ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 935/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 935/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 935/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la data de 19 septembrie 2012,

sub nr. x/3/2012, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe

pârâtul C., solicitând:

constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de

vânzare-cumpărare autentificată din 9 martie 2012 de către B.N.P.,

D. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub din 2

aprilie 2012 de către B.N.P., E. și, pe cale de consecință,

repunerea în situația anterioară; în cazul în care pârâtul a

înstrăinat imobilul și nu mai este posibilă repunerea în

situația anterioară, s-a solicitat a se dispune obligarea pârâtului

la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul imobilului compus din

teren și locuință astfel cum a fost evaluat în Dosarul nr.

x/303/2011, respectiv 209.493 lei construcția (47.528 euro) și

670.611 lei teren (153.258 euro), în total 880.104 lei (echivalent 200.786

euro);

pârâtului să lase în deplină proprietate și posesie imobilul

compus din teren și construcție situat în București, sectorul 6;

pârâtului la predarea tuturor bunurilor mobile astfel cum au fost identificate

prin raportul de expertiză întocmit de expertul F. în Dosarul nr.

x/303/2011, iar în caz contrar obligarea la plata contravalorii acestor bunuri

în sumă de 17.810 lei, sumă reactualizată prin aplicarea

indicelui de inflație până la data plății efective;

pârâtului la restituirea bunurilor tuturor bunurilor personale aflate în

imobil, iar în caz contrar obligarea la plata contravalorii acestora;

pârâtului la restituirea autoturismului în stare funcțională, ce a

fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul G., iar

în cazul imposibilității de predare în natură obligarea la plata

contravalorii de 1.725 lei, sumă reactualizată prin aplicarea

indicelui de inflație până la data plații efective;

pârâtului la plata de despăgubiri pentru pomii fructiferi aflați pe

rod și tăiați, pentru butucii de viță de vie

aflată pe rod și tăiată și pentru tufele de trandafiri

tăiate și;

pârâtului la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a

imobilului calculată de la data încheierii promisiunii de

vânzare-cumpărare (22 mai 2012) la zi, și obligarea pârâtului la

suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 1246 - 1247, art. 322, art. 339, art. 355,

art. 347, art. 954, art. 1206-1207, art. 1255, art. 1236, art. 1237, art. 1250,

art. 1653 - 1655, art. 1864 din N.C.C., art. 112 și art. 274 C. proc. civ.

Reclamantele și-au

precizat ulterior acțiunea, în sensul că au indicat bunurile

personale aflate în imobil, iar cu privire la cel de-al 6-lea capăt de

cerere au arătat că nu mai insistă în soluționarea lui.

Prin

sentința civilă nr. 2229 din 23 decembrie 2013, pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei B., fiind respinsă, în consecință, cererea

formulată de aceasta; a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamanta A., ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în

esență, următoarele:

Prin

promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 2012 la B.N.P., D.,

numitul H., în calitate de vânzător, s-a obligat să vândă

pârâtului C., în calitate de cumpărător, imobilul situat în

București, sector 6 compus din teren în suprafață de 437,88 mp.

și construcțiile edificate pe acesta (respectiv 8 corpuri), cu

prețul de 101.000 euro, preț din care vânzătorul a primit la

data încheierii antecontractului suma de 100.000 euro.

Ulterior,

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 34/2012 la B.N.P.,

E. a vândut pârâtului C., în calitate de cumpărător imobilul

sus-menționat, fiind achitată și diferența de preț de

1.000 euro.

Potrivit

certificatului de calitate de moștenitor din 2012, de pe urma defunctului H.

a rămas ca unică moștenitoare reclamanta A.

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei B., Tribunalul București a admis-o reținând că, în

speță, între reclamanta B. și pârât nu există un raport de

drept material care să poată fi transpus în plan procesual.

Astfel,

această reclamantă a susținut că, în cauză, calitatea

sa procesuală activă ar deriva din faptul că este fosta

soție a defunctului vânzător H. și, deși nu are calitatea

de moștenitor al acestuia, bunul care a fost vândut este bun comun.

Potrivit

dispozițiilor art. 35 alin. (2) C. fam., niciunul dintre soți nu

poate înstrăina un teren sau construcție bun comun dacă nu are

consimțământul expres al celuilalt soț.

Însă, în

cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (2) C. fam., având

în vedere că imobilul care a format obiectul

vânzării-cumpărării nu este bun comun, ci este bunul propriu al

defunctului H.; prin urmare, la înstrăinarea acestuia nu era necesar

consimțământul soției.

Potrivit

înscrisurilor depuse la dosar imobilul care a făcut obiectul

antecontractului și apoi al contractului de vânzare-cumpărare este

bunul propriu al numitului H., care l-a dobândit prin moștenite de la

tatăl său I., succesiunea înscrisurilor fiind redată în

cuprinsul celor două contracte.

Așa cum

rezultă din cartea funciară a sectorului 6 București, imobilul

care face obiectul cauzei a fost intabulat exclusiv pe numele proprietarului H.

în cotă de 1/1; prin urmare nu este vorba de un bun comun.

Calitatea de

bun propriu rezultă atât din actele menționate ca făcând dovada

proprietății în conținutul contractelor, cât și din

înscrisurile emanând de la Oficiul pentru Cadastru și Publicitate Imobiliară

sector 6 București.

Potrivit art.

25 din Legea nr. 7/1996,

înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de

opozabilitate față de terți de la data înregistrării

cererilor iar potrivit art. 30 din același act

normativ, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în

condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă

că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau

constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește

contrariul.

A

arătat tribunalul că nu poate reține o altă situație

de fapt decât cea menționată în Încheierea nr. 17114/2006 a Oficiului

pentru Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 6 București,

potrivit căreia imobilul ce formează obiectul cauzei a fost intabulat

ca fiind proprietatea exclusivă a lui H. cu titlu de moștenire

întrucât înscrierea bunului în cartea funciară are opozabilitate

față de orice altă persoană și prezumă că

imobilul este proprietatea persoanei înscrise, iar dacă un terț

contestă acest lucru are posibilitatea formulării unei acțiunii

în rectificarea cărții funciare.

O

asemenea acțiune a fost promovată de B., respectiv o cerere de

reexaminare, însă prin Încheierile nr. 538137/2011 și 1904/2012 a fost

respinsă cererea formulată.

