ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2262/2018

După deliberare, asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 19.09.2012, sub nr. x/2012, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1246 - 1247, art. 322, art. 339, art. 355, art. 347, art. 954, art. 1206-1207, art. 1255, art. 1236, art. 1237, art. 1250, art. 1653 - 1655, art. 1864 din noul C. civ., art. 112 și art. 274 C. proc. civ.

Reclamantele și-au precizat ulterior acțiunea, în sensul că au indicat bunurile personale aflate în imobil, iar cu privire la cel de-al 6-lea capăt de cerere au arătat că nu mai insistă în soluționarea lui.

Prin sentința civilă nr. 2229/23 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., fiind respinsă, în consecință, cererea formulată de aceasta; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/2012 la BNP D., numitul H., în calitate de vânzător, s-a obligat să vândă pârâtului C., în calitate de cumpărător, imobilul situat în București compus din teren în suprafață de 437,88 mp. și construcțiile edificate pe acesta (respectiv 8 corpuri), cu prețul de 101.000 euro, preț din care vânzătorul a primit la data încheierii antecontractului suma de 100.000 euro.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2012 la BNP E., H. a vândut pârâtului C., în calitate de cumpărător imobilul sus-menționat, fiind achitată și diferența de preț de 1000 euro.

Potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. x/2012, de pe urma defunctului H. a rămas ca unică moștenitoare reclamanta A.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., Tribunalul București a admis-o reținând că, în speță, între reclamanta B. și pârât nu există un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual.

Astfel, această reclamantă a susținut că, în cauză, calitatea sa procesuală activă ar deriva din faptul că este fosta soție a defunctului vânzător H. și, deși nu are calitatea de moștenitor al acestuia, bunul care a fost vândut este bun comun.

Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2) Codul familiei, niciunul dintre soți nu poate înstrăina un teren sau construcție bun comun dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.

Însă, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (2) Codul familiei, având în vedere că imobilul care a format obiectul vânzării-cumpărării nu este bun comun, ci este bunul propriu al defunctului H.; prin urmare, la înstrăinarea acestuia nu era necesar consimțământul soției.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar imobilul care a făcut obiectul antecontractului și apoi al contractului de vânzare-cumpărare este bunul propriu al numitului H., care l-a dobândit prin moștenite de la tatăl său I., succesiunea înscrisurilor fiind redată în cuprinsul celor două contracte.

Așa cum rezultă din cartea funciară nr. 59513 a sectorului 6 București, imobilul care face obiectul cauzei a fost întabulat exclusiv pe numele proprietarului H. în cotă de 1/1; prin urmare nu este vorba de un bun comun.

Calitatea de bun propriu rezultă atât din actele menționate ca făcând dovada proprietății în conținutul contractelor, cât și din înscrisurile emanând de la OCPI sector 6 București.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 7/1996, înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor iar potrivit art. 30 din același act normativ, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.

A arătat tribunalul că nu poate reține o altă situație de fapt decât cea menționată în încheierea nr. 17114/2006 a OCPI sector 6 București, potrivit căreia imobilul ce formează obiectul cauzei a fost întabulat ca fiind proprietatea exclusivă a lui H. cu titlu de moștenire întrucât înscrierea bunului în cartea funciară are opozabilitate față de orice altă persoană și prezumă că imobilul este proprietatea persoanei înscrise, iar dacă un terț contestă acest lucru are posibilitatea formulării unei acțiunii în rectificarea cărții funciare.

O asemenea acțiune a fost promovată de B., respectiv o cerere de reexaminare, însă prin încheierile nr. 538137/2011 și 1904/2012 a fost respinsă cererea formulată.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de reclamanta A. nu este întemeiată pentru următoarele considerente:

Prin probele administrate în cauză, această reclamantă nu a făcut dovada că cele două contracte sunt lovite de nulitate pentru lipsa cauzei sau fraudă la lege; reclamanta nu a putut dovedi în niciun fel cauza ilicită și imorală, sau frauda la lege la data încheierii contractului, întrucât o simpla afirmație, în sensul că nu s-a plătit prețul, că părțile au fost de rea-credință, că lipsește scopul imediat sau că intenția a fost de a se scoate din masa partajabilă imobilul, etc. nu este suficientă pentru constatarea nulității absolute a unui act de vânzare-cumpărare.

Reclamanta nu a contestat consimțământul, contractul și antecontractul purtând semnătura defunctului, deci în speță nu se pune problema lipsei de consimțământ ca și condiție de validitate a actului.

Tribunalul a constatat însă că susținerile reclamantei A. nu sunt probate cu caracter de certitudine în speța dedusă judecății, întrucât o simplă prezumție, oricât de puternică ar fi, nu este suficientă prin ea însăși pentru admiterea acțiunii și pentru constatarea nulității acestor acte, decât coroborată cu alte mijloace de probă, care nu există în speța dedusă judecății.

Persoana fizică cu deplină capacitate de exercițiu, cum a fost și vânzătorul H., este prezumată a avea discernământul juridic necesar pentru încheierea actelor juridice, iar atâta vreme cât nu a fost pusă sub interdicție are capacitatea de a contracta, întrucât capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepția.

În concluzie, prima instanță a apreciat că nu au fost încălcate dispozițiile legale privind condițiile esențiale ale încheierii actelor juridice, având în vedere că, la data încheierii actului juridic, vânzătorul a avut în mod neechivoc discernământ, neexistând nici o incapacitate legală sau naturală care să determine lipsa voinței conștiente.

Tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată nu este fondată, deoarece vânzătorul a încheiat cele două acte, iar acestea fiind acte autentice se bucură de o prezumție de validitate, așadar, înscrisul care prin forma și aparența sa are înfățișarea unui înscris autentic se bucură de prezumția că emană în realitate de la cei care figurează ca semnatari iar, dacă i se contestă autenticitatea, cel care îl invocă nu trebuie să facă nicio dovadă, sarcina probei trecând asupra părții care contestă conținutul sau, adică reclamantei.

În ceea ce privește motivul de nulitate constând în prețul derizoriu menționat în cele două acte, tribunalul a reținut că una din condițiile de valabilitate a prețului este ca acesta să fie serios, adică să nu fie derizoriu, atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut încât practic să nu existe preț; seriozitatea este o chestiune de fapt, care este lăsată la aprecierea instanței. Or, în speța dedusă judecății, prețul de 101.000 euro, menționat în antecontractul și contractul de vânzare-cumpărare, nu poate fi apreciat drept un preț derizoriu.

Reclamanta nu a solicitat efectuarea vreunei expertize având ca obiectiv stabilirea prețului real al imobilului la data contractului de vânzare-cumpărare, iar tribunalul nu poate lua în considerare evaluarea imobilului din dosarul de partaj x/2011 care a presupus evaluarea imobilului la o altă dată decât la cea la care a avut loc vânzarea-cumpărarea.

Chiar dacă s-ar lua în considerare valoarea imobilului din acel dosar de circca 200.000 euro, prețul din antecontract și contract ar fi de aproximativ 2 ori mai mic decât cel real, însă acest fapt nu determină admiterea acțiunii și constatarea nulității actului pentru preț neserios, întrucât un contract de vânzare-cumpărare sau antecontract este valabil chiar dacă prețul este mult inferior în raport de valoarea reală a lucrului vândut, părțile fiind libere să determine prețul sub sau peste valoarea lucrului; echivalența este relativă, fiind raportată nu numai la valoarea lucrului vândut, ci și la subiectivismul părților.

Un act de vânzare-cumpărare ar putea fi nul pentru acest motiv dacă prețul este atât de mic încât practic s-ar putea considera că nu există raportat la valoarea bunului.

În speța dedusă judecății nu există un asemenea raport, fapt întărit și de faptul că prețul s-a încadrat în marja orientativă de prețuri deținută de notarul public.

În ceea ce privește susținerea că actele ar fi fost încheiate înainte de soluționarea litigiului de partaj iar vânzarea s-a făcut înainte de lichidarea regimului comunității, tribunalul a arătat că în speța dedusă judecății un asemenea motiv ar putea avea relevanță numai în ipoteza în care în urma partajului s-ar dovedi că vânzătorul nu a fost proprietarul bunului vândut.

Pentru considerentele care au condus la admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B., tribunalul a apreciat că motivele de nulitate invocate sunt neîntemeiate, întrucât atâta timp cât bunul care a fost promis și vândut era bunul propriu al vânzătorului defunct, acesta îl putea vinde fără a se aștepta rezultatul vreunui proces de partaj și fără a fi radiată din cartea funciară notarea acestui litigiu, notare care în nici un caz nu atrage nulitatea vânzării.

Totodată, tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr. 5750/2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, a fost admisă cererea de partaj formulată de B. în contradictoriu cu pârâta A. și a fost consfințită învoiala părților cuprinsă în actul intitulat "Tranzacție".

Această hotărâre judecătorească nu are nici un fel de influență asupra prezentului litigiu, întrucât bunul care face obiectul vânzării este bunul propriu al defunctului, iar această hotărâre judecătorească nu este opozabilă pârâtului.

De altfel, în dispozitivul acestei sentințe nu sunt indicate bunurile care au format obiectul partajului, nu se precizează că imobilul care formează obiectul cauzei a fost atribuit reclamantei A.; prin urmare hotărârea nu poate fi pusă în aplicare.

Cu privire la faptul că actul ar fi nul deoarece ar fi fost încheiat de avocat cu intenția de a-și însuși bunul unui client, tribunalul a constatat că actul nu este încheiat de avocatul J., ci de către pârâtul-cumpărător C., iar la dosarul cauzei nu există nicio probă din care să rezulte că cele două înscrisuri sunt simulate prin interpunere de persoane în sensul că adevăratul cumpărător este doamna avocat J.

Susținerile în sensul că starea de sănătate a defunctului era gravă la încheierea actelor și că defunctul nu a fost asistat de nicio rudă au fost apreciate ca fiind irelevante, nefiind invocată, ca motiv de nulitate, lipsa de discernământ; pe de altă parte, din certificatul medico-legal psihiatric A2/12334/14.03.2012, emis de IML Mina Minovici, a rezultat că defunctul avea capacitatea psihică de exercițiu păstrată în raport de actul de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește capetele de cerere 3 - 7, tribunalul a arătat că acestea vor fi respinse întrucât reclamanta nu a administrat probe cu referire la acestea, nu se cunoaște cu certitudine ce bunuri se află în imobil, nu se poate cunoaște dacă aceste bunuri ce se solicită a fi restituite au fost sau nu bunuri comune și nu s-a solicitat o expertiză pentru identificarea lor.

Capătul 2 de cerere a fost respins cu motivarea că depinde integral de modalitatea de soluționare a primului capăt de cerere, ca și capătul 7 de cerere, care este unul accesoriu față de primul capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul legal, reclamantele A. și B.

Prin decizia nr. 217 A din 21 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 2229/23 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât C.; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă B. împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimatul pârât C.; a desființat în parte și a trimis, spre rejudecare, Tribunalului București cererea reclamantei B. cu privire la capetele 3, 4 și 5 de cerere (având ca obiect obligarea pârâtului la predarea bunurilor comune mobile sau la plata contravalorii lor, la restituirea bunurilor personale și la restituire autoturismului x sau la plata contravalorii lui). A păstrat soluția de respingere a cererii formulată de reclamanta B. cu privire la capetele de cerere nr. 1, 2 și 7.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că nu pot fi primite criticile referitoare la lipsa rolului activ al instanței, constatând că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (51) C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată (19 septembrie 2012), lipsa de rol activ al judecătorului în a ordona probe din oficiu nu poate fi invocată de către părți în căile de atac. În măsura în care lipsa de rol activ se invocă nu referitor la neordonarea de probe, ci referitor la neanalizarea (corectă) a probelor administrate sau la aplicarea greșită a legii cu prilejul tranșării anumitor aspecte, critica vizează temeinicia soluției, sub aspectul modului de apreciere a probatoriului, sau legalitatea, sub aspectul modalității de interpretare și aplicare a legii.

În ceea ce privește faptul că tribunalul a menționat în sentință că cererea de chemare în judecată a fost motivată "haotic", curtea de apel a reținut că tribunalul nu a constatat decât că a fost dificilă parcurgerea cererii și motivarea sentinței, fără însă să aprecieze că nu poate fi soluționată cauza, așa cum susține apelanta-reclamantă.

În opinia curții de apel, indicarea de către apelantele-reclamante a textelor legale din noul C. civ. este neavenită în cauză, în condițiile în care căsătoria dintre defunctul H. și reclamanta B. a fost desfăcută prin divorț anterior intrării în vigoare a noului C. civ., anume la data de 06 ianuarie 2012 (când a devenit irevocabilă sentința civilă nr. 8381/08 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București), cele două convenții atacate în prezenta cauză au fost încheiate, de asemenea, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., după cum și decesul lui H. și acțiunea în instanță obiect al cauzei au intervenit anterior acestei date. Așadar, raporturilor juridice deduse judecății, sub toate aspectele, li se aplică dispozițiile C. civ. de la 1864, ale Codului familiei, după cum litigiul este supus vechiul C. proc. civ., față de data formulării cererii (19 septembrie 2012), anterioară intrării în vigoare a noului C. proc. civ., la data de 15 februarie 2013.

În ce privește soluția dată de tribunal asupra cererii formulate de apelanta-reclamantă B., fosta soție a defunctului H., curtea de apel a reținut că tribunalul a analizat această cerere doar din perspectiva naturii imobilului situat în București, (compus din teren și construcții) de bun propriu al defunctului sau, dimpotrivă, de bun comun al foștilor soți, perspectivă care interesa exclusiv capătul 1 de cerere (care are ca obiect declararea nulității absolute a promisiunii de vânzare - cumpărare autentificată sub nr. x/09 martie 2012 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02 aprilie 2012 și repunerea în situația anterioară, sau despăgubiri reprezentând echivalentul imobilului), capătul 2 de cerere (care are ca obiect revendicarea imobilului) și capătul 7 de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului de la data încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare.

Tribunalul nu a analizat însă calitatea procesuală activă a reclamantei B. cu privire la celelalte capete de cerere, respectiv capătul 3 de cerere prin care s-a solicitat predarea bunurilor mobile existente în imobil sau plata contravalorii lor, capătul 4 de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la restituirea bunurilor personale aflate în imobil sau la plata contravalorii lor și capătul 5 de cerere, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la restituirea autoturismului X sau la plata contravalorii lui.

Curtea de apel a apreciat că este corectă soluția dată excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B. în ceea ce privește capetele 1, 2 și 7 de cerere, arătând că în raport de obiectul pretențiilor formulate în capătul 1 de cerere, calitatea procesuală activă revine persoanei care poate invoca faptul că un drept sau interes legitim al său a fost vătămat prin promisiunea de vânzare - cumpărare, ori prin contractul de vânzare - cumpărare menționate.

În cauză, reclamanta B. este fosta soție a defunctului vânzător H., căsătoria dintre aceștia fiind desfăcută la data de 06 ianuarie 2012, prin sentința civilă nr. 8381 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, devenită irevocabilă. Așadar, căsătoria a încetat prin divorț anterior decesului lui H., survenit la data de 22 mai 2012 și, prin urmare, reclamanta nu a avut vocație la succesiunea acestuia.

Pe de altă parte, imobilul în discuție este bun propriu al defunctului H. în condițiile art. 31 lit. b) Cod Familiei, fiind dobândit prin moștenire de la defunctul său tată I. și în urma partajului intervenit prin actul autentificat sub nr. x/19 ianuarie 2005.

Față de aceste considerente, în mod corect a stabilit tribunalul că reclamanta B. nu poate invoca asupra imobilului un drept sau un interes legitim care să fi fost vătămat prin cele două acte juridice atacate cu acțiunea în nulitate.

În ceea ce privește faptul că a fost invocat drept motiv de nulitate și lipsa consimțământului soției la încheierea convențiilor, conform art. 35 Codul familiei, curtea de apel a constatat că acest motiv de nulitate se grefează pe natura juridică de bun comun a imobilului vândut, or, neverificând-se această calitate a imobilului, reclamanta B. nu justifică calitate procesuală activă.

În ceea ce privește dezvoltările făcute prin cererea de apel referitor la acest aspect, curtea de apel a reținut că apelanta-reclamantă a susținut că au fost făcute extinderi la construcție și au fost efectuate îmbunătățiri care au adus un spor de valoare astfel că imobilul nu ar mai fi avut natura de bun propriu, acest fapt fiind recunoscut de defunct prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/2012 atacat în prezenta cauză, în care și-a asumat obligația de plată către reclamanta B. a dreptului de creanță astfel rezultat în favoarea acesteia.

Însă reclamanta nu a indicat în prezentul proces care sunt extinderile efectuate la imobilul în discuție, pentru a se determina dacă este vorba despre o construcție nouă alăturată, învecinată sau suprapusă, făcând o afirmație generală că a făcut extinderi la imobilul moștenit de fostul sau soț.

A arătat instanța de apel că și în ipoteza în care ar exista astfel de extinderi echivalente unor construcții noi, adăugate celor moștenite de defunct, s-ar fi pus problema determinării regimului juridic al acestora, în sensul dacă aceste construcții sunt proprietatea comună a foștilor soți, proprietatea exclusivă a reclamantei sau, dimpotrivă, tot proprietatea exclusivă a defunctului. Această determinare ar fi implicat stabilirea modalității în care s-au făcut aceste extinderi, anume din mijloacele care au făcut parte din comunitatea de bunuri a foștilor soți sau din mijloacele care sunt bunuri proprii ale vreunuia dintre soți, și dacă a existat acordul soțului defunct, proprietar al terenului.

Într-adevăr, o asemenea construcție nouă edificată în timpul căsătoriei, din mijloace bunuri comune sau din mijloace bunuri proprii ale reclamantei B. pe terenul proprietatea exclusivă a defunctului, dar cu acordul acestuia, ar fi devenit proprietatea exclusivă sau comună și a reclamantei B. Însă o asemenea analiză excede obiectului cauzei prezente, așa cum a fost fixat prin cererea de chemare în judecată formulată.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile acestei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.

În acest context, era necesară obținerea de către reclamanta B. a recunoașterii unui drept de proprietate sau coproprietate asupra vreuneia dintre construcțiile pretins edificate cu participarea ei, care să combată și să înfrângă situația juridică rezultată din actele administrate în cauză și care dovedesc dreptul de proprietate exclusivă al defunctului.

Numai în măsura și subsidiar unei asemenea recunoașteri se putea stabili existența, în patrimoniul reclamantei B., a unui drept ori interes vătămate prin încheierea celor două convenții atacate în prezenta cauză, iar aceasta numai în măsura în care aceste convenții ar fi avut ca obiect și construcțiile proprietatea reclamantei.

Atâta timp cât în cele două convenții atacate în prezenta cauză imobilul înstrăinat pârâtului figurează în forma în care se regăsește în actul de partaj nr. 199/2005 și în cartea funciară (care atestă ca proprietar exclusiv pe defunctul H.), nu se poate constata că aceste convenții au avut ca obiect și vreo pretinsă construcție nouă, care să nu fi fost proprietatea, dobândită prin moștenire, a pârâtului și asupra căreia reclamanta B. să aibă recunoscut un drept de proprietate (coproprietate).

În ceea ce privește eventualele îmbunătățiri efectuate cu participarea reclamantei B. la imobilul bun propriu al defunctului, curtea de apel a constatat că asemenea lucrări de îmbunătățiri nu pot crea în beneficiul reclamantei decât, eventual, un drept de creanță, iar nu un drept de proprietate, iar un asemenea drept, de asemenea nerecunoscut până la acest moment și a cărui recunoaștere nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată de față, nu conferă legitimare procesuală activă în a solicita declararea nulității celor două convenții, întrucât aceste două convenții vizează însuși dreptul de proprietate.

Numai acțiunea revocatorie, pauliană, poate fi promovată de titularul unui drept de creanță împotriva unui act juridic de înstrăinare, dar această acțiune are o individualitate distinctă de acțiunea în declararea nulității formulată în prezenta cauză.

În ceea ce privește clauza din contractul de vânzare cumpărare nr. x/2012 prin care defunctul își asumă "obligația de a achita doamnei B., din prețul încasat, contravaloarea dreptului de creanță în eventualitatea în care instanța de judecată îl va obliga în mod irevocabil la plata acestui drept", instanța de apel a apreciat că nu poate căpăta nicio consecință juridică, căci nu se face referire la un temei al acestui drept de creanță, care să facă legătura cu pretinsele extinderi și îmbunătățiri efectuate de reclamantă.

În concluzie, curtea de apel a apreciat că nu se verifică în cauză în persoana reclamantei B. existența unui drept personal sau interes legitim care să-i confere calitate procesuală activă în declararea nulității celor două acte juridice; având în vedere că aceasta nu poate invoca în persoana sa un drept de proprietate sau un alt drept real asupra imobilului, nu se verifică legitimarea procesuală a acesteia nici în cadrul acțiunii în revendicare și nici în cadrul acțiunii prin care se cere despăgubirea sa pentru lipsa de folosință a imobilului.

În consecință, au fost respinse criticile apelantei B. privitoare la modul în care au fost soluționate capetele 1, 2 și 7 de cerere din perspectiva lipsei calității sale procesuale active.

Curtea de apel a constatat însă că reclamanta B. are calitate procesuală activă cu privire la capetele 3, 4 și 5 de cerere, în raport de obiectul acestora.

Astfel, prin precizările depuse de reclamantă la fila 110 dosar fond, pentru termenul din 15 aprilie 2013, s-a arătat că la capătul 4 de cerere se solicită bunuri personale ale reclamantei B., fiind enumerate aceste bunuri. Or, în condițiile în care această pretenție viza bunuri pretins personale ale reclamantei B., devine evident că aceasta are calitate procesuală activă în a solicita restituirea lor (sau plata contravalorii acestora).

În ceea ce privește capetele 3 și 5 de cerere, acestea vizează restituirea unor bunuri pretins comune ale foștilor soți, situație în care, de asemenea, reclamanta B. are calitate procesuală activă, atâta timp cât pretinde în persoana sa un drept de coproprietate asupra acestor bunuri comune. Dacă aceste bunuri au fost sau nu comune, dacă au existat la data decesului și dacă se află în posesia pârâtului sunt chestiuni de fond, însă sub aspectul calității procesuale active aceasta există, de vreme ce există identitate între persoana reclamantei și pretinsul titular al dreptului de proprietate (drept de coproprietate) asupra bunurilor a căror restituire se cere.

Pentru aceste motive, apelul declarat de reclamanta B. a fost admis, în baza art. 296 și 297 C. proc. civ., în limitele expuse, a fost desființată, în parte, sentința și a fost trimisă spre rejudecare, cererea reclamantei B., Tribunalului București cu privire la capetele 3, 4 și 5 de cerere (având ca obiect obligarea pârâtului la predarea bunurilor comune mobile sau la plata contravalorii lor, la restituirea bunurilor personale și la restituirea autoturismului X sau la plata contravalorii lui). A fost păstrată soluția de respingere a cererii reclamantei B. cu privire la capetele 1, 2 și 7 de cerere.

Apelul declarat de apelanta-reclamantă A., a fost găsit nefondat și, pe cale de consecință, a fost respins.

Analizând în primul rând motivele de nulitate invocate cu privire la cauza convențiilor în discuție, instanța de apel a constatat că au fost invocate, practic, toate motivele de nulitate posibile referitor la acest element al actului juridic civil, anume inexistența cauzei, caracterul ilicit, imoral și fals al cauzei.

Curtea de apel a constatat că, potrivit art. 967 alin. (2) C. civ., existența și valabilitatea cauzei contractelor este prezumată, până la proba contrară. Din perspectiva calității reclamantei A. de moștenitor al defunctului, aceasta nu poate invoca drept motiv de nulitate acele împrejurări referitoare la încălcarea drepturilor fostei soții, la lipsa consimțământului fostei soții la încheierea convenției, la natura juridică de bun comun a imobilului vândut, aceste aspecte putând fi valorificate numai de către persoana beneficiară și vizată de aceste drepturi și dispoziții legale, respectiv de fosta soție, reclamanta B. (în măsura în care s-ar fi dovedit calitatea imobilului vândut de a fi bun comun).

Analizând mai departe cauza, cu privire la celelalte motive de nulitate invocate de reclamanta A., curtea de apel a constatat că în cauză, fiind vorba de acte juridice care vizau transferul dreptului de proprietate de la vânzătorul H. către pârât, cauza juridică este reprezentată de prefigurarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului, în ceea ce îl privește pe cumpărător, și de primirea prețului, în ceea ce îl privește pe vânzător.

Niciuna din situațiile de fapt invocate de reclamanta A. și nici probele administrate în cauză nu răstoarnă prezumția legală de existență și valabilitate a cauzei juridice a celor două convenții în discuție.

În ceea ce privește susținerea că nu s-ar fi urmărit de fapt scopul specific vânzării, anume încasarea prețului, ci s-ar fi urmărit doar scoaterea bunului din patrimoniul defunctului, fără însă ca prețul să fie real, curtea de apel a constatat că această susținere tinde în mod direct la susținerea ideii simulației vânzării, în sensul încheierii de fapt a unei donații (a unei înstrăinări fără existența unei contraprestații). S-a mai susținut, în aceeași manieră, că de fapt înstrăinarea ar fi fost făcută către avocatul J., iar nu către pârât, ceea ce ar reprezenta tot o simulație, însă prin interpunere de persoane.

Cu privire la aceste susțineri, instanța de apel a reținut că ele nu se circumscriu noțiunii de cauză falsă sau nevalabilitate a cauzei, invocată de reclamantă, ci reprezintă cu totul altă pretenție, anume de declarare a simulației, care nu a fost formulată ca atare în cauză și care nu a investit instanța în mod corespunzător.

În concluzie, curtea de apel a constatat nefondate toate susținerile apelantei-reclamante A. referitoare la lipsa cauzei sau nevalabilitatea cauzei celor două convenții.

În ceea ce privește natura bunului, s-a arătat că imobilul obiect al celor două convenții era bunul propriu al defunctului, acesta având drept de dispoziție necircumstanțiat asupra acestuia, nepunându-se problema prejudicierii intereselor sau drepturilor legitime ale fostei soții; din perspectiva fiicei, aceasta nu are drept decât asupra bunurilor existente în patrimoniul autorului său la data decesului.

De aceea, nu prezintă nicio importantă că cele două convenții au fost încheiate în timpul procesului de partaj între foștii soți, când acest litigiu era notat în cartea funciară, cumpărătorul cunoscând aceste situații și cumpărând deci în cunoștință de cauză, căci aceste aspecte ar fi fost relevante numai în măsura în care bunul ar fi fost proprietate comună a foștilor soți, numai în acest caz punându-se problema fraudării drepturilor fostei soții și a unei conivențe frauduloase a defunctului și a pârâtului.

Așadar, având în vedere natura bunului vândut de bun propriu al vânzătorului, vânzarea nu era condiționată de acordul celuilalt soț.

În ceea ce privește faptul că tribunalul nu a dat nici o relevanță sentinței civile nr. 5750/2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, sentință prin care s-a luat act de tranzacția încheiată între reclamantele din prezentul proces referitoare la modalitatea de partajare a bunurilor rămase de pe urma defunctului H., curtea de apel a apreciat corectă înlăturarea valorii probatorii a acestei hotărâri.

Astfel, este adevărat că această sentință a fost pronunțată într-un dosar care a început prin a avea o natură contencioasă între reclamantul inițial H. și pârâta B., însă, urmare a decesului pe parcursul judecății, a numitului H., calitatea acestuia în acel proces a fost preluată de reclamanta A. iar tranzacția menționată a fost încheiată de aceasta cu mama ei, B.

Sentința care a consfințit această tranzacție, în condițiile art. 271 - 273 C. proc. civ., nu reprezintă rezultatul tranșării de către instanță al vreunui aspect de fapt sau de drept, pentru a se bucura de autoritate de lucru judecat în condițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ. sau măcar de putere de lucru judecat, ci are doar puterea și efectele unei convenții între cele două semnatare ale tranzacției, așadar produce efecte juridice numai față de acestea și este inopozabilă terților, printre care se numără și pârâtul C.

În ceea ce privește nerespectarea termenului stabilit în promisiunea de vânzare-cumpărare, în sensul încheierii contractului mai devreme decât se stabilise prin antecontract, curtea de apel a constatat că nu prezintă un motiv de nulitate deoarece termenul prevăzut în antecontract era un termen convențional, astfel că rămânea la latitudinea părților să-l respecte sau, dimpotrivă, să-l modifice, conform art. 969 C. civ., neexistând nicio încălcare a vreunei dispoziții legale sub acest aspect.

Termenul menționat în promisiunea de vânzare-cumpărare pentru încheierea contractului nu era o condiție, așa cum susțin apelantele, iar soluționarea irevocabilă a dosarului de partaj nu era reglementată nici ea ca o condiție suspensivă sau rezolutorie a încheierii contractului.

În ceea ce privește neplata sumei de 100.000 euro drept preț sau a diferenței de 1000 de euro, curtea de apel a constatat că acesta nu reprezintă un motiv de nulitate a contractului, ci ar putea interesa rezoluțiunea acestui contract, care nu face obiectul cererii prezente.

A arătat instanța de apel că nu se verifică nici cauza de nulitate referitoare la prețul derizoriu, așa cum corect reține tribunalul, prețul de 101.000 euro neputând fi considerat derizoriu. Faptul că în dosarul de partaj, în condiții inopozabile pârâtului din prezenta cauză, imobilul a fost evaluat la 200.000 euro, nu semnifică neseriozitatea prețului de 101.000 euro.

În ce privește caracterul fictiv, nesincer al prețului, s-a susținut că nu s-a făcut dovada acestui caracter, prețul menționat în contract fiind prezumat a fi real, sarcina probei contrare revenind reclamantei, conform regulii generale.

Or, reclamanta a invocat de fapt că nu s-a plătit prețul, aspect care, ar fi putut interesa rezoluțiunea contractului și care nu dovedește prin el însuși că acest preț a fost și fictiv.

În ceea ce privește susținerea din cererea de apel potrivit căreia "semnăturile pe cererile formulate în fața celor doi notari publici diferă, nu aparțin defunctului, dacă ar aparține acestuia dovedește faptul că acesta nu mai era în stare să semneze", curtea de apel a constatat că nu s-a invocat ca motiv de nulitate prin cererea de chemare în judecată lipsa semnăturii sau falsificarea acesteia sau lipsa consimțământului vânzătorului, astfel că aceste susțineri exced obiectului judecății: susținerea că defunctul "nu mai era în stare să semneze" este lipsită de relevanță, atâta timp cât pe cele două convenții există ca atare aplicate semnăturile defunctului, atestate ca atare de către notarul public și care fac proba ca atare, dată fiind natura de act autentic a acestor convenții, până la înscrierea în fals.

Pentru aceste motive, a fost apreciată corectă soluția dată de tribunal cererii reclamantei A. sub aspectul primului capăt de cerere; pe cale de consecință, a fost găsită neîntemeiată cererea acesteia de revendicare și de despăgubire pentru lipsa de folosință.

Atâta timp cât imobilul nu se mai afla în patrimoniul defunctului la data decesului, acesta nu a intrat în masa succesorală și reclamanta A. nu a dobândit niciun drept asupra acestui bun.

În ce privește obligarea pârâtului la predarea bunurilor mobile comune și a autoturismului X, bunuri pretins comune ale defunctului și ale fostei sale soții și asupra cărora reclamata A. ar putea pretinde un drept de coproprietate în calitatea sa de moștenitor a defunctului, curtea de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada existenței unor asemenea bunuri în deținerea pârâtului, astfel încât să se justifice obligarea acestuia la restituire în natură sau prin echivalent.

Aceeași este situația și cu bunurile proprii, nici sub acest aspect nefăcându-se dovada deținerii de către pârât a unor bunuri personale ale apelantei-reclamante A.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs recurentele reclamante A. și B., solicitând modificarea hotărârii și admiterea în tot a apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, admiterea în totalitate a hotărârii, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 1127/20.05.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I a civilă a admis recursul recurentelor și a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a reținut că este nefondată critica referitoare la încălcarea rolului activ de către tribunal, în realitate prin aceasta invocând neregularități ce țin de interpretarea probelor sau a dispozițiilor legale incidente.

În ceea ce privește cercetarea fondului cererii de chemare în judecată de către tribunal, s-a apreciat că în mod corect curtea de apel a reținut că s-au analizat toate capetele de cerere.

Cu privire la reclamanta B. s-a apreciat că, față de soluția pronunțată, tribunalul a expus doar considerentele referitoare la calitatea procesuală activă.

Respingerea capetelor de cerere 2 și 7 (prin care s-a solicitat obligarea pârâtului să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție situat în București, respectiv obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului) s-a făcut în considerarea caracterului accesoriu al acestora față de primul capăt de cerere, nemaifiind necesară examinarea acestora, de vreme ce nu era îndeplinită condiția premisă de desființare a celor două convenții.

Rezultă astfel că nu este fondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privitoare la modul de interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 din același act normativ.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta B. cu referire la calitatea sa procesuală în formularea capetelor de cerere 1, 2 și 7, Înalta Curte reține că în examinarea legalității și temeiniciei sentinței sub aspectul calității imobilului în litigiu de a fi bun comun ori propriu al defunctului H., curtea de apel a omis a examina efectele sentinței civile nr. 9743/16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în dosarul nr. x/2001, devenită irevocabilă, privitoare la dobândirea de către H. și K. a dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 91,47 mp de teren situat în București, ca efect al uzucapiunii.

Astfel, potrivit sentinței nr. 8381/08 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, devenită definitivă și irevocabilă prin neapelare la data de 06 ianuarie 2012, B. și H. au fost căsătoriți în perioada 08 noiembrie 1960 - 06 ianuarie 2012.

În contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02 aprilie 2012, sentința civilă nr. 9743/16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, este menționată în istoricul proprietății. Această hotărâre judecătorească se regăsește în dosarul tribunalului.

Cum instanțele de fond au reținut că imobilul aflat în litigiu a avut calitatea de bun propriu al vânzătorului, în temeiul art. 31 lit. b) din Codul familiei, fiind dobândit prin moștenire, iar bunurile dobândite ca efect al prescripției achizitive de către unul dintre soți în timpul căsătoriei nu intră în sfera de aplicare a acestei text legal, se impune a se verifica de către instanța de fond regimul juridic al dreptului de proprietate dobândit de H. în temeiul sentinței civile nr. 9743/16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București.

În ceea ce privește criticile prin care recurenta-reclamantă B. a susținut că imobilul este bun comun în considerarea autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în dosarul nr. x/2011, având ca obiect partaj de bunuri comune, Înalta Curte reține că nu pot fi primite având în vedere că procesul de partaj a fost soluționat printr-o tranzacția încheiată de recurentele din prezenta cauză, care nu individualizează bunurile.

Astfel, din sentința civilă nr. 5750/22 iunie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în dosarul nr. x/2011, rezultă că procesul de partaj a fost finalizat printr-o tranzacție în care se face referire la bunurile care au fost individualizate și evaluate în proces; aceste bunuri nu se regăsesc în concret în dispozitivul sentinței.

În plus, părțile contractului judiciar au convenit ca toate drepturile de proprietate și de creanță care în mod generic ar fi trebuit să îi revină reclamantei B. să fie dobândite de A. Or, niciun drept nu a fost stabilit în concret în favoarea reclamantei B. în procesul de partaj.

Înalta Curte reține, așadar, că imposibilitatea valorificării acestei hotărâri judecătorești în cauza pendinte nu este consecința inopozabilității acesteia față de pârât, ci a împrejurării că prin aceasta niciun drept nu a fost stabilit în favoarea recurentei-reclamante B.

Recurentele au susținut fără temei că prin sentința civilă nr. 5750/22 iunie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, s-a statuat că bunul imobil în litigiu are caracterul de bun comun.

De asemenea, nu se poate aprecia că prin asumarea de către intimatul-pârât a obligației de a o despăgubi pe B., în calitate de fostă soție a vânzătorului, ar fi probată calitatea de bun comun a imobilului, deoarece o asemenea obligație era condiționată de recunoașterea unui drept de către instanța învestită cu soluționarea cererii de partaj în favoarea recurentei B.

În plus, la data încheierii tranzacției transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea intimatului-pârât fusese supus formalităților de publicitate imobiliară prin înscrierea în cartea funciară, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară aflat din dosarul tribunalului din care rezultă că înscrierea dreptului de proprietate al intimatului-pârât a fost înregistrată sub nr. x/03 aprilie 2012.

Așa cum au reținut și instanțele de fond, recurenta-reclamantă B. nu este titulara unui drept de creanță recunoscut pe care să îl opună intimatului-pârât.

Celelalte critici de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă B. nu se impun a fi analizate la acest moment, în condițiile în care nu s-a stabilit regimul juridic al dreptului de proprietate asupra suprafeței de 91,47 mp de teren. Aceasta poate justifica legitimare procesuală activă numai în măsura în care se dovedește că este titulară a unui drept de proprietate comună asupra bunului imobil.

Așa cum s-a arătat deja, un eventual drept de proprietate comună asupra bunului imobil trebuie examinat din perspectiva naturii juridice a dreptului dobândit prin sentința civilă nr. 9743/16 noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București.

Cu referire la recursul formulat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte reține că aceasta a formulat critici privitoare la greșita aplicare a legii civile în timp, la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5750/2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, la vocația sa concretă de a moșteni care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și critici referitoare la dovada bunurilor care exced controlului de legalitate specific căii de atac a recursului.

În ceea ce privește legea civilă aplicabilă Înalta Curte reține că instanța de apel, deși a arătat explicit care sunt momentele de referință pentru aplicarea legii în timp a conchis în mod greșit că noul C. civ. nu este aplicabil în cauză.

Astfel, în opinia curții de apel, indicarea de către apelantele-reclamante a textelor legale din noul C. civ. este neavenită în cauză, în condițiile în care căsătoria dintre defunctul H. și reclamanta B. s-a desfăcut prin divorț anterior intrării în vigoare a noului C. civ., anume la data de 06 ianuarie 2012 (când a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 8381/08 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București), cele două convenții atacate în prezenta cauză au fost încheiate, de asemenea, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., după cum și decesul lui H. și acțiunea în instanță obiect al cauzei au intervenit anterior acestei date. Așadar, raporturilor juridice deduse judecății, sub toate aspectele, li se aplică dispozițiile C. civ. de la 1864, ale Codului familiei, după cum litigiul este supus vechiul C. proc. civ., față de data formulării cererii (19 septembrie 2012), anterioară intrării în vigoare a noului C. proc. civ., la data de 15 februarie 2013.

Însă, noul C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 a intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011, iar cele două acte juridice a căror nulitate s-a solicitat au fost încheiate ulterior acestei date, respectiv la 09 martie 2012 și 02 aprilie 2012. Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., legea civilă aplicabilă acestora este reprezentată de noul C. civ.

Se constată astfel că în mod greșit instanța de apel a cercetat motivele de nulitate invocate de apelanta-reclamantă A. prin raportare la C. civ. din 1864.

Deși aplicarea legii se circumscrie aspectelor de legalitate specifice căii de a recursului în situația particulară a speței, dată de necesitatea verificării regimului juridic al bunului imobil în condițiile existenței unei hotărâri judecătorești care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 91,47 mp din imobil prin uzucapiune de către defunctul H. în timpul căsătoriei cu recurenta-reclamantă B., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., admițând recursul în limitele expuse, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe de apel, celelalte critici de nelegalitate nemaimpunându-se a fi analizate.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 100A/10.02.2017, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinței nr. 2229/23.12.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la primul motiv de apel astfel cum a fost formulat și dezvoltat din examinarea deciziei nr. 1127 din 20 mai 2016 (pag. 28 - 29) rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat această critică, atunci când a reținut că "Astfel, Curtea de apel a reținut în mod corect că nu se circumscrie principiului rolului activ al judecătorului critica prin care se invoca neregularități privind interpretarea probelor sau a dispozițiilor legale incidente".

Din acest motiv, fiind incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se va reține implicit că acest motiv este nefondat.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel astfel cum a fost formulat și dezvoltat.

Din examinarea transcrierii înregistrării din ședința publică din 16.12.2013 aflată la dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel București, nu rezulta cele susținute de către apelantele reclamante motiv pentru care se va respinge această critică ca nefondată.

Referitor la cel de-al treilea și al cincilea motiv de apel, astfel cum au fost formulate și dezvoltate criticile sunt nefondate pentru următoarele argumente.

Din examinarea sentinței apelate rezultă că instanța de fond a respins capetele 3 - 7 din cererea de chemare în judecată pentru că reclamanta nu a administrat nici un fel de probă pe aceste capete de cerere și că nu s-a putut stabili cu certitudine ce bunuri se află în imobil și nici nu s-a stabilit că sunt bunuri comune.

Din examinarea lucrărilor dosarului nr. x/2012 al Tribunalului București, secția a IV a civilă, filele 68 - 82 rezultă că s-au depus la dosar expertiza bunuri mobile administrate în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Sectorului 6 București în care părți au fost reclamanta B. iar pârât a fost H. Din examinarea interogatoriului luat de către reclamanta pârâtului C. rezultă că acesta a cunoscut că bunurile mobile ce au format obiectul dosarului de partaj nr. x/2011 se aflau în imobil (răspuns întrebare nr. 12) și că după decesul numitului H. în imobil nu s-au mai aflat bunurile mobile precizate în cererea de chemare în judecată ce a format dosarul nr. x/2011(răspuns întrebarea nr. 17).

În afară de aceste probe la dosar nu exista date prin care să se fi făcut dovada că bunurile mobile sunt în posesia pârâtului.

Cât privește pretinsa extindere și sporul de valoare, Curtea constată că nu există o probă la dosar prin care să se fi extins construcția, iar în ce privește sporul de valoare al imobilului nu se putea datora existenței relația de căsătorie.

În concluzie critica este nefondată.

Referitor la cel de al patrulea motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, critica este nefondată pentru următoarele argumente: Este de observat, din examinarea modului de formulare a motivelor cererii de chem