ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1105/2017

Decizia nr. 1105/2017 Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Primul ciclu procesual: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 29 ianuarie 2008, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, să constate încălcarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și să oblige pârâta la emiterea unei decizii de restituire în natură a tuturor bunurilor mobile și imobile ce au aparținut fostei J., situată în București, sector 5. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1261 din 4 iulie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără legitimare procesuală.

S-a reținut de către prima instanță că legiuitorul a instituit o excepție de la regula restituirii în natură, prin art. 29 din Legea nr. 10/2001, arătându-se că pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, (cum este și cazul în speță), altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, iar, potrivit alin. (3), în situația prevăzută la alin. (1) și (2), (dispoziții care se circumscriu situației din speță), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 10 octombrie 2008, sub nr. x/3/2008. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins prin Decizia civilă nr. 212 din 18 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a constatat că tribunalul a apreciat în mod legal și corect că, văzând dispozițiile art. 21 raportate la art. 29 din Legea nr. 10/2001, societățile privatizate integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și la care statul nu deține niciun fel de participație nu au calitate de unități deținătoare, în înțelesul actului normativ arătat.

În raport cu aceste prevederi legale, unitatea deținătoare, în sens juridic, nu poate fi societatea privatizată, respectiv intimata SC I. SA, care nu poate fi considerată unitate învestită cu soluționarea notificării, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, deci, nu are calitate procesuală pasivă. Prin Decizia nr. 4654 din 22 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a casat decizia instanței de apel și a trimis dosarul spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, în soluționarea cauzei, se impune a fi analizată valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, aspect care influențează modalitatea de soluționare a notificării și de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece, în funcție de valabilitatea titlului statului, este necesar a se face aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a acesteia, și a formulării notificării, având în vedere atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și pronunțarea Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale. S-a reținut că, urmare deciziei Curții Constituționale (publicată în M. Of.

nr. 559 din 24 iulie 2008), menționate anterior, imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul unei societăți privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost 27), în redactarea avută anterior modificării aduse prin art. 1 pct. 60 din Legea nr. 247/2005, și că instanțele învestite cu soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile vor putea verifica și stabili valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, astfel încât, în raport cu această situație, urmează a se stabili felul măsurilor reparatorii, iar aceste aspecte nu au fost lămurite de instanța de apel, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului și impune soluția de casare cu trimitere spre rejudecare.

Al doilea ciclu procesual: La rejudecare, prin Decizia civilă nr. 467 din 4 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1261 din 4 iulie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre continuarea judecății, tribunalului. Pentru a se pronunța astfel, instanța de rejudecare a constatat că preluarea imobilului în litigiu (fosta J.), în temeiul Legii nr. 118/1948, s-a făcut fără titlu valabil, deoarece s-a încălcat dreptul la despăgubiri reglementat de cap. 4 din actul normativ în discuție. Or, imobilul nu era exclus de la despăgubiri, neprobându-se incidența dispozițiilor art. 14 sau 15 lit. a), b) din lege, motiv pentru care preluarea a avut loc fără titlu valabil.

Dând efecte Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, instanța de apel a conchis că unitatea competentă să soluționeze notificarea este pârâta din prezenta cauză, care deține bunurile notificate, fără a avea relevanță dacă este integral sau parțial privatizată, așa încât, desființându-se sentința de primă instanță, care reținuse lipsa calității procesuale pasive, și trimițându-se cauza spre rejudecare, s-au dat îndrumări primei instanțe să analizeze dacă preluarea bunului de către stat a fost valabilă și, în mod corespunzător, incidența art. 21 sau 27 din Legea nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 2260 din 17 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul formulat de pârâtă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

S-a reținut, în justificarea soluției, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel care, pe de o parte, respectând indicațiile din decizia de casare și analizând modalitatea de preluare a imobilului de către stat, a constatat că aceasta a fost abuzivă, fiind aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situație în care pârâta are calitate procesuală pasivă. Pe de altă parte, instanța de apel a trimis cauza primei instanțe, dând îndrumări acesteia, în termeni lipsiți de echivoc, să analizeze incidența art. 21 sau art. 27 din Legea nr. 10/2001 și să cerceteze, printre altele, caracterul abuziv al preluării imobilului. Or, această motivare contradictorie a instanței a împiedicat controlul judiciar în recurs, neputându-se determina dacă, într-adevăr, aspectele legate de preluarea imobilului de către stat și de aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 au fost sau nu tranșate sau urmează să fie analizate de prima instanță.