În

ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că

acțiunea formulată de reclamanta A. nu este întemeiată pentru

următoarele considerente:

Prin probele

administrate în cauză, această reclamantă nu a făcut dovada

că cele două contracte sunt lovite de nulitate pentru lipsa cauzei

sau fraudă la lege; reclamanta nu a putut dovedi în niciun fel cauza

ilicită și imorală, sau frauda la lege la data încheierii

contractului, întrucât o simpla afirmație, în sensul că nu s-a

plătit prețul, că părțile au fost de

rea-credință, că lipsește scopul imediat sau că

intenția a fost de a se scoate din masa partajabilă imobilul, etc. nu

este suficientă pentru constatarea nulității absolute a unui act

de vânzare-cumpărare.

Reclamanta nu

a contestat consimțământul, contractul și antecontractul purtând

semnătura defunctului, deci în speță nu se pune problema lipsei

de consimțământ ca și condiție de validitate a actului.

Tribunalul a

constatat însă că susținerile reclamantei A. nu sunt probate cu

caracter de certitudine în speța dedusă judecății, întrucât

o simplă prezumție, oricât de puternică ar fi, nu este

suficientă prin ea însăși pentru admiterea acțiunii și

pentru constatarea nulității acestor acte, decât coroborată cu

alte mijloace de probă, care nu există în speța dedusă

judecății.

Persoana

fizică cu deplină capacitate de exercițiu, cum a fost și

vânzătorul H., este prezumată a avea discernământul juridic

necesar pentru încheierea actelor juridice, iar atâta vreme cât nu a fost

pusă sub interdicție are capacitatea de a contracta, întrucât

capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepția.

În concluzie,

prima instanță a apreciat că nu au fost încălcate

dispozițiile legale privind condițiile esențiale ale încheierii

actelor juridice, având în vedere că, la data încheierii actului juridic,

vânzătorul a avut în mod neechivoc discernământ, neexistând nici o

incapacitate legală sau naturală care să determine lipsa

voinței conștiente.

Tribunalul a

apreciat că cererea de chemare în judecată nu este fondată,

deoarece vânzătorul a încheiat cele două acte, iar acestea fiind acte

autentice se bucură de o prezumție de validitate, așadar,

înscrisul care prin forma și aparența sa are

înfățișarea unui înscris autentic se bucură de

prezumția că emană în realitate de la cei care figurează ca

semnatari iar, dacă i se contestă autenticitatea, cel care îl invocă

nu trebuie să facă nicio dovadă, sarcina probei trecând asupra

părții care contestă conținutul sau, adică

reclamantei.

În ceea ce

privește motivul de nulitate constând în prețul derizoriu

menționat în cele două acte, tribunalul a reținut că una

din condițiile de valabilitate a prețului este ca acesta să fie

serios, adică să nu fie derizoriu, atât de disproporționat în

raport de valoarea lucrului vândut încât practic să nu existe preț;

seriozitatea este o chestiune de fapt, care este lăsată la aprecierea

instanței. Or, în speța dedusă judecății, prețul

de 101.000 euro, menționat în antecontractul și contractul de

vânzare-cumpărare, nu poate fi apreciat drept un preț derizoriu.

Reclamanta nu

a solicitat efectuarea vreunei expertize având ca obiectiv stabilirea

prețului real al imobilului la data contractului de vânzare-cumpărare,

iar tribunalul nu poate lua în considerare evaluarea imobilului din Dosarul de

partaj nr. x/303/2011 care a presupus evaluarea imobilului la o altă

dată decât la cea la care a avut loc vânzarea-cumpărarea.

Chiar

dacă s-ar lua în considerare valoarea imobilului din acel dosar de circa

200.000 euro, prețul din antecontract și contract ar fi de

aproximativ 2 ori mai mic decât cel real, însă acest fapt nu

determină admiterea acțiunii și constatarea nulității

actului pentru preț neserios, întrucât un contract de

vânzare-cumpărare sau antecontract este valabil chiar dacă

prețul este mult inferior în raport de valoarea reală a lucrului

vândut, părțile fiind libere să determine prețul sub sau

peste valoarea lucrului; echivalența este relativă, fiind raportată

nu numai la valoarea lucrului vândut, ci și la subiectivismul

părților.

Un act de

vânzare-cumpărare ar putea fi nul pentru acest motiv dacă prețul

este atât de mic încât practic s-ar putea considera că nu există

raportat la valoarea bunului.

În speța

dedusă judecății nu există un asemenea raport, fapt

întărit și de faptul că prețul s-a încadrat în marja

orientativă de prețuri deținută de notarul public.

În ceea ce

privește susținerea că actele ar fi fost încheiate înainte de

soluționarea litigiului de partaj iar vânzarea s-a făcut înainte de

lichidarea regimului comunității, tribunalul a arătat că în

speța dedusă judecății un asemenea motiv ar putea avea

relevanță numai în ipoteza în care în urma partajului s-ar dovedi

că vânzătorul nu a fost proprietarul bunului vândut.

Pentru

considerentele care au condus la admiterea excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantei B., tribunalul a apreciat

că motivele de nulitate invocate sunt neîntemeiate, întrucât atâta timp

cât bunul care a fost promis și vândut era bunul propriu al

vânzătorului defunct, acesta îl putea vinde fără a se

aștepta rezultatul vreunui proces de partaj și fără a fi

radiată din cartea funciară notarea acestui litigiu, notare care în

nici un caz nu atrage nulitatea vânzării.

Totodată,

tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr. 5750/2012,

pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, a fost

admisă cererea de partaj formulată de B. în contradictoriu cu pârâta A.

și a fost consfințită învoiala părților cuprinsă

în actul intitulat „Tranzacție”.

Această

hotărâre judecătorească nu are nici un fel de

influență asupra prezentului litigiu, întrucât bunul care face

obiectul vânzării este bunul propriu al defunctului, iar această

hotărâre judecătorească nu este opozabilă pârâtului.

De altfel, în

dispozitivul acestei sentințe nu sunt indicate bunurile care au format

obiectul partajului, nu se precizează că imobilul care formează

obiectul cauzei a fost atribuit reclamantei A.; prin urmare hotărârea nu

poate fi pusă în aplicare.

Cu privire la

faptul că actul ar fi nul deoarece ar fi fost încheiat de avocat cu

intenția de a-și însuși bunul unui client, tribunalul a

constatat că actul nu este încheiat de avocatul Ioviță, ci de

către pârâtul-cumpărător C., iar la dosarul cauzei nu

există nicio probă din care să rezulte că cele două

înscrisuri sunt simulate prin interpunere de persoane în sensul că

adevăratul cumpărător este doamna avocat J.

Susținerile

în sensul că starea de sănătate a defunctului era gravă la

încheierea actelor și că defunctul nu a fost asistat de nicio

rudă au fost apreciate ca fiind irelevante, nefiind invocată, ca

motiv de nulitate, lipsa de discernământ; pe de altă parte, din

certificatul medico-legal psihiatric din 14 martie 2012, emis de Institutul de Medicină

Legală Mina Minovici, a rezultat că defunctul avea capacitatea

psihică de exercițiu păstrată în raport de actul de

vânzare-cumpărare.

În ceea ce

privește capetele de cerere 3 - 7, tribunalul a arătat că

acestea vor fi respinse întrucât reclamanta nu a administrat probe cu referire

la acestea, nu se cunoaște cu certitudine ce bunuri se află în

imobil, nu se poate cunoaște dacă aceste bunuri ce se solicită a

fi restituite au fost sau nu bunuri comune și nu s-a solicitat o expertiză

pentru identificarea lor.

Capătul

2 de cerere a fost respins cu motivarea că depinde integral de modalitatea

de soluționare a primului capăt de cerere, ca și capătul 7

de cerere, care este unul accesoriu față de primul capăt de

cerere.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel, în termenul legal, reclamantele A.

și B.

Prin Decizia nr.

217/A din 21 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă

A., împotriva sentinței civile nr. 2229 din 23 decembrie 2013, pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu

cu intimatul - pârât C., a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă B.

împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimatul pârât C.;

a desființat în parte și a trimis, spre rejudecare, Tribunalului

București cererea reclamantei B. cu privire la capetele 3, 4 și 5 de

cerere (având ca obiect obligarea pârâtului la predarea bunurilor comune mobile

sau la plata contravalorii lor, la restituirea bunurilor personale și la restituire

autoturismului sau la plata contravalorii lui). A păstrat soluția de

respingere a cererii formulată de reclamanta B. cu privire la capetele de

cerere nr. 1, 2 și 7.

Pentru a

decide astfel, curtea de apel a reținut că nu pot fi primite

criticile referitoare la lipsa rolului activ al instanței, constatând

că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5)

1

C. proc.

civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată (19 septembrie 2012), lipsa de rol activ al

judecătorului în a ordona probe din oficiu nu poate fi invocată de

către părți în căile de atac. În măsura în care lipsa

de rol activ se invocă nu referitor la neordonarea de probe, ci referitor

la neanalizarea (corectă) a probelor administrate sau la aplicarea

greșită a legii cu prilejul tranșării anumitor aspecte,

critica vizează temeinicia soluției, sub aspectul modului de

apreciere a probatoriului, sau legalitatea, sub aspectul modalității

de interpretare și aplicare a legii.

În ceea ce

privește faptul că tribunalul a menționat în sentință

că cererea de chemare în judecată a fost motivată ”haotic”,

curtea de apel a reținut că tribunalul nu a constatat decât că a

fost dificilă parcurgerea cererii și motivarea sentinței,

fără însă să aprecieze că nu poate fi soluționată

cauza, așa cum susține apelanta-reclamantă.

În opinia

curții de apel, indicarea de către apelantele-reclamante a textelor

legale din N.C.C. este neavenită în cauză, în condițiile în care

căsătoria dintre defunctul H. și reclamanta B. a fost desfăcută

prin divorț anterior intrării în vigoare a N.C.C., anume la data de

06 ianuarie 2012 (când a devenit irevocabilă sentința civilă nr.

8381 din 08 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sectorului

6 București), cele două convenții atacate în prezenta cauză

au fost încheiate, de asemenea, anterior intrării în vigoare a N.C.C.,

după cum și decesul lui H. și acțiunea în

instanță obiect al cauzei au intervenit anterior acestei date.

Așadar, raporturilor juridice deduse judecății, sub toate

aspectele, li se aplică dispozițiile C. civ. de la 1864, ale C. fam.,

după cum litigiul este supus V.C.P.C., față de data

formulării cererii (19 septembrie 2012), anterioară intrării în

vigoare a N.C.P.C., la data de 15 februarie 2013.

În ce

privește soluția dată de tribunal asupra cererii formulate de apelanta-reclamantă

B., fosta soție a defunctului H., curtea de apel a reținut că

tribunalul a analizat această cerere doar din perspectiva naturii

imobilului situat în București, sector 6 (compus din teren și

construcții) de bun propriu al defunctului sau, dimpotrivă, de bun

comun al foștilor soți, perspectivă care interesa exclusiv

capătul 1 de cerere (care are ca obiect declararea nulității

absolute a promisiunii de vânzare - cumpărare autentificată din 09

martie 2012 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 02

aprilie 2012 și repunerea în situația anterioară, sau

despăgubiri reprezentând echivalentul imobilului), capătul 2 de

cerere (care are ca obiect revendicarea imobilului) și capătul 7 de

cerere referitor la obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru

lipsa de folosință a imobilului de la data încheierii promisiunii de

vânzare - cumpărare.

Tribunalul nu

a analizat însă calitatea procesuală activă a reclamantei B. cu

privire la celelalte capete de cerere, respectiv capătul 3 de cerere prin

care s-a solicitat predarea bunurilor mobile existente în imobil sau plata

contravalorii lor, capătul 4 de cerere prin care s-a solicitat obligarea

pârâtului la restituirea bunurilor personale aflate în imobil sau la plata

contravalorii lor și capătul 5 de cerere, prin care s-a solicitat

obligarea pârâtului la restituirea autoturismului sau la plata contravalorii

lui.

Curtea de

apel a apreciat că este corectă soluția dată excepției

lipsei calității procesuale active a reclamantei B. în ceea ce

privește capetele 1, 2 și 7 de cerere, arătând că în raport

de obiectul pretențiilor formulate în capătul 1 de cerere, calitatea

procesuală activă revine persoanei care poate invoca faptul că

un drept sau interes legitim al său a fost vătămat prin

promisiunea de vânzare - cumpărare, ori prin contractul de vânzare -

cumpărare menționate.

