ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1010/2024

Ședința publică din data de 11 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei deduse judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 13 martie 2019 sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România (AGVPS) la plata sumei de 618.051 RON, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a terenului în suprafață de 10.843 mp, situat în București, str. x (fost nr. 3), pentru perioada 27.06.2017 - 01.03.2019, cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică din 10 septembrie 2019, pârâta a depus cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, iar prin încheierea de la termenul din 17 iunie 2020, tribunalul a respins cererea de chemare în garanție, ca tardiv formulată.

Prin sentința civilă nr. 1465 din 8 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România și chematul în garanție Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 116.382 euro, contravaloarea în RON la cursul BNR din ziua plății efective, cu titlu de contravaloare folosință a terenului în suprafață de 10.843 mp, situat în București, str. x (fost nr. 3); a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert; a admis cererea expertului C. de majorare a onorariului; a dispus majorarea onorariului expertului C. cu suma de 1.620 RON și a obligat pârâta la plata către acest expert a sumei de 1.620 RON, reprezentând diferență onorariu.

Prin decizia civilă nr. 595A din 24 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul împotriva încheierilor de ședință din datele de 7 mai 2021 și 10 septembrie 2021; a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România împotriva sentinței civile nr. 1465 din 8 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B. și intimatul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că: a admis, în parte, acțiunea; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 77.588 euro, contravaloarea în RON la cursul BNR din ziua plății efective, cu titlu de contravaloare folosință a terenului în suprafață de 10.843 mp, situat în București, str. x (fost nr. 3); a menținut restul dispozițiilor; a admis cererea expertului D. și, în consecință, a dispus majorarea onorariului cu suma de 1.222 RON; a obligat apelanta pârâtă la plata către expert a sumei de 1.222 RON, reprezentând diferență onorariu.

Prin decizia civilă nr. 1079A din 25 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 595A din 24 aprilie 2023, formulată de expertul judiciar D. în cauza privind pe apelanta-pârâtă Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., în sensul că a respins cererea de majorare suplimentară a onorariului de expert cu suma de 1733 RON, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 595A din 24 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții A. și B., precum și pârâta Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanții A. și B. susțin că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor speciale din materia coproprietății.

Arată că, în mod nelegal, a apreciat instanța de apel că nu sunt aplicabile dispozițiile specifice în materie de coproprietate, ci dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale întrucât, în prezenta cauză, izvorul tuturor pretențiilor reclamanților derivă din faptul că au calitatea de coproprietari asupra unui imobil, iar în aceasta calitate au fost privați de atributul folosinței. Atât timp cât fundamentul acțiunii îl reprezintă dreptul de coproprietate asupra unui bun, devin aplicabile dispozițiile legale care reglementează regimul coproprietății, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 631 C. civ.

Susțin că dispozițiile art. 631 și urm. C. civ. au caracter de norme speciale față de dispozițiile de drept comun care reglementează regimul juridic al obligațiilor în general (obligațiile divizibile, solidare etc.) și, în raport cu această împrejurare, prevederile legale din materia coproprietății se aplică cu prioritate față de normele generale.

Învederează că, din perspectiva acțiunii în justiție, aceasta are la bază norma înscrisă în art. 643 C. civ., potrivit căreia, în acțiunile care privesc coproprietatea, oricare dintre coproprietari poate să stea singur în justiție, în orice tip de proces și, față de această împrejurare, nu poate fi reținută teoria juridică a instanței de apel, în sensul în care, fiind în prezența unui fapt juridic ilicit, se aplică, în mod automat, numai normele juridice care reglementează regimul general al obligațiilor.

Invocă dispozițiile art. 635 C. civ. și arată că noțiunea de beneficii este utilizată în sens larg și cuprinde orice câștig, profit, venit sau folos material pe care l-ar putea aduce bunul aflat în stare de coproprietate, iar atât timp cât noțiunea de "beneficii" produse de bunul comun este o noțiune ce se interpretează în sens larg, aceasta acoperă și daunele interese solicitate de la un terț de către unul dintre coproprietari, fiind, însă, necesar ca acestea să fie mai întâi obținute de către oricare dintre coproprietari, pentru că numai în urma obținerii efective pot forma obiectul împărțirii.

Consideră că, potrivit art. 635 coroborat cu art. 643 C. civ., oricare dintre coproprietari poate solicita de la un terț ce încalcă dreptul de proprietate 100% din beneficiile ce ar fi putut fi produse de bunul comun, mai concret, 100% din daunele interese cauzate de lipsa de folosință a bunului comun.

Citează dispozițiile art. 636 alin. (1) C. civ., din care rezultă că oricare dintre coproprietari are toată îndreptățirea să folosească întregul bun comun, nu numai o parte din acesta, parte corespondentă cotei sale părți din dreptul de proprietate, și apreciază că, atât timp cât folosința întregului bun comun poate fi exercitată de unul dintre coproprietari, indiferent de mărimea cotei sale părți din dreptul de proprietate, contravaloarea lipsei de folosință a întregului bun comun poate fi solicitată în aceeași manieră, respectiv doar de către un singur coproprietar, în proporție de 100%, iar nu în proporție egală cu nivelul cotei sale părți.

Cu referire la doctrină și jurisprudență, arată că, dacă unui singur coproprietar îi este recunoscut dreptul de a încasa 100% din fructele bunului (inclusiv fructele civile), același drept trebuie să îi fie recunoscut și în situația solicitării de daune interese echivalente imposibilității culegerii fructelor civile (daune pentru lipsa de folosință).