Al treilea ciclu procesual: La a treia judecată a cauzei în apel, după ce a constatat, prin încheierea din 27 octombrie 2014, că apelanta-reclamantă D. a transmis calitatea sa procesuală, prin act autentic de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, către apelantul-reclamant E., prin Decizia nr. 213 din 20 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, în toate formele în care Legea nr. 10/2001 a produs efecte, noțiunea de „unitate deținătoare” de imobile pentru care persoanele îndreptățite pot formula notificare a fost neechivoc circumscrisă, în art. 18 (art. 20), la persoanele de drept public și la entitățile administrativ - teritoriale ale Statului Român.

Pe cale de excepție, distinct, (art. 27 din Legea nr. 10/2001), legiuitorul a reglementat și situația imobilelor care au fost preluate de Statul Român și incluse în patrimoniul unor unități economice publice, unități care, până la apariția Legii nr. 10/2001, au fost integral privatizate, operațiune juridică ce a avut drept consecință, printre altele, și trecerea în proprietatea privată a noii societăți comerciale a patrimoniului societății de stat. S-a conchis că cele două reglementări „vizează două zone distincte și nici nu pot fi confundate, nici nu pot fi combinate”, întrucât s-ar ajunge la crearea unui „hibrid analogic” între cele două reglementări, de natură să „extrapoleze statutul de unitate deținătoare” de la subiectele de drept public către cele de drept privat.

În toate formele în care a produs efecte juridice, Legea nr. 10/2001 a fost consecventă în a preciza că, în cazul imobilelor care s-au aflat în patrimoniul unor unități de stat, privatizate integral, soluționarea notificării formulate de către persoanele îndreptățite este în competența instituției publice care a coordonat privatizarea. De aceea, Curtea de Apel a considerat că soluția de primă instanță - care a constatat că pârâta nu are calitate de „unitate deținătoare” a bunului notificat și, pe cale de consecință, nu are nici calitate procesuală pasivă în prezenta cauză - este corectă. Prin Decizia nr. 2071 din 7 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanți, a casat Decizia civilă nr. 213/A din 20 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

Instanța de recurs a reținut că instanța de apel a nesocotit, la rejudecare, dezlegările obligatorii ale deciziilor de casare anterioare, încălcând flagrant dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, prin Decizia nr. 4654 din 22 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, s-au dat îndrumări instanței să analizeze valabilitatea titlului statului, în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 care, statuând asupra neconstituționalității abrogării sintagmei „cu titlu valabil” din conținutul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a statuat că rămâne forma inițială a textului, dinaintea modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.

Fără să se conformeze acestei decizii, instanța de apel diseminează o latură procedurală a litigiului - vizând calitatea procesuală pasivă - înțelegând să o rezolve cu prioritate, și o latură de fond, referitoare la modalitatea despăgubirilor, pe care a apreciat-o nerelevantă. În realitate, analiza și stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat - așa cum s-a dispus prin prisma deciziei de casare, care a făcut aplicarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008 - au consecințe, deopotrivă, pe planul calității procesuale pasive și al naturii măsurilor reparatorii. Aceasta, întrucât, potrivit art. 27 (art. 29) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza imobilelor evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate (situația pârâtei-intimate), numai atunci când preluarea a fost făcută cu titlu valabil, măsurile reparatorii se datorează prin echivalent și se acordă de către instituția implicată în privatizare.

