ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1127/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1127/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1127/2016

Deliberând,

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, la data de 19 septembrie 2012, sub nr. x/3/2012,

reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C.,

solicitând:

constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de

vânzare-cumpărare autentificată din 9 martie 2012 de către B.N.P.,

D. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 aprilie 2012

de către B.N.P., E. și, pe cale de consecință, repunerea în

situația anterioară; în cazul în care pârâtul a înstrăinat

imobilul și nu mai este posibilă repunerea în situația

anterioară, s-a solicitat a se dispune obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor reprezentând echivalentul imobilului compus din teren

și locuință astfel cum a fost evaluat în Dosarul nr. x/303/2011,

respectiv 209.493 lei construcția (47.528 euro) și 670.611 lei teren

(153.258 euro), în total 880.104 lei (echivalent 200.786 euro);

să lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din

teren și construcție situat în București, sectorul 6;

la predarea tuturor bunurilor mobile astfel cum au fost identificate prin

raportul de expertiză întocmit de expertul F. în Dosarul nr. x/303/2011,

iar în caz contrar obligarea la plata contravalorii acestor bunuri în sumă

de 17.810 lei, sumă reactualizată prin aplicarea indicelui de

inflație până la data plății efective;

la restituirea bunurilor tuturor bunurilor personale aflate în imobil, iar în

caz contrar obligarea la plata contravalorii acestora;

la restituirea autoturismului în stare funcțională, ce a fost

identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul G., iar în

cazul imposibilității de predare în natură obligarea la plata

contravalorii de 1.725 lei, sumă reactualizată prin aplicarea indicelui

de inflație până la data plații efective;

la plata de despăgubiri pentru pomii fructiferi aflați pe rod și

tăiați, pentru butucii de viță de vie aflată pe rod

și tăiată și pentru tufele de trandafiri tăiate

și;

la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului

calculată de la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare (22

mai 2012) la zi, și obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de

judecată.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 1246 - 1247, art. 322, art. 339, art. 355,

art. 347, art. 954, art. 1206-1207, art. 1255, art. 1236, art. 1237, art. 1250,

art. 1653 - 1655, art. 1864 din N.C.C., art. 112 și art. 274 C. proc. civ.

Reclamantele și-au

precizat ulterior acțiunea, în sensul că au indicat bunurile

personale aflate în imobil, iar cu privire la cel de-al 6-lea capăt de

cerere au arătat că nu mai insistă în soluționarea lui.

Prin

sentința civilă nr. 2229 din 23 decembrie 2013, pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei B., fiind respinsă, în consecință, cererea

formulată de aceasta; a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamanta A., ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în

esență, următoarele:

Prin

promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 2012 la B.N.P., D.,

numitul H., în calitate de vânzător, s-a obligat să vândă

pârâtului C., în calitate de cumpărător, imobilul situat în

București, sector 6 compus din teren în suprafață de 437,88 mp

și construcțiile edificate pe acesta (respectiv 8 corpuri), cu

prețul de 101.000 euro, preț din care vânzătorul a primit la

data încheierii antecontractului suma de 100.000 euro.

Ulterior,

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2012 la B.N.P., E., H.

a vândut pârâtului C., în calitate de cumpărător imobilul

sus-menționat, fiind achitată și diferența de preț de

1.000 euro.

Potrivit

certificatului de calitate de moștenitor din 2012, de pe urma defunctului H.

a rămas ca unică moștenitoare reclamanta A.

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei B., Tribunalul București a admis-o reținând că, în

speță, între reclamanta B. și pârât nu există un raport de

drept material care să poată fi transpus în plan procesual.

Astfel,

această reclamantă a susținut că, în cauză, calitatea

sa procesuală activă ar deriva din faptul că este fosta

soție a defunctului vânzător H. și, deși nu are calitatea

de moștenitor al acestuia, bunul care a fost vândut este bun comun.

Potrivit

dispozițiilor art. 35 alin. (2) C. fam., niciunul dintre soți nu

poate înstrăina un teren sau construcție bun comun dacă nu are

consimțământul expres al celuilalt soț.

Însă, în

cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (2) C. fam., având

în vedere că imobilul care a format obiectul

vânzării-cumpărării nu este bun comun, ci este bunul propriu al

defunctului H.; prin urmare, la înstrăinarea acestuia nu era necesar

consimțământul soției.

Potrivit

înscrisurilor depuse la dosar imobilul care a făcut obiectul

antecontractului și apoi al contractului de vânzare-cumpărare este

bunul propriu al numitului H., care l-a dobândit prin moștenite de la

tatăl său I., succesiunea înscrisurilor fiind redată în

cuprinsul celor două contracte.

Așa cum

rezultă din C.F. a sectorului 6 București, imobilul care face

obiectul cauzei a fost intabulat exclusiv pe numele proprietarului H. în

cotă de 1/1; prin urmare nu este vorba de un bun comun.

Calitatea de

bun propriu rezultă atât din actele menționate ca făcând dovada

proprietății în conținutul contractelor, cât și din

înscrisurile emanând de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară

sector 6 București.

Potrivit art.

25 din Legea nr. 7/1996,

înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de

opozabilitate față de terți de la data înregistrării

cererilor iar potrivit art. 30 din același act

normativ, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în

condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă

că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau

constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește

contrariul.

A

arătat tribunalul că nu poate reține o altă situație

de fapt decât cea menționată în Încheierea nr. 17114/2006 a Oficiului

de Cadastru și Pubicitate Imobiliară sector 6 București,

potrivit căreia imobilul ce formează obiectul cauzei a fost intabulat

ca fiind proprietatea exclusivă a lui H. cu titlu de moștenire

întrucât înscrierea bunului în cartea funciară are opozabilitate

față de orice altă persoană și prezumă că

imobilul este proprietatea persoanei înscrise, iar dacă un terț

contestă acest lucru are posibilitatea formulării unei acțiunii

în rectificarea cărții funciare.

O

asemenea acțiune a fost promovată de Ionescu Lenuța, respectiv o

cerere de reexaminare, însă prin Încheierile nr. 538137/2011 și nr. 1904/2012

a fost respinsă cererea formulată.