Invocă dispozițiile art. 637 C. civ. și ale art. 638 alin. (3) din același act normativ, susținând că se cuvine tuturor coproprietarilor, potrivit cotelor lor, și contravaloarea fructelor (cum este cazul daunelor interese pentru lipsa de folosință), iar în măsura în care doar unul dintre coproprietari percepe 100% din fructele civile ale unui bun comun, acesta este ținut să plătească celorlalți coproprietari parte din acestea, potrivit cotelor deținute.

Mai arată că decizia din apel este parțial nelegală și în ceea ce privește cuantumul daunelor interese acordate, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor care reglementează modul de reparare al prejudiciului, respectiv art. 1385 alin. (1) C. civ.

În acest sens învederează că, în fața primei instanțe nivelul contravalorii lipsei de folosință a fost stabilit la suma de 116.382 euro, iar în apel la suma de 142.283 euro, instanța de apel reținând că reclamanții sunt îndreptățiți la o cotă de 2/3 din contravaloarea lipsei de folosință și, aplicând această cotă la valoarea stabilită în fața primei instanțe, a rezultat suma de 77.588 euro.

Apreciază că, în vederea asigurării unei reparări integrale a prejudiciului cauzat reclamanților, nivelul daunelor interese ar fi trebuit raportat la valoarea stabilită în fața instanței de apel, rezultând astfel o sumă totală de 94.855 euro.

Afirmă că teza instanței de apel, în sensul în care, prin luarea în considerare a acestei din urmă valori, s-ar fi creat o agravare a situației pârâtei în propria cale de atac, nu poate fi reținută întrucât suma de 94.855 euro este mai mică decât suma la care intimata a fost obligată în fața primei instanțe, respectiv 116.382 euro.

Prin recursul declarat, pârâta Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ., susține că hotărârea este dată cu depășirea atribuțiilor judecătorești, precum și cu încălcarea art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Arată că reclamanții A. și B. au formulat cererea de chemare în judecată doar în calitate de succesori ai defunctului E., deținând la data introducerii acțiunii doar o cotă de 1/3 din dreptul de proprietate asupra terenului.

Ulterior formulării acțiunii introductive și primului termen la care părțile au fost legal citate, coproprietarul F. a decedat, fiind moștenită de A. și B., acesta fiind momentul în care reclamanții au dobândit diferența până la cota de 2/3 din dreptul de proprietate asupra terenului și, totodată, momentul la care au dobândit inclusiv dreptul de creanță al autoarei lor, aferent lipsei de folosință a terenului.

Pe cale de consecință, consideră că acesta este momentul de la care reclamanții, în calitate de moștenitori ai defunctei F., ar fi putut pretinde aceleași drepturi față de pârâtă, context în care modificarea cadrului procesual la fond cu participarea acestora se putea realiza doar printr-o cerere de intervenție principală, care însă nu a fost formulată.

Apreciază că, și în situația în care s-ar admite că sunt incidente dispozițiile art. 204 C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată se putea face de reclamanți doar până la primul termen la care aceștia au fost legal citați (respectiv 14.05.2019), însă certificatul de moștenitor testamentar nr. 46/28.05.2019, care atestă calitatea reclamanților de moștenitori legali ai autoarei F., a fost emis ulterior primului termen la care aceștia au fost legal citați, astfel încât formularea unei cereri de modificare a cererii de chemare în judecată ar fi fost tardivă.

Susține că lipsa formulării unei cereri de intervenție principale sau a unei cereri de modificare a cererii de chemare în judecată generează, în planul deciziei din apel, un motiv de casare determinat de pronunțarea acesteia cu depășirea limitelor legalei sesizări și prin crearea în patrimoniul reclamanților a unui set de drepturi în contradictoriu cu pârâta, care suferă, astfel, o vătămare ce atrage incidența dispozițiilor art. 175 C. proc. civ.

Arată că justificarea lărgirii cadrului procesual nu a fost argumentată în drept, însă din analiza motivării deciziei se poate deduce că instanța de apel a introdus în cauză pe cei doi moștenitori ai coproprietarului F. prin mecanismul permis de art. 412 C. proc. civ. și susține că aplicarea acestei dispoziții este greșită deoarece situația premisă a acestei norme legale presupune decesul părții pe parcursul litigiului, condiție neîndeplinită în speță întrucât autoarea F. nu a avut calitatea de parte în litigiu.

În aceste condiții, evocarea fondului în apel, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., nu presupune reactivarea tuturor dispozițiilor referitoare la judecata în primă instanță, astfel încât modificarea acțiunii în apel cu privire la cadrul procesual prin introducerea unor terți, în persoana moștenitorilor defunctei F., încalcă dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât intimații-reclamanți nu justifică calitatea procesuală activă pentru a promova acțiunea pentru eventualul prejudiciu ce a fost cauzat de pârâtă în patrimoniul celorlalți doi coproprietari.

Recurenta afirmă că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că se impune analizarea criticilor expuse de pârâtă în susținerea excepției lipsei calității procesuale active concomitent cu cele ce au vizat absența prejudiciului.

Invocă dispozițiile art. 1434 - 1435 și ale art. 1445 C. civ. din care rezultă că în cazul obligațiilor conjuncte cu pluralitate activă de subiecte, fiecare creditor nu poate pretinde debitorului decât partea sa din creanță și în situația obligațiilor solidare cu pluralitate activă de subiecte, fiecare creditor poate pretinde debitorului creanța în întregime.