A contrario, pentru ipoteza în care preluarea a fost făcută fără titlu valabil, măsura reparatorie nu va mai fi prin echivalent, ci directă, prin restituire în natură, obligația de restituire incumbând, evident, societății care deține bunul în patrimoniu. Aceasta a fost rațiunea pentru care, prin decizia de casare, s-a dispus instanței de trimitere să analizeze valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, statuându-se expres ca, în funcție de această analiză, să se stabilească felul măsurilor reparatorii (și, în mod implicit, debitorul obligației de reparație). În felul acesta, au fost eludate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și valoarea obligatorie a chestiunilor de drept ale cauzei, a căror relevanță, în economia speței, a fost stabilită irevocabil de instanța de recurs.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru a patra judecată în apel, la data de 29 octombrie 2015, sub nr. x/2/2010**. Al patrulea ciclu procesual: Rejudecând după casarea cu trimitere, prin Decizia nr. 118/A din 19 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., E., C., D., H., B. și F., împotriva sentinței civile nr. 1261 din 04 iulie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC I. SA și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. În acord cu îndrumările obligatorii ale instanțelor de recurs, a fost analizată cu precădere chestiunea preluării imobilului de către stat, în vederea verificării ulterioare a modului de aplicare la speță a dispozițiilor art. 27, (devenit art. 29 la republicare), din Legea nr. 10/2001.

Cu prilejul formulării recursului împotriva Deciziei civile nr. 467/A din 04 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, intimata-pârâtă a susținut că reținerea de către instanța de apel a aplicării prevederilor art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, și concluzia existenței dreptului reclamanților la restituirea în natură ar fi încălcat limitele rejudecării dispuse anterior prin Decizia nr. 4654 din 22 octombrie 2010 a instanței supreme. Curtea a constatat însă că, în coordonatele admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive de către prima instanță, instanța de apel, fiind învestită cu judecarea apelului reclamanților, care privea soluția tribunalului, dezlegarea de către instanța de recurs a aspectului ce privea norma aplicabilă, din punct de vedere al măsurii reparatorii cuvenite, constituia o chestiune ce ținea de însăși legitimarea procesuală pasivă a celui chemat în judecată.

Astfel, în logica reglementării din legea de reparație, dacă era aplicabil textul art. 29 în forma modificată, ce excludea ipoteza reparației în natură, devenea clară lipsa de legitimare procesuală pasivă a societății privatizate ce deținea imobilul, căreia, în sistemul legii speciale, nu îi revine vreo obligație de reparație prin echivalent. Per a contrario, aplicarea art. 29 în forma anterioară modificării, ce implica posibilitatea de restituire în natură a imobilului preluat fără titlu valabil, atrăgea și calitatea procesuală pasivă a deținătorului, singurul apt a proceda la o atare măsură reparatorie.

De aceea, Curtea a reținut, cu titlu prealabil, că este învestită cu cererea de apel vizând soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei SC I. SA și că dezlegarea acestei chestiuni, succesiv deciziilor de casare mai sus evocate, presupune verificarea existenței titlului statului, în vederea determinării modului de aplicare a art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005.

De asemenea, s-a reținut și statuarea expresă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din cuprinsul ultimei Decizii de casare, nr. 2071/2015, în sensul că analiza modalității de preluare a bunului de către stat are consecințe, deopotrivă, pe planul calității procesuale pasive și al naturii măsurilor reparatorii, aceasta fiind rațiunea pentru care, prin prima decizie de casare, s-a dispus instanței de trimitere să analizeze titlul statului, statuându-se expres ca, în funcție de această analiză, să se stabilească felul măsurilor reparatorii (și, în mod implicit, debitorul obligației de reparație).

Valabilitatea titlului statului cu privire la imobilul notificat, (respectiv bunurile mobile și imobile ce au aparținut fostei J.), a fost examinată prin prisma prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, potrivit cărora: „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.” În consecință, analiza presupune, pe de-o parte, existența unui titlu care să justifice preluarea bunurilor de către stat, iar, pe de altă parte, ca acest titlu să fi fost valabil, ceea ce semnifică, în accepțiunea textului evocat, să fi fost emis cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării.

Prima circumstanță este verificată prin aceea că preluarea bunurilor notificate s-a realizat în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi.

Curtea nu a identificat în conținutul acestui act normativ vreo încălcare a Constituției din anul 1948, în vigoare la data publicării Legii nr. 119/1948, legea fundamentală prevăzând, în art. 8, că: „Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege” și, în art. 10, că: „Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, dar permițând, conform art. 11, luarea măsