Decizia nr. 1961/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 4 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului București prin primar general și Administrația Fondului Imobiliar: obligarea pârâtelor să execute/să asigure de urgență consolidarea zidurilor imobilelor situate la adresele din București, str. x și nr. 8 sector 3, cu respectarea normelor legale incidente în materia construcțiilor, având în vedere și specificul acestei construcții (monument istoric), întrucât reclamantul se află în imposibilitate de a-și exercita dreptul de proprietate, respectiv de construire a unui imobil potrivit Autorizațiilor de construire nr. x din 29 octombrie 2012 și nr. y din 15 iunie 2015; obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor ocazionate cu realizarea documentelor tehnice (proiecte, schițe, planuri, etc.) în vederea obținerii Certificatului de urbanism nr. x din 25 august 2011 și autorizațiilor de construire nr. x din 29 octombrie 2012 - y din 15 iunie 2015, precum și a taxelor aferente obținerii acestor avize (întrucât au fost realizate inutil neputându-se edifica construcția ca urmare a celor prezentate la pct. 1); obligarea pârâtelor la plata daunelor-interese ca urmare a imposibilității de folosire a imobilului (destinat închirierii de locuințe și spațiu comercial), proprietatea reclamantului, situat în București, str. x, sector 3 din perioada 29 octombrie 2012 și până la definitivarea prezentei cauze; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de igienizare suportate de reclamant din anul 2013 și până în prezent, prin acumularea de gunoaie produse de persoanele locuind fără drept dar în mod tolerat, în imobilele aflate în proprietatea/administrarea acestora din București, strada x și 8, cu cheltuieli de judecată. Prin cererea precizatoare depusă la data de 12.04.2016, în etapa regularizării, reclamantul a prețuit capetele 2, 3 și 4 de cerere la sumele de 4.898 RON, de 353.000 RON și de 18.846,74 RON. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 148, art. 158, art. 194 C. proc. civ., art. 44 din Constituție, art. 6, art. 603, art. 1349, art. 1357, art. 1378, art. 1381, art. 1385, art. 1386 C. civ., art. 2, art. 3, art. 23 din O.G. nr. 20/2004, art. 6, art. 7, art. 10, art. 11, art. 36, art. 45, art. 47, art. 50, art. 53 din Legea nr. 422/2001, Protocolul 1 la CEDO, cap. I Anexa la HCGMB nr. 101/2001, modificată prin HCGMB nr. 322/2010, art. 45 alin. (1) lit. b) și c), art. 50 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, O.G. nr. 77/2001. Prin Sentința nr. 12419 din 27 septembrie 2016 din 27 septembrie 2016, Judecătoria Sector 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București

Sentința Tribunalului București, secția a V-a civilă Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 1219 din 20 septembrie 2017, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primar general, iar în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului Imobiliar a respins petitele 1, 2 și 3 pentru lipsa calității procesuale pasive, iar petitul 4, ca neîntemeiat.

Decizia Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin Decizia nr. 1203/A din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinței; a admis, în parte, acțiunea; a obligat pe pârâți la realizarea lucrărilor de punere în siguranță a construcțiilor monumente istorice din str. x și 8; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat pe pârâți să plătească reclamantului suma de 720 RON, cheltuieli de judecată în fond și suma de 20 RON cheltuieli de judecată în apel. Prin încheierea de ședință din 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis sesizarea din oficiu și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 1203 A/2018 în sensul că: alin. (4) al dispozitivului se va citi corect "Obligă pârâtul Municipiul București la realizarea lucrărilor de punere în siguranță a construcțiilor monumente istorice din str. x și 8" alin. (6) și (7) se vor citi corect "Obligă pârâtul Municipiul București să plătească reclamantului suma de 720 RON, cheltuieli de judecată în fond. Obligă intimatul-pârât Municipiul București să plătească apelantului suma de 20 RON, cheltuieli de judecată în apel".

