Decizia nr. 1185/2017 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 203/2014 a Tribunalului Brașov

Recurenții-reclamanți B. și C. au invocat în susținerea cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., astfel; Instanța de apel a pronunțat decizia, în partea privind admiterea apelurilor persoanelor fizice, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în materia revendicării imobiliare, făcând aplicarea legii civile noi, ale N.C.C., unor acte ce au fost săvârșite în temeiul C. civ. de la 1864, încălcând și aplicând greșit prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art. 563 din N.C.C. Titlul recurenților-reclamanți și titlurile pârâților sunt supuse C. civ. de la 1864 și prevederilor Legii nr. 7/1996, acestea fiind legile aflate în vigoare la data încheierii lor, din acest motiv, în concordanță cu prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011, acestea fac dovada proprietății părților, înscrierile de carte funciară neavând efect constitutiv de drepturi reale, ci doar efect de opozabilitate față de terți, ele neputând crea în favoarea pârâților decât o aparență a dreptului de proprietate, o prezumție relativă, aceasta fiind înlăturată prin exhibarea titlului reclamanților, preferabil titlurilor pârâților. Pârâții nu pot face apel la prevederile art. 565 din N.C.C. pentru a face dovada deplină a proprietății prin extrasul de carte funciară, așa cum în mod greșit a susținut instanța de apel. Chiar dacă s-ar avea în vedere prevederile art. 565 din N.C.C., acestea se aplică cu excepțiile prevăzute de lege, or, legea specială de retrocedare prevede la art. 25 alin. (4) că "decizia (…) de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia",astfel că Decizia de restituire în natura nr. 68 din 22 decembrie 2010 face pe deplin proba dreptului reclamanților de proprietate dincolo de evidențele de cadastru si publicitate imobiliară. Titlul reclamanților de proprietate, ce face dovada deplină a calității de proprietar, Decizia de retrocedare în natură nr. 68 din 22 decembrie 2010 emisă de SC A. SA, a fost obținut prin executarea silită a sentinței civile nr. 123/S/2009 a Tribunalului Brașov, irevocabilă, acesta fiind, prin comparație cu cel al pârâților, mai bine caracterizat, dar și investit cu forța pe care legea o acordă autorității de lucru judecat. Sentința civilă nr. 123/S/2009 a Tribunalului Brașov, dar și Decizia de retrocedare în natură nr. 68 din 22 octombrie 2010 sunt opozabile pârâților și produce efecte directe împotriva acestora, întrucât acțiunea de retrocedare, începută inițial pe dreptul comun a fost notată în C.F. Brașov la B.15 în data de 04 februarie 1999. Instanța de apel trebuia să țină cont în aplicarea prevederilor art. 563 alin. (3) din N.C.C., privind buna-credință, de notările existente la data săvârșirii actelor în cărțile funciare existente la acea dată, nefiind permis să facă aprecierea bunei-credințe în privința notărilor existente în prezent. Acțiunea se continuă prin alegerea de către reclamanți a procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, cu formularea notificărilor și apoi prin deschiderea Dosarului nr. x/62/2003 la Tribunalul Brașov, la care au fost atașate dosarele anterioare, cereri notate în C.F. Brașov nr. 11905 la B. 41 în data de 15 ianuarie 2002, transcrisă apoi în cărțile funciare noi la B.2, pârâții având cunoștință despre lucrările Dosarului nr. x/62/2003 deschis la Tribunalul Brașov, încă de la fond, astfel cum rezultă din nota de ședință din 16 iunie 2008 din Dosarul nr. x/F/CA/2003 deschis la Curtea de Apel Brașov. Pârâții și-ar fi putut apăra drepturile prin intervenție accesorie, însă nu au făcut acest lucru, în condițiile în care reclamanții nu aveau posibilitatea de a-i chema în judecată, față de faptul că legea specială nu conferea calitate procesuală pasivă decât unității deținătoare, SC A. SA. În aceste condiții, titlul reclamanților capătă anterioritate față de titlurile exhibate de pârâți, întrucât decizia de retrocedare în natură doar definitivează dreptul acestora născut odată cu formularea cererilor, având caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi (art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - ". face dovada proprietății persoanei îndreptățite"). Pârâții sunt dobânditori de rea-credință, întrucât la data săvârșirii tuturor actelor privind transferul dreptului de proprietate, inclusiv a actelor prin care aceștia au dobândit imobilul, în cartea funciară existau notări care puneau sub semnul întrebării calitatea de adevărat proprietar a autorului lor și, în plus, aceștia au fost preavizați direct de către reclamanți privind desfășurarea procesului de retrocedare. Prin urmare, aceștia aveau cunoștință de faptul că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind un imobil preluat abuziv, fapt ce reiese din conținutul cărții funciare și cunoșteau interdicția de înstrăinare prevăzută de art. 21 alin. (5) din legea specială, precum și semnificația prevederilor art. 21 alin. (1) din legea specială privind indisponibilizarea acestor imobile (prevederile art. 21.1 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001). Practica judiciară în materie recunoștea aceste reguli, decurgând din principiul stabilității și securității raporturilor juridice. Mai mult, s-a susținut că buna-credință se apreciază relativ la principiul error communis facit ius. De aceea, dincolo de extrasele de carte funciară, era necesar ca