Învederează că obligațiile cu subiect multiplu activ ce au ca izvor faptul juridic sunt obligații conjuncte, astfel încât prin săvârșirea faptului juridic iau naștere mai multe raporturi juridice obligaționale distincte între autorul/autorii faptului juridic și fiecare dintre creditorii obligației.

Citează dispozițiile art. 1422 alin. (2), ale art. 635 și ale art. 636 alin. (2) C. civ. și arată că, în situația în care un coproprietar profită de întrebuințarea integrală a bunului pe o perioadă mai îndelungată de timp, acesta trebuie să plătească celorlalți coproprietari echivalentul bănesc al lipsei de folosință corespunzătoare cotelor părți din drept, fiecare dintre creditori putând urmări pe debitor doar pentru partea sa din creanță.

Învederează că reclamanții nu au făcut dovada existenței unui mandat din partea celorlalți doi coproprietari pentru a solicita lipsa de folosință pentru întregul teren și nici nu au depus cerere de intervenție principală sau cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, ca urmare a dobândirii calității de moștenitori ai defunctei F., astfel încât nu justifică calitate procesuală activă pentru a promova cererea de chemare în judecată.

Arată, totodată, că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Relativ la fapta ilicită, susține că sentința civilă nr. 917/27.06.2017 nu era executorie, în raport cu dispozițiile art. 278 C. proc. civ. de la 1865, întrucât pârâta formulase cale de atac împotriva acesteia și putea fi pusă în executare abia la 19 decembrie 2018, dată la care a devenit irevocabilă.

De altfel, pârâta deținea terenul în folosință în baza unor prevederi legale/acte normative care nu au fost niciodată abrogate sau anulate de instanță, astfel încât nu poate fi răspunzătoare de un fapt ilicit care să fi cauzat un prejudiciu intimaților-reclamanți.

Chiar și în ipoteza în care s-ar admite că sentința civilă nr. 917/27.06.2017 era executorie de la data pronunțării, învederează că era în imposibilitate de a da curs obligației stabilite prin această hotărâre față de reclamanți întrucât calitatea de coproprietar a terenului, ulterior pronunțării acestei sentințe și până la decesul acestuia, a fost deținută de autorul lor, E..

Susține că reclamanții sunt cei care au rămas în pasivitate, nu au informat pârâta cu privire la dobândirea calității de succesori ai lui E., aceștia nefiind parte în procedura de executare silită în baza căreia s-a încheiat procesul-verbal de punere în posesie din 1.03.2019.

În privința prejudiciului, arată că fiecare dintre creditori, respectiv coproprietari, poate urmări pe pârâtă doar pentru partea sa din creanță, pentru contravaloarea prejudiciului produs în patrimoniul său, instanța de apel dispunând, în mod eronat, obligarea sa la plata prejudiciului reprezentând lipsa de folosință a terenului în limita cotei de 2/3 din dreptul de proprietate și nu doar a prejudiciului aferent cotei parte de 1/3 din teren care aparținea reclamanților la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Sub un al doilea aspect, cu privire la modalitatea de determinare a prejudiciului, învederează că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că afirmarea unei metode de calcul de către pârâtă, fără a fi fundamentată pe o prevedere legală, nu poate fi avută în vedere, cu atât mai mult cu cât nu ține cont de specificul litigiului - raport juridic privat.

Arată că prin raportul de expertiză refăcut în etapa apelului, expertul a reconfirmat că nu a identificat suficiente închirieri relevante de proprietăți similare, însă a invocat că abordarea prin venit poate fi aplicată, doar că în sens invers, pornind de la valoare estimată a terenului.

În acest sens, prin raportul administrat în apel, expertul menționează că pentru estimarea contravalorii lipsei de folosință lunară a transformat valoarea chiriei astfel: venitul net din exploatare = valoarea x rata de capitalizare, care a fost preluată din analiza pieței, luând în considerare cea mai bună utilizare a terenului și anume rezidențială.

Susține că rata de capitalizare se stabilește prin raportare la doi indicatori, printre care și venitul net din exploatare care se calculează la rândul său pornind de la chiriile percepute de piața pentru proprietăți comparabile. Or, în contextul lipsei unor date cu privire la valorile de închiriere este evident faptul că venitul net din exploatare și rata de capitalizare nu au fost stabilite/aplicate în mod corect, ceea ce a condus la deformarea valorii chiriei lunare și, pe cale de consecință, a valorii lipsei de folosință.

Acesta este motivul pentru care pârâta a invocat faptul că stabilirea contravalorii lipsei de folosință a terenului pentru perioada 27.06.2017-01.03.2019, respectiv estimarea valorii chiriei obținute din închirierea imobilului teren, ar trebui să se realizeze în condiții similare determinării redevenței (prețului cesiunii) în ipoteza în care terenul este concesionat conform Legii nr. 50/1991.

Prin raportul de expertiză refăcut expertul s-a limitat, însă, la a susține că toate modalitățile de calcul sunt în concordanță cu standardele de evaluare a bunurilor, refuzând să prezinte o modalitate de calcul a lipsei de folosință prin metoda indicată de pârâtă.

Menționează că în faza procesuală de fond a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea evaluare imobiliară cu același obiectiv, fiind aplicată metoda de calcul pe baza redevenței datorate în baza Legii nr. 50/1991, ceea ce a condus la stabilirea unei chirii de 0,54 euro/mp/lună, față de chiria stabilită prin raportul administrat în apel de 0,6529 euro/mp/lună.

