ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1185/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1185/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizie nr. 1185/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 203/S

din 27 noiembrie 2014, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a

respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei de

interes a reclamanților, lipsei calității procesuale active,

lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA și

prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte

acțiunea reclamanților B. și C. împotriva pârâților D., SC

A. SA, E., F., G., SC H. SRL, SC I. SRL, J., K., L., SC M. SA, a recunoscut

dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilelor din C.F., nr. top

x, provenite din dezmembrarea imobilului cu nr. top x din C.F. Brașov, i-a

obligat pe pârâți la predarea posesiei asupra imobilelor către

reclamanți, au fost respinse celelalte pretenții ale

reclamanților, au fost respinse cererile pârâților SC A. SA, D., SC

H. SRL, K. și L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 516/AP, în complet de divergență, Curtea de Apel Brașov, secția

civilă a, respins apelurile formulate de SC I. SRL Brașov, D. și

SC H. SRL Brașov împotriva sentinței civile nr. 203/S din 27

noiembrie 2014 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, a respins

apelul formulat de SC I. SRL Brașov împotriva sentinței civile nr. 45/S

din 19 martie 2015 a Tribunalului Brașov, secția I civilă; în

complet de apel, a respins apelul formulat de SC A. SA împotriva sentinței

civile nr. 203/S din 27 noiembrie 2014 a Tribunalului Brașov, secția

I civilă, a admis apelurile formulate de pârâții K., L., E., F., G.

și J. împotriva sentinței civile nr. 203/S din 27 noiembrie 2014 a

Tribunalului Brașov, secția I civilă, a schimbat în parte

sentința, în sensul că, a respins acțiunea reclamanților în

contradictoriu cu pârâții K., L., E., F., G. și J. pentru imobilele

înscrise în C.F. nr. top x, a recunoscut dreptul de proprietate al

reclamanților asupra imobilelor terenuri din C.F., nr. top x, provenite

din dezmembrarea imobilului cu nr. top x din C.F. Brașov, i-a obligat pe

pârâți la predarea posesiei asupra imobilelor către reclamanți,

i-a obligat pe reclamanți să plătească pârâților K.

și L. suma de 1860 lei, reprezentând cheltuieli de judecată pentru

judecata în primă instanță, a păstrat restul

dispozițiilor din sentința apelată nr. 203/S din 27 noiembrie 2014

a Tribunalului Brașov, i-a obligat pe intimații reclamanți

să plătească apelanților K. și L. suma de 1.860 lei,

cheltuieli de judecată pentru judecata în apel, a respins cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către

apelanții E. și F.

Împotriva Deciziei

civile nr. 516/AP din 04 aprilie 2016 a Curții de Apel Brașov,

secția civilă au declarat recurs reclamanții B. și C.

și pârâții SC A. SA, SC D. SA Brașov, SC I. SRL Brașov, SC

H. SRL Brașov, J., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub

următoarele aspecte:

B. și C. au invocat în susținerea cererii de recurs dispozițiile

art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., astfel;

Instanța

de apel a pronunțat decizia, în partea privind admiterea apelurilor

persoanelor fizice, cu încălcarea și aplicarea greșită a

normelor de drept material în materia revendicării imobiliare, făcând

aplicarea legii civile noi, ale N.C.C., unor acte ce au fost

săvârșite în temeiul C. civ. de la 1864, încălcând și

aplicând greșit prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011, art. 25 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, art. 563 din N.C.C.

Titlul

recurenților-reclamanți și titlurile pârâților sunt supuse C.

civ. de la 1864 și prevederilor Legii nr. 7/1996, acestea fiind legile

aflate în vigoare la data încheierii lor, din acest motiv, în

concordanță cu prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011, acestea fac

dovada proprietății părților, înscrierile de carte

funciară neavând efect constitutiv de drepturi reale, ci doar efect de

opozabilitate față de terți, ele neputând crea în favoarea

pârâților decât o aparență a dreptului de proprietate, o

prezumție relativă, aceasta fiind înlăturată prin exhibarea

titlului reclamanților, preferabil titlurilor pârâților.

Pârâții

nu pot face apel la prevederile art. 565 din N.C.C. pentru a face dovada

deplină a proprietății prin extrasul de carte funciară,

așa cum în mod greșit a susținut instanța de apel. Chiar

dacă s-ar avea în vedere prevederile art. 565 din N.C.C., acestea se

aplică cu excepțiile prevăzute de lege, or, legea specială

de retrocedare prevede la art. 25 alin. (4) că "decizia (…) de

aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada

proprietății persoanei îndreptățite asupra

acestuia",astfel că Decizia de restituire în natura nr. 68 din 22

decembrie 2010 face pe deplin proba dreptului reclamanților de proprietate

dincolo de evidențele de cadastru si publicitate imobiliară.

Titlul

reclamanților de proprietate, ce face dovada deplină a

calității de proprietar, Decizia de retrocedare în natură nr. 68

din 22 decembrie 2010 emisă de SC A. SA, a fost obținut prin

executarea silită a sentinței civile nr. 123/S/2009 a Tribunalului

Brașov, irevocabilă, acesta fiind, prin comparație cu cel al

pârâților, mai bine caracterizat, dar și investit cu forța pe

care legea o acordă autorității de lucru judecat. Sentința

civilă nr. 123/S/2009 a Tribunalului Brașov, dar și Decizia de

retrocedare în natură nr. 68 din 22 octombrie 2010 sunt opozabile

pârâților și produce efecte directe împotriva acestora, întrucât

acțiunea de retrocedare, începută inițial pe dreptul comun a

fost notată în C.F. Brașov la B.15 în data de 04 februarie 1999.

Instanța

de apel trebuia să țină cont în aplicarea prevederilor art. 563 alin.