pârâții să iasă din pasivitate și să facă propriile diligente rezonabile prin care să consulte cartea funciară pentru a vedea dacă nu cumva existau înscrieri care pun sub semnul întrebării calitatea autorilor lor de adevărați proprietari, de a intervenii în procesul deschis la Tribunalul Brașov, de a se interesa de situația juridica a imobilului. S-a susținut și că sunt suspecte operațiunile din C.F., acestea fiind marcate de numeroase ilegalități camuflate prin repetate si nejustificate erori, după cum rezulta din consultarea cărților funciare. Acțiunea în revendicare este întemeiată pe prevederile art. 563 din N.C.C. în scopul finalizării procedurii de retrocedare prevăzute de art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pârâții având calitatea de terți dobânditori ai imobilului de la unitatea deținătoare SC A. SA. Pârâții nu pot face apel la prevederile art. 565 din N.C.C. pentru a face dovada deplină a proprietății prin extrasul de carte funciară, așa cum in mod greșit a susținut instanța de apel. Privind apelul incident, s-a susținut că instanța de apel a omis sistematic să efectueze actele procedurale necesare și, în final, să se pronunțe privitor la apelul incident formulat prin întâmpinare, deși, prin nota de ședință de la primul termen de judecată, aceștia au arătat explicit că cererea de la punctul B se constituie într-un apel incident în raport cu apelurile apelanților-pârâți, în conformitate cu prevederile art. 472 și art. 474 din N.C.P.C.

Recurenta-pârâta SC A. SA a invocat în susținerea cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel; În fapt, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanții au urmărit să-și valorifice dreptul de proprietate, constituit prin Decizia nr. 68/2010 emisă de SC A. SA Emiterea acestei decizii s-a întemeiat pe sentința civilă nr. 123/S/2009 a Tribunalului Brașov, cu caracter irevocabil. Regretabil este faptul că recurenta-pârâtă a fost obligată să restituie un teren care nu mai era în patrimoniul său la data adoptării Legii nr. 10/2001. Întreaga suprafață de teren a fost transmisă în patrimoniul SC D. SA, cu titlu de „aport la constituirea capitalului social", la data de 30 aprilie 2000. Ulterior, respectiv la data de 09 septembrie 2004, s-a încheiat o tranzacție între SC A. SA și SC D. SA, în temeiul căreia creanța SC A. SA deținută la SC D. SA, a fost stinsă prin „dare în plată", respectiv prin transferul în patrimoniul creditoarei a unei suprafețe de teren de 505,48 mp, dezmembrată din suprafața de teren de 14.125 mp, cu care creditoarea a participat la constituirea capitalului social al debitoarei. Referitor la respingerea excepției de inadmisibilitate, instanța de apel a apreciat că prin această acțiune se tinde la valorificarea dreptului de proprietate dobândit în baza legii speciale. Pentru o dezlegare corectă a litigiului este necesar a se reanaliza natura juridică a cauzei cu care a fost învestită prima instanță și să se stabilească dacă aceasta este o acțiune care derivă din dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau suntem în prezența unei acțiuni în revendicare de drept comun. Instanța de apel, în pofida faptului că înșiși reclamanții au calificat această acțiune ca fiind o acțiune în revendicare, a apreciat în mod greșit că această acțiune derivă din legea specială, împărtășind astfel opinia judecătorului fondului. Acest punct de vedere nu poate fi împărtășit, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează acțiunea în revendicare ca modalitate de apărare și dobândire a dreptului de proprietate. Prin urmare, acțiunea în recunoașterea unor drepturi, „prin revendicare imobiliară", întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă. În mod greșit ambele instanțe au respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. Titlul invocat de aceștia, decizia nr. 68 din 22 decembrie 2010 emisă de SC A. SA, în considerarea art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu a fost intabulată în evidențele de C.F. Prin urmare, instanța de fond în mod greșit a apreciat că reclamanții își pot valorifica dreptul de proprietate asupra terenurilor în discuție, prin exhibarea unei decizii neintabulate în cartea funciară. Greșeala provine din interpretarea eronată a prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care condiționează dobândirea caracterului de titlu executoriu al „deciziei" sau dispoziției de aprobare a reconstruirii dreptului de proprietate de îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Cu alte cuvinte, de vreme ce decizia invocată nu a fost intabulată în evidențele de C.F., ea nu este susceptibilă de punere în executare, întrucât nu a devenit titlu executoriu. Prin urmare, de vreme ce titlul exhibat nu poate fi pus în executare, este evident că reclamanții nu au putut și nici nu pot face dovada calității procesuale active. Referitor la fondul cauzei, instanța de apel răspunde motivelor printr-o singură propoziție din care se desprinde concluzia că în mod corect instanța de fond a procedat la compararea titlurilor. Instanța nu a răspuns însă de ce titlul reclamanților este preferabil. Dreptul pârâtei de proprietate asupra terenului de 505,48 m.p., înscris în C.F. Brașov, dobândit în baza convenției de dare în plată, autentificată din 10 septembrie 2004, a fost dovedit cu extras de carte funciară. La data dobândirii acestui teren s-a avut în vedere că aceasta provine dintr-o parcelă (revendicată ulterior de reclamanții din