între timp autorizația de construire, acesta din urmă solicită respectarea dispozițiilor contractuale referitoare la rezoluțiune și aplicarea clauzei penale.

Prin urmare, perioada ce interesează în speța de față este cea cuprinsă Intre data solicitării emiterii autorizației de construire (06 martie 2009) și momentul obținerii acesteia (11 septembrie 2009). Din analiza tuturor înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, tribunalul nu a reținut existența vreunei discriminări prin raportare la situația egală în care s-ar fi aflat beneficiarii autorizațiilor de construire emise de către Primăria sector 1 In perioada 2008-2009, care să conducă ia incidența art. 2 din O.G.

nr. 137/2000 („orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice"). Directivele europene privind nediscriminarea interzic tratamentul diferențiat bazat pe anumite „criterii protejate", care cuprind o listă fixă și limitată de criterii protejate, printre care handicapul, vârsta sau religia ori convingerile, rasă sau originea etnică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în schimb, conține o listă deschisă care coincide cu directivele, dar le depășește.

Art. 14 din Convenție afirmă că nu trebuie să existe nicio deosebire „bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație". Categoria „orice altă situație" a permis Curtea Europeană a Drepturilor Omului să includă aici (printre altele) acele criterii care sunt în mod expres protejate de directivele privind nediscriminarea, și anume: handicapul, vârsta și orientarea sexuală. Un „criteriu protejat" este o caracteristică a unei persoane care nu ar trebui considerată relevantă pentru aplicarea unui tratament diferențiat sau acordarea unui anumit beneficiu.

Ceea ce trebuie dovedit într-un caz de discriminare este existența unui tratament diferențial, pe baza unui criteriu interzis, care nu este justificat. Reclamantul trebuie să aducă probe suficiente care să indice că a avut loc un tratament discriminatoriu. Acest aspect va da naștere unei prezumții de discriminare, pe care presupusul făptuitor trebuie apoi să o infirme. Discriminarea descrie o situație în care o persoană este dezavantajată într-un anumit fel din cauza unei „caracteristici protejate". Tratamentul mai puțin favorabil se stabilește printr-o comparație între presupusa victimă și o alta persoană aflată într-o situație similara care nu deține caracteristica protejată. În primul rând, tribunalul a subliniat că între autorizațiile de construire emise de către Primăria sector 1 depuse la.

dosar există și astfel de acte administrative emise la o distanță de 10 luni de momentul formulării cererii (fila 317), de 7 luni (filele 208, 631), precum și că unele dintre acestea au fost emise pentru desființare lucrări, nu construire (filele 464). Tribunalul a mai constatat că reclamanții nu au indicat, în concret, nici în raport de care anume acte administrative cu aceeași natură juridică au fost discriminați, nefiind menționată de către aceștia nicio autorizație de construire emisă pentru un imobil similar (încadrat în categoria monumentelor istorice), cu aceiași regim de înălțime, cu cerere formulată de beneficiar în aceeași zi și certificat de urbanism emis în aceeași dată.

Tribunalul a constatat că raționamentul expus în apărare de către Primăria sector 1 este valid, în sensul că pentru acele autorizații de construire emise pentru imobile din aceeași zonă protejată, demararea procesului administrativ se realizase anterior emiterii certificatului de urbanism pentru reclamanți (filele 435, 446, 456, 464, 495), nefiind nici imobile similare ca regim de înălțime, sau cu cereri de emitere a autorizațiilor mult anterioare celei formulate de reclamanți.

De asemenea, tribunalul a mai constatat că în soluționarea cererii reclamanților de obligare a pârâților Primăria sector 1 și primarul sector 1 de emitere a autorizației de construire, ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2009, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a stabilit prin sentința civilă nr. 2970 din 28 octombrie 2009, că ia momentul expirării termenului de 30 de zile de la momentul formulării cereri: de emitere a autorizației de construire, pârâtul primarul sectorului 1 nu era competent să emită acest act administrativ, motiv pentru care a apreciat că procedura aprobării tacite nu poate opera.