(3) din N.C.C., privind buna-credință, de notările existente la

data săvârșirii actelor în cărțile funciare existente la

acea dată, nefiind permis să facă aprecierea bunei-credințe

în privința notărilor existente în prezent. Acțiunea se

continuă prin alegerea de către reclamanți a procedurii

prevăzută de Legea nr. 10/2001, cu formularea notificărilor

și apoi prin deschiderea Dosarului nr. x/62/2003 la Tribunalul

Brașov, la care au fost atașate dosarele anterioare, cereri notate în

C.F. Brașov nr. 11905 la B. 41 în data de 15 ianuarie 2002,

transcrisă apoi în cărțile funciare noi la B.2, pârâții

având cunoștință despre lucrările Dosarului nr. x/62/2003

deschis la Tribunalul Brașov, încă de la fond, astfel cum rezultă

din nota de ședință din 16 iunie 2008 din Dosarul nr. x/F/CA/2003

deschis la Curtea de Apel Brașov. Pârâții și-ar fi putut

apăra drepturile prin intervenție accesorie, însă nu au

făcut acest lucru, în condițiile în care reclamanții nu aveau

posibilitatea de a-i chema în judecată, față de faptul că

legea specială nu conferea calitate procesuală pasivă decât

unității deținătoare, SC A. SA.

În aceste

condiții, titlul reclamanților capătă anterioritate

față de titlurile exhibate de pârâți, întrucât decizia de

retrocedare în natură doar definitivează dreptul acestora născut

odată cu formularea cererilor, având caracter declarativ și nu

constitutiv de drepturi (art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - ". face

dovada proprietății persoanei îndreptățite").

Pârâții

sunt dobânditori de rea-credință, întrucât la data

săvârșirii tuturor actelor privind transferul dreptului de

proprietate, inclusiv a actelor prin care aceștia au dobândit imobilul, în

cartea funciară existau notări care puneau sub semnul întrebării

calitatea de adevărat proprietar a autorului lor și, în plus,

aceștia au fost preavizați direct de către reclamanți

privind desfășurarea procesului de retrocedare. Prin urmare,

aceștia aveau cunoștință de faptul că imobilul face

obiectul Legii nr. 10/2001, fiind un imobil preluat abuziv, fapt ce reiese din

conținutul cărții funciare și cunoșteau

interdicția de înstrăinare prevăzută de art. 21 alin. (5)

din legea specială, precum și semnificația prevederilor art. 21 alin.

(1) din legea specială privind indisponibilizarea acestor imobile

(prevederile art. 21.1 din normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001). Practica judiciară în materie recunoștea aceste

reguli, decurgând din principiul stabilității și securității

raporturilor juridice.

Mai mult, s-a

susținut că buna-credință se apreciază relativ la

principiul error communis facit ius. De aceea, dincolo de extrasele de carte

funciară, era necesar ca pârâții să iasă din pasivitate

și să facă propriile diligente rezonabile prin care să

consulte cartea funciară pentru a vedea dacă nu cumva existau

înscrieri care pun sub semnul întrebării calitatea autorilor lor de

adevărați proprietari, de a intervenii în procesul deschis la

Tribunalul Brașov, de a se interesa de situația juridica a

imobilului. S-a susținut și că sunt suspecte operațiunile

din C.F., acestea fiind marcate de numeroase ilegalități camuflate

prin repetate si nejustificate erori, după cum rezulta din consultarea

cărților funciare.

Acțiunea

în revendicare este întemeiată pe prevederile art. 563 din N.C.C. în

scopul finalizării procedurii de retrocedare prevăzute de art. 25 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, pârâții având calitatea de terți

dobânditori ai imobilului de la unitatea deținătoare SC A. SA.

Pârâții nu pot face apel la prevederile art. 565 din N.C.C. pentru a face

dovada deplină a proprietății prin extrasul de carte

funciară, așa cum in mod greșit a susținut instanța de

apel.

Privind

apelul incident, s-a susținut că instanța de apel a omis

sistematic să efectueze actele procedurale necesare și, în final,

să se pronunțe privitor la apelul incident formulat prin întâmpinare,

deși, prin nota de ședință de la primul termen de

judecată, aceștia au arătat explicit că cererea de la punctul

B se constituie într-un apel incident în raport cu apelurile

apelanților-pârâți, în conformitate cu prevederile art. 472 și art.

474 din N.C.P.C.

2.

Recurenta-pârâta SC A. SA a invocat în susținerea cererii de recurs

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel;

În fapt, prin

acțiunea introductivă de instanță, reclamanții au

urmărit să-și valorifice dreptul de proprietate, constituit prin

Decizia nr. 68/2010 emisă de SC A. SA Emiterea acestei decizii s-a

întemeiat pe sentința civilă nr. 123/S/2009 a Tribunalului

Brașov, cu caracter irevocabil. Regretabil este faptul că

recurenta-pârâtă a fost obligată să restituie un teren care nu

mai era în patrimoniul său la data adoptării Legii nr. 10/2001.

Întreaga suprafață de teren a fost transmisă în patrimoniul SC

D. SA, cu titlu de „aport la constituirea capitalului social", la data de

30 aprilie 2000. Ulterior, respectiv la data de 09 septembrie 2004, s-a

încheiat o tranzacție între SC A. SA și SC D. SA, în temeiul

căreia creanța SC A. SA deținută la SC D. SA, a fost

stinsă prin „dare în plată", respectiv prin transferul în

patrimoniul creditoarei a unei suprafețe de teren de 505,48 mp, dezmembrată

din suprafața de teren de 14.125 mp, cu care creditoarea a participat la

constituirea capitalului social al debitoarei.

Referitor la

respingerea excepției de inadmisibilitate, instanța de apel a

apreciat că prin această acțiune se tinde la valorificarea

dreptului de proprietate dobândit în baza legii speciale. Pentru o dezlegare

corectă a litigiului este necesar a se reanaliza natura juridică a

cauzei cu care a fost învestită prima instanță și să

se stabilească dacă aceasta este o acțiune care derivă din

dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau suntem în prezența unei

acțiuni în revendicare de drept comun.

Instanța

de apel, în pofida faptului că înșiși reclamanții au

calificat această acțiune ca fiind o acțiune în revendicare, a

apreciat în mod greșit că această acțiune derivă din

legea specială, împărtășind astfel opinia

judecătorului fondului. Acest punct de vedere nu poate fi

împărtășit, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează

acțiunea în revendicare ca modalitate de apărare și dobândire a

dreptului de proprietate. Prin urmare, acțiunea în recunoașterea unor

drepturi, „prin revendicare imobiliară", întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă.