această acțiune) care nu mai putea face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât la data apariției acesteia, întreaga suprafață de teren nu era deținută de SC A. SA, fiind înstrăinată în anul 2010, către D. Acest titlu, intabulat în cartea funciară, este și în prezent în ființă, nefiind desființat. Titlul reclamanților îl reprezintă Decizia nr. 68/2010. În mod greșit s-a comparat un titlu nesusceptibil de executare, ce aparține reclamanților, cu un titlu intabulat în cartea funciară al pârâtei, neavând relevanță, în aceste condiții, că ambele titluri ar proveni de la același autor. Este bine cunoscut că atunci când titlurile provin de la același autor va avea câștig de cauză cel care a transcris (a intabulat) actul său, făcându-l opozabil erga omnes. În situația în care ambele părți și-au intabulat dreptul, va fi considerat mai puternic actul care a fost mai întâi înscris, ca o expresie a principiului qui prior tempore potior jure. Atunci când obiectul dreptului de proprietate îl constituie un teren, se consideră mai bine caracterizat titlul celui care are terenul precis identificat. Față de cele câteva principii mai sus subliniate, este evident că trebuia acordată preferință dreptului pârâtei SC A. SA. S-a susținut totodată că, în cauza dedusă judecății, buna-credință a recurentei la achiziționarea celor 505,48 mp de teren nu a fost răsturnată. La data la care aceasta a achiziționat terenul de mai sus, cunoștea că această parcelă provine dintr-o suprafață de teren de 14.125 mp, care nu putea fi restituită notificatorilor, întrucât la data apariției Legii nr. 10/2001, aceasta nu se găsea în patrimoniul SC A. SA, fiind înstrăinată în cursul anului 2000. Intimații-reclamanți au în continuare deschisă calea despăgubirilor în echivalent bănesc.

Recurenta-pârâta D. a invocat în susținerea cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel; Astfel cum persoanelor fizice, prin admiterea apelurilor lor, instanța de fond le-a recunoscut dreptul de proprietate ce a fost dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, conform art. 14 alin. (2) din N.C.C. - potrivit cărora buna-credință se prezumă iar sarcina probei privind reaua-credință revine reclamanților care o invocă - în mod greșit instanțele anterioare au înlăturat buna-credință a recurentei-pârâte numai prin faptul că recurenta a dobândit dreptul de proprietate prin divizarea pârâtei SC A. SA, care a dobândit dreptul de proprietate prin aport în natură adus de aceasta la capitalul social. Pârâta SC D. SA Brașov s-a înființat la data de 06 ianuarie 1998. La data înființării pârâtei nu se punea problema restituirii imobilelor terenuri, întrucât regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv terenuri, a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001, publicată la data de 14 februarie 2001. Procesele anterioare intrării în vigoare a acestei legi au fost considerate de practica judecătorească, inadmisibile, astfel că acestea nu aveau relevanța juridică pe care au acordat-o instanțele anterioare cu privire la calificarea bunei sau relei-credințe. De altfel, acțiunea de revendicare asupra acestor terenuri formulată anterior anul 2001 a fost respinsă. Instanța de apel trebuia să aplice același tratament ca și persoanelor fizice, în sensul că decizia de restituire neîntabulată în cartea funciară nu este opozabilă recurentei-pârâte, care a dobândit dreptul de proprietate în mod legal, la data de 19 aprilie 2000, dată la care și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, cu bună - credință, bună-credință ce nu a fost răsturnată de reclamanți prin susținerile și dovezile administrate în cauză.

Recurenta-pârâta SC H. SRL a invocat în susținerea cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel; Astfel cum persoanelor fizice, prin admiterea apelurilor lor, instanța de fond le-a recunoscut dreptul de proprietate ce a fost dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, conform art. 14 alin. (2) din N.C.C., în mod greșit instanțele anterioare au înlăturat buna-credință a recurentei-pârâte numai prin faptul că aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin divizarea pârâtei SC D. SA Brașov, care a dobândit dreptul de proprietate prin aport în natură adus de SC A. SA. Or, pârâta SC D. SA Brașov s-a înființat la data de 06 ianuarie 1998, iar SC H. SRL Brașov s-a înființat la data de 21 iunie 2005. La data înființării pârâtei SC D. SA Brașov din 1998 nu se punea problema restituirii imobilelor terenuri, întrucât regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001, publicată la data de 14 februarie 2001. Procesele anterioare intrării în vigoare a acestei legi au fost considerate de practica judecătorească unanimă, ca inadmisibile, astfel că acestea nu aveau relevanța juridică pe care au acordat-o instanțele de judecată anterioare, cu privire la calificarea bunei sau relei-credințe. De altfel, acțiunea de revendicare asupra acestor terenuri formulată anterior anul 2001 a fost respinsă. Ca atare, instanța de apel trebuia să aplice același tratament ca și persoanelor fizice, în sensul că decizia de restituire neîntabulată în cartea funciară nu este opozabila recurentei-pârâte, care a dobândit dreptul de proprietate în mod legal, prin actul notarial din 08 iulie 2010 înscris în cartea funciară la data de 09 iulie 2010, cu bună-credință, buna-credință ce nu a fost răsturnat de reclamanți prin susținerile și dovezile administrate în cauză.

Recurenta-pârâta SC I. SRL a invocat în susținerea cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel; Prin sentința civilă nr. 45/S din 19 martie 2015, Tribunalul Brașov a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 203/S/2014, prin care s-a solicitat instanței de fond să se pronunțe și cu privire la excepția de conexitate, respectiv cererea de suspendare formulată de recurenta-pârâtă, prin întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 203/S/2014, Tribunalul Brașov a admis acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu toți pârâții din acest dosar, printre care și recurenta-pârâtă de față. În cadrul acestui proces, recurenta-pârâtă a invocat excepția de conexitate, solicitând suspendarea cauzei până la soluționarea definitivă a Dosarului cu nr. x/197/2013. În acest dosar s-a soluționat cererea reclamanților N. și O., în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, iar prin sentința civilă nr. 10542 din 26 septembrie 2014, recurenta-pârâtă a fost obligată să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul intravilan situat în Poiana Brașov, înscris în C.F. Brașov, în suprafață de 1.363,61 mp. întrucât în Dosarul nr. x/S/2014 s-a revendicat aceeași suprafață de teren de 1.363,61 mp, identificată în C.F., de către alte persoane, respectiv C. și B. Instanța de fond a omis să se pronunțe asupra celor solicitate, pronunțând sentința civilă nr. 203/S/2014, motiv pentru care s-a formulat o cerere de completare a sentinței. Prin sentința civilă nr. 45/S din 19 martie 2015, Tribunalul Brașov a respins această cerere, pe considerentul că cele solicitate exced prevederilor art. 444 C. proc. civ. Simultan cu soluționarea cauzelor de mai sus, s-a soluționat în mod definitiv și acțiunea reclamanților N. și O., care, în baza sentinței civile nr. 10542 din 26 septembrie 2014 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia civilă nr. 678/Ap din 09 iunie 2015, au dobândit în deplină proprietate și posesie terenul mai sus precizat. Același teren l-au dobândit și reclamanții C. și B., prin sentința civilă nr. 203/S din 27 noiembrie 2014. Apelul împotriva acestei sentințe a fost respins de către Curtea de Apel Brașov, prin Decizia civilă nr. 516/Ap din 04 aprilie 2016. Prin aceeași decizie a fost respins și apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 45/S din 19 martie 2015. Soluția respingerii primului apel a fost motivată prin invocarea sentinței civile nr. 10542 din 26 septembrie 2014 a Judecătoriei Brașov, în baza căreia s-a admis autoritatea de lucru judecat. Cel de-al doilea apel a fost respins pe considerentul că solicitările din cuprinsul cererii de completare exced prevederilor art. 444 C. proc. civ. Este de neconceput ca omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cereri de suspendare sau asupra unei excepții, să nu fie îndestulată pe calea „completării sentinței", prevăzută la art. 444 C. proc. civ., sau ulterior pe calea apelului împotriva sentinței a cărei completare s-a solicitat. Prin respingerea acestor cereri au fost puși în situația de a suporta efectele „excepției autorității de lucru judecat". Cu privire la autoritatea de lucru judecat, instanța de apel nu a observat că dreptul de proprietate asupra terenului înscris în C.F., în suprafață de 1.363,61 mp, a fost recunoscut definitiv, ca fiind proprietatea reclamanților N. și O., prin sentința civilă nr. 10542 din 26 septembrie 2014. Prin urmare, cu putere de lucru judecat, s-a decis, anterior pronunțării sentinței civile nr. 203/S/2014, că acest teren aparține altor persoane decât reclamanții din acest dosar. Instanța nu s-a pronunțat cu privire la criticile referitoare la excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamanților și a lipsei calității procesuale active a acestora. nu s-a pronunțat cu privire la criticile referitoare la omisiune instanței de fond de a se pronunța cu privire la excepția de conexitate și la cererea de suspendare a cauzei, nu s-a pronunțat cu privire la criticile formulate în legătură cu fondul cauzei, respectiv cele referitoare la greșita „comparare a titlurilor".