Tribunalul a constatat că aceste considerente se Impun în soluționarea prezentei cauze cu putere de lucru judecat, nemaiputându-se aprecia, la acest moment, dacă pârâtul primarul sectorului 1 avea competență să emită această autorizație, din moment ce s-a stabilit, în mod irevocabil, prin hotărârea judecătorească menționată, pronunțată într-un litigiu între aceleași părți că acesta nu avea această competență.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu s-a dovedit existența unei discriminări în privința reclamanților în procesul ele obținere a autorizației de construire, tribunalul a respins ca neîntemeiate cererile conexe deduse judecății, Împotriva acestei sentințe, la data de 14 august 2015 au formulat apel reclamanții A. și H. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 05 octombrie 2015. Prin Decizia civilă nr. 252 din 21 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat, apelai reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În prealabil, s-a reținut că prin cererea de apel motivată apelanții-reclamanți au solicitat ca, în urma rejudecării pricinii, fiecare pârât să fie obligat la plata sumei de 724.000 lei cu titlu de dezdăunare (susținere ce a fost reiterată, la interpelarea instanței, în ședința publică din data de 7 aprilie 2016). Or, se remarcă că prin această solicitare se tinde la majorarea pretențiilor deduse judecății prin acțiune, astfel cum a fost modificată sau precizata în cursul judecății în primă instanță, când s-a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata aceleiași sume de 724.000 lei, cu titlu de despăgubiri (sumă corelată cu cea pe care au fost obligați sa o achite numitei O., în urma rezilierii anticontractului de vânzare-cumpărare a apartamentului din imobilul edificat de reclamanți, în baza unei clauze penale prevăzute în acest act) - o atare modificare neputând fi avută în vedere de instanța de apel, întrucât constituie o cerere nouă, care este inadmisibilă prin raportare la dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. de Ia 1865. Referitor fa aserțiunile apelanților privitoare la respingerea propriilor argumente aduse în susținerea pretențiilor formulate în cauză tară a se indica de către tribunal vreun temei legal in acest sens, s-a constatat, că acestea sunt vădit nefondate. O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată hotărârea, îmi se poate determina în ce măsură legea incidență raportului juridic dedus judecății a fost sau nu corect aplicată. Tribunalul s-a raportat, în mod corect, în analiza temeiniciei pretențiilor deduse judecății, ținând seama de temeiul solicitării de dezdăunare prin care reclamanții au înțeles să învestească instanța, la dispozițiile O.G.

nr. 137/2000. S-a considerai că nu s-a găsii în cauză nici ipoteza interpretării sau aplicării eronate a unor dispoziții legale, ceea ce presupune că instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie ie încalcă, în litera sau spiritul lor, fie ie aplică greșit. Pentru calificarea unei fapte ca fiind discriminatorii este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe o faptă de discriminare, astfel cum este definită de lege, aceasta emană de la o autoritate publică, fapta aduce restrângere unui drept recunoscui de lege. Analiza acestor elemente trebuie făcută în conformitate cu definiția dată discriminării de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, și ținându-se seama de valorile vătămate prin această faptă.

Astfel, art. 2 din O.G. nr. 137/2000 se referă la „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Apelanții reclamanți, aveau, obligația de a proba - în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ.

de la 1864 - că a existat un tratament diferențiat care s-a bazat pe un criteriu interzis, aceasta fiind singura explicație rezonabilă pentru aplicarea acelui tratament. S-a arătat că și în jurisprudența instanței supreme s-a reținut că există discriminare ori de câte ori deosebirea, excluderea, restricția sau preferința au ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege. S-a reținut că prin cererea de chemare în judecată și precizările acesteia aduse ulterior de către reclamanți nu se indică în mod expres care ar fi acel criteriu care a stat la baza discriminării acuzate.

Art. 2 alin. (1) din O.G, nr. 137/2000 prevede că pentru a ne găsi în situația unei fapte de discriminare trebuie să existe situații comparabile la care tratamentul să fi fost diferit. în acest context trebuie avute în vedere și principiile enunțate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conform căreia diferența de tratament devine o discriminare când se induc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bage pe o justificare rezonabilă și obiectivă. O diferență de tratament concretizată prin discriminări acceptate presupune ca ea să aibă o justificare obiectivă și rezonabilă. Astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că discriminarea este acceptabila dacă are o justificare obiectivă și rezonabilă.

„Egalitatea de tratament este încălcată, în situația în care distincția în discuție nu are o justificare obiectivă și rezonabilă" și nu urmărește un scop legitim, eu respectarea raportului de proporționalitate între acesta și mijloacele utilizate pentru atingerea lui (Hotărârea din 23 iulie 1968, Cauza,A. relative a certatm aspects du regime linguislique de l'enseignemenț eti Belgique" contra Belgiei, Serie A, nr. 6, parag. 10). Potrivit Hotărârii din 28 mai 1995, pronunțată în Cauza Incze contra Austriei, noțiunea de discriminare, în sensul dispozițiilor art. 14 din Convenție, cuprinde, în generai, cazurile în care un individ sau un grup de indivizi se vede, fără justificare adecvată, mai bine tratat decât altul, chiar dacă dispozițiile Convenției nu impun să li fie acordat un tratament mai favorabil.

Diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile statale introduc distincții Intre situații analoage și comparabile, tară ca ele să se bazeze pe "o justificare rezonabilă și obiectivă" (Hotărârea din 18 februarie 1991, pronunțată în Cauza Fredin contra Suediei, parag. 60, Hotărârea din 23 iunie 1993, pronunțată în Cauza Hoffmann contra Austriei, parag. 31, și Hotărârea din 28 septembrie 1995, pronunțată în Cauza Spadea și Scalabrino contra Italiei). S-a apreciat că tribunalul a făcut o corectă aplicare în speță a acestor principii, reținând că tratamentul mai puțin favorabil trebuie stabilit în concret printr-o comparație între cel ce se pretinde victimă și o altă persoană aflată într-o situație similară care nu deține caracteristica protejată.

În acest context a apărut ca fiind relevantă analiza unor situații similare presupunând cereri de eliberare a unor autorizații de construire, respectiv, a modului de soluționare a acestor cereri, O atare analiză a fost făcută de prima instanță care nu a identificat însă vreun aspect care să determine calificarea refuzului autorității în cazul reclamanților ca fiind o faptă de discriminare. Curtea a reținut la rândul său că reclamanții au edificat imobilul situat în București, sectorul 1, înainte de emiterea autorizației de construire, fiind sancționați de M. a sectorului 1 prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor din 10 februarie 2009, conform Legii nr. 50/1991, iar prin cererea din data de 06 martie 2009 reclamanții au solicitat Primăriei sectorului 1 București eliberarea autorizației de construire pentru imobil în regimul menționat în certificatul de urbanism (S+P+3E+4E retras).

Ultimul certificat de urbanism, din 04 februarie 2009, prevedea ia regimul juridic că imobilul se află în parcelarea K. - conform Listei Monumentelor istorice, actualizată, aprobată prin Ordinul nr. 2314/2004 al L. și pe culoarul de zbor al avioanelor, fiind înserată și o Notă" în care se menționa în mod expres: „Competența pentru emiterea autorizațiilor de construire sau de desființare ia imobilele situate în raza de protecție a monumentelor istorice sau în zonele construite protejate aparține C. București, conform art. 48 lit. d) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, iar beneficiarii trebuie să se adreseze acestei instituții." Prin adresa din 29 aprilie 2009 a Serviciului de Urbanism și Autorizații de Construire pentru Construcții Clasa A din cadrul Primăriei sectorului 1 București, s-a comunicat apelanților-reclamanți că cererea și documentația depusă nu pot fi promovate „pe circuitul de verificare a legalității și valabilității actelor și avizelor depuse deoarece, așa cum este specificat și în certificatul de urbanism din 04 februarie 2009, competența pentru emiterea autorizațiilor de construire sau de desființare, aparține C. București, De asemenea, în aceeași adresă s-a explicat petiționarilor că: „Luând în considerare punctul de vedere al Direcției Unității Administrativ Teritoriale - Primăria Municipiului București,

exprimat și în adresa din 19 martie 2009 - Serviciul de Autorizare, prin care petenții sunt îndrumați către Primăria sectorului 1, aceasta din urmă, prin Direcția Juridică a înaintat către N., ministrul L., adresa din 25 februarie 2009 prin care se solicita precizarea cărei autorități a administrației publice locale din municipiul București îi revine competența de autorizare în zonele enumerate în art. 48 lit. d) din Legea nr. 422/2001.