În mod

greșit ambele instanțe au respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților. Titlul invocat de

aceștia, decizia nr. 68 din 22 decembrie 2010 emisă de SC A. SA, în

considerarea art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu a fost intabulată

în evidențele de C.F. Prin urmare, instanța de fond în mod

greșit a apreciat că reclamanții își pot valorifica dreptul

de proprietate asupra terenurilor în discuție, prin exhibarea unei decizii

neintabulate în cartea funciară. Greșeala provine din interpretarea

eronată a prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care

condiționează dobândirea caracterului de titlu executoriu al

„deciziei" sau dispoziției de aprobare a reconstruirii dreptului de

proprietate de îndeplinirea formalităților de publicitate

imobiliară. Cu alte cuvinte, de vreme ce decizia invocată nu a fost

intabulată în evidențele de C.F., ea nu este susceptibilă de

punere în executare, întrucât nu a devenit titlu executoriu. Prin urmare, de

vreme ce titlul exhibat nu poate fi pus în executare, este evident că

reclamanții nu au putut și nici nu pot face dovada

calității procesuale active.

Referitor la

fondul cauzei, instanța de apel răspunde motivelor printr-o

singură propoziție din care se desprinde concluzia că în mod

corect instanța de fond a procedat la compararea titlurilor. Instanța

nu a răspuns însă de ce titlul reclamanților este preferabil.

Dreptul

pârâtei de proprietate asupra terenului de 505,48 m.p., înscris în C.F.

Brașov, dobândit în baza convenției de dare în plată,

autentificată din 10 septembrie 2004, a fost dovedit cu extras de carte

funciară. La data dobândirii acestui teren s-a avut în vedere că

aceasta provine dintr-o parcelă (revendicată ulterior de

reclamanții din această acțiune) care nu mai putea face obiectul

Legii nr. 10/2001, întrucât la data apariției acesteia, întreaga

suprafață de teren nu era deținută de SC A. SA, fiind

înstrăinată în anul 2010, către D. Acest titlu, intabulat în

cartea funciară, este și în prezent în ființă, nefiind

desființat. Titlul reclamanților îl reprezintă Decizia nr. 68/2010.

În mod greșit s-a comparat un titlu nesusceptibil de executare, ce

aparține reclamanților, cu un titlu intabulat în cartea funciară

al pârâtei, neavând relevanță, în aceste condiții, că

ambele titluri ar proveni de la același autor. Este bine cunoscut că

atunci când titlurile provin de la același autor va avea câștig de

cauză cel care a transcris (a intabulat) actul său, făcându-l

opozabil erga omnes. În situația în care ambele părți și-au

intabulat dreptul, va fi considerat mai puternic actul care a fost mai întâi

înscris, ca o expresie a principiului qui prior tempore potior jure. Atunci

când obiectul dreptului de proprietate îl constituie un teren, se

consideră mai bine caracterizat titlul celui care are terenul precis

identificat. Față de cele câteva principii mai sus subliniate, este

evident că trebuia acordată preferință dreptului pârâtei SC

A. SA.

S-a

susținut totodată că, în cauza dedusă judecății,

buna-credință a recurentei la achiziționarea celor 505,48 mp de

teren nu a fost răsturnată. La data la care aceasta a

achiziționat terenul de mai sus, cunoștea că această

parcelă provine dintr-o suprafață de teren de 14.125 mp, care nu

putea fi restituită notificatorilor, întrucât la data apariției Legii

nr. 10/2001, aceasta nu se găsea în patrimoniul SC A. SA, fiind

înstrăinată în cursul anului 2000. Intimații-reclamanți au

în continuare deschisă calea despăgubirilor în echivalent

bănesc.

D. a invocat în susținerea cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., astfel;

Astfel cum

persoanelor fizice, prin admiterea apelurilor lor, instanța de fond le-a

recunoscut dreptul de proprietate ce a fost dobândit cu

bună-credință, în condițiile legii, conform art. 14 alin.

(2) din N.C.C. - potrivit cărora buna-credință se prezumă

iar sarcina probei privind reaua-credință revine reclamanților

care o invocă - în mod greșit instanțele anterioare au

înlăturat buna-credință a recurentei-pârâte numai prin faptul

că recurenta a dobândit dreptul de proprietate prin divizarea pârâtei SC

A. SA, care a dobândit dreptul de proprietate prin aport în natură adus de

aceasta la capitalul social.

Pârâta SC D.

SA Brașov s-a înființat la data de 06 ianuarie 1998. La data

înființării pârâtei nu se punea problema restituirii imobilelor

terenuri, întrucât regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv terenuri, a fost reglementat prin

Legea nr. 10/2001, publicată la data de 14 februarie 2001.

Procesele

anterioare intrării în vigoare a acestei legi au fost considerate de

practica judecătorească, inadmisibile, astfel că acestea nu

aveau relevanța juridică pe care au acordat-o instanțele

anterioare cu privire la calificarea bunei sau relei-credințe. De altfel,

acțiunea de revendicare asupra acestor terenuri formulată anterior

anul 2001 a fost respinsă.

Instanța

de apel trebuia să aplice același tratament ca și persoanelor

fizice, în sensul că decizia de restituire neîntabulată în cartea

funciară nu este opozabilă recurentei-pârâte, care a dobândit dreptul

de proprietate în mod legal, la data de 19 aprilie 2000, dată la care

și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, cu bună -

credință, bună-credință ce nu a fost

răsturnată de reclamanți prin susținerile și dovezile

administrate în cauză.

4.

Recurenta-pârâta SC H. SRL a invocat în susținerea cererii de recurs

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel;

Astfel cum

persoanelor fizice, prin admiterea apelurilor lor, instanța de fond le-a

recunoscut dreptul de proprietate ce a fost dobândit cu

bună-credință, în condițiile legii, conform art. 14 alin.

(2) din N.C.C., în mod greșit instanțele anterioare au înlăturat

buna-credință a recurentei-pârâte numai prin faptul că aceasta a

dobândit dreptul de proprietate prin divizarea pârâtei SC D. SA Brașov,

care a dobândit dreptul de proprietate prin aport în natură adus de SC A.

SA. Or, pârâta SC D. SA Brașov s-a înființat la data de 06 ianuarie 1998,

iar SC H. SRL Brașov s-a înființat la data de 21 iunie 2005. La data

înființării pârâtei SC D. SA Brașov din 1998 nu se punea

problema restituirii imobilelor terenuri, întrucât regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost

reglementat prin Legea nr. 10/2001, publicată la data de 14 februarie

considerate de practica judecătorească unanimă, ca inadmisibile,

astfel că acestea nu aveau relevanța juridică pe care au acordat-o

instanțele de judecată anterioare, cu privire la calificarea bunei

sau relei-credințe. De altfel, acțiunea de revendicare asupra acestor

terenuri formulată anterior anul 2001 a fost respinsă. Ca atare,

instanța de apel trebuia să aplice același tratament ca și

persoanelor fizice, în sensul că decizia de restituire neîntabulată

în cartea funciară nu este opozabila recurentei-pârâte, care a dobândit

dreptul de proprietate în mod legal, prin actul notarial din 08 iulie 2010

înscris în cartea funciară la data de 09 iulie 2010, cu

bună-credință, buna-credință ce nu a fost

răsturnat de reclamanți prin susținerile și dovezile

administrate în cauză.

5.

Recurenta-pârâta SC I. SRL a invocat în susținerea cererii de recurs

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel;

Prin

sentința civilă nr. 45/S din 19 martie 2015, Tribunalul Brașov a

respins cererea de completare a sentinței civile nr. 203/S/2014, prin care

s-a solicitat instanței de fond să se pronunțe și cu

privire la excepția de conexitate, respectiv cererea de suspendare

formulată de recurenta-pârâtă, prin întâmpinare.

Prin

sentința civilă nr. 203/S/2014, Tribunalul Brașov a admis

acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu toți pârâții

din acest dosar, printre care și recurenta-pârâtă de față.

În cadrul

acestui proces, recurenta-pârâtă a invocat excepția de conexitate,

solicitând suspendarea cauzei până la soluționarea definitivă a Dosarului

cu nr. x/197/2013. În acest dosar s-a soluționat cererea

reclamanților N. și O., în contradictoriu cu recurenta-pârâtă,

iar prin sentința civilă nr. 10542 din 26 septembrie 2014,

recurenta-pârâtă a fost obligată să lase reclamanților în

deplină proprietate și posesie terenul intravilan situat în Poiana

Brașov, înscris în C.F. Brașov, în suprafață de 1.363,61

mp. întrucât în Dosarul nr. x/S/2014 s-a revendicat aceeași

suprafață de teren de 1.363,61 mp, identificată în C.F., de

către alte persoane, respectiv C. și B.

Instanța

de fond a omis să se pronunțe asupra celor solicitate,

pronunțând sentința civilă nr. 203/S/2014, motiv pentru care s-a

formulat o cerere de completare a sentinței. Prin sentința

civilă nr. 45/S din 19 martie 2015, Tribunalul Brașov a respins

această cerere, pe considerentul că cele solicitate exced

prevederilor art. 444 C. proc. civ.

Simultan cu

soluționarea cauzelor de mai sus, s-a soluționat în mod definitiv

și acțiunea reclamanților N. și O.,

care, în baza sentinței civile nr. 10542 din 26 septembrie 2014 a

Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia civilă nr. 678/Ap

din 09 iunie 2015, au dobândit în deplină proprietate și posesie

terenul mai sus precizat. Același teren l-au dobândit și

reclamanții C. și B., prin sentința civilă nr. 203/S din 27

noiembrie 2014. Apelul împotriva acestei sentințe a fost respins de

către Curtea de Apel Brașov, prin Decizia civilă nr. 516/Ap din 04

aprilie 2016. Prin aceeași decizie a fost respins și apelul formulat

împotriva sentinței civile nr. 45/S din 19 martie 2015.

Soluția

respingerii primului apel a fost motivată prin invocarea sentinței

civile nr. 10542 din 26 septembrie 2014 a Judecătoriei Brașov, în

baza căreia s-a admis autoritatea de lucru judecat. Cel de-al doilea apel

a fost respins pe considerentul că solicitările din cuprinsul cererii

de completare exced prevederilor art. 444 C. proc. civ.

Este de

neconceput ca omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cereri

de suspendare sau asupra unei excepții, să nu fie îndestulată pe

calea „completării sentinței", prevăzută la art. 444 C.

proc. civ., sau ulterior pe calea apelului împotriva sentinței a cărei

completare s-a solicitat.

Prin

respingerea acestor cereri au fost puși în situația de a suporta

efectele „excepției autorității de lucru judecat". Cu

privire la autoritatea de lucru judecat, instanța de apel nu a observat

că dreptul de proprietate asupra terenului înscris în C.F., în

suprafață de 1.363,61 mp, a fost recunoscut definitiv, ca fiind

proprietatea reclamanților N. și O., prin sentința civilă nr.

10542 din 26 septembrie 2014. Prin urmare, cu putere de lucru judecat, s-a

decis, anterior pronunțării sentinței civile nr. 203/S/2014,

că acest teren aparține altor persoane decât reclamanții din

acest dosar.

Instanța

nu s-a pronunțat cu privire la criticile referitoare la excepția de

inadmisibilitate a acțiunii reclamanților și a lipsei calității

procesuale active a acestora. nu s-a pronunțat cu privire la criticile

referitoare la omisiune instanței de fond de a se pronunța cu privire

la excepția de conexitate și la cererea de suspendare a cauzei, nu

s-a pronunțat cu privire la criticile formulate în legătură cu

fondul cauzei, respectiv cele referitoare la greșita „comparare a

titlurilor".