Astfel, în ipoteza în care în cadrul expertizei administrate în apel ar fi fost folosită și metoda de calcul pe baza redevenței datorate în baza Legii nr. 50/1991 s-ar fi ajuns la o valoare a chiriei mai mică decât cea de la fond și, pe cale de consecință, la o valoare a lipsei de folosință mai mică decât cea de la fond, context în care prejudiciul/lipsa de folosință la care pârâta ar fi putut fi obligată ar fi avut o valoarea mai redusă decât cea reținută de instanța de apel.

Afirmă că nu este îndeplinită nici condiția existenței unei legături de cauzalitate între așa-zisa faptă ilicită invocată de reclamanți și un eventual prejudiciu, iar pârâta nu a acționat cu vinovăție, predarea bunului nefiind realizată deoarece reclamanții sunt cei care au tergiversat punerea în posesie, rămânând în pasivitate. Mai mult, afirmă că o perioadă de timp pârâta a fost în imposibilitate de a îndeplini obligația de predare a terenului, în contextul în care autorul reclamanților decedase, iar ulterior dezbaterii succesiunii nu a fost notificată cu privire la identitatea moștenitorilor pentru a putea efectua predarea.

Recurenta pârâtă Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanții A. și B..

Recurenții reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat.

Recurenta pârâtă Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenții reclamanți A. și B..

Prin rezoluția din 20 decembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 15 februarie 2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În cauză, reclamanții, în calitate de coproprietari, au solicitat instanței de judecată obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință aferentă perioadei 27.06.2017 - 01.03.2019, fapta ilicită imputată constând în neexecutarea benevolă a sentinței civile nr. 917/27.06.2017, care a avut drept consecință lipsirea tuturor coproprietarilor de folosința imobilului din București, str. x (fost nr. 3), față de refuzul pârâtei de a-și îndeplini obligația de predare a terenului restituit în natură conform hotărârii menționate.

Reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată în calitate de succesori ai defunctului E., coproprietar în favoarea căruia, alături de coproprietarii G. și F., s-a dispus restituirea imobilului prin sentința civilă nr. 917/27.06.2017.

Instanța de fond a reținut că reclamanții justifică calitatea procesuală activă în litigiul de față raportat la calitatea acestora de moștenitori legali ai defunctului E., precum și față de dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) C. civ., înlăturând astfel susținerea pârâtei în sensul că acești coproprietari pot solicita despăgubiri doar după cota-parte ce le-a revenit după autorul lor, iar nu în integralitate.

Pe fondul cauzei, tribunalul a considerat a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., reclamanții având dreptul de a le fi predat terenul începând cu data rămânerii definitive a sentinței nr. 917, respectiv cu data de 27.06.2017, iar pârâta având obligația de a proceda astfel, obligație pe care nu a respectat-o, săvârșind o faptă ilicită cu vinovăție.

Constatând că reclamanții au suferit un prejudiciu, reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 27.06.2017 (data la care a devenit executorie sentința civilă nr. 917) - 01.03.2019 (data la care a fost efectiv predat terenul către coproprietarii G. și F.), prima instanță de judecată a obligat pârâta la plata sumei de 116.382 euro către reclamanți.

În apel, instanța de prim control judiciar a admis apelul formulat de pârâtă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 77.588 euro, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a terenului în litigiu.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, față de modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, pârâta a înțeles să declare apel, apreciind că nu sunt incidente dispozițiile art. 643 C. civ., instanța fiind învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, iar nu cu o acțiune care vizează bunul ca obiect al proprietății.

În acest context, curtea de apel a constatat că este chemată să analizeze răspunderea subiectivă a pârâtei cu privire la împiedicarea exercitării depline a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, fără ca o astfel de măsură să fie însoțită de măsuri reparatorii prin echivalent. Ca atare, a statuat că aspectele care tind să înlăture raportul juridic dedus judecății nu se evidențiază într-o lipsă de calitate procesuală, ci converg către neîntrunirea condițiilor de drept substanțial impuse de lege, respectiv către respingerea acțiunii.

În consecință, instanța de apel a procedat la analiza criticilor ce vizează lipsa calității procesuale active concomitent cu cele expuse în susținerea absenței prejudiciului.

Astfel, a apreciat că, determinat de caracterul executoriu al sentinței civile nr. 917 și de posibilitatea părții reclamante de a pune în executare silită obligația stabilită în sarcina pârâtei, coroborat cu neexecutarea benevolă a titlului executoriu, este relevat conținutul faptei ilicite reclamate. Totodată, a mai reținut că nu pot fi avute în vedere apărările pârâtei ce privesc lipsa de informare asupra decesului autorului E., după cum nici elementele factuale legate de pasivitatea reclamanților până la exercitarea prezentei acțiuni.

Referitor la prejudiciu, instanța de prim control judiciar a constatat că reclamanții au solicitat contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața ocupată de pârâtă, aceasta în condițiile în care titlul executoriu fusese obținut de către creditorii E., G. și F., iar reclamanții justifică calitatea de moștenitori legali de pe urma defunctului E., dar și de moștenitorii testamentari de pe urma defunctei F. (decedată după data inițierii prezentului demers judiciar).

Raportându-se la dispozițiile art. 1349, 1357, 1381, respectiv ale art. 643, 635-636, 637 și 644 C. civ., curtea a considerat că, acționând în apărarea unui drept propriu (chiar sub forma unei cote-părți ideale din dreptul de proprietate) și în absența unui mandat acordat de către coproprietarul G. pentru exercitarea acestei acțiuni, reclamanții nu sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului cuantificat la lipsa de folosință a întregului teren, ci numai în limita cotei-părți de 2/3, de 77.588 euro (valoare calculată în acord cu valoarea chiriei stabilite prin expertiza tehnico-judiciară efectuată în fața instanței de fond, determinată de principiul neagravării situației în propria cale de atac).

Recurenții reclamanți, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut prin cererea de recurs că în mod nelegal instanța de apel a înlăturat prevederile legale care reglementează regimul coproprietății, acțiunea pendinte având la bază norma înscrisă în art. 643 C. civ.

Critica este fondată.

Cu caracter teoretic, Înalta Curte reține trăsăturile definitorii ale coproprietății pe cote-părți, respectiv pluralitatea titularilor, divizarea dreptului de proprietate între titulari și unitatea materială a bunului care constituie obiectul coproprietății; întrucât niciunul dintre coproprietari nu stăpânește în exclusivitate o parte din bun, exercitarea atributelor dreptului de proprietate trebuie să fie colectivă. Ca atare, principiul sau regula unanimității se deduce din ideea unității materiale a bunului și obligă la o exercitare colectivă a tuturor prerogativelor dreptului de proprietate.

Practica judiciară și doctrina au generat soluții care, prin aplicarea lor repetată, au conturat regulile ce guvernează coproprietatea obișnuită, parte din acestea fiind înscrise în dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., de natură a face posibilă împăcarea regulii unanimității cu cerința exploatării normale a bunului care constituie obiectul coproprietății obișnuite. Astfel, trebuie să se țină cont, în adoptarea soluțiilor, fără a se nega regula unanimității, de prerogativele care formează conținutul juridic al dreptului de proprietate - posesia, folosința și dispoziția, precum și de clasificarea actelor juridice în funcție de finalitatea urmărită în legătură cu un bun privit ut singuli - acte de conservare, acte de administrare și acte de dispoziție.

Astfel, în C. civ. în vigoare, se precizează, în art. 643 alin. (1), că "Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare".

Textul de lege nu face distincția între acțiunile exercitate în aceste condiții, nu califică atare acțiuni ca acte de conservare, de administrare sau de dispoziție.

În plus, pentru a nu crea o situație împovărătoare pârâtului, care ar putea fi chemat succesiv în judecată de fiecare coproprietar, alin. (3) al art. 643 C. civ. prevede că atunci când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru chemarea în judecată a altor persoane.

Această soluție este valabilă pentru orice acțiune formulată de coproprietari împotriva terților, fără a se aplica în acțiunile dintre coproprietari.

Totodată, conform alin. (2) teza I al art. 643 C. civ., "Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor".

Mai trebuie reținut că, referitor la coproprietatea examinată, art. 641 alin. (1) C. civ. prevede că actele de administrare (prin care se urmărește punerea în valoare a unui bun în conformitate cu natura ori cu destinația sa obișnuită) privitoare la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv, regula unanimității în materie fiind înlocuită în acest caz de cea a majorității.

De asemenea, potrivit art. 637 C. civ., "Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, proporțional cu cota lor parte din drept".

Coproprietarii urmează a se desocoti între ei, în proporție cu cotele lor părți, în măsura în care unul dintre aceștia a suportat singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor, regulă înscrisă în art. 638 alin. (1) C. civ.

În prezentul litigiu, fiind vorba de fructe civile, de venituri rezultate din folosirea terenului ce a fost restituit reclamanților prin hotărârea judecătorească de către pârâtă, așadar de un drept de creanță, în lipsa unui act juridic care să consfințească o astfel de înțelegere, acțiunea formulată, care are drept scop recuperarea contravalorii acestora, a lipsei de folosință, este generată de fapta ilicită a pârâtei, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Trimiterea la dispozițiile ce reglementează această materie nu face inaplicabile prevederile din materia coproprietății, anterior arătate, în cauză repararea prejudiciului cauzat prin folosirea nelegitimă a imobilului urmând a fi raportată la unitatea materială a bunului care constituie obiectul coproprietății.

De altfel, coroborând textele legale redate, se constată că legiuitorul recunoaște, în situația de față, dreptul reclamanților coproprietari și de a pretinde contravaloarea fructelor civile neculese în urma unei fapte ilicite săvârșite de pârâtă, prezumat fiind consimțământul celorlalți coproprietari. Aceasta întrucât, în aceste condiții, acțiunea în răspundere civilă delictuală exercitată de un coproprietar se asociază unui act juridic de administrare, căruia i se aplică prevederile art. 641 alin. (1) C. civ., care înlătură regula unanimității, la care face trimitere recurenta pârâtă.

Or, în speță, această prezumție nu a fost răsturnată de pârâtă prin atragerea în proces și a celui de-al treilea coproprietar, G., în condițiile prevăzute de art. 643 alin. (3) C. civ.

Într-adevăr, astfel cum a reținut și instanța de apel, o răspundere civilă delictuală poate fi invocată doar de persoana ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate de către o altă persoană, prin nerespectarea regulilor pe care legea le impune, însă această teză nu poate fi infirmată în cazul unui coproprietar, care, prin definiție, deține doar o cotă-parte ideală din drept. Raportul dintre debitor și creditor este același ca și în cazul unui drept de proprietate exercitat de un singur titular, fapta ilicită imputată neputând viza, de altfel, doar o parte din bun, iar nu bunul în integralitatea sa.