În

ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că

acțiunea formulată de reclamanta A. nu este întemeiată pentru

următoarele considerente:

Prin probele

administrate în cauză, această reclamantă nu a făcut dovada

că cele două contracte sunt lovite de nulitate pentru lipsa cauzei

sau fraudă la lege; reclamanta nu a putut dovedi în niciun fel cauza

ilicită și imorală, sau frauda la lege la data încheierii

contractului, întrucât o simpla afirmație, în sensul că nu s-a

plătit prețul, că părțile au fost de

rea-credință, că lipsește scopul imediat sau că

intenția a fost de a se scoate din masa partajabilă imobilul, etc. nu

este suficientă pentru constatarea nulității absolute a unui act

de vânzare-cumpărare.

Reclamanta nu

a contestat consimțământul, contractul și antecontractul purtând

semnătura defunctului, deci în speță nu se pune problema lipsei

de consimțământ ca și condiție de validitate a actului.

Tribunalul a

constatat însă că susținerile reclamantei A. nu sunt probate cu

caracter de certitudine în speța dedusă judecății, întrucât

o simplă prezumție, oricât de puternică ar fi, nu este

suficientă prin ea însăși pentru admiterea acțiunii și

pentru constatarea nulității acestor acte, decât coroborată cu

alte mijloace de probă, care nu există în speța dedusă

judecății.

Cauza este

acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul

urmărit la încheierea unui asemenea act, iar pentru a fi valabilă

cauza trebuie să existe, să fie reală și să fie

licită și morală.

Persoana

fizică cu deplină capacitate de exercițiu, cum a fost și

vânzătorul H., este prezumată a avea discernământul juridic

necesar pentru încheierea actelor juridice, iar atâta vreme cât nu a fost

pusă sub interdicție are capacitatea de a contracta, întrucât

capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepția.

În concluzie,

prima instanță a apreciat că nu au fost încălcate

dispozițiile legale privind condițiile esențiale ale încheierii

actelor juridice, având în vedere că, la data încheierii actului juridic,

vânzătorul a avut în mod neechivoc discernământ, neexistând nici o

incapacitate legală sau naturală care să determine lipsa voinței

conștiente.

Tribunalul a

apreciat că cererea de chemare în judecată nu este fondată,

deoarece vânzătorul a încheiat cele două acte, iar acestea fiind acte

autentice se bucură de o prezumție de validitate, așadar,

înscrisul care prin forma și aparența sa are

înfățișarea unui înscris autentic se bucură de

prezumția că emană în realitate de la cei care figurează ca

semnatari iar, dacă i se contestă autenticitatea, cel care îl

invocă nu trebuie să facă nicio dovadă, sarcina probei

trecând asupra părții care contestă conținutul sau,

adică reclamantei.

În ceea ce

privește motivul de nulitate constând în prețul derizoriu

menționat în cele două acte, tribunalul a reținut că una

din condițiile de valabilitate a prețului este ca acesta să fie

serios, adică să nu fie derizoriu, atât de disproporționat în

raport de valoarea lucrului vândut încât practic să nu existe preț;

seriozitatea este o chestiune de fapt, care este lăsată la aprecierea

instanței. Or, în speța dedusă judecății, prețul

de 101.000 euro, menționat în antecontractul și contractul de vânzare-cumpărare,

nu poate fi apreciat drept un preț derizoriu.

Reclamanta nu

a solicitat efectuarea vreunei expertize având ca obiectiv stabilirea

prețului real al imobilului la data contractului de

vânzare-cumpărare, iar tribunalul nu poate lua în considerare evaluarea

imobilului din Dosarul de partaj nr. x/303/2011 care a presupus evaluarea

imobilului la o altă dată decât la cea la care a avut loc

vânzarea-cumpărarea.

Chiar

dacă s-ar lua în considerare valoarea imobilului din acel dosar de circa

200.000 euro, prețul din antecontract și contract ar fi de

aproximativ 2 ori mai mic decât cel real, însă acest fapt nu

determină admiterea acțiunii și constatarea nulității

actului pentru preț neserios, întrucât un contract de

vânzare-cumpărare sau antecontract este valabil chiar dacă

prețul este mult inferior în raport de valoarea reală a lucrului

vândut, părțile fiind libere să determine prețul sub sau

peste valoarea lucrului; echivalența este relativă, fiind raportată

nu numai la valoarea lucrului vândut, ci și la subiectivismul

părților.

Un act de

vânzare-cumpărare ar putea fi nul pentru acest motiv dacă prețul

este atât de mic încât practic s-ar putea considera că nu există

raportat la valoarea bunului.

În speța

dedusă judecății nu există un asemenea raport, fapt

întărit și de faptul că prețul s-a încadrat în marja

orientativă de prețuri deținută de notarul public.

În ceea ce

privește susținerea că actele ar fi fost încheiate înainte de

soluționarea litigiului de partaj iar vânzarea s-a făcut înainte de

lichidarea regimului comunității, tribunalul a arătat că în

speța dedusă judecății un asemenea motiv ar putea avea

relevanță numai în ipoteza în care în urma partajului s-ar dovedi

că vânzătorul nu a fost proprietarul bunului vândut.

Pentru

considerentele care au condus la admiterea excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantei B., tribunalul a apreciat

că motivele de nulitate invocate sunt neîntemeiate, întrucât atâta timp

cât bunul care a fost promis și vândut era bunul propriu al

vânzătorului defunct, acesta îl putea vinde fără a se

aștepta rezultatul vreunui proces de partaj și fără a fi

radiată din cartea funciară notarea acestui litigiu, notare care în

nici un caz nu atrage nulitatea vânzării.

Totodată,

tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr. 5750/2012,

pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, a fost

admisă cererea de partaj formulată de B. în contradictoriu cu pârâta A.

și a fost consfințită învoiala părților cuprinsă

în actul intitulat „Tranzacție”.

Această

hotărâre judecătorească nu are nici un fel de

influență asupra prezentului litigiu, întrucât bunul care face

obiectul vânzării este bunul propriu al defunctului, iar această

hotărâre judecătorească nu este opozabilă pârâtului.

De altfel, în

dispozitivul acestei sentințe nu sunt indicate bunurile care au format

obiectul partajului, nu se precizează că imobilul care formează

obiectul cauzei a fost atribuit reclamantei A.; prin urmare hotărârea nu

poate fi pusă în aplicare.

Cu privire la

faptul că actul ar fi nul deoarece ar fi fost încheiat de avocat cu

intenția de a-și însuși bunul unui client, tribunalul a

constatat că actul nu este încheiat de avocatul J., ci de către

pârâtul-cumpărător C., iar la dosarul cauzei nu există nicio

probă din care să rezulte că cele două înscrisuri sunt

simulate prin interpunere de persoane în sensul că adevăratul

cumpărător este doamna avocat J.