J. a invocat în susținerea cererii de recurs dispozițiile art. 461

și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel;

Recurentul-pârât

a susținut că, în mod legal excepția prescripției dreptului

la acțiune trebuia analizată și admisă, aceasta având

caracter absolut, imperativ și peremptoriu, raportat la situația

juridică a recurentului-pârât, opinând că excepția a fost

respinsă prin nesocotirea dispozițiilor exprese ale art. 520 C. proc.

civ. și prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă. Așadar, până la analizarea pe fond, apelul pârâtului

trebuia admis, ca efect al admiterii prescripției dreptului material la

acțiune.

În raport cu

acesta, adjudecatar la licitație publică (în temeiul exercitării

unui drept real imobiliar, preexistent, de ipotecă legală - în

temeiul dreptului/privilegiului vânzătorului), acțiunea trebuia

respinsă ca fiind prescrisă, raportat la art. 520 C. proc. civ.

Chiar

dacă acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, ea poate fi

paralizată de posesorul bunului care poate invoca în favoare sa

uzucapiunea sau excepțiile oferite de legiuitor. S-a apreciat că

termenul de prescripție este același și în cazul acțiunii

în revendicare împotriva adjudecatarului, iar acesta va curge de la data

întocmirii procesului verbal de licitație. Actul de adjudecare este un

drept tabular, nedesființat de instanțe, drept care odată

înscris în cartea funciară se bucură de prezumția de

valabilitate.

Pe lângă

caracterul nelegal al respingerii excepției, argumentația respingerii

excepției nu există, iar curtea de apel trebuia să cerceteze cu

rol activ dacă și în ce condiții, putea începe să

curgă termenul de prescripție de 3 ani, conform art. 520 C. proc.

civ. Unul din motivele de recurs îl constituie nemotivarea respingerii

excepției în raport cu recurentul-pârât, adjudecatar la licitație

publică.

Instanța

de apel a adăugat la lege, considerând că termenul de 3 ani, nu a

început să curgă, fiind notată notificarea în cartea

funciară către intimați, în baza Legii nr. 10/2001. Aici

instanța se oprește și nu face nicio analiză și

argumentare, afirmând că excepția este neîntemeiată.

Instanța de apel trebuia să ofere o motivare mai amplă în acest

sens, dar și cu privire la durata în care „termenul de prescripție

rămâne inactiv", această măsură neputând fi

absolută și perpetuă.

Instanța

de apel trebuia să cerceteze (de vreme ce a invocat practic suspendarea

începerii curgerii termenului de 3 ani) și să motiveze, când va

începe teoretic să curgă termenul de prescripție, urmând să

verifice dacă s-a împlinit cumva și în această construcție

juridică. Or, o asemenea abordare golește de conținut, cu totul,

prevederile art. 520 C. proc. civ., astfel cum era acesta aplicabil.

Acest text

reprezintă o sancțiune împotriva persoanei care ar putea emite

pretenții cu privire la dreptul de proprietate sau alt drept real,

privitor la imobilul adjudecat, sancțiune legiferată cu caracter

imperativ absolut, deosebit de energic, această măsură

opunându-se chiar și împotriva dispăruților, minorilor si

persoanelor puse sub interdicție. A afirma fără excepție,

că termenul de prescripție nu curge niciodată câtă vreme a

fost notată notificarea în baza Legii nr. 10/2001, înseamnă a

nesocoti dispoziții imperative si a goli de conținut norma

invocată.

S-a

susținut și omisiunea instanțe de apel de a cerceta cu rol activ

cât timp a dăinuit suspendarea începutului curgerii termenului de

prescripție prevăzut de art. 520 C. proc. civ.

Caracterul

definitiv, permanent și incert al acestei „suspendări" a

curgerii termenului nu este reglementată de legiuitor.

Instanțele

anterioare au respins excepția prescripției, reținând că

termenul de prescripție nu a curs împotriva intimaților

reclamanți. Recurentul-pârât nu este de acord cu această idee,

întrucât termenul de prescripție invocat curge chiar împotriva

dispăruților, celor puși sub interdicție etc., fiind o

măsură energică impusă de legiuitor împotriva unui

proprietar pasiv.

După

finalizarea procedurii de notificare, prin emiterea Deciziei nr. 68/2010

(titlul de proprietate al intimaților reclamanți) termenul de

prescripție instituit, a început să curgă de la data de 23

decembrie 2010, fiind împlinit la data de 23 decembrie 2013, acțiunea din

dosarul de față fiind înregistrată numai în data de 15 aprilie 2014,

termenul fiind îndeplinit iar dreptul material al intimaților la

promovarea unei acțiuni de evicțiune împotriva sa, fiind prescris. Pe

cale de consecință, dreptul de prescripție a început să

curgă la 24 martie 2004 și s-a împlinit la data de 24 martie 2007,

iar în subsidiar, potrivit opticii instanței de fond, acesta a început

după finalizarea procedurii de notificare, prin emiterea Deciziei nr. 68/2010

(titlul de proprietate al intimaților reclamanți), la data de 23

decembrie 2010, fiind împlinit la data de 23 decembrie 2013, acțiunea din

dosarul de față fiind înregistrată numai în data de 15 aprilie 2014,

termenul fiind îndeplinit iar dreptul material al intimaților la

promovarea unei acțiuni de evicțiune împotriva sa, fiind prescris în

ambele interpretări. În esență, s-a susținut că

instanța de apel nu a analizat aspecte care erau relevante, înainte de

analizarea „bunei-credințe".

Instanța

de apel a ignorat și caracterul formal al titlului pe care legiuitorul îl

impune celui ce se prevalează de un astfel de titlu. Astfel, instanța

nu a luat în considerare condițiile exprese și imperative impuse de

textul prevăzut de art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001: „Decizia. restituirii

în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei

îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui

înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie,

după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Instanța

de apel reține că proba dreptului de proprietate se face cu extrasul

de carte funciară, această dispoziție fiind în acord cu norma

prevăzută de art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit

căreia „decizia sau după caz, dispoziția de aprobare a

restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății

persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă

a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în

posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară

"

Cu toate

acestea, instanța de apel nu a mai analizat dacă acest neajuns are

relevanță și dacă titlul exhibat de reclamanți este

unul complet/perfect.

Până la

analizarea bunei-credințe, era important de a se stabili a priori

dacă reclamanții au un veritabil titlu de proprietate,

înlăturându-se de instanța de apel analiza condiționării

impuse de legiuitor: „.are forța probantă a unui înscris autentic

și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară"

Dacă

s-ar fi procedat astfel, instanța de apel ar fi ajuns Ia concluzia că

titlul reclamanților nu respectă condiția impusă de art. 565

C. civ., neexistând o normă derogatorie în acest sens, ba mai mult art. 25

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întărind această idee de probă

a dreptului de proprietate cu extrasul carte funciară.

Recursurile

sunt nefondat, pentru următoarele considerente;

Înalta Curte,

prin rezoluția din 13 octombrie 2016, și-a însușit raportul

asupra recursurilor formulate în prezenta cauză. S-a consemnat în raportul

întocmit că recursurile îndeplinesc condițiile de formă

prevăzute de art. 486 C. proc. civ., că sunt scutite de plata taxei

judiciare de timbru, respectiv că au fost depuse și motivate în

termen legal, iar motivele de recurs pot fi încadrate în cazurile

prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. S-a reținut

totodată că recursul este admisibil în principiu, urmând ca

instanța să se pronunțe asupra fondului recursului.

Prin

încheierea din 17 noiembrie 2016, Înalta Curte a admis în principiu recursurile

formulate în cauza pendinte, acordându-se termen de judecată în

ședință publică, cu citarea părților.

În

privința temeiului juridic al acțiunii, reclamanții au

susținut în mod expres că acțiunea dedusă

judecății este întemeiată pe prevederile art. 563 C. civ.,

scopul acesteia fiind, în esență, finalizarea procedurii de

retrocedare prevăzută de art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Au

arătat astfel că sunt beneficiarii unei acțiuni în revendicare

de drept comun, indisolubil legată de aplicarea legii speciale de

retrocedare (dar și a bunurilor ce fac obiectul acesteia), respectiv

că decizia de restituire face pe deplin dovada dreptului de proprietate,

înscrierile de carte funciară având, în raport de data efectuării

lor, doar efect de opozabilitate față de terț, și nu efect

constitutiv de drepturi reale.

Recursul

reclamanților B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.

(1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele

considerente;

Instanțele

anterioare au analizat acțiunea reclamanților din perspectiva unei

acțiuni în revendicare de drept comun, promovată după ce

aceștia au urmat procedura impusă de legea specială - Legea nr. 10/2001,

obținând astfel o decizie prin care s-a dispus restituirea în natură

a imobilului, scopul acțiunii fiind așadar, înlăturarea impedimentelor

privind punerea în executare a deciziei obținute de reclamanți în

procedura legii speciale (în concret, intrarea în posesie).

În ceea ce

privește situația reclamanților, instanța fondului a

reținut în fapt următoarele:

Reclamanții

B. și C., împreună cu P., N. și R. sunt beneficiarii Deciziei nr.

68 din 22 decembrie 2010 emisă de pârâta SC A. SA prin care li s-a

reconstituit dreptul de proprietate, în natură, asupra terenului înscris

în C.F. Brașov, în suprafață de 14.125 mp, în temeiul

sentinței civile nr. 123/S din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Brașov,

definitivă și irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 08/Ap

din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel Brașov, respectiv Decizia civilă

nr. 6530/R din 2 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Acțiunea

promovată de către reclamanți are ca obiect revendicarea acestei

suprafețe de teren, titlul de proprietate invocat de către aceștia

fiind reprezentat de Decizia nr. 68 din 22 decembrie 2010 pentru

soluționarea notificării reclamanților în conformitate cu

prevederile Legii nr. 10/2001. Conform mențiunilor din cuprinsul deciziei,

aceasta face dovada proprietății, are forța probantă a unui

înscris autentic, constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie și

trebuia pusă în executare în termen de 3 ani de la data primirii de

către persoanele îndreptățite. Deși în cuprinsul deciziei

s-a menționat că înscrierea dreptului de proprietate al

beneficiarilor în cartea funciară se va face în baza acesteia, înscrierea

nu a fost posibilă datorită operațiunilor tehnice de dezmembrare

operate anterior emiterii deciziei de restituire, la solicitarea

pârâților.

Anterior

revendicării pendinte, reclamanții au promovat mai multe acțiuni

prin care au urmărit desființarea titlurilor de proprietate ale

pârâților și intabularea dreptului lor de proprietate în baza Deciziei

de restituire nr. 68 din 22 decembrie 2010, însă toate aceste acțiuni

au fost respinse, în esență, pentru considerentul că titlurile

de proprietate ale pârâților au fost intabulate anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu au fost desființate în vreun fel.

În acest sens

este sentința civilă nr. 14321 din 14 decembrie 2010 a

Judecătoriei Brașov, irevocabilă, prin care s-a respins

acțiunea în rectificarea cărții funciare în contradictoriu cu

pârâtul G., precum și sentința civilă nr. 5658/2012 a

Judecătoriei Brașov prin care s-au respins plângerile de carte

funciară în contradictoriu cu E. și F., G. și SC M. SA.

În ceea ce

privește situația pârâților persoane fizice, instanța de

apel a reținut în fapt următoarele:

Pârâtul G. a

dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 800 mp și

construcției de pe aceasta de la SC D. SA (fila. 43. vol. 1 dosar fond) în

baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P., S. și

intabulat la data de 13 iunie 2000, dată la care în cartea funciară

nu era notată existența unei notificări ori a vreunui proces de

natură să pună la îndoială prezumția de

bună-credință a acestora, iar Legea nr. 10/2001 nu era

intrată în vigoare. Mai mult, până la această dată toate

demersurile judiciare ale reclamanților fuseseră respinse cu caracter

irevocabil prin Decizia civilă nr. 2479/1997 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție (fila 5, vol.1, dosar fond).

Pârâtul J. a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de 3.000 mp de la A+11 din

C.F. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 05

septembrie 2001 (fila. 75, vol.1, dosar apel) și intabulat la data de 27

decembrie 2001 de la numiții T. și U. Imobilul a fost dezmembrat în 3

loturi (act dezmembrare și contract de vânzare-cumpărare autentificat

la 24 decembrie 2001, fila 78 același dosar), dintre care un lot a fost

înstrăinat la data de 07 ianuarie 2002 către pârâții K. și L.

iar celelalte două loturi, au fost vândute către SC V. SA

Brașov, notându-se în favoarea pârâtului J. un drept de ipotecă

legală pentru restul de preț neachitat, iar în calitate de beneficiar

al acestui drept acesta a redobândit top-urile vândute către SC V. SA prin

adjudecare intabulată la data de 24 martie 2004 (fila 33 dos. fond vol. 1).

Prin urmare, anterior pârâtului, imobilul a fost proprietatea numiților T.

și U. care au dobândit dreptul de proprietate la data de 04 septembrie 2000,

dată la care în cartea funciară nu era notată existența

unei notificări ori a unui proces de natură să pună la

îndoială prezumția de bună-credință a acestora.

Pârâtul J. a cumpărat imobilul la data de 06 septembrie 2001, când, de

asemenea, în cartea funciară nu era notată notificarea

reclamanților, notare ce avut loc la data de 15 februarie 2001. Prin

urmare, în mod greșit prima instanță a reținut că

acest pârât este un dobânditor de rea-credință.

Pârâții E.

și F. au cumpărat suprafața de teren de 500 mp (fila 41,

același dosar) de la numiții X. și Z. prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 16 decembrie 2009 (fila 11, dos. apel

vol. 1). Vânzătorii X. și Z. au achiziționat terenul de la D.

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 octombrie 2000,

dată la care, de asemenea, în cartea funciară nu era notată

existența unei notificări ori a unui proces de natură să

pună la îndoială prezumția de bună-credință a

acestora, și, cu atât mai puțin, a subdobânditorilor, pârâții E.

și F. Aceștia din urmă au edificat, pe terenul cumpărat, o

casă de vacanță în baza autorizației de construire din 23

iulie 2014. De asemenea, instanța a reținut că din extrasul de

carte funciară emis la data de 15 decembrie 2009 (filele nr. 18-19 vol.

III dosar apel) rezultă că la data la care apelanții pârâți

E. și F. au cumpărat terenul de 500 mp (fila 41, același dosar),

în cartea funciară nu era notată notificarea reclamanților

formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Pârâții K.

și L. sunt proprietari tabulari ai unei construcții Vila x și a

terenului aferent de 100 mp (fila 25 dosar fond, vol.1) și asupra

terenului în suprafață de 581 mp (fila 37 același dosar) iar

drepturile lor au fost obținute în baza unei convenții de la D. din

data de 14 decembrie 2000.

Această

situație de fapt a determinat declanșarea litigiului pendinte și

nu a fost contestată sub niciunul din aspectele relevante raportului

juridic litigios.

S-a

susținut pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8

C. proc. civ. că instanța anterioară a pronunțat decizia

atacată, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor

de drept substanțial în materia revendicării imobiliare, făcând

aplicarea legii civile noi, ale N.C.C., unor acte ce au fost

săvârșite în temeiul C. civ. de la 1864, încălcând și

aplicând greșit prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011, art. 25 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 563 din N.C.C. S-a susținut

totodată că titlurile părților sunt supuse prevederilor

Legii nr. 7/1996, înscrierile de carte funciară neavând efect constitutiv

de drepturi reale, ci doar efect de opozabilitate față de terți,

ele neputând crea în favoarea pârâților decât o aparență a

dreptului de proprietate, o prezumție relativă, aceasta fiind înlăturată

prin exhibarea titlului reclamanților, preferabil titlurilor

pârâților.

Criticile

reclamanților nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente;

Chiar

dacă titlul de proprietate exhibat de către reclamanți este unul

emis în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare,

ca modalitate de apărare a dreptului de proprietate privată,

aleasă de reclamanți cu o astfel de finalitate, este supusă

dispozițiilor de drept comun în vigoare la data formulării

acțiunii.

La data

introducerii acțiunii, 15 aprilie 2014, o astfel de acțiune petitorie

este reglementată de dispozițiile art. 563 - 566 din N.C.C. care, în

esență, așa cum corect s-a și reținut, nu

modifică regimul juridic al acțiunii în revendicare. Prin urmare, nu

poate fi primită critica privind încălcarea și greșita aplicare

a normelor de drept substanțial în materia revendicării imobiliare,

cu mențiunea că nu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011

sunt relevante sub aspectul aplicării în timp a legii civile, ci

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Criticile formulate

în legătură cu puterea doveditoare a titlurilor aflate în conflict

judiciar, respectiv la modalitatea de soluționare pe fond a acțiunii

în revendicare, în contextul situației de fapt pe deplin stabilite de

instanțele anterioare, și necontestate, sunt neîntemeiate, pentru

următoarele considerente;

Într-adevăr,

în privința probei dreptului de proprietate asupra imobilelor, N.C.C.,

prin art. 565, instituie regula, potrivit căreia în această

ipoteză proba se face „cu extrasul de carte funciară”. Această dispoziție

de principiu nu poate fundamenta soluția pronunțată de

instanța de apel, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, nu pot

fi ignorate dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a

cărții a III-a "Despre bunuri" a C. civ., ale Legii nr. 71

din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C.

civ., pe deplin incidente în cauză, după cum urmează;

Dispozițiile

art. 56 din lege prescriu următoarele; (1) Dispozițiile C. civ.

privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii

acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea

lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate

administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a

cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu

dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare

nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, respectiv (2) Până la data prevăzută la alin. (1),

înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor

drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori

modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față

de terți.

Dispozițiile

art. 76 din lege prescriu următoarele; Dispozițiile art. 876 - 915 C.

civ. privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul

înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și

faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse

după intrarea în vigoare a C. civ.