În

cauză, reclamanta B. este fosta soție a defunctului vânzător H.,

căsătoria dintre aceștia fiind desfăcută la data de 06

ianuarie 2012, prin sentința civilă nr. 8381 pronunțată de

Judecătoria sectorului 6 București, devenită irevocabilă.

Așadar, căsătoria a încetat prin divorț anterior decesului

lui H., survenit la data de 22 mai 2012 și, prin urmare, reclamanta nu a

avut vocație la succesiunea acestuia.

Pe de

altă parte, imobilul în discuție este bun propriu al defunctului H.

în condițiile art. 31 lit. b) C. fam., fiind dobândit prin moștenire

de la defunctul său tată I. și în urma partajului intervenit

prin actul autentificat din 19 ianuarie 2005.

Față

de aceste considerente, în mod corect a stabilit tribunalul că reclamanta B.

nu poate invoca asupra imobilului un drept sau un interes legitim care să

fi fost vătămat prin cele două acte juridice atacate cu

acțiunea în nulitate.

În ceea ce

privește faptul că a fost invocat drept motiv de nulitate și

lipsa consimțământului soției la încheierea convențiilor,

conform art. 35 C.fam, curtea de apel a constatat că acest motiv de

nulitate se grefează pe natura juridică de bun comun a imobilului

vândut, or, neverificând-se această calitate a imobilului, reclamanta B.

nu justifică calitate procesuală activă.

În ceea ce

privește dezvoltările făcute prin cererea de apel referitor la

acest aspect, curtea de apel a reținut că apelanta-reclamantă a

susținut că au fost făcute extinderi la construcție și

au fost efectuate îmbunătățiri care au adus un spor de valoare

astfel că imobilul nu ar mai fi avut natura de bun propriu, acest fapt

fiind recunoscut de defunct prin contractul de vânzare cumpărare din 2012

atacat în prezenta cauză, în care și-a asumat obligația de

plată către reclamanta B. a dreptului de creanță astfel

rezultat în favoarea acesteia.

Însă

reclamanta nu a indicat în prezentul proces care sunt extinderile efectuate la

imobilul în discuție, pentru a se determina dacă este vorba despre o

construcție nouă alăturată, învecinată sau

suprapusă, făcând o afirmație generală că a făcut

extinderi la imobilul moștenit de fostul sau soț.

A arătat

instanța de apel că și în ipoteza în care ar exista astfel de

extinderi echivalente unor construcții noi, adăugate celor

moștenite de defunct, s-ar fi pus problema determinării regimului

juridic al acestora, în sensul dacă aceste construcții sunt

proprietatea comună a foștilor soți, proprietatea exclusivă

a reclamantei sau, dimpotrivă, tot proprietatea exclusivă a

defunctului. Această determinare ar fi implicat stabilirea

modalității în care s-au făcut aceste extinderi, anume din

mijloacele care au făcut parte din comunitatea de bunuri a foștilor

soți sau din mijloacele care sunt bunuri proprii ale vreunuia dintre

soți, și dacă a existat acordul soțului defunct, proprietar

al terenului.

Într-adevăr,

o asemenea construcție nouă edificată în timpul

căsătoriei, din mijloace bunuri comune sau din mijloace bunuri

proprii ale reclamantei B. pe terenul proprietatea exclusivă a

defunctului, dar cu acordul acestuia, ar fi devenit proprietatea exclusivă

sau comună și a reclamantei B. Însă o asemenea analiză

excede obiectului cauzei prezente, așa cum a fost fixat prin cererea de

chemare în judecată formulată.

Potrivit

art. 30 din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea

funciară s-a înscris un drept real, în condițiile acestei legi, în

folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul

ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință,

cât timp nu se dovedește contrariul.

În

acest context, era necesară obținerea de către reclamanta B. a

recunoașterii unui drept de proprietate sau coproprietate asupra vreuneia

dintre construcțiile pretins edificate cu participarea ei, care să combată

și să înfrângă situația juridică rezultată din

actele administrate în cauză și care dovedesc dreptul de proprietate

exclusivă al defunctului.

Numai

în măsura și subsidiar unei asemenea recunoașteri se putea stabili

existența, în patrimoniul reclamantei B., a unui drept ori interes

vătămate prin încheierea celor două convenții atacate în

prezenta cauză, iar aceasta numai în măsura în care aceste

convenții ar fi avut ca obiect și construcțiile proprietatea

reclamantei.

Atâta

timp cât în cele două convenții atacate în prezenta cauză

imobilul înstrăinat pârâtului figurează în forma în care se

regăsește în actul de partaj nr.

199/2005 și în

cartea funciară (care atestă ca proprietar exclusiv pe defunctul H.),

nu se poate constata că aceste convenții au avut ca obiect și

vreo pretinsă construcție nouă, care să nu fi fost

proprietatea, dobândită prin moștenire, a pârâtului și asupra

căreia reclamanta B. să aibă recunoscut un drept de proprietate

(coproprietate).

În ceea ce

privește eventualele îmbunătățiri efectuate cu participarea

reclamantei B. la imobilul bun propriu al defunctului, curtea de apel a

constatat că asemenea lucrări de îmbunătățiri nu pot

crea în beneficiul reclamantei decât, eventual, un drept de creanță,

iar nu un drept de proprietate, iar un asemenea drept, de asemenea nerecunoscut

până la acest moment și a cărui recunoaștere nu a

făcut obiectul cererii de chemare în judecată de față, nu

conferă legitimare procesuală activă în a solicita declararea

nulității celor două convenții, întrucât aceste două

convenții vizează însuși dreptul de proprietate.

Numai

acțiunea revocatorie, pauliană, poate fi promovată de titularul

unui drept de creanță împotriva unui act juridic de înstrăinare,

dar această acțiune are o individualitate distinctă de

acțiunea în declararea nulității formulată în prezenta

cauză.

În ceea ce

privește clauza din contractul de vânzare cumpărare din 2012 prin

care defunctul își asumă ”obligația de a achita doamnei Ionescu

Lenuța, din prețul încasat, contravaloarea dreptului de creanță

în eventualitatea în care instanța de judecată îl va obliga în mod

irevocabil la plata acestui drept”, instanța de apel a apreciat că nu

poate căpăta nicio consecință juridică, căci nu

se face referire la un temei al acestui drept de creanță, care

să facă legătura cu pretinsele extinderi și

îmbunătățiri efectuate de reclamantă.

În concluzie,

curtea de apel a apreciat că nu se verifică în cauză în persoana

reclamantei B. existența unui drept personal sau interes legitim care

să-i confere calitate procesuală activă în declararea

nulității celor două acte juridice; având în vedere că aceasta

nu poate invoca în persoana sa un drept de proprietate sau un alt drept real

asupra imobilului, nu se verifică legitimarea procesuală a acesteia

nici în cadrul acțiunii în revendicare și nici în cadrul

acțiunii prin care se cere despăgubirea sa pentru lipsa de

folosință a imobilului.

În

consecință, au fost respinse criticile apelantei B. privitoare la modul

în care au fost soluționate capetele 1, 2 și 7 de cerere din perspectiva

lipsei calității sale procesuale active.

Curtea de

apel a constatat însă că reclamanta B. are calitate procesuală

activă cu privire la capetele 3, 4 și 5 de cerere, în raport de

obiectul acestora.

Astfel, prin

precizările depuse de reclamantă la fila 110 dosar fond, pentru

termenul din 15 aprilie 2013, s-a arătat că la capătul 4 de

cerere se solicită bunuri personale ale reclamantei B., fiind enumerate

aceste bunuri. Or, în condițiile în care această pretenție viza

bunuri pretins personale ale reclamantei B., devine evident că aceasta are

calitate procesuală activă în a solicita restituirea lor (sau plata

contravalorii acestora).

În ceea ce

privește capetele 3 și 5 de cerere, acestea vizează restituirea

unor bunuri pretins comune ale foștilor soți, situație în care,

de asemenea, reclamanta B. are calitate procesuală activă, atâta timp

cât pretinde în persoana sa un drept de coproprietate asupra acestor bunuri

comune. Dacă aceste bunuri au fost sau nu comune, dacă au existat la

data decesului și dacă se află în posesia pârâtului sunt

chestiuni de fond, însă sub aspectul calității procesuale active

aceasta există, de vreme ce există identitate între persoana

reclamantei și pretinsul titular al dreptului de proprietate (drept de

coproprietate) asupra bunurilor a căror restituire se cere.

Pentru aceste

motive, apelul declarat de reclamanta B. a fost admis, în baza art. 296 și

297 C. proc. civ., în limitele expuse, a fost desființată, în parte,

sentința și a fost trimisă spre rejudecare, cererea reclamantei B.,

Tribunalului București cu privire la capetele 3, 4 și 5 de cerere

(având ca obiect obligarea pârâtului la predarea bunurilor comune mobile sau la

plata contravalorii lor, la restituirea bunurilor personale și la restituirea

autoturismului Dacia sau la plata contravalorii lui). A fost păstrată

soluția de respingere a cererii reclamantei B. cu privire la capetele 1, 2

și 7 de cerere.

Apelul

declarat de apelanta-reclamantă A., a fost găsit nefondat și, pe

cale de consecință, a fost respins.

Curtea de

apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată și

prin apelul declarat au fost invocate o multitudine de aspecte de fapt și

de cauze de nulitate. Au fost invocate drept motive de nulitate cauza

ilicită, dar și inexistența cauzei și cauza imorală

(în sensul că părțile ar fi urmărit fraudarea drepturilor

reclamantelor și scoaterea imobilului din masa succesorală), lipsa

scopului imediat (anume scopul urmărit nu a fost efectiv acela al

transmisiunii proprietății ci, prin încălcarea ordinii publice

precum și prin fraudarea legii, a fost acela de a scoate din masa

partajabilă imobilul), cauza este contrară bunurilor moravuri și

falsă, încălcarea și fraudarea legii (prin aceea că cele

două convenții ar fi fost încheiate înainte de soluționarea

litigiului de partaj, când acest litigiu era notat în cartea funciară,

cumpărătorul cunoscând aceste situații și fiind de

conivență cu vânzătorul), nu au fost respectate, la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, două condiții stabilite prin

promisiunea de vânzare-cumpărare, respectiv termenul finalizării

vânzării și soluționarea prealabilă a litigiului privind

partajul bunurilor comune, au fost încălcate dispozițiile imperative

ale art. 30 din V.C.C. (art. 339 din N.C.C.), fiind aplicabil principiul

"fraus omnia corrumpit" și vânzarea s-a făcut înainte de

lichidarea regimului comunității; nu s-a plătit prețul, iar

prețul stabilit în actele autentice a căror anulare o solicită

apelantele este cu mult sub evaluarea făcută în Dosarul nr.

x/303/2011 (respectiv de 880.104 lei echivalent euro 200.786).

Analizând în

primul rând motivele de nulitate invocate cu privire la cauza convențiilor

în discuție, instanța de apel a constatat că au fost invocate,

practic, toate motivele de nulitate posibile referitor la acest element al

actului juridic civil, anume inexistența cauzei, caracterul ilicit, imoral

și fals al cauzei.

Curtea de

apel a constatat că, potrivit art. 967 alin. (2) C. civ., existența

și valabilitatea cauzei contractelor este prezumată, până la

proba contrară. Din perspectiva calității reclamantei A. de

moștenitor al defunctului, aceasta nu poate invoca drept motiv de nulitate

acele împrejurări referitoare la încălcarea drepturilor fostei

soții, la lipsa consimțământului fostei soții la încheierea

convenției, la natura juridică de bun comun a imobilului vândut,

aceste aspecte putând fi valorificate numai de către persoana

beneficiară și vizată de aceste drepturi și dispoziții

legale, respectiv de fosta soție, reclamanta B. (în măsura în care

s-ar fi dovedit calitatea imobilului vândut de a fi bun comun).

Analizând mai

departe cauza, cu privire la celelalte motive de nulitate invocate de

reclamanta A., curtea de apel a constatat că în cauză, fiind vorba de

acte juridice care vizau transferul dreptului de proprietate de la

vânzătorul H. către pârât, cauza juridică este reprezentată

de prefigurarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului, în ceea ce

îl privește pe cumpărător, și de primirea prețului, în

ceea ce îl privește pe vânzător.