Calea de atac exercitată Împotriva deciziei și a încheierii de îndreptare a erorii materiale, pârâtul Municipiul București prin primar general a declarat recurs, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A criticat decizia prin prisma aplicării greșite a normelor de drept material, respectiv a art. 1378 C. civ. În acest sens, a arătat că instanța a realizat o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 602 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 603 C. civ., reținând în considerentele hotărârii recurate faptul că răspunderea pentru ruina edificiului constituie un corolar al obligației/limitării ce este asociată dreptului de proprietate prin cele două articole menționate. Deși s-a făcut referire la dispozițiile art. 1378 C. civ. care reglementează răspunderea pentru ruina edificiului, în considerente s-a recunoscut faptul că reclamantul a solicitat, prin primul capăt de cerere, ca pârâții să fie obligați să efectueze lucrările de consolidare a zidurilor imobilelor situate în str. x și nr. 8. precizând că aceste imobile se învecinează cu imobilul pe care îl deține în proprietate la nr. 4 pe aceeași arteră stradală. Primul capăt de cerere al reclamantului reprezintă o veritabilă "obligație de a face" și nu o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe art. 1378 C. civ., deși în motivele de apel ale reclamantului, acest text de lege este evocat în mod distinct, iar în fața instanței de fond au fost invocate dispozițiile art. 6, art. 603, art. 1349, art. 1357, art. 1378, art. 1381, art. 1385, art. 1386 C. civ. În aceste condiții, atâta timp cât acest text de lege (art. 1378 C. civ.) este invocat în motivele de apel în mod exclusiv cu privire la primul capăt de cerere, raționamentul instanței de fond întemeiat pe art. 1378 C. civ. apare ca fiind unul corect pertinent și temeinic, fiind evident că există o contradicție între ce se cere (obiectul pretenției deduse judecății, respectiv obligația de a face) și temeiul de drept pe care se sprijină această cerere (art. 1387 C. civ.). Dacă instanța de apel era investită cu critici de netemeinicie ale reclamantului fundamentate pe art. 1378 din Noul C. civ. ("Legea prevede expres răspunderea proprietarului pentru ruina edificiului ca o răspundere obiectivă"), aceasta avea obligația legală și procedurală de a se pronunța strict pe aceste critici și nu de a statua asupra "neobservării coordonatelor pretențiilor formulate de reclamant și a finalității acțiunii în justiție pendinte". Instanța de apel era obligată să analizeze întrunirea sau neîntrunirea condițiilor cumulative prevăzute de acest text de lege pentru o corectă interpretare și aplicare a textului de lege menționat coroborat cu art. 603 C. civ., adică să se stabilească dacă Municipiul București a cauzat sau nu un prejudiciu reclamantului prin ruina imobilelor sau prin desprinderea unor părți din ele și dacă aceasta este urmare a lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție. Or, în speță, nu s-a dovedit că ar fi existat o ruină a edificiilor din str. x și nr. 8 și nici a desprinderii unor părți din cele două imobile, care să fi cauzat reclamantului un prejudiciu, ci, așa cum corect a stabilit instanța de fond, "s-a reținut că lucrările de construire efectuate la imobilul de la nr. 4 au favorizat producerea accidentului tehnic respectiv prăbușirea totală a imobilelor aflate la nr. 4 și nr. 6 din str. x". Ca atare, nu a existat nicio ruină a edificiului și nicio desprindere a unor părți din cele două clădiri, reclamantul fiind cel vinovat de afectarea clădirilor învecinate, întrucât pe timpul executării lucrărilor la imobilul nr. 4, clădirile învecinate trebuiau protejate pentru a nu li se afecta rezistența și stabilitatea, fiind în echilibru instabil dar nu în stare de ruină, motiv pentru care, conform autorizației de construire, a fost interzis accesul cu utilaje grele.

Procedura filtru Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 18 aprilie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate. Prin încheierea din data de 2 octombrie 2019 pronunțată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în ședință publică pentru soluționarea acestuia.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă Administrația Fondului Imobiliar a arătat că lasă la aprecierea instanței încadrarea criticilor deduse judecății pe calea recursului și că în mod corect instanțele anterioare au reținut lipsa calității procesuale pasive a acestei instituții. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Principala critică formulată în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este acea că, deși reclamantul a formulat o acțiune în obligație de a face, și-a întemeiat cererea pe principiile răspunderii civile delictuale pentru ruina edificiului, reglementată de art. 1378 C. civ., existând o contradicție între ceea ce se cere (obiectul pretenției deduse judecății, respectiv obligația de a face) și temeiul de drept pe care se sprijină această cerere (art. 1387 C. civ.). Desființând soluția corectă de primă instanță, instanța de apel nu ar fi analizat îndeplinirea condițiilor de exercitare a acestei răspunderi, adică să stabilească dacă Municipiul București a cauzat sau nu un prejudiciu reclamantului prin ruina imobilelor sau prin desprinderea unor părți din ele și dacă aceasta este urmare a lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție, apreciind greșit că răspunderea pentru ruina edificiului constituie un corolar al obligației/limitării ce este asociată dreptului de proprietate conform art. 603 C. civ. Înalta Curte reține că prin acțiunea introductivă de instanță reclamantul a solicitat, în primul capăt de cerere, obligarea pârâtului, în calitate de proprietar, să consolideze zidurile imobilelor învecinate cu proprietatea sa susținând că, din cauza stării avansate de degradare, există riscul prăbușirii acestora, fiind astfel în imposibilitate de a-și valorifica dreptul de proprietate prin edificarea unei construcții autorizate. Reclamantul a invocat dispozițiile art. 1378 C. civ., susținând că pârâtului îi revine răspunderea pentru neîndeplinirea obligațiilor legale ce derivă din calitatea sa de proprietar al unui edificiu în ruină. Au fost invocate dispozițiile art. 603 C. civ. din perspectiva obligațiilor proprietarului în relațiile de bună vecinătate, precum și dispozițiile O.G. nr. 20/2004 privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcțiilor existente și ale Legii nr. 422/2001 privind protecția monumentelor istorice. Instanța de fond a respins acțiunea, cu motivarea că, deși cauza cererii de chemare în judecată indicată de către reclamant este reprezentată de răspunderea civilă delictuală pentru ruina edificiului - art. 1378 C. civ., condițiile acestei răspunderi nu sunt îndeplinite, respectiv fapta ilicită, vinovăția pârâtului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciul reclamat-imposibilitatea realizării lucrărilor de construire la imobilul de la nr. 4 și prăbușirea clădirii de la nr. 6 deoarece, pe de o parte, prăbușirea imobilului de la nr. 6 s-a produs în timpul executării de către reclamant a lucrărilor de construcție la propriul imobil, astfel că în lipsa acestor lucrări ruina edificiului nu s-ar fi produs, iar, pe de altă parte, imobilele aflate la nr. 2 și nr. 8 nu s-au prăbușit, neexistând deci ipoteza din textul legal. Instanța de apel, infirmând soluția, a admis acțiunea, apreciind că dispozițiile art. 1378 C. civ., conform cărora "Proprietarul unui edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părți din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție" reglementează răspunderea proprietarului pentru ruina edificiului. S-a apreciat că acest tip de răspundere are ca scop asigurarea unei protecții a drepturilor terților pentru prejudicii cauzate de construcții în privința cărora respectivii terți nu pot lua măsuri de punere în siguranță, întrucât astfel de măsuri sunt, de principiu, în sarcina proprietarului. A constatat instanța de apel că răspunderea pentru ruina edificiului constituie un corolar al obligației/limitării ce este asociată dreptului de proprietate prin dispozițiile art. 602 alin. (1) coroborat cu art. 603 din C. civ., norme care prevăd că "(1) Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat" și, respectiv "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului." S-a imputat instanței de fond că nu a observat coordonatele pretențiilor concret formulate de reclamant și a finalitatea acțiunii în justiție pendinte, în condițiile în care reclamantul nu a solicitat antrenarea răspunderii civile a proprietarului imobilului din str. x pentru prejudiciile produse de prăbușirea acestui imobil, ci a solicitat ca proprietarul și administratorul altor imobile (situate la nr. 2 și nr. 8) să fie obligați să efectueze lucrări de consolidare la aceste din urmă imobile, pentru a se crea condițiile necesare punerii în siguranță a imobilului pe care îl deține în proprietate (la nr. 4 pe str. x) și a) realiza lucrările de construire pentru care i-a fost eliberată autorizație de construcție. Înalta Curte apreciază că instanța de apel a dat o corectă interpretare textului de lege aplicabil atunci când a fundamentat obligațiile stabilite în sarcina pârâtului pe dispozițiile art. 1378 C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 603 C. civ. care stabilesc, pentru proprietarul unui imobil, sarcini ce țin de raportul de bună vecinătate. Astfel, reține că, în contextul factual dedus judecății, pârâtul, în calitate de proprietar al unui imobil aflat pericol iminent de prăbușire, răspunde pentru încălcarea obligației sale de a securiza respectivul imobil, măsurile preventive de punere în siguranță ce se impun a fi luate, a căror necesitate de adoptare nu a fost contestată de părți, urmând a duce la înlăturarea riscului producerii în viitor a unor surpări determinate de lipsa de întreținere și starea precară a imobilului. Prin urmare, angajarea răspunderii se bazează pe elementele obiective ale obligației proprietarului de a securiza imobilul, eliminând riscul unei prăbușiri intempestive, determinată de echilibrul precar în care se află construcția abandonată. Răspunderea proprietarului pentru riscul demolării construcției este o sarcină a proprietății, constituind o răspundere obiectivă, independentă de ideea de culpă, izvorâtă din obligația de garanție și securitate privind construirea și întreținerea unui imobil. În atare situație, nu este imperios necesar pentru activarea răspunderii reglementate de dispozițiile art. 1378 C. civ., în contextul regimului general al drepturilor și obligațiilor unui proprietar diligent, ca imobilul să se fi ruinat efectiv, fiind suficient să se fi dovedit existența unei stări de pericol iminent și a unui risc major de prăbușire cauzată de lipsa de întreținere a acestuia, de natură a afecta drepturile și interesele celorlalți. Nu se poate reproșa instanței de apel că ar fi schimbat temeiul juridic al cauzei în apel. Dimpotrivă, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., calificând juridic faptele deduse judecății, a apreciat corect și în limitele dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. că în sfera de aplicare a textelor de lege invocate în acțiune sunt cuprinse și aceste obligații, a căror încălcare, ce afectează exercitarea normală a dreptului de proprietate asupra imobilului vecin, atrag răspunderea civilă delictuală a proprietarului, prejudiciul cauzat reclamantului constând în imposibilitatea de a-și valorifica drepturile asupra propriului imobil. Or, operațiunea de consolidare efectivă a imobilului constituie o formă de reparație în natură a acestui prejudiciu ce ar permite reclamantului să își exercite dreptul său de proprietate prin edificarea construcției autorizate. Municipiul București a mai susținut că nu a existat nicio ruină a edificiului și nicio desprindere a unor părți din cele două clădiri, reclamantul fiind cel vinovat de afectarea clădirilor, întrucât nu a protejat pe parcursul lucrărilor la imobilul proprietatea sa, cele două clădiri învecinate. Din acest punct de vedere Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că intervenția reclamantului a favorizat ruina edificiilor de la nr. 4 și 6, nu și situația celor de la numerele 2 și 8, ce constituie obiect material al acestei acțiuni. Pentru aceste imobile nu a reținut decât starea de pericol pe care starea lor fizică o generează, fiind într-un echilibru instabil, care se poate deteriora instantaneu și necontrolat și care reprezintă un pericol pentru vecinătăți, precum și caracterul necesar și urgent al lucrărilor de punere în siguranță la imobilele respective, pentru a putea fi permisă reluarea lucrărilor de construcție la imobilul reclamantului (de la nr. 4, str. x), statuând în sarcina pârâtului, în calitate de proprietar, obligația de a asigura clădirile respective. Or, această statuare asupra situației de fapt cu privire la pericolul generat de starea imobilelor nu poate fi reevaluată în recurs întrucât nu reprezintă o chestiune de legalitate, ci de temeinicie a hotărârii. Plecând de la această premisă, în mod corect instanța de apel nu a reținut culpa reclamantului pentru fapta proprie în ceea ce privește pericolul de demolare al imobilelor de la nr. 2 și 8, ci răspunderea pârâtului pentru neîndeplinirea obligației de securizare a acestor imobile aflate în proprietatea sa, împrejurare pe care recurentul nu a combătut-o în recurs. În consecință, față de considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul declarat împotriva deciziei și a încheierii de îndreptare eroare materială, ca nefondat.