Dispozițiile

art. 77 din lege prescriu următoarele; Înscrierile în cartea funciară

efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz,

săvârșite ori produse anterior intrării în vigoare a C. civ. vor

produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor

acte ori, după caz, la data săvârșirii sau producerii acestor

fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data

intrării în vigoare a C. civ.

Așadar,

în acest context normativ, reclamanții au susținut corect că

înscrierile de carte funciară nu au efect constitutiv de drepturi reale,

ci doar efect de opozabilitate față de terți. Cu toate acestea,

regimul juridic al înscrierilor în cartea funciară nu schimbă

soluția instanței anterioare, întrucât aceasta s-a sprijinit pe o

concluzie corectă, anume că dreptul de proprietate exhibat de

către reclamanți constă într-o decizie de restituire

neintabulată în cartea funciară și care nu este opozabilă

pârâților persoane fizice, care au dobândit și și-au intabulat

dreptul de proprietate anterior notării în cartea funciară a

notificării reclamanților pe Legea nr. 10/2001.

Prin urmare,

această concluzie pertinentă a instanței de apel lasă

fără susținere critica referitoare la pretinsa încălcare

și aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 7/1996,

respectiv a dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 -

„decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în

natură a imobilului face dovada proprietății persoanei

îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui

înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie,

după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”

- aceste din urmă dispoziții legale configurând foarte riguros

regimul juridic al deciziei de aprobare a restituirii în natură a

imobilului, din perspectiva forței ei probante, dată fiind

specificitatea raporturilor juridice cu un astfel de temei (izvor, legea

specială).

În literatura

de specialitate, pentru o astfel de situație, în care părți cu

interese contrare își dispută judiciar titlurile deținute cu privire

la același imobil, importantă a fost nu numai modalitatea de

dobândire a dreptului de proprietate, ci și chestiunea

opozabilității față de terți a modului de dobândire

respectiv, cu toate dificultățile sistemelor de publicitate

imobiliară (în cazul de față, așa cum am relevat, normele

tranzitorii au clarificat aceste dificultăți în aplicarea legii

civile în timp, cu privire la bunuri). Cât timp numai una din părți a

îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară - în cazul de

față, recurenții-pârâți persoane fizice - aceasta va avea

câștig de cauză, întrucât a realizat opozabilitatea dreptului

său față de cealaltă parte. Fără îndeplinirea

formalităților de publicitate, dreptul real nu se consolidează,

întrucât una dintre caracteristicile sale importante (opozabilitatea erga omnes)

nu se naște.

Publicitatea

imobiliară are importanță și din perspectiva funcției

sale probatorii, astfel: un drept real imobiliar înscris în registrul de publicitate

în folosul unei persoane, cu respectarea cerințelor legale, este prezumat

că există în favoarea persoanei respective, dacă aceasta este de

bună-credință.

O astfel de

funcție a fost strict reglementată de dispozițiile art. 30 din

Legea nr. 7/1996, respectiv (1) dacă în cartea funciară s-a înscris

un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se

prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost

dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se

dovedește contrariul; (2) dacă un drept s-a radiat din cartea

funciară, se prezumă că acel drept nu există.

În egală

măsură sunt relevante, din perspectivă probatorie, dispozițiile

art. 563 alin. (3) din N.C.C., dreptul de proprietate dobândit cu

bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin

recunoscut, respectiv art. 14 alin. (2) din N.C.C., buna-credință se prezumă

până la proba contrară.

S-a avut în

vedere și faptul că, anterior declanșării procesului

pendinte, reclamanții au promovat mai multe acțiuni - acțiuni de

carte funciară, ele însele calificate în doctrina de specialitate drept

mijloace de drept civil de apărare a drepturilor reale principale - prin

care au urmărit desființarea titlurilor de proprietate ale

pârâților și intabularea dreptului lor de proprietate în baza Deciziei

de restituire nr. 68 din 22 decembrie 2010, însă toate aceste acțiuni

au fost respinse, în esență, pentru considerentul că titlurile

de proprietate ale pârâților au fost intabulate anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu au fost desființate în vreun fel.

În acest sens este sentința civilă nr. 14321/2010 a Judecătoriei

Brașov, irevocabilă, dar și sentința civilă nr. 5658/2012

a Judecătoriei Brașov prin care s-au respins plângerile de carte

funciară în contradictoriu cu E. și F., G. și SC M. SA.

În temeiul

acestor considerente de drept, instanța anterioară a făcut

referire la necesitatea respectării principiului ocrotirii

bunei-credințe, dar în special la principiul securității

raporturilor juridice, principii legale ce paralizează acțiunea în

revendicare a reclamanților ce invocă un titlu ce nu le este opozabil

acestor pârâți.

Instanța

de apel a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului care a statuat în mod consecvent că, de principiu, exigențele art.

1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturile

juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar sau a

moștenitorilor acestora, cât și în cel al cumpărătorului de

bună-credință. În condițiile în care există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie

să se verifice pe fond dacă și pârâtul, în acțiunea în

revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o

hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță

legitimă în același sens etc. Relevantă în cauză este

decizia în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în cuprinsul

căreia s-a arătat că legislația trebuie să facă

posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale

fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu

bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta

responsabilitatea statului, pentru faptul de a confisca cândva aceste bunuri.

Nici

consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi

ignorată, iar dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1)

din Convenție, trebuie interpretat în raport de preeminența dreptului

ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, unul din elementele

fundamentale ale preeminenței dreptului fiind principiul

securității raporturilor juridice, potrivit cu care, o soluție

definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată (Cauza

Brumărescu împotriva României).

Trebuie

reținut totodată că, în ipoteza în care reclamanții se

prevalează de un bun actual în sensul normei europene, acestora trebuie

să li se asigure accesul la justiție, în cazul de față,

prin promovarea unei acțiuni în revendicare. Instanța anterioară

însă, a considerat necesar a se analiza în ce măsură, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă

intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității

raporturilor juridice.

Curtea

Europeană a Drepturilo