Modalitatea în care a înțeles să acționeze intimata (calificată de aceasta ea fiind o „suspendare a emiterii autorizației până Ia lămurirea, fie pe cale judecătoreasca fie pe cale legislativa a conflictului de competență") este explicabilă și nu poate fi interpretată ca fiind o expresie a exercitării abuzive a prerogativelor care îi reveneau în materia autorizării construcțiilor (și cu atât mai mult, nu ar putea fi calificată „discriminatorie", astfel cum pretind apelanții, fiind aplicată în toate cazurile de autorizare din perioada de referință) în contextul în care, anterior, prin Decizia nr. 822 din 7 iulie 2008 a Curții Constituționale, fusese respinsă o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art. 48 lit. d) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, Curtea Constituțională a României statuând asupra constituționalității textului legai respectiv care conferea competența consiliilor județene și C. București de a elibera autorizații de construire sau de desființare pentru monumente istorice și pentru imobile aflate în zona de protecție a monumentelor istorice sau în zonele construite protejate.

Ori, potrivit avizelor de urbanism din 16 februarie 2009 și din 25 iulie 2007, ca și avizului din 10 februarie 2009 emise de P. București, "imobilul din București, sector 1 se afla în situl Parcelarea reglementata K. înscris pe Lista Monumentelor Istorice a Municipiului București, iar conform art. 59 din Legea nr. 422/2001, privind protejarea monumentelor istorice, „se consideră zona de protecție suprafața delimitată cu o raza de 100 m în localități urbane, 200 m în localități rurale și 500 m în afara localităților, măsurata de la limita exterioara, de jur-împrejurul monumentului istoric". Existența unei situații obiective în care s-au aflat autoritățile publice în ceea ce privește stabilirea, pe baza actelor normative în vigoare la momentul arătat, a prerogativelor conferite prin acestea în procedurile de autorizare a construcțiilor a fost recunoscută indirect și de apelanți care au afirmat că Statui român ar fi în culpa, întrucât ar fi permis ca „dispozițiile legale să fie în contradicție", acuzând, astfel, modificările legislative ce au vizat dispozițiile art. 48 lit. d) din Legea nr. 422/2001.

Pe de altă parte, s-a remarcat că susținerile apelanților privitoare la o discriminare rezultata din legislația adoptată de stat ori din instabilitatea legislativă nu ar putea fi analizată In speță, aceste împrejurări neputând face obiectul unui control judecătoresc, întrucât (astfel cum a statuat și Curtea Constituțională) misiunea constituțională a instanțele judecătorești este „aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală - adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire ia existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective (în acest sens fiind Decizia Curții Constituționale nr. 818 din 3 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituțional citate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din O.G.

nr, 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată în M. Of. ai României, Partea 1, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a constatat că prevederile an. 1, art. 2 alin. (3) și art. 2 1 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative).

Curtea a mai reținut că autorizația de construire a fost eliberată la data de 11 septembrie 2009 de intimata Primăria sectorului 1, întrucât aceasta a reînceput să emită autorizații de construire pentru acest tip de imobile, aflate în raza de protecție a unor monumente istorice, la data de 27 iulie 2009. în condițiile în care, conform susținerilor în apărare ale intimatei, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunțată într-o altă cauză - Decizia civilă nr. 1025 din 25 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești s-a statuat că primarul sectorului 1 București și nu C. București sau primarul general este autoritatea publică locală competentă să emită autorizație de construire pentru imobile aflate în raza de protecție a monumentelor istorice în zonele construite protejate, aflate în raza sectorului 1. Asupra competenței primarului sectorului 1 București în materia eliberării autorizației de construire în situația apelanților s-a pronunțat și o instanță judecătorească, Curtea reținând că, în mod corect, contrar criticilor formulate de apelanți, tribunalul a constatat că statuările Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, din sentința civilă nr. 2970 din 28 octombrie 2009, pronunțată în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2009,

privind cererea reclamanților de obligare a pârâților Primăria sector 1 și primarul sector 1 de emitere a autorizației de construire, statuări conform cărora la momentul expirării termenului de 30 de zile de la momentul formulării cererii de emitere a autorizației de construire, pârâtul primarul sectorului 1 nu era competent să emită acest act administrativ, se impun și în soluționarea prezentei cauze cu putere de lucru judecat, nemaiputându-se aprecia, la acest moment, dacă pârâtul primarul sectorului 1 avea competență să emită această autorizație, din moment ce s-a stabilit, în mod irevocabil, prin hotărârea judecătorească menționată, pronunțată într-un litigiu între aceleași părți că acesta nu avea această competență.

Tribunalul nu s-a pronunțat astfel în speță asupra excepției procesuale a autorității de lucru judecat, neinvocată ca atare în cauză, nici nu a făcut referire la inexistența legitimării procesuale a pârâtei prin raportare la sentința sus-menționată - cum eronat s-a afirmat de către apelanți - ci a avut în vedere prezumția cu acest obiect, ca mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, o prezumție care, în relația dintre părți, are. potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864 un caracter absolut, ceea ce Înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., de părți, obiect și cauză (triplă identitate care, în speță, nu se regăsește), această cerință nu trebuie întrunită când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Curtea a avut în vedere în acest sens, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aceasta materie, respectiv, cauza Amurăriței c. României, în care, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, Curtea a statuat, în cuprinsul hotărâri! pronunțate, că: „(...) instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe asupra situației terenului'" și nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente (...) Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice.

În consecință, statuarea anterior menționată, intrată In puterea lucrului judecat, se impunea a fi valorificată din perspectiva efectului pozitiv de care se bucură hotărârea judecătorească și a modului de punere în valoare a acestuia, critica apelanților sub acest aspect s-a considerat vădit nefondată, Revenind asupra analizei făcute de tribunal în vederea stabilirii similarității unor situații în care s-a solicitat Primăriei sectorului 1 București eliberarea unor autorizații de construire, în perioada de referință reținută (necontestată de apelanți), Curtea a constatat că prima instanță s-a raportat la înscrisurile depuse la dosar, înscrisuri în cadrul cărora nu se identifică autorizații de construire emise pentru vreun imobil similar, cu același regim de înălțime, și care să fi fost emise ea urmare a unor cereri formulate de beneficiari în același timp, ținând seama și de particularitățile certificatelor de urbanism emise acelorași persoane.

Curtea a reținut în plus, că au existat situații asemănătoare de autorizare a unor construcții (respectiv, în aceeași zonă și în aceeași perioadă, inclusiv prin raportare la momentul solicitării eliberări: certificatului de urbanism) în care Primăria sectorului 1 București a procedat în aceiași mod ca în cazul apelanților, ceea ce constituie o dovadă suplimentara că situația apelanților-reclamanți nu a fost una particulară, determinată de o pretinsă discriminare (Curtea reținând în acest sens apărările intimatului privind autorizația de construire din 04 septembrie 2009, pentru locuință P+E, emisă ca urmare a cererii din 24 iunie 2009 formulată de R. și S. pentru imobilul situat în sectorul 1, conform certificatului de urbanism din 20 ianuarie 2009, precum și autorizația din 16 septembrie 2009, emisă pentru executarea unor lucrări de construcții, extindere la P-E, la imobilul situat în sector 1, conform certificatului de urbanism din 23 martie 2009. Împrejurarea, invocată de apelanți, că primarul sectorului 1 ar fi emis autorizații de construire în aceeași perioadă, în aceeași parcelare K. nu este de natură a releva o situație de discriminare, atât timp căi nici nu s-au demonstrat că situațiile petiționarilor beneficiari au fost similare, pe baza unor criterii obiective, pe care instanța de fond le~a analizat, cum s-a arătat mai sus.

De altfel, astfel cum și tribunalul a remarcat, se poate constata că apelanții-reclamanți nu m indicat în concret care ar ti actele administrative emise pentru situații similare în raport de care. In opinia acestora, ar trebui să se stabilească fapta de discriminare (directă) invocată.

O astfel de precizare nu a fost făcuta nici în fața instanței de ape!, apelanți i-reclamanți susținând în cadrul motivelor invocate doar că judecătorul pricinii ar fi reținut o situație contrară probelor administrate și că, față de multitudinea înscrisurilor aflate Ia dosar, care în opinia părții, ar fi relevante pentru stabilirea discriminării (deși nu se arată în concret aspectele pe care se fundamentează această apreciere) se impunea a fi stabilită fapta de discriminare în cazul particular al apelanților, susținând, totodată, aceștia din urmă, că „grava neglijență" ori „reaua credință" a instanței de judecată ar fi în condițiile prezentate, cauzele nerecunoașterii discriminării lor în speță, aspecte care, evident, depășesc limitele unor critici de nelegalitate ori de netemeinicie care pot fi supuse cenzurii instanței de contrai judiciar.

Având în vedere și prevederile art. 292 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, conform cărora părțile nu se vor putea folosi înaintea instan