Niciuna din

situațiile de fapt invocate de reclamanta A. și nici probele

administrate în cauză nu răstoarnă prezumția legală de

existență și valabilitate a cauzei juridice a celor două

convenții în discuție.

În ceea ce

privește susținerea că nu s-ar fi urmărit de fapt scopul

specific vânzării, anume încasarea prețului, ci s-ar fi urmărit

doar scoaterea bunului din patrimoniul defunctului, fără însă ca

prețul să fie real, curtea de apel a constatat că această

susținere tinde în mod direct la susținerea ideii simulației

vânzării, în sensul încheierii de fapt a unei donații (a unei

înstrăinări fără existența unei contraprestații).

S-a mai susținut, în aceeași manieră, că de fapt

înstrăinarea ar fi fost făcută către avocatul J., iar nu

către pârât, ceea ce ar reprezenta tot o simulație, însă prin

interpunere de persoane.

Cu privire la

aceste susțineri, instanța de apel a reținut că ele nu se

circumscriu noțiunii de cauză falsă sau nevalabilitate a cauzei,

invocată de reclamantă, ci reprezintă cu totul altă pretenție,

anume de declarare a simulației, care nu a fost formulată ca atare în

cauză și care nu a investit instanța în mod corespunzător.

Cauza este

falsă nu atunci când părțile, în mod conștient, au

urmărit un alt scop decât cel specific convenției încheiate, ci

atunci când partea a avut o reprezentare greșită asupra scopului

urmărit, fiind așadar el însuși în eroare.

Situațiile

învederate de reclamantă nu se încadrează însă în această

ipoteză, nefiind vorba, în concepția acestora, de prefigurarea de

către defunct în mod fals a cauzei, ci de încheierea actului de vânzare cu

altă intenție decât cea declarată de părți, ceea ce

corespunde simulației.

În concluzie,

curtea de apel a constatat nefondate toate susținerile

apelantei-reclamante A. referitoare la lipsa cauzei sau nevalabilitatea cauzei

celor două convenții.

În ceea ce

privește natura bunului, s-a arătat că imobilul obiect al celor

două convenții era bunul propriu al defunctului, acesta având drept

de dispoziție necircumstanțiat asupra acestuia, nepunându-se problema

prejudicierii intereselor sau drepturilor legitime ale fostei soții; din perspectiva

fiicei, aceasta nu are drept decât asupra bunurilor existente în patrimoniul

autorului său la data decesului.

Potrivit art.

35 C. fam., consimțământul la vânzare al soțului este necesar

numai în cazul înstrăinării unui bun aflat în proprietatea

comună a soților, în cazul unui bun proprietate personală

și exclusivă, astfel că toate dezvoltările

apelantei-reclamante referitor la modul în care prin aceste două

convenții ar fi fost fraudate drepturile fostei soții sunt neavenite

în cauză.

De aceea, nu

prezintă nicio importantă că cele două convenții au

fost încheiate în timpul procesului de partaj între foștii soți, când

acest litigiu era notat în cartea funciară, cumpărătorul

cunoscând aceste situații și cumpărând deci în

cunoștință de cauză, căci aceste aspecte ar fi fost

relevante numai în măsura în care bunul ar fi fost proprietate comună

a foștilor soți, numai în acest caz punându-se problema

fraudării drepturilor fostei soții și a unei conivențe

frauduloase a defunctului și a pârâtului.

Așadar,

având în vedere natura bunului vândut de bun propriu al vânzătorului,

vânzarea nu era condiționată de acordul celuilalt soț.

Cu referire

la susținerile conform cărora vânzarea-cumpărarea

făcută în frauda dreptului de proprietate de către vânzător

cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului este un caz tipic

de nulitate, respectiv că atunci când bunurile sunt dobândite în timpul

căsătoriei actele de înstrăinare trebuie făcute numai cu

acordul celuilalt soț, instanța de apel a reținut că în

cauză ne aflam în situația unui bun care nu a fost dobândit în timpul

căsătoriei, ci este un bun propriu al defunctului pentru care nu era

necesar acordul fostei soții și nu se pune în discuție fraudarea

dreptului de proprietate al altei persoane.

În ceea ce

privește faptul că tribunalul nu a dat nici o relevanță

sentinței civile nr. 5750/2012 pronunțată de Judecătoria sectorului

6 București, sentință prin care s-a luat act de tranzacția

încheiată între reclamantele din prezentul proces referitoare la

modalitatea de partajare a bunurilor rămase de pe urma defunctului H.,

curtea de apel a apreciat corectă înlăturarea valorii probatorii a

acestei hotărâri.

Astfel, este

adevărat că această sentință a fost

pronunțată într-un dosar care a început prin a avea o natură

contencioasă între reclamantul inițial H. și pârâta B.,

însă, urmare a decesului pe parcursul judecății, a numitului H.,

calitatea acestuia în acel proces a fost preluată de reclamanta A. iar tranzacția

menționată a fost încheiată de aceasta cu mama ei, B.

Sentința

care a consfințit această tranzacție, în condițiile art. 271

- 273 C. proc. civ., nu reprezintă rezultatul tranșării de

către instanță al vreunui aspect de fapt sau de drept, pentru a se

bucura de autoritate de lucru judecat în condițiile art. 1201 C. civ. și

art. 166 C. proc. civ. sau măcar de putere de lucru judecat, ci are doar

puterea și efectele unei convenții între cele două semnatare ale

tranzacției, așadar produce efecte juridice numai față de

acestea și este inopozabilă terților, printre care se

numără și pârâtul C.

De altfel,

și ca hotărâre judecătorească, dat fiind caracterul relativ

al efectelor unui asemenea act jurisdicțional, aceasta ar fi fost inopozabilă

pârâtului, dar s-ar fi putut pune problema unei valorii probatorii a acesteia cu

privire la anumite aspecte de fapt reținute de instanță la acel

moment, în măsura în care acele rețineri ar fi făcut obiectul

deliberării instanței.

În ceea ce

privește nerespectarea termenului stabilit în promisiunea de

vânzare-cumpărare, în sensul încheierii contractului mai devreme decât se

stabilise prin antecontract, curtea de apel a constatat că nu

prezintă un motiv de nulitate deoarece termenul prevăzut în antecontract

era un termen convențional, astfel că rămânea la latitudinea

părților să-l respecte sau, dimpotrivă, să-l modifice,

conform art. 969 C. civ., neexistând nicio încălcare a vreunei

dispoziții legale sub acest aspect.

Termenul menționat

în promisiunea de vânzare-cumpărare pentru încheierea contractului nu era

o condiție, așa cum susțin apelantele, iar soluționarea

irevocabilă a dosarului de partaj nu era reglementată nici ea ca o

condiție suspensivă sau rezolutorie a încheierii contractului.

În ceea ce privește

neplata sumei de 100.000 euro drept preț sau a diferenței de 1.000 de

euro, curtea de apel a constatat că acesta nu reprezintă un motiv de

nulitate a contractului, ci ar putea interesa rezoluțiunea acestui

contract, care nu face obiectul cererii prezente.

Nu are nici

un fel de semnificație buna sau reaua credință a

părților la încheierea acestui contract, atâta timp cât ne aflăm

în prezența unor convenții prin care s-a dispus de un bun propriu al

înstrăinătorului. Buna credință interesează în cazul vânzării

unui bun al altuia sau cel mult în cazul vânzării unui bun comun.

Toate

împrejurările invocate de apelantă referitoare la situația de

după data încheierii acestor acte juridice (nepredarea și neluarea în

folosință a imobilului, nedeclararea de către defunct a

vânzării atunci când s-a prezentat expertul la imobil, luarea la

cunoștință de către reclamantă despre vânzare,

necomunicarea de către defunct și avocat a faptului

înstrăinării imobilului în timpul procesului de partaj, lipsa

accesului reclamantelor la imobil) sunt împrejurări de fapt ulterioare

încheierii celor două acte juridice și care nu pot influența

valabilitatea lor, nulitatea verificându-se în raport de situația și

condițiile legale la momentul încheierii celor două acte juridice.

A arătat

instanța de apel că nu se verifică nici cauza de nulitate referitoare

la prețul derizoriu, așa cum corect reține tribunalul,

prețul de 101.000 euro neputând fi considerat derizoriu. Faptul că în

dosarul de partaj, în condiții inopozabile pârâtului din prezenta

cauză, imobilul a fost evaluat la 200.000 euro, nu semnifică

neseriozitatea prețului de 101.000 euro.

În ce

privește caracterul fictiv, nesincer al prețului, s-a susținut

că nu s-a făcut dovada acestui caracter, prețul menționat

în contract fiind prezumat a fi real, sarcina probei contrare revenind

reclamantei, conform regulii generale.

Or,

reclamanta a invocat de fapt că nu s-a plătit prețul, aspect care,

ar fi putut interesa rezoluțiunea contractului și care nu

dovedește prin el însuși că acest preț a fost și

fictiv.

În ceea ce

privește susținerea din cererea de apel potrivit căreia

”semnăturile pe cererile formulate în fața celor doi notari publici

diferă, nu aparțin defunctului, dacă ar aparține acestuia

dovedește faptul că acesta nu mai era în stare să semneze”,

curtea de apel a constatat că nu s-a invocat ca motiv de nulitate prin

cererea de chemare în judecată lipsa semnăturii sau falsificarea

acesteia sau lipsa consimțământului vânzătorului, astfel că

aceste susțineri exced obiectului judecății: susținerea

că defunctul ”nu mai era în stare să semneze” este lipsită de

relevanță, atâta timp cât pe cele două convenții

există ca atare aplicate semnăturile defunctului, atestate ca atare

de către notarul public și care fac proba ca atare, dată fiind

natura de act autentic a acestor convenții, până la înscrierea în

fals.

Curtea de

apel a înlăturat susținerea reclamantei din cererea de apel în sensul

că ”defunctul nu a avut reprezentarea certă că actele pe care

le-a semnat au avut ca obiect transmisiunea dreptului de proprietate”,

această susținere tinzând la a pune în discuție vicierea

consimțământului, cauza de nulitate care nu a fost invocată prin

cererea de chemare în judecată, iar referitor la lipsa capacității

de a înțelege consecințele actelor juridice încheiate, aceasta

vizează discernământul, discernământ care este prezumat și

a fost confirmat prin certificatului medico-legal psihiatric din 14 martie 2012

emis de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici, reclamanta

nefăcând proba contrară în sensul lipsei de discernământ.

Pentru aceste

motive, a fost apreciată corectă soluția dată de tribunal

cererii reclamantei A. sub aspectul primului capăt de cerere; pe cale de

consecință, a fost găsită neîntemeiată cererea

acesteia de revendicare și de despăgubire pentru lipsa de

folosință.

Atâta timp

cât imobilul nu se mai afla în patrimoniul defunctului la data decesului,

acesta nu a intrat în masa succesorală și reclamanta A. nu a dobândit

niciun drept asupra acestui bun.

În ce

privește obligarea pârâtului la predarea bunurilor mobile comune și a

autoturismului Dacia, bunuri pretins comune ale defunctului și ale fostei

sale soții și asupra cărora reclamata A. ar putea pretinde un

drept de coproprietate în calitatea sa de moștenitor a defunctului, curtea

de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reținut că nu

s-a făcut dovada existenței unor asemenea bunuri în deținerea

pârâtului, astfel încât să se justifice obligarea acestuia la restituire în

natură sau prin echivalent.

Aceeași

este situația și cu bunurile proprii, nici sub acest aspect

nefăcându-se dovada deținerii de către pârât a unor bunuri personale

ale apelantei-reclamante A.

Împotriva

deciziei menționate au declarat recurs recurentele reclamante

A. și B.,

solicitând modificarea hotărârii și admiterea în tot a apelului

și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, admiterea în

totalitate a hotărârii, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în

judecată.

Prin Decizia nr.

1127 din 20 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a I a civilă, a admis recursul recurentelor și a casat decizia

atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Examinând

recursul prin prisma criticilor invocate de reclamante, Înalta Curte a

reținut că este nefondată critica referitoare la încălcarea

rolului activ de către tribunal, în realitate prin aceasta invocând

neregularități ce țin de interpretarea probelor sau a

dispozițiilor legale incidente.

În ceea ce

privește cercetarea fondului cererii de chemare în judecată de

către tribunal, s-a apreciat că în mod corect curtea de apel a

reținut că s-au analizat toate capetele de cerere.

Cu privire la

reclamanta B. s-a apreciat că, față de soluția

pronunțată, tribunalul a expus doar considerentele referitoare la

calitatea procesuală activă.

Respingerea

capetelor de cerere 2 și 7 (prin care s-a solicitat obligarea pârâtului

să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul

compus din teren și construcție situat în București, sectorul 6,

respectiv obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de

folosință a imobilului) s-a făcut în considerarea caracterului

accesoriu al acestora față de primul capăt de cerere, nemaifiind

necesară examinarea acestora, de vreme ce nu era îndeplinită condiția

premisă de desființare a celor două convenții.

Rezultă

astfel că nu este fondată critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privitoare la modul de

interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129

din același act normativ.

În ceea ce

privește criticile formulate de recurenta B. cu referire la calitatea sa

procesuală în formularea capetelor de cerere 1, 2 și 7, Înalta Curte

reține că în examinarea legalității și temeiniciei

sentinței sub aspectul calității imobilului în litigiu de a fi

bun comun ori propriu al defunctului H., curtea de apel a omis a examina

efectele sentinței civile nr. 9743 din 16 noiembrie 2001,

pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul

nr. x/2001, devenită irevocabilă, privitoare la dobândirea de

către H. și B. a dreptului de proprietate asupra unei suprafețe

de 91,47 mp de teren situat în București, sector 6, ca efect al

uzucapiunii.

Astfel,

potrivit sentinței nr. 8381 din 08 noiembrie 2011, pronunțată de

Judecătoria sectorului 6 București, devenită definitivă

și irevocabilă prin neapelare la data de 06 ianuarie 2012, B. și

H. au fost căsătoriți în perioada 08 noiembrie 1960 - 06

ianuarie 2012.

În contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 02 aprilie 2012, sentința

civilă nr. 9743 din 16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria

sectorului 6 București, este menționată în istoricul

proprietății. Această hotărâre judecătorească se

regăsește în dosarul tribunalului la filele nr. 325-326.

Cum

instanțele de fond au reținut că imobilul aflat în litigiu a

avut calitatea de bun propriu al vânzătorului, în temeiul art. 31 lit. b) C.

fam., fiind dobândit prin moștenire, iar bunurile dobândite ca efect al

prescripției achizitive de către unul dintre soți în timpul

căsătoriei nu intră în sfera de aplicare a acestei text legal,

se impune a se verifica de către instanța de fond regimul juridic al

dreptului de proprietate dobândit de H. în temeiul sentinței civile nr. 9743

din 16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6

București.

În ceea ce

privește criticile prin care recurenta-reclamantă B. a susținut

că imobilul este bun comun în considerarea autorității de lucru

judecat de care se bucură hotărârea pronunțată de

Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul nr. x/303/2011, având

ca obiect partaj de bunuri comune, Înalta Curte reține că nu pot fi

primite având în vedere că procesul de partaj a fost soluționat

printr-o tranzacția încheiată de recurentele din prezenta cauză,

care nu individualizează bunurile.

Astfel, din

sentința civilă nr. 5750 din 22 iunie 2012, pronunțată de

Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul nr. x/303/2011,

rezultă că procesul de partaj a fost finalizat printr-o

tranzacție în care se face referire la bunurile care au fost

individualizate și evaluate în proces; aceste bunuri nu se regăsesc

în concret în dispozitivul sentinței.

În plus,

părțile contractului judiciar au convenit ca toate drepturile de

proprietate și de creanță care în mod generic ar fi trebuit

să îi revină reclamantei B. să fie dobândite de A. Or, niciun

drept nu a fost stabilit în concret în favoarea reclamantei B. în procesul de

partaj.

Înalta Curte

reține, așadar, că imposibilitatea valorificării acestei

hotărâri judecătorești în cauza pendinte nu este consecința

inopozabilității acesteia față de pârât, ci a

împrejurării că prin aceasta niciun drept nu a fost stabilit în

favoarea recurentei-reclamante B.

Recurentele

au susținut fără temei că prin sentința civilă nr.

5750 din 22 iunie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6

București, s-a statuat că bunul imobil în litigiu are caracterul de

bun comun.

De asemenea,

nu se poate aprecia că prin asumarea de către intimatul-pârât a

obligației de a o despăgubi pe B., în calitate de fostă

soție a vânzătorului, ar fi probată calitatea de bun comun a

imobilului, deoarece o asemenea obligație era condiționată de

recunoașterea unui drept de către instanța învestită cu

soluționarea cererii de partaj în favoarea recurentei B.

În plus, la

data încheierii tranzacției transferul dreptului de proprietate asupra

imobilului în favoarea intimatului-pârât fusese supus formalităților

de publicitate imobiliară prin înscrierea în cartea funciară, astfel

cum rezultă din extrasul de carte funciară aflat la fila 85 din

dosarul tribunalului din care rezultă că înscrierea dreptului de

proprietate al intimatului-pârât a fost înregistrată din 03 aprilie 2012.

Așa cum

au reținut și instanțele de fond, recurenta-reclamantă B.

nu este titulara unui drept de creanță recunoscut pe care să îl

opună intimatului-pârât.

Celelalte

critici de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă B. nu se impun a

fi analizate la acest moment, în condițiile în care nu s-a stabilit

regimul juridic al dreptului de proprietate asupra suprafeței de 91,47 mp

de teren. Aceasta poate justifica legitimare procesuală activă numai

în măsura în care se dovedește că este titulară a unui

drept de proprietate comună asupra bunului imobil.

Așa cum

s-a arătat deja, un eventual drept de proprietate comună asupra

bunului imobil trebuie examinat din perspectiva naturii juridice a dreptului

dobândit prin sentința civilă nr. 9743 din 16 noiembrie 2001,

pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București.

Cu referire

la recursul formulat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte reține

că aceasta a formulat critici privitoare la greșita aplicare a legii

civile în timp, la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5750/2012,

pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, la

vocația sa concretă de a moșteni care se circumscriu motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și critici

referitoare la dovada bunurilor care exced controlului de legalitate specific

căii de atac a recursului.

În ceea ce

privește legea civilă aplicabilă Înalta Curte reține

că instanța de apel, deși a arătat explicit care sun