Recurentul-pârât J. a invocat în susținerea cererii de recurs dispozițiile art. 461 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel; Recurentul-pârât a susținut că, în mod legal excepția prescripției dreptului la acțiune trebuia analizată și admisă, aceasta având caracter absolut, imperativ și peremptoriu, raportat la situația juridică a recurentului-pârât, opinând că excepția a fost respinsă prin nesocotirea dispozițiilor exprese ale art. 520 C. proc. civ. și prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Așadar, până la analizarea pe fond, apelul pârâtului trebuia admis, ca efect al admiterii prescripției dreptului material la acțiune. În raport cu acesta, adjudecatar la licitație publică (în temeiul exercitării unui drept real imobiliar, preexistent, de ipotecă legală - în temeiul dreptului/privilegiului vânzătorului), acțiunea trebuia respinsă ca fiind prescrisă, raportat la art. 520 C. proc. civ. Chiar dacă acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, ea poate fi paralizată de posesorul bunului care poate invoca în favoare sa uzucapiunea sau excepțiile oferite de legiuitor. S-a apreciat că termenul de prescripție este același și în cazul acțiunii în revendicare împotriva adjudecatarului, iar acesta va curge de la data întocmirii procesului verbal de licitație. Actul de adjudecare este un drept tabular, nedesființat de instanțe, drept care odată înscris în cartea funciară se bucură de prezumția de valabilitate. Pe lângă caracterul nelegal al respingerii excepției, argumentația respingerii excepției nu există, iar curtea de apel trebuia să cerceteze cu rol activ dacă și în ce condiții, putea începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, conform art. 520 C. proc. civ. Unul din motivele de recurs îl constituie nemotivarea respingerii excepției în raport cu recurentul-pârât, adjudecatar la licitație publică. Instanța de apel a adăugat la lege, considerând că termenul de 3 ani, nu a început să curgă, fiind notată notificarea în cartea funciară către intimați, în baza Legii nr. 10/2001. Aici instanța se oprește și nu face nicio analiză și argumentare, afirmând că excepția este neîntemeiată. Instanța de apel trebuia să ofere o motivare mai amplă în acest sens, dar și cu privire la durata în care „termenul de prescripție rămâne inactiv", această măsură neputând fi absolută și perpetuă. Instanța de apel trebuia să cerceteze (de vreme ce a invocat practic suspendarea începerii curgerii termenului de 3 ani) și să motiveze, când va începe teoretic să curgă termenul de prescripție, urmând să verifice dacă s-a împlinit cumva și în această construcție juridică. Or, o asemenea abordare golește de conținut, cu totul, prevederile art. 520 C. proc. civ., astfel cum era acesta aplicabil. Acest text reprezintă o sancțiune împotriva persoanei care ar putea emite pretenții cu privire la dreptul de proprietate sau alt drept real, privitor la imobilul adjudecat, sancțiune legiferată cu caracter imperativ absolut, deosebit de energic, această măsură opunându-se chiar și împotriva dispăruților, minorilor si persoanelor puse sub interdicție. A afirma fără excepție, că termenul de prescripție nu curge niciodată câtă vreme a fost notată notificarea în baza Legii nr. 10/2001, înseamnă a nesocoti dispoziții imperative si a goli de conținut norma invocată. S-a susținut și omisiunea instanțe de apel de a cerceta cu rol activ cât timp a dăinuit suspendarea începutului curgerii termenului de prescripție prevăzut de art. 520 C. proc. civ. Caracterul definitiv, permanent și incert al acestei „suspendări" a curgerii termenului nu este reglementată de legiuitor. Instanțele anterioare au respins excepția prescripției, reținând că termenul de prescripție nu a curs împotriva intimaților reclamanți. Recurentul-pârât nu este de acord cu această idee, întrucât termenul de prescripție invocat curge chiar împotriva dispăruților, celor puși sub interdicție etc., fiind o măsură energică impusă de legiuitor împotriva unui proprietar pasiv. După finalizarea procedurii de notificare, prin emiterea Deciziei nr. 68/2010 (titlul de proprietate al intimaților reclamanți) termenul de prescripție instituit, a început să curgă de la data de 23 decembrie 2010, fiind împlinit la data de 23 decembrie 2013, acțiunea din dosarul de față fiind înregistrată numai în data de 15 aprilie 2014, termenul fiind îndeplinit iar dreptul material al intimaților la promovarea unei acțiuni de evicțiune împotriva sa, fiind prescris. Pe cale de consecință, dreptul de prescripție a început să curgă la 24 martie 2004 și s-a împlinit la data de 24 martie 2007, iar în subsidiar, potrivit opticii instanței de fond, acesta a început după finalizarea procedurii de notificare, prin emiterea Deciziei nr. 68/2010 (titlul de proprietate al intimaților reclamanți), la data de 23 decembrie 2010, fiind împlinit la data de 23 decembrie 2013, acțiunea din dosarul de față fiind înregistrată numai în data de 15 aprilie 2014, termenul fiind îndeplinit iar dreptul material al intimaților la promovarea unei acțiuni de evicțiune împotriva sa, fiind prescris în ambele interpretări. În esență, s-a susținut că instanța de apel nu a analizat aspecte care erau relevante, înainte de analizarea „bunei-credințe". Instanța de apel a ignorat și caracterul formal al titlului pe care legiuitorul îl impune celui ce se prevalează de un astfel de titlu. Astfel, instanța nu a luat în considerare condițiile exprese și imperative impuse de textul prevăzut de art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001: „Decizia. restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Instanța de apel reține că proba dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară, această dispoziție fiind în acord cu norma prevăzută de art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia „decizia sau după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară " Cu toate acestea, instanța de apel nu a mai