Împrejurarea conform căreia dispozițiile art. 644 alin. (1) C. civ. s-ar opune promovării unei acțiuni în răspundere civilă doar de către un coproprietar nu are relevanță juridică, întrucât, în cauză, nu s-a pus problema desocotirii între coproprietari, teză distinctă de cea a obiectului pricinii deduse judecății.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, conform art. 497 C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurenții reclamanți, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, care, potrivit art. 501 C. proc. civ., urmează a analiza apelul pârâtei conform dezlegărilor în drept ale instanței de recurs.

În acest context, Înalta Curte constată că motivul de recurs susținut de reclamanți ce privea modalitatea de cuantificare a daunelor interese acordate, cu referire la încălcarea art. 1385 alin. (1) C. civ., nu se mai impune a fi analizat, instanța de apel raportându-se în mod greșit la cota de 2/3, la care, în opinia acesteia, erau îndreptățiți coproprietarii de față.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtă, acesta va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul că nu a justificat lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a celor doi reclamanți în calitate de succesori ai defunctei coproprietare F., respectiv cu încălcarea art. 204, art. 412 și art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată doar de reclamații A. și B., în calitate de succesori ai defunctului E., așadar, pentru o cotă de 1/3 din dreptul de proprietate.

După decesul coproprietarei F., respectiv după introducerea acțiunii și ulterior primului termen la care părțile au fost legal citate, reclamanții, în calitate de moștenitori ai acestei coproprietare, nu au înțeles să pretindă aceleași drepturi față de pârâtă (pentru cota de 1/3 ce revenea defunctei) prin formularea unei cereri de intervenție principală, aceștia nefiind, de altfel, nici în situația de a solicita modificarea acțiunii în termen, conform art. 204 C. proc. civ.

Or, în apel, în lipsa unei cereri de intervenție principală ori a unei modificări a cererii de chemare în judecată, instanța de apel a depășit limitele învestirii prin crearea în mod nelegal în patrimoniul reclamanților a unor drepturi în contradictoriu cu pârâta (pentru o cotă-parte în plus de 1/2), cu încălcarea art. 412 C. proc. civ.

Astfel, modificarea acțiunii în apel cu privire la cadrul procesual prin introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei F., respectiv a reclamanților de față, face aplicabile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Critica, astfel formulată, se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar nu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care au în vedere depășirea de către judecător a atribuțiilor conferite de lege, incursiunea în domeniul puterii legislative sau a puterii executive în dauna ordinii constituționale și a interesului public.

Reținând că prin acest motiv de recurs se antamează, indirect, îndreptățirea reclamanților, în calitatea lor de coproprietari, de a solicita contravaloarea lipsei de folosință indiferent de cota-parte deținută din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, fără a le fi opozabilă regula unanimității din materia coproprietății, Înalta Curte constată că nu se mai impune, în raport de soluția asupra recursului formulat de reclamanți, analiza pe fond a acestei critici de nelegalitate.

Recurenta pârâtă a criticat și soluția instanței de apel în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, învederând că, pe de o parte, se impunea ca argumentele invocate sub acest aspect să fie examinate separat de cele referitoare la absența prejudiciului, iar, pe de altă parte, că în cauză erau aplicabile prevederile art. 1434-1435, 1445, 1422 alin. (2), respectiv ale art. 635 și art. 636 alin. (2) C. civ.

A arătat, totodată, că nu s-a făcut dovada existenței unui mandat din partea celorlalți coproprietari pentru a se solicita lipsa de folosință pentru întregul teren, respectiv că nu s-a probat calitatea procesuală activă prin formularea unor cereri de intervenție/de modificare a acțiunii.

Critica nu este fondată.

Astfel, împrejurarea conform căreia instanța de apel a dat eficiență criticilor exprimate în apelul pârâtei, dar nu din perspectiva unui fine de neprimire, ci ca urmare a analizării condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ., nu a produs vreo vătămare părții în cauză, analiza aspectelor reținute de instanța de fond atât asupra excepției, cât și în legătură cu fondul dedus judecății fiind cenzurate în raport de dispozițiile art. 477 alin. (1) cu referire la art. 476 alin. (1) din același act normativ.

În acest context, nefiind dovedită vreo vătămare de natură a face aplicabile în cauză dispozițiile art. 175 C. proc. civ., se constată că nu pot fi primite aceste susțineri din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Celelalte argumente învederate de recurenta pârâtă au în vedere încălcarea unor norme de drept material, criticile urmând a fi examinate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prioritar, Înalta Curte reține că anterior, în expunerea considerentelor ce au vizat soluția de admitere a recursului reclamanților, instanța de recurs a analizat în ce măsură sunt incidente în cauză dispozițiile art. 635-636 C. civ., în cazul în care se pretinde recuperarea unui drept de creanță.

Înalta Curte mai reține că normele de drept citate reglementează exercitarea atributului folosinței în cazul coproprietății obișnuite, exercitare efectuată prin acte materiale, așadar, modul concret în care coproprietarii trebuie să utilizeze bunul aflat în coproprietate. Or, o astfel de utilizare, ca element de fapt și de drept, nu reiese din datele speței, pentru a face aplicabile textele de lege invocate de pârâtă.

În cauză nu pot fi avute în vedere nici dispozițiile art. 1422, 1434, 1435 și ale art. 1445 C. civ., care se referă la obligațiile divizibile, la solidaritatea dintre creditori și debitori, respectiv la izvoarele acestei solidarități, starea de coproprietate fiind distinctă de teoria divizibilității/solidarității. Obligațiile divizibile și cele solidare își găsesc fundamentarea pe ideea de garanție, în sens larg, garanție conferită celeilalte părți din raportul juridic obligațional, în timp ce coproprietatea obișnuită este generată de fracționarea dreptului de proprietate, față de care legiuitorul a stabilit regulile de folosire a bunului comun, precum și posibilitatea exercitării unor acțiuni în justiție pentru protejarea drepturilor coproprietarilor.

Or, drepturile acestora nu poartă asupra câte unei fracțiuni materiale din bun, ci asupra întregului bun, motiv pentru care fiecare din ei este proprietarul întregului bun, chiar dacă dreptul său real nu este unul exclusiv. Prin urmare, acolo unde există un drept trebuie să existe și o acțiune care îl apără, motiv pentru care trebuie să i se recunoască și coproprietarului posibilitatea de a se apăra singur contra faptelor comise de un terț vizând bunul cu un asemenea regim juridic.

Relativ la reținerea răspunderii civile delictuale în sarcina sa, recurenta pârâtă a susținut, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prealabil, aceasta a arătat că sentința civilă nr. 917/27.06.2017 nu era executorie, întrucât formulase o cale de atac împotriva acesteia, astfel că hotărârea în cauză a rămas irevocabilă la data de 19.12.2018. Prin urmare, erau aplicabile prevederile art. 278 C. proc. civ. de la 1865.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că litigiul având ca obiect stabilirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost soluționat în urma parcurgerii a două grade jurisdicționale, fond și recurs (prin sentința civilă nr. 917/27.06.2017, respectiv prin decizia civilă nr. 657/19.12.2018).

Conform art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, sunt hotărâri definitive hotărârile date în primă instanță, potrivit legii, fără drept de apel.

Potrivit art. 376 alin. (1) din același act normativ, "Se învestesc cu formula executorie prevăzută de art. 296 alin. (1) hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile ... pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel, coroborând textele de lege citate, rezultă că o hotărâre definitivă (în cazul de față sentința primei instanțe, dată fără drept de apel) poate fi pusă în executare după învestirea sa cu formula executorie.

Nu sunt relevante în cauză dispozițiile art. 278 C. proc. civ. de la 1865, care reglementează execuția vremelnică a unor hotărâri pronunțate în anumite tipuri de litigii, fără legătură cu cel soluționat prin titlu executoriu invocat de reclamanți.

În consecință, față de cele expuse în cele ce preced, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este legală, obligația predării terenului fiind determinată de caracterul executoriu al sentinței civile nr. 917/27.06.2017, hotărâre care, de altfel, nu a fost executată benevol de pârâtă potrivit art. 371

1

alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, conform căruia "obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe, sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie".

Relativ la fapta ilicită, recurenta pârâtă a arătat că deținea terenul în folosință în baza unor prevederi legale/acte normative care nu au fost niciodată abrogate sau anulate de instanță, astfel încât nu poate fi răspunzătoare de cauzarea un prejudiciu intimaților reclamanți. De asemenea, a susținut că, prin sentința civilă nr. 917/27.06.2017, s-a statuat asupra calității de coproprietar în persoana autorului E., iar reclamanții sunt cei care nu au informat pârâta cu privire la dobândirea calității lor de succesori ai acestui defunct, ei nefiind parte în procedura de executare silită finalizată cu încheierea procesul-verbal de punere în posesie din data de 1.03.2019.

Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a validat soluția instanței de fond și a constatat săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâtă.

Astfel, în acord cu cele avute în vedere de curte, se observă că analiza deținerii unui titlu valabil de către reclamanți cu privire la imobilul în litigiu a fost realizată în dosarul nr. x/2010, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 917/27.06.2017, executorie de la data pronunțării. În acest cadru procesual s-a statuat și în legătură cu valabilitatea titlului deținut de pârâtă, astfel că, pentru a fi respectate dispozițiile art. 430 și următoarele C. proc. civ., Înalta Curte, ca și instanțele devolutive, nu mai poate proceda la verificarea legalității actului juridic prin care a fost atribuit terenul în administrarea acestei părți.

Referitor la afirmațiile recurentei pârâte privind lipsa de informare asupra decesului autorului E. și dezbaterea succesiunii de către intimații reclamanți, Înalta Curte apreciază că aceste susțineri nu sunt exoneratoare de răspundere, nefiind de natură a confirma lipsa faptei ilicite imputate.

Prin sentința civilă nr. 917/27.06.2017 s-a recunoscut dreptul de proprietate al intimaților reclamanți asupra imobilului și lipsa dreptului de proprietate al Statului român, astfel că titlul pârâtei, derivat din titlul statului, nu există. De la data pronunțării acestei hotărâri, recurenta pârâtă era obligată să pună în executare de bună voie titlul executoriu sus indicat, de la acel moment nefiind titulara vreunui drept de administrare asupra imobilului. Neprocedând în acest sens, a împiedicat reclamanții în exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra propriului bun, consecința firească fiind rezultatul păgubitor solicitat.