Susținerile

în sensul că starea de sănătate a defunctului era gravă la

încheierea actelor și că defunctul nu a fost asistat de nicio

rudă au fost apreciate ca fiind irelevante, nefiind invocată, ca

motiv de nulitate, lipsa de discernământ; pe de altă parte, din

certificatul medico-legal psihiatric din 14 martie 2012, emis de Institutul de Medicină

Legală Mina Minovici, a rezultat că defunctul avea capacitatea

psihică de exercițiu păstrată în raport de actul de

vânzare-cumpărare.

Nici unul

dintre cei doi martori audiați la solicitarea reclamantei nu au putut

confirma vreunul din motivele de nulitate, aceștia au arătat că

nu cunosc împrejurările încheierii celor două contracte, nu cunosc

dacă defunctul a încasat prețul, iar simplele păreri ale

acestora în sensul că nu au observat ca defunctul să se comporte ca

un om cu bani, nu au auzit că defunctul dorește să vândă

imobilul etc., nu schimbă cu nimic împrejurările cauzei și nu

pot constitui argumente pentru admiterea acțiunii.

În ceea ce

privește capetele de cerere 3 - 7, tribunalul a arătat că

acestea vor fi respinse întrucât reclamanta nu a administrat probe cu referire

la acestea, nu se cunoaște cu certitudine ce bunuri se află în

imobil, nu se poate cunoaște dacă aceste bunuri ce se solicită a

fi restituite au fost sau nu bunuri comune și nu s-a solicitat o

expertiză pentru identificarea lor.

Capătul

2 de cerere a fost respins cu motivarea că depinde integral de modalitatea

de soluționare a primului capăt de cerere, ca și capătul 7

de cerere, care este unul accesoriu față de primul capăt de

cerere.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel, în termenul legal, reclamantele A.

și B.

Prin Decizia nr.

217/A din 21 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă

A., împotriva sentinței civile nr. 2229 din 23 decembrie 2013,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă,

în contradictoriu cu intimatul - pârât C.; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă

B. împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimatul pârât

C.; a desființat în parte și a trimis, spre rejudecare, Tribunalului

București cererea reclamantei B. cu privire la capetele 3, 4 și 5 de

cerere (având ca obiect obligarea pârâtului la predarea bunurilor comune mobile

sau la plata contravalorii lor, la restituirea bunurilor personale și la restituire

autoturismului sau la plata contravalorii lui). A păstrat soluția de

respingere a cererii formulată de reclamanta B. cu privire la capetele de

cerere nr. 1, 2 și 7.

Pentru a

decide astfel, curtea de apel a reținut că nu pot fi primite

criticile referitoare la lipsa rolului activ al instanței, constatând

că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5)

1

C. proc.

civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată (19 septembrie 2012), lipsa de rol activ al

judecătorului în a ordona probe din oficiu nu poate fi invocată de

către părți în căile de atac. În măsura în care lipsa

de rol activ se invocă nu referitor la neordonarea de probe, ci referitor

la neanalizarea (corectă) a probelor administrate sau la aplicarea

greșită a legii cu prilejul tranșării anumitor aspecte, critica

vizează temeinicia soluției, sub aspectul modului de apreciere a

probatoriului, sau legalitatea, sub aspectul modalității de interpretare

și aplicare a legii.

În ceea ce

privește faptul că tribunalul a menționat în sentință

că cererea de chemare în judecată a fost motivată ”haotic”,

curtea de apel a reținut că tribunalul nu a constatat decât că a

fost dificilă parcurgerea cererii și motivarea sentinței,

fără însă să aprecieze că nu poate fi

soluționată cauza, așa cum susține apelanta-reclamantă.

În opinia

curții de apel, indicarea de către apelantele-reclamante a textelor

legale din N.C.C. este neavenită în cauză, în condițiile în care

căsătoria dintre defunctul H. și reclamanta B. a fost

desfăcută prin divorț anterior intrării în vigoare a N.C.C.,

anume la data de 06 ianuarie 2012 (când a devenit irevocabilă sentința

civilă nr. 8381 din 08 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria

sectorului 6 București), cele două convenții atacate în prezenta

cauză au fost încheiate, de asemenea, anterior intrării în vigoare a N.C.C.,

după cum și decesul lui H. și acțiunea în

instanță obiect al cauzei au intervenit anterior acestei date.

Așadar, raporturilor juridice deduse judecății, sub toate

aspectele, li se aplică dispozițiile C. civ. de la 1864, ale C. fam.,

după cum litigiul este supus V.C.P.C., față de data

formulării cererii (19 septembrie 2012), anterioară intrării în

vigoare a N.C.P.C., la data de 15 februarie 2013.

În ce

privește soluția dată de tribunal asupra cererii formulate de apelanta-reclamantă

B., fosta soție a defunctului H., curtea de apel a reținut că

tribunalul a analizat această cerere doar din perspectiva naturii

imobilului situat în București, sector 6 (compus din teren și

construcții) de bun propriu al defunctului sau, dimpotrivă, de bun

comun al foștilor soți, perspectivă care interesa exclusiv

capătul 1 de cerere (care are ca obiect declararea nulității absolute

a promisiunii de vânzare - cumpărare autentificată din 09 martie 2012

și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 02 aprilie

2012 și repunerea în situația anterioară, sau despăgubiri

reprezentând echivalentul imobilului), capătul 2 de cerere (care are ca

obiect revendicarea imobilului) și capătul 7 de cerere referitor la

obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru lipsa de

folosință a imobilului de la data încheierii promisiunii de vânzare -

cumpărare.

Tribunalul nu

a analizat însă calitatea procesuală activă a reclamantei B. cu

privire la celelalte capete de cerere, respectiv capătul 3 de cerere prin

care s-a solicitat predarea bunurilor mobile existente în imobil sau plata

contravalorii lor, capătul 4 de cerere prin care s-a solicitat obligarea

pârâtului la restituirea bunurilor personale aflate în imobil sau la plata

contravalorii lor și capătul 5 de cerere, prin care s-a solicitat

obligarea pârâtului la restituirea autoturismului sau la plata contravalorii

lui.