analizat dacă acest neajuns are relevanță și dacă titlul exhibat de reclamanți este unul complet/perfect. Până la analizarea bunei-credințe, era important de a se stabili a priori dacă reclamanții au un veritabil titlu de proprietate, înlăturându-se de instanța de apel analiza condiționării impuse de legiuitor: „.are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară" Dacă s-ar fi procedat astfel, instanța de apel ar fi ajuns Ia concluzia că titlul reclamanților nu respectă condiția impusă de art. 565 C. civ., neexistând o normă derogatorie în acest sens, ba mai mult art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întărind această idee de probă a dreptului de proprietate cu extrasul carte funciară. Recursurile sunt nefondat, pentru următoarele considerente; Înalta Curte, prin rezoluția din 13 octombrie 2016, și-a însușit raportul asupra recursurilor formulate în prezenta cauză. S-a consemnat în raportul întocmit că recursurile îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., că sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, respectiv că au fost depuse și motivate în termen legal, iar motivele de recurs pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. S-a reținut totodată că recursul este admisibil în principiu, urmând ca instanța să se pronunțe asupra fondului recursului. Prin încheierea din 17 noiembrie 2016, Înalta Curte a admis în principiu recursurile formulate în cauza pendinte, acordându-se termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. În privința temeiului juridic al acțiunii, reclamanții au susținut în mod expres că acțiunea dedusă judecății este întemeiată pe prevederile art. 563 C. civ., scopul acesteia fiind, în esență, finalizarea procedurii de retrocedare prevăzută de art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Au arătat astfel că sunt beneficiarii unei acțiuni în revendicare de drept comun, indisolubil legată de aplicarea legii speciale de retrocedare (dar și a bunurilor ce fac obiectul acesteia), respectiv că decizia de restituire face pe deplin dovada dreptului de proprietate, înscrierile de carte funciară având, în raport de data efectuării lor, doar efect de opozabilitate față de terț, și nu efect constitutiv de drepturi reale. Recursul reclamanților B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele considerente; Instanțele anterioare au analizat acțiunea reclamanților din perspectiva unei acțiuni în revendicare de drept comun, promovată după ce aceștia au urmat procedura impusă de legea specială - Legea nr. 10/2001, obținând astfel o decizie prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, scopul acțiunii fiind așadar, înlăturarea impedimentelor privind punerea în executare a deciziei obținute de reclamanți în procedura legii speciale (în concret, intrarea în posesie). În ceea ce privește situația reclamanților, instanța fondului a reținut în fapt următoarele: Reclamanții B. și C., împreună cu P., N. și R. sunt beneficiarii Deciziei nr. 68 din 22 decembrie 2010 emisă de pârâta SC A. SA prin care li s-a reconstituit dreptul de proprietate, în natură, asupra terenului înscris în C.F. Brașov, în suprafață de 14.125 mp, în temeiul sentinței civile nr. 123/S din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Brașov, definitivă și irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 08/Ap din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel Brașov, respectiv Decizia civilă nr. 6530/R din 2 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acțiunea promovată de către reclamanți are ca obiect revendicarea acestei suprafețe de teren, titlul de proprietate invocat de către aceștia fiind reprezentat de Decizia nr. 68 din 22 decembrie 2010 pentru soluționarea notificării reclamanților în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001. Conform mențiunilor din cuprinsul deciziei, aceasta face dovada proprietății, are forța probantă a unui înscris autentic, constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie și trebuia pusă în executare în termen de 3 ani de la data primirii de către persoanele îndreptățite. Deși în cuprinsul deciziei s-a menționat că înscrierea dreptului de proprietate al beneficiarilor în cartea funciară se va face în baza acesteia, înscrierea nu a fost posibilă datorită operațiunilor tehnice de dezmembrare operate anterior emiterii deciziei de restituire, la solicitarea pârâților. Anterior revendicării pendinte, reclamanții au promovat mai multe acțiuni prin care au urmărit desființarea titlurilor de proprietate ale pârâților și intabularea dreptului lor de proprietate în baza Deciziei de restituire nr. 68 din 22 decembrie 2010, însă toate aceste acțiuni au fost respinse, în esență, pentru considerentul că titlurile de proprietate ale pârâților au fost intabulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu au fost desființate în vreun fel. În acest sens este sentința civilă nr. 14321 din 14 decembrie 2010 a Judecătoriei Brașov, irevocabilă, prin care s-a respins acțiunea în rectificarea cărții funciare în contradictoriu cu pârâtul G., precum și sentința civilă nr. 5658/2012 a Judecătoriei Brașov prin care s-au respins plângerile de carte funciară în contradictoriu cu E. și F., G. și SC M. SA. În ceea ce privește situația pârâților persoane fizice, instanța de apel a reținut în fapt următoarele: Pârâtul G. a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 800 mp și construcției de pe aceasta de la SC D. SA (fila. 43. vol. 1 dosar fond) în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P., S. și intabulat la data de 13 iunie 2000, dată la care în cartea funciară nu era notată existența unei notificări ori a vreunui proces de natură să pună la îndoială prezumția de bună-credință a acestora, iar Legea nr. 10/2001 nu era intrată în vigoare. Mai mult, până la această dată toate demersurile judiciare ale reclamanților fuseseră respinse cu caracter irevocabil prin Decizia civilă nr. 2479/1997 a Înaltei Curții de Casație și Justiție (fila 5, vol.1, dosar fond). Pârâtul J. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de 3.000 mp de la A+11 din C.F. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 05 septembrie 2001 (fila. 75, vol.1, dosar apel) și intabulat la data de 27 decembrie 2001 de la numiții T. și U. Imobilul a fost dezmembrat în 3 loturi (act dezmembrare și contract de vânzare-cumpărare autentificat la 24 decembrie 2001, fila 78 același dosar), dintre care un lot a fost înstrăinat la data de 07 ianuarie 2002 către pârâții K. și L. iar celelalte două loturi, au fost vândute către SC V. SA Brașov, notându-se în favoarea pârâtului J. un drept de ipotecă legală pentru restul de preț neachitat, iar în calitate de beneficiar al acestui drept acesta a redobândit top-urile vândute către SC V. SA prin adjudecare intabulată la data de 24 martie 2004 (fila 33 dos. fond vol. 1). Prin urmare, anterior pârâtului, imobilul a fost proprietatea numiților T. și U. care au dobândit dreptul de proprietate la data de 04 septembrie 2000, dată la care în cartea funciară nu era notată existența unei notificări ori a unui proces de natură să pună la îndoială prezumția de bună-credință a acestora. Pârâtul J. a cumpărat imobilul la data de 06 septembrie 2001, când, de asemenea, în cartea funciară nu era notată notificarea reclamanților, notare ce avut loc la data de 15 februarie 2001. Prin urmare, în mod greșit prima instanță a reținut că acest pârât este un dobânditor de rea-credință. Pârâții E. și F. au cumpărat suprafața de teren de 500 mp (fila 41, același dosar) de la numiții X. și Z. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 decembrie 2009 (fila 11, dos. apel vol. 1). Vânzătorii X. și Z. au achiziționat terenul de la D. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 octombrie 2000, dată la care, de asemenea, în cartea funciară nu era notată existența unei notificări ori a unui proces de natură să pună la îndoială prezumția de bună-credință a acestora, și, cu atât mai puțin, a subdobânditorilor, pârâții E. și F. Aceștia din urmă au edificat, pe terenul cumpărat, o casă de vacanță în baza autorizației de construire din 23 iulie 2014. De asemenea, instanța a reținut că din extrasul de carte funciară emis la data de 15 decembrie 2009 (filele nr. 18-19 vol. III dosar apel) rezultă că la data la care apelanții pârâți E. și F. au cumpărat terenul de 500 mp (fila 41, același dosar), în cartea funciară nu era notată notificarea reclamanților formulată în baza Legii nr. 10/2001. Pârâții K. și L. sunt proprietari tabulari ai unei construcții Vila x și a terenului aferent de 100 mp (fila 25 dosar fond, vol.1) și asupra terenului în suprafață de 581 mp (fila 37 același dosar) iar drepturile lor au fost obținute în baza unei convenții de la D. din data de 14 decembrie 2000. Această situație de fapt a determinat declanșarea litigiului pendinte și nu a fost contestată sub niciunul din aspectele relevante raportului juridic litigios. S-a susținut pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. că instanța anterioară a pronunțat decizia atacată, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial în materia revendicării imobiliare, făcând aplicarea legii civile noi, ale N.C.C., unor acte ce au fost săvârșite în temeiul C. civ. de la 1864, încălcând și aplicând greșit prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 563 din N.C.C. S-a susținut totodată că titlurile părților sunt supuse prevederilor Legii nr. 7/1996, înscrierile de carte funciară neavând efect constitutiv de drepturi reale, ci doar efect de opozabilitate față de terți, ele neputând crea în favoarea pârâților decât o aparență a dreptului de proprietate, o prezumție relativă, aceasta fiind înlăturată prin exhibarea titlului reclamanților, preferabil titlurilor pârâților. Criticile reclamanților nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente; Chiar dacă titlul de proprietate exhibat de către reclamanți este unul emis în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare, ca modalitate de apărare a dreptului de proprietate privată, aleasă de reclamanți cu o astfel de finalitate, este supusă dispozițiilor de drept comun în vigoare la data formulării acțiunii. La data introducerii acțiunii, 15 aprilie 2014, o astfel de acțiune petitorie este reglementată de dispozițiile art. 563 - 566 din N.C.C. care, în esență, așa cum corect s-a și reținut, nu modifică regimul juridic al acțiunii în revendicare. Prin urmare, nu poate fi primită critica privind încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept substanțial în materia revendicării imobiliare, cu mențiunea că nu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 sunt relevante sub aspectul aplicării în timp a legii civile, ci dispozițiile art. 5 din Legea nr. 71/2011. Criticile formulate în legătură cu puterea doveditoare a titlurilor aflate în conflict judiciar, respectiv la modalitatea de soluționare pe fond a acțiunii în revendicare, în contextul situației de fapt pe deplin stabilite de instanțele anterioare, și necontestate, sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente; Într-adevăr, în privința probei dreptului de proprietate asupra imobilelor, N.C.C., prin art. 565, instituie regula, potrivit căreia în această ipoteză proba se face „cu extrasul de carte funciară”. Această dispoziție de principiu nu poate fundamenta soluția pronunțată de instanța de apel, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, nu pot fi ignorate dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a III-a "Despre bunuri" a C. civ., ale Legii nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., pe deplin incidente în cauză, după cum urmează; Dispozițiile art. 56 din lege prescriu următoarele; (1) Dispozițiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți. Dispozițiile art. 76 din lege prescriu următoarele; Dispozițiile art. 876 - 915 