De altfel, așa cum a reținut și instanța de apel, necunoașterea decesului unui creditor nu era de natură a înlătura executarea obligației de eliberare a terenului, acțiune ce putea fi efectuată prin emiterea unui proces-verbal de predare-primire a terenului către creditorii menționați în titlul executoriu, cu atât mai mult cu cât de la data pronunțării sentinței civile și până la data decesului autorului E. a trecut aproximativ un an.

Pe de altă parte, prin ocuparea terenului și ulterior pronunțării sentinței civile nr. 917/27.06.2017, fără un titlu valabil, și prin neeliberarea efectivă a acestuia, eliberare pe care ar fi putut-o executa independent de întocmirea sau nu a unui proces-verbal formal de predare-primire, pârâtă a săvârșit fapta ilicită ce i-a fost imputată. Așa cum s-a arătat și anterior, executarea obligației stabilite prin hotărâre judecătorească trebuia să se facă cu bună credință, de bunăvoie, potrivit art. 371

1

C. proc. civ. de la 1865, executarea silită fiind doar o măsură extremă, demarată împotriva debitorului care nu se conformează voluntar dispoziției din titlul executoriu.

Cum, în speță, în mod corect cauzele de exonerare de răspundere invocate de recurenta pârâtă nu au fost validate de instanța de apel, reținerea faptei ilicite, săvârșită cu vinovăție, generată de pasivitatea în exercitarea benevolă a unei obligații judecătorești, subzistă.

În privința prejudiciului, recurenta a afirmat că instanța de apel a dispus, în mod eronat, obligarea sa la plata prejudiciului reprezentând lipsa de folosință a terenului în limita cotei de 2/3 din dreptul de proprietate.

Totodată, cu privire la modalitatea de determinare a prejudiciului, a învederat că instanța de apel a reținut greșit că afirmarea unei metode de calcul de către pârâtă, fără a fi fundamentată pe o prevedere legală, nu poate fi avută în vedere, cu atât mai mult cu cât nu ține cont de specificul litigiului. În continuare, recurenta pârâtă a expus critici legate de concluziile raportului de expertiză refăcut în etapa apelului, cu referire la metoda de evaluare, susținând că trebuia să se țină seama, la stabilirea valorii prejudiciului, de metoda de calcul pe baza redevenței datorate în baza Legii nr. 50/1991, sens în care s-ar fi ajuns la o valoare a chiriei mai mică decât cea de la fond și, pe cale de consecință, la o valoare a lipsei de folosință mai mică decât cea de la fond.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, determinat de raționamentul juridic dezvoltat în privința recursului formulat de recurenții reclamanți, cum, de altfel, s-a arătat și anterior, nu mai e necesară analiza încălcării limitei din cota de proprietate aferentă prejudiciului produs, raportat la calitatea de coproprietar a acestor părți.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că, în fața instanței de fond a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea evaluare imobiliară, expertul aplicând abordarea prin piață - metoda comparației directe, fiind determinată astfel o valoare a chiriei de 0,54 euro/mp/lună.

Pârâtă a formulat obiecțiuni, solicitând refacerea raportului de expertiză, însă instanța de fond a constatat decăzută partea din acest drept, măsura fiind contestată în calea de atac a apelului. În urma readministrării probei cu expertiză în specialitatea evaluare imobiliară în apel, prejudiciul pentru întreaga suprafață de teren a fost cuantificat la suma de 142.283 euro, corespunzător unei chirii de 0,6529 euro/mp/lună. Determinarea chiriei a fost realizată prin abordarea prin piață, pornindu-se de la valoarea de piață estimată a terenului, în condițiile în care nu au fost identificate suficiente închirieri de proprietăți similare pentru a aplica metoda comparației directe.

Obiecțiunile părții pârâte au vizat modul de calcul al expertului, fiind determinate de necalcularea chiriei prin raportare la redevența datorată în baza Legii nr. 50/1991, în condițiile în care lipsesc informații vizând proprietăți similare pentru a putea aplica metodă abordării prin venit, pe care instanța de apel le-a înlăturat reținând că creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării, iar această reparare se impune a fi stabilită în baza unor criterii clare, obiective, unanim acceptate și aplicate specificului pieței imobiliare, elaborate de o autoritate competentă în domeniu - SEV. A mai arătat că afirmarea unei anumite metode de calcul (pe baza redevenței datorată în baza Legii nr. 50/1991), fără a fi fundamentată de o prevedere legală nu poate fi avută în vedere, cu atât mai mult cu cât nu ține cont de specificul litigiului. Prejudiciul creat nu poate fi stabilit decât prin raportare la categoria de folosință a terenului, ținând cont de potențialul de întrebuințare a acestuia, prin raportare la planurile zonale, dar și la vecinătăți, chiria de piață fiind un element de referință, cu atât mai mult cu cât a rezultat că terenul fusese exploatat în această modalitate și de către apelanta pârâtă.

Prin urmare, analizând soluția adoptată de instanța de fond din perspectiva contestată, instanța de apel a încuviințat efectuarea unei noi expertize, la solicitarea pârâtei, iar, ulterior depunerii raportului întocmit de expert, a respins motivat obiecțiunile acestei părți referitoare la acest ultim raport.

În calea extraordinară de atac a recursului, nu pot fi supuse analizei critici care să vizeze modalitatea în care instanța de apel a dispus, ca instanță devolutivă, cu plenitudine de apreciere, asupra concludenței probei admini