Curtea de

apel a apreciat că este corectă soluția dată excepției

lipsei calității procesuale active a reclamantei B. în ceea ce

privește capetele 1, 2 și 7 de cerere, arătând că în raport

de obiectul pretențiilor formulate în capătul 1 de cerere, calitatea

procesuală activă revine persoanei care poate invoca faptul că

un drept sau interes legitim al său a fost vătămat prin

promisiunea de vânzare - cumpărare, ori prin contractul de vânzare -

cumpărare menționate.

În

cauză, reclamanta B. este fosta soție a defunctului vânzător H.,

căsătoria dintre aceștia fiind desfăcută la data de 06

ianuarie 2012, prin sentința civilă nr. 8381 pronunțată de

Judecătoria sectorului 6 București, devenită irevocabilă.

Așadar, căsătoria a încetat prin divorț anterior decesului

lui H., survenit la data de 22 mai 2012 și, prin urmare, reclamanta nu a

avut vocație la succesiunea acestuia.

Pe de

altă parte, imobilul în discuție este bun propriu al defunctului H.

în condițiile art. 31 lit. b) C. fam., fiind dobândit prin moștenire

de la defunctul său tată I. și în urma partajului intervenit

prin actul autentificat din 19 ianuarie 2005.

Față

de aceste considerente, în mod corect a stabilit tribunalul că reclamanta B.

nu poate invoca asupra imobilului un drept sau un interes legitim care să

fi fost vătămat prin cele două acte juridice atacate cu

acțiunea în nulitate.

În ceea ce

privește faptul că a fost invocat drept motiv de nulitate și

lipsa consimțământului soției la încheierea convențiilor,

conform art. 35 C. fam., curtea de apel a constatat că acest motiv de

nulitate se grefează pe natura juridică de bun comun a imobilului

vândut, or, neverificând-se această calitate a imobilului, reclamanta B.

nu justifică calitate procesuală activă.

În ceea ce

privește dezvoltările făcute prin cererea de apel referitor la

acest aspect, curtea de apel a reținut că apelanta-reclamantă a

susținut că au fost făcute extinderi la construcție și

au fost efectuate îmbunătățiri care au adus un spor de valoare

astfel că imobilul nu ar mai fi avut natura de bun propriu, acest fapt

fiind recunoscut de defunct prin contractul de vânzare cumpărare din 2012

atacat în prezenta cauză, în care și-a asumat obligația de plată

către reclamanta B. a dreptului de creanță astfel rezultat în

favoarea acesteia.

Însă

reclamanta nu a indicat în prezentul proces care sunt extinderile efectuate la

imobilul în discuție, pentru a se determina dacă este vorba despre o

construcție nouă alăturată, învecinată sau

suprapusă, făcând o afirmație generală că a făcut

extinderi la imobilul moștenit de fostul sau soț.

A arătat

instanța de apel că și în ipoteza în care ar exista astfel de

extinderi echivalente unor construcții noi, adăugate celor moștenite

de defunct, s-ar fi pus problema determinării regimului juridic al

acestora, în sensul dacă aceste construcții sunt proprietatea

comună a foștilor soți, proprietatea exclusivă a

reclamantei sau, dimpotrivă, tot proprietatea exclusivă a

defunctului. Această determinare ar fi implicat stabilirea

modalității în care s-au făcut aceste extinderi, anume din

mijloacele care au făcut parte din comunitatea de bunuri a foștilor

soți sau din mijloacele care sunt bunuri proprii ale vreunuia dintre

soți, și dacă a existat acordul soțului defunct, proprietar

al terenului.

Într-adevăr,

o asemenea construcție nouă edificată în timpul

căsătoriei, din mijloace bunuri comune sau din mijloace bunuri

proprii ale reclamantei B. pe terenul proprietatea exclusivă a defunctului,

dar cu acordul acestuia, ar fi devenit proprietatea exclusivă sau

comună și a reclamantei B.. Însă o asemenea analiză excede

obiectului cauzei prezente, așa cum a fost fixat prin cererea de chemare

în judecată formulată.

Astfel, la

momentul judecății singurele titluri de proprietate produse în

cauză sunt cele care relevă dreptul de proprietate exclusivă a

defunctului asupra terenului și a construcțiilor existente pe acest

teren, astfel cum sunt menționate în actul de partaj din 2005, precum

și în înscrierile de carte funciară efectuate în favoarea

defunctului.

Așa cum

corect a reținut tribunalul, din C.F. a sectorului 6 București

și din înscrisurile emanând de la Oficiul de Cadastru și Publicitate

Imobiliară sector 6 București, rezultă că imobilul care

face obiectul cauzei a fost intabulat exclusiv pe numele proprietarului H. în

cotă de 1/1.

Potrivit

art. 30 din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea

funciară s-a înscris un drept real, în condițiile acestei legi, în

folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul

ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință,

cât timp nu se dovedește contrariul.

În

acest context, era necesară obținerea de către reclamanta B. a

recunoașterii unui drept de proprietate sau coproprietate asupra vreuneia

dintre construcțiile pretins edificate cu participarea ei, care să

combată și să înfrângă situația juridică

rezultată din actele administrate în cauză și care dovedesc

dreptul de proprietate exclusivă al defunctului.

Numai

în măsura și subsidiar unei asemenea recunoașteri se putea stabili

existența, în patrimoniul reclamantei B., a unui drept ori interes

vătămate prin încheierea celor două convenții atacate în

prezenta cauză, iar aceasta numai în măsura în care aceste

convenții ar fi avut ca obiect și construcțiile proprietatea

reclamantei.

Or,

în cuprinsul celor două convenții, imobilul înstrăinat

către pârât este descris în mod identic cu cel înscris în cartea

funciară și menționat în contractul de partaj ca reprezentând

proprietatea exclusivă a defunctului H. În aceste două convenții

încheiate cu pârâtul nu este menționată vreo construcție care nu

figurează înscrisă în cartea funciară ca fiind proprietatea

exclusivă a defunctului sau care nu figurează în actul de partaj

menționat mai sus.

Atâta

timp cât în cele două convenții atacate în prezenta cauză

imobilul înstrăinat pârâtului figurează în forma în care se

regăsește în actul de partaj din

2005 și în

cartea funciară (care atestă ca proprietar exclusiv pe defunctul H.),

nu se poate constata că aceste convenții au avut ca obiect și

vreo pretinsă construcție nouă, care să nu fi fost

proprietatea, dobândită prin moștenire, a pârâtului și asupra

căreia reclamanta B. să aibă recunoscut un drept de proprietate

(coproprietate).

În concluzie,

nici situația existenței unor posibile extinderi efectuate cu

participarea reclamantei B. la imobilul proprietatea personală a

defunctului nu conferă legitimare procesuală activă acesteia

pentru a solicita nulitatea celor două convenții, întrucât aceste

două convenții au ca obiect construcții care apar ca fiind

proprietatea exclusivă a vânzătorului H., în raport de

dispozițiile art. 31 lit. b) C. fam. și față de înscrierile

de carte funciară, fără să se releve că ar fi avut ca

obiect și alte construcții decât cele care au reprezentat bunuri

proprii ale defunctului; pe de altă parte reclamanta nu are recunoscut un

drept de proprietate (sau de coproprietate) asupra vreunei astfel de

construcții și nici nu a făcut obiectul prezentei cauze o

asemenea recunoaștere.

În ceea ce

privește eventualele îmbunătățiri efectuate cu participarea

reclamantei B. la imobilul bun propriu al defunctului, curtea de apel a

constatat că asemenea lucrări de îmbunătățiri nu pot

crea în beneficiul reclamantei decât, eventual, un drept de creanță,

iar nu un drept de proprietate, iar un asemenea drept, de asemenea nerecunoscut

până la acest moment și a cărui recunoaștere nu a

făcut obiectul cererii de chemare în judecată de față, nu

conferă legitimare procesuală activă în a solicita declararea

nulității celor două convenții, întrucât aceste două

convenții vizează însuși dreptul de proprietate.

Numai

acțiunea revocatorie, pauliană, poate fi promovată de titularul

unui drept de creanță împotriva unui act juridic de înstrăinare,

dar această acțiune are o individualitate distinctă de

acțiunea în declararea nulității formulată în prezenta

cauză.

În ceea ce

privește clauza din contractul de vânzare cumpărare din 2012 prin

care defunctul își asumă ”obligația de a achita doamnei K., din

prețul încasat, contravaloarea dreptului de creanță în

eventualitatea în care instanța de judecată îl va obliga în mod

irevocabil la plata acestui drept”, instanța de apel a apreciat că nu

poate căpăta nicio consecință juridică, căci nu

se face referire la un temei al acestui drept de creanță, care

să facă legătura cu pretinsele extinderi și

îmbunătățiri efectuate de reclamantă.

În concluzie,

curtea de apel a apreciat că nu se verifică în cauză în persoana

reclamantei B. existența unui drept personal sau interes legitim care

să-i confere calitate procesuală activă în declararea

nulității celor două acte juridice; având în vedere că aceasta

nu poate invoca în persoana sa un drept de proprietate sau un alt drept real

asupra imobilului, nu se verifică legitimarea procesuală a acesteia

nici în cadrul acțiunii în revendicare și nici în cadrul

acțiunii prin care se cere despăgubirea sa pentru lipsa de

folosință a imobilului.

În

consecință, au fost respinse criticile apelantei B. privitoare la modul

în care au fost soluționate capetele 1, 2 și 7 de cerere din

perspectiva lipsei calității sale procesuale active.

Curtea de

apel a constatat însă că reclamanta B. are calitate procesuală

activă cu privire la capetele 3, 4 și 5 de cerere, în raport de

obiectul acestora.

Astfel, prin

precizările depuse de reclamantă la fila 110 dosar fond, pentru

termenul din 15 aprilie 2013, s-a arătat că la capătul 4 de

cerere se solicită bunuri personale ale reclamantei B., fiind enumerate

aceste bunuri. Or, în condițiile în care această pretenție viza

bunuri pretins personale ale reclamantei B., devine evident că aceasta are

calitate procesuală activă în a solicita restituirea lor (sau plata

contravalorii acestora).

În ceea ce

privește capetele 3 și 5 de cerere, acestea vizează restituirea

unor bunuri pretins comune ale foștilor soți, situație în care,

de asemenea, reclamanta B. are calitate procesuală activă, atâta timp

cât pretinde în persoana sa un drept de coproprietate asupra acestor bunuri

comune. Dacă aceste bunuri au fost sau nu comune, dacă au existat la

data decesului și dacă se află în posesia pârâtului sunt

chestiuni de fond, însă sub aspectul calității procesuale active

aceasta există, de vreme ce există identitate între persoana

reclamantei și pretinsul titular al dreptului de proprietate (drept de

coproprietate) asupra bunurilor a căror restituire se cere.

Pentru aceste

motive, apelul declarat de reclamanta B. a fost admis, în baza art. 296 și

297 C. proc. civ., în limitele expuse, a fost desființată, în parte,

sentința și a fost trimisă spre rejudecare, cererea reclamantei B.,

Tribunalului București cu privire la capetele 3,4 și 5 de cerere

(având ca obiect obligarea pârâtului la predarea bunurilor comune mobile sau la

plata contravalorii lor, la restituirea bunurilor personale și la restituirea

autoturismului sau la plata contravalorii lui). A fost păstrată

soluția de respingere a cererii reclamantei B. cu privire la capetele 1, 2

și 7 de cerere.

Apelul

declarat de apelanta-reclamantă A., a fost găsit nefondat și, pe

cale de consecință, a fost respins.

Curtea de

apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată și

prin apelul declarat au fost invocate o multitudine de aspecte de fapt și

de cauze de nulitate. Au fost invocate drept motive de nulitate cauza

ilicită, dar și inexistența cauzei și cauza imorală

(în sensul că părțile ar fi urmărit fraudarea drepturilor

reclamantelor și scoaterea imobilului din masa succesorală), lipsa

scopului imediat (anume scopul urmărit nu a fost efectiv acela al

transmisiunii proprietății ci, prin încălcarea ordinii publice precum

și prin fraudarea legii, a fost acela de a scoate din masa

partajabilă imobilul), cauza este contrară bunurilor moravuri și

falsă, încălcarea și fraudarea legii (prin aceea că cele

două convenții ar fi fost încheiate înainte de soluționarea

litigiului de partaj, când acest litigiu era notat în cartea funciară,

cumpărătorul cunoscând aceste situații și fiind de

conivență cu vânzătorul), nu au fost respectate, la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, două condiții stabilite prin

promisiunea de vânzare-cumpărare, respectiv termenul finalizării

vânzării și soluționarea prealabilă a litigiului privind

partajul bunurilor comune, au fost încălcate dispozițiile imperative

ale art. 30 din V.C.C. (art. 339 din N.C.C.), fiind aplicabil principiul

"fraus omnia corrumpit" și vânzarea s-a făcut înainte de

lichidarea regimului comunității; nu s-a plătit prețul, iar

prețul stabilit în actele autentice a căror anulare o solicită

apelantele este cu mult sub evaluarea făcută în Dosarul nr. x/303/2011

(respectiv de 880.104 lei echivalent euro 200.786).

Analizând în

primul rând motivele de nulitate invocate cu privire la cauza convențiilor

în discuție, instanța de apel a constatat că au fost invocate,

practic, toate motivele de nulitate posibile referitor la acest element al

actului juridic civil, anume inexistența cauzei, caracterul ilicit, imoral

și fals al cauzei.

Curtea de

apel a constatat că, potrivit art. 967 alin. (2) C. civ., existența

și valabilitatea cauzei contractelor este prezumată, până la

proba contrară. Din perspectiva calității reclamantei A. de

moștenitor al defunctului, aceasta nu poate invoca drept motiv de nulitate

acele împrejurări referitoare la încălcarea drepturilor fostei

soții, la lipsa consimțământului fostei soții la încheierea

convenției, la natura juridică de bun comun a imobilului vândut,

aceste aspecte putând fi valorificate numai de către persoana

beneficiară și vizată de aceste drepturi și dispoziții

legale, respectiv de fosta soție, reclamanta B. (în măsura în care

s-ar fi dovedit calitatea imobilului vândut de a fi bun comun).

Analizând mai

departe cauza, cu privire la celelalte motive de nulitate invocate de

reclamanta A., curtea de apel a constatat că în cauză, fiind vorba de

acte juridice care vizau transferul dreptului de proprietate de la

vânzătorul H. către pârât, cauza juridică este reprezentată

de prefigurarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului, în ceea ce

îl privește pe cumpărător, și de primirea prețului, în

ceea ce îl privește pe vânzător.

Niciuna din

situațiile de fapt invocate de reclamanta A. și nici probele

administrate în cauză nu răstoarnă prezumția legală de

existență și valabilitate a cauzei juridice a celor două

convenții în discuție.

Astfel,

împrejurările de fapt invocate de reclamantă referitor la faptul

că nu a fost predată posesia imobilului către

cumpărător, că vânzătorul nu se comporta ca un om care avea

banii pe care ar fi trebuit sa îi primească drept preț, conform celor

două convenții, faptul că vânzătorul nu a făcut

publică vânzarea, nici chiar în dosarul de partaj, nu au nicio

relevanță cu privire la existența și valabilitatea cauzei

și nu fac probă în niciun fel a lipsei acestei cauze sau a

caracterului nevalabil al acesteia, rămânând simple susțineri ale

reclamantei.

Sub acest

aspect, declarațiile celor trei martori audiați în fața primei

instanțe (L., M. și N.) nu dovedesc susținerile reclamantelor,

martora L., propusă de reclamante, vecină cu defunctul, arătând

că nu a știut despre încheierea celor două convenții în

timpul vieții lui H., că la imobil a venit uneori doar avocatul J.,

nevăzându-l pe pârât la imobil, și că defunctul nu i-a spus

că a vândut și nici nu se comportă ca un om cu mulți bani.

Martora M. a declarat că nu cunoaște împrejurările încheierii

celor două convenții, că s-a întâlnit la un moment dat,

fără să precizeze data, cu defunctul, care i-a spus că nu a

vândut și nu intenționează să vândă casa, iar martora N.,

audiată la cererea pârâtului, sora defunctului, a arătat că

știa că defunctul vroia să vândă imobilul și că

l-a auzit pe defunct spunând că a încasat prețul.

Așadar,

aceste mijloace de probă nu dovedesc neunivoc, contrar prezumției

legale instituită de lege de existența și valabilitate a cauzei,

dimpotrivă, una din martore, anume L., nu cunoaște de fapt nimic

relevant, în calitatea sa de vecină a defunctului, în vreme ce martora

Ichim, însăși sora defunctului și care, în această

calitate, este prezumată că ar fi comunicat cel mai bine cu defunctul

legat de acest subiect, confirmă de fapt prezumția legală

referitoare la existența intenției de a vinde contra unui preț.

Iar analiza coroborată a acestor declarații de martori nu poate

conduce la a acorda prevalență declarației martorei M., în

condițiile în care aceasta nu rezultă că s-ar fi aflat în

relații foarte apropiate cu defunctul, spre deosebire de sora defunctului,

care este prezumată că avea relația cea mai strânsă cu

acesta, fiind irelevant că defunctul nu a înțeles să comunice

unei persoane străine dacă a făcut vânzarea sau are

intenția să o facă.

Nu are nicio

semnificație juridică dacă vânzătorul și-a asumat

și chiar a agreat împrejurarea că prin vânzare își golește

patrimoniul, astfel că imobilul nu se va mai afla în patrimoniul său

la data decesului pentru a fi cules de moștenitor, fiind perfect

legală o asemenea motivație intimă subsidiară scopului

specific vânzării, care este reprezentat de încasarea prețului.

Pe de

altă parte, împrejurarea că defunctul vânzător a prefigurat

și chiar a agreat ideea că prin vânzare imobilul nu va mai intra în

moștenirea sa nu constituie o cauză ilicită, imorală sau

contrară bunelor moravuri și nici fraudarea legii, întrucât orice

subiect de drept este liber să dispună de bunurile sale cum crede de

cuviință în timpul vieții, nefiind obligat de nicio

dispoziție legală și nici de ”bunele moravuri” să facă

astfel încât la decesul său să lase moștenire anumite bunuri,

neexistând, așadar, nici vreo obligație legală care să-i

impună unei persoane să-și conserve patrimoniul pentru ca la

data decesului său succesorii să se bucure de un emolument al

moștenirii satisfăcător, după cum moștenitorii nu au

la rândul lor niciun drept de a pretinde părintelui să le lase

moștenire anumite bunuri, aceștia neavând drept decât asupra

bunurilor existente în patrimoniul autorului său la data decesului.

Așadar,

nu se poate reține că această conștientizare și

asumare de către defunct a consecințelor juridice ale

înstrăinării imobilului ar conduce la nevalabilitatea cauzei acestor

convenții.

În ceea ce

privește susținerea că nu s-ar fi urmărit de fapt scopul

specific vânzării, anume încasarea prețului, ci s-ar fi urmărit

doar scoaterea bunului din patrimoniul defunctului, fără însă ca

prețul să fie real, curtea de apel a constatat că această

susținere tinde în mod direct la susținerea ideii simulației

vânzării, în sensul încheierii de fapt a unei donații (a unei

înstrăinări fără existența unei contraprestații).

S-a mai susținut, în aceeași manieră, că de fapt

înstrăinarea ar fi fost făcută către avocatul J., iar nu

către pârât, ceea ce ar reprezenta tot o simulație, însă prin

interpunere de persoane.

Cu privire la

aceste susțineri, instanța de apel a reținut că ele nu se

circumscriu noțiunii de cauză falsă sau nevalabilitate a cauzei,

invocată de reclamantă, ci reprezintă cu totul altă pretenție,

anume de declarare a simulației, care nu a fost formulată ca atare în

cauză și care nu a investit instanța în mod corespunzător.

Cauza este

falsă nu atunci când părțile, în mod conștient, au

urmărit un alt scop decât cel specific convenției încheiate, ci

atunci când partea a avut o reprezentare greșită asupra scopului

urmărit, fiind așadar el însuși în eroare.

Situațiile

învederate de reclamantă nu se încadrează însă în această

ipoteză, nefiind vorba, în concepția acestora, de prefigurarea de

către defunct în mod fals a cauzei, ci de încheierea actului de vânzare cu

altă intenție decât cea declarată de părți, ceea ce

corespunde simulației.

În concluzie,

curtea de apel a constatat nefondate toate susținerile

apelantei-reclamante A. referitoare la lipsa cauzei sau nevalabilitatea cauzei

celor două convenții.

În ceea ce

privește natura bunului, s-a arătat că imobilul obiect al celor

două convenții era bunul propriu al defunctului, acesta având drept

de dispoziție necircumstanțiat asupra acestuia, nepunându-se problema

prejudicierii intereselor sau drepturilor legitime ale fostei soții; din perspectiva

fiicei, aceasta nu are drept decât asupra bunurilor existente în patrimoniul

autorului său la data decesului.

Potrivit art.

35 C. fam., consimțământul la vânzare al soțului este necesar

numai în cazul înstrăinării unui bun aflat în proprietatea

comună a soților, în cazul unui bun proprietate personală

și exclusivă, astfel că toate dezvoltările

apelantei-reclamante referitor la modul în care prin aceste două

convenții ar fi fost fraudate drepturile fostei soții sunt neavenite

în cauză.

De aceea, nu

prezintă nicio importantă că cele două convenții au

fost încheiate în timpul procesului de partaj între foștii soți, când

acest litigiu era notat în cartea funciară, cumpărătorul

cunoscând aceste situații și cumpărând deci în

cunoștință de cauză, căci aceste aspecte ar fi fost

relevante numai în măsura în care bunul ar fi fost proprietate comună

a foștilor soți, numai în acest caz punându-se problema

fraudării drepturilor fostei soții și a unei conivențe

frauduloase a defunctului și a pârâtului.

Așadar,

având în vedere natura bunului vândut de bun propriu al vânzătorului,

vânzarea nu era condiționată de acordul celuilalt soț.

Cu referire

la susținerile conform cărora vânzarea-cumpărarea

făcută în frauda dreptului de proprietate de către vânzător

cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului este un caz tipic

de nulitate, respectiv că atunci când bunurile sunt dobândite în timpul

căsătoriei actele de înstrăinare trebuie făcute numai cu

acordul celuilalt soț, instanța de apel a reținut că în

cauză ne aflam în situația unui bun care nu a fost dobândit în timpul

căsătoriei, ci este un bun propriu al defunctului pentru care nu era

necesar acordul fostei soții și nu se pune în discuție fraudarea

dreptului de proprietate al altei persoane.

În ceea ce

privește faptul că tribunalul nu a dat nici o relevanță

sentinței civile nr. 5750/2012 pronunțată de Judecătoria sectorului

6 București, sentință prin care s-a luat act de tranzacția

încheiată între reclamantele din prezentul proces referitoare la

modalitatea de partajare a bunurilor rămase de pe urma defunctului H.,

curtea de apel a apreciat corectă înlăturarea valorii probatorii a

acestei hotărâri.

Astfel, este

adevărat că această sentință a fost

pronunțată într-un dosar care a început prin a avea o natură

contencioasă între reclamantul inițial H. și pârâta B.,

însă, urmare a decesului pe parcursul judecății, a numitului H.,

calitatea acestuia în acel proces a fost preluată de reclamanta A. iar tranzacția

menționată a fost încheiată de aceasta cu mama ei, B.

Sentința

care a consfințit această tranzacție, în condițiile art. 271

- 273 C. proc. civ., nu reprezintă rezultatul tranșării de

către instanță al vreunui aspect de fapt sau de drept, pentru a se

bucura de autoritate de lucru judecat în condițiile art. 1201 C. civ. și

art. 166 C. proc. civ. sau măcar de putere de lucru judecat, ci are doar

puterea și efectele unei convenții între cele două semnatare ale

tranzacției, așadar produce efecte juridice numai față de

acestea și este inopozabilă terților, printre care se

numără și pârâtul C.

De altfel,

și ca hotărâre judecătorească, dat fiind caracterul relativ

al efectelor unui asemenea act jurisdicțional, aceasta ar fi fost

inopozabilă pârâtului, dar s-ar fi putut pune problema unei valorii

probatorii a acesteia cu privire la anumite aspecte de fapt reținute de

instanță la acel moment, în măsura în care acele rețineri ar

fi făcut obiectul deliberării instanței.

Cum

rezultă însă din lecturarea sentinței în discuție,

instanța nu a deliberat propriu zis asupra niciunui aspect de drept sau de

fapt și ca atare acea hotărâre judecătorească nu are nici

măcar valoarea unui mijloc de probă cu privire la anumite

situații de fapt invocate de apelante.

În ceea ce

privește susținerile apelantei potrivit cărora în fața

tribunalului pârâtul ar fi făcut recunoașteri care nu au fost

consemnate ca atare, curtea de apel a constatat că acestea nu se

verifică în raport de conținutul încheierilor de

ședință și al înregistrării ședinței de

judecată din data de 16 decembrie 2013.

În ceea ce

privește susținerile potrivit cărora afirmațiile reclamantelor

referitoare la cauzele de nulitate au fost dovedite cu mijloacele de probă

administrate, astfel că sentința ar fi netemeinică,

instanța de apel a arătat că existența bunurilor comune ale

foștilor soți (și pe care reclamanta A. le-ar pretinde în

calitate de moștenitoare a defunctului său tată) sau personale ale

reclamantei A. nu a fost dovedită cu actele întocmite în dosarul de

partaj, procedură judiciară care nu este opozabilă pârâtului, fiind

totodată total falsă susținerea că pârâtul n-ar fi

contestat existența acestor bunuri, prin răspunsul la întrebarea 17

din interogatoriul luat acestuia (fila 153 dosar fond) acesta negând

existența în imobil a acestor bunuri.

Au fost

găsite nerelevante toate dezvoltările apelantei referitoare la

relația de rudenie dintre pârât și avocatul J., neexistând vreo

dispoziție legală care să interzică o asemenea

situație.

În ceea ce

privește nerespectarea termenului stabilit în promisiunea de

vânzare-cumpărare, în sensul încheierii contractului mai devreme decât se

stabilise prin antecontract, curtea de apel a constatat că nu

prezintă un motiv de nulitate deoarece termenul prevăzut în

antecontract era un termen convențional, astfel că rămânea la

latitudinea părților să-l respecte sau, dimpotrivă,

să-l modifice, conform art. 969 C. civ., neexistând nicio încălcare a

vreunei dispoziții legale sub acest aspect.

Termenul menționat

în promisiunea de vânzare-cumpărare pentru încheierea contractului nu era

o condiție, așa cum susțin apelantele, iar soluționarea

irevocabilă a dosarului de partaj nu era reglementată nici ea ca o

condiție suspensivă sau rezolutorie a încheierii contractului.

Faptul

că defunctul se afla internat în spital și avea o stare de

sănătate gravă nu are nicio semnificație juridică,

atâta timp cât nu s-a dovedit lipsa de discernământ a acestuia sau

existența unui viciu de consimțământ. Totodată, nu

există nicio condiție legală a încheierii unor asemenea acte în

prezența unei rude sau cu acordul medicului de secție sau cu

asistarea unui reprezentant al autorității tutelare. De altfel,

potrivit certificatului medico-legal psihiatric din 14 martie 2012 emis de Institutul

de Medicină Legală Mina Minovici, defunctul avea capacitatea

psihică de exercițiu păstrată în raport de actul de

vânzare-cumpărare, iar discernământul persoanei majore este prezumat,

până la proba contrară, probă care nu a fost făcută în

cauză.

În ceea ce

privește neplata sumei de 100.000 euro drept preț sau a

diferenței de 1.000 de euro, curtea de apel a constatat că acesta nu

reprezintă un motiv de nulitate a contractului, ci ar putea interesa

rezoluțiunea acestui contract, care nu face obiectul cererii prezente.

Nu are nici

un fel de semnificație buna sau reaua credință a

părților la încheierea acestui contract, atâta timp cât ne aflăm

în prezența unor convenții prin care s-a dispus de un bun propriu al

înstrăinătorului. Buna credință interesează în cazul vânzării

unui bun al altuia sau cel mult în cazul vânzării unui bun comun.

Toate

împrejurările invocate de apelantă referitoare la situația de

după data încheierii acestor acte juridice (nepredarea și neluarea în

folosință a imobilului, nedeclararea de către defunct a

vânzării atunci când s-a prezentat expertul la imobil, luarea la

cunoștință de către reclamantă despre vânzare,

necomunicarea de către defunct și avocat a faptului

înstrăinării imobilului în timpul procesului de partaj, lipsa

accesului reclamantelor la imobil) sunt împrejurări de fapt ulterioare

încheierii celor două acte juridice și care nu pot influența

valabilitatea lor, nulitatea verificându-se în raport de situația și

condițiile legale la momentul încheierii celor două acte juridice.

A

arătat instanța de apel că nu se verifică nici cauza de

nulitate referitoare la prețul derizoriu, așa cum corect reține

tribunalul, prețul de 101.000 euro neputând fi considerat derizoriu.

Faptul că în dosarul de partaj, în condiții inopozabile pârâtului din

prezenta cauză, imobilul a fost evaluat la 200.000 euro, nu semnifică

neseriozitatea prețului de 101.000 euro.

În ce

privește caracterul fictiv, nesincer al prețului, s-a susținut

că nu s-a făcut dovada acestui caracter, prețul menționat

în contract fiind prezumat a fi real, sarcina probei contrare revenind

reclamantei, conform regulii generale.

Or,

reclamanta a invocat de fapt că nu s-a plătit prețul, aspect care,

ar fi putut interesa rezoluțiunea contractului și care nu

dovedește prin el însuși că acest preț a fost și

fictiv.

În ceea ce

privește susținerea din cererea de apel potrivit căreia

”semnăturile pe cererile formulate în fața celor doi notari publici

diferă, nu aparțin defunctului, dacă ar aparține acestuia

dovedește faptul că acesta nu mai era în stare să semneze”,

curtea de apel a constatat că nu s-a invocat ca motiv de nulitate prin

cererea de chemare în judecată lipsa semnăturii sau falsificarea

acesteia sau lipsa consimțământului vânzătorului, astfel că

aceste susțineri exced obiectului judecății: susținerea

că defunctul ”nu mai era în stare să semneze” este lipsită de

relevanță, atâta timp cât pe cele două convenții

există ca atare aplicate semnăturile defunctului, atestate ca atare

de către notarul public și care fac proba ca atare, dată fiind

natura de act autentic a acestor convenții, până la înscrierea în

fals.

Curtea de

apel a înlăturat susținerea reclamantei din cererea de apel în sensul

că ”defunctul nu a avut reprezentarea certă că actele pe care le-a

semnat au avut ca obiect transmisiunea dreptului de proprietate”, această

susținere tinzând la a pune în discuție vicierea

consimțământului, cauza de nulitate care nu a fost invocată prin

cererea de chemare în judecată, iar referitor la lipsa

capacității de a înțelege consecințele actelor juridice

încheiate, aceasta vizează discernământul, discernământ care

este prezumat și a fost confirmat prin certificatului medico-legal

psihiatric din 14 martie 2012 emis de Institutul de Medicină Legală

Mina Minovici,