C. civ. privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ. Dispozițiile art. 77 din lege prescriu următoarele; Înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse anterior intrării în vigoare a C. civ. vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârșirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a C. civ. Așadar, în acest context normativ, reclamanții au susținut corect că înscrierile de carte funciară nu au efect constitutiv de drepturi reale, ci doar efect de opozabilitate față de terți. Cu toate acestea, regimul juridic al înscrierilor în cartea funciară nu schimbă soluția instanței anterioare, întrucât aceasta s-a sprijinit pe o concluzie corectă, anume că dreptul de proprietate exhibat de către reclamanți constă într-o decizie de restituire neintabulată în cartea funciară și care nu este opozabilă pârâților persoane fizice, care au dobândit și și-au intabulat dreptul de proprietate anterior notării în cartea funciară a notificării reclamanților pe Legea nr. 10/2001. Prin urmare, această concluzie pertinentă a instanței de apel lasă fără susținere critica referitoare la pretinsa încălcare și aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 7/1996, respectiv a dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - „decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară” - aceste din urmă dispoziții legale configurând foarte riguros regimul juridic al deciziei de aprobare a restituirii în natură a imobilului, din perspectiva forței ei probante, dată fiind specificitatea raporturilor juridice cu un astfel de temei (izvor, legea specială). În literatura de specialitate, pentru o astfel de situație, în care părți cu interese contrare își dispută judiciar titlurile deținute cu privire la același imobil, importantă a fost nu numai modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate, ci și chestiunea opozabilității față de terți a modului de dobândire respectiv, cu toate dificultățile sistemelor de publicitate imobiliară (în cazul de față, așa cum am relevat, normele tranzitorii au clarificat aceste dificultăți în aplicarea legii civile în timp, cu privire la bunuri). Cât timp numai una din părți a îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară - în cazul de față, recurenții-pârâți persoane fizice - aceasta va avea câștig de cauză, întrucât a realizat opozabilitatea dreptului său față de cealaltă parte. Fără îndeplinirea formalităților de publicitate, dreptul real nu se consolidează, întrucât una dintre caracteristicile sale importante (opozabilitatea erga omnes) nu se naște. Publicitatea imobiliară are importanță și din perspectiva funcției sale probatorii, astfel: un drept real imobiliar înscris în registrul de publicitate în folosul unei persoane, cu respectarea cerințelor legale, este prezumat că există în favoarea persoanei respective, dacă aceasta este de bună-credință. O astfel de funcție a fost strict reglementată de dispozițiile art. 30 din Legea nr. 7/1996, respectiv (1) dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul; (2) dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există. În egală măsură sunt relevante, din perspectivă probatorie, dispozițiile art. 563 alin. (3) din N.C.C., dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut, respectiv art. 14 alin. (2) din N.C.C., buna-credință se prezumă până la proba contrară. S-a avut în vedere și faptul că, anterior declanșării procesului pendinte, reclamanții au promovat mai multe acțiuni - acțiuni de carte funciară, ele însele calificate în doctrina de specialitate drept mijloace de drept civil de apărare a drepturilor reale principale - prin care au urmărit desființarea titlurilor de proprietate ale pârâților și intabularea dreptului lor de proprietate în baza Deciziei de restituire nr. 68 din 22 decembrie 2010, însă toate aceste acțiuni au fost respinse, în esență, pentru considerentul că titlurile de proprietate ale pârâților au fost intabulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu au fost desființate în vreun fel. În acest sens este sentința civilă nr. 14321/2010 a Judecătoriei Brașov, irevocabilă, dar și sentința civilă nr. 5658/2012 a Judecătoriei Brașov prin care s-au respins plângerile de carte funciară în contradictoriu cu E. și F., G. și SC M. SA. În temeiul acestor considerente de drept, instanța anterioară a făcut referire la necesitatea respectării principiului ocrotirii bunei-credințe, dar în special la principiul securității raporturilor juridice, principii legale ce paralizează acțiunea în revendicare a reclamanților ce invocă un titlu ce nu le este opozabil acestor pârâți. Instanța de apel a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în mod consecvent că, de principiu, exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturile juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar sau a moștenitorilor acestora, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. În condițiile în care există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens etc. Relevantă în cauză este decizia în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în cuprinsul căreia s-a arătat că legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea statului, pentru faptul de a confisca cândva aceste bunuri. Nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată, iar dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în raport de preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului fiind principiul securității raporturilor juridice, potrivit cu care, o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată (Cauza Brumărescu împotriva României). Trebuie reținut totodată că, în ipoteza în care reclamanții se prevalează de un bun actual în sensul normei europene, acestora trebuie să li se asigure accesul la justiție, în cazul de față, prin promovarea unei acțiuni în revendicare. Instanța anterioară însă, a considerat necesar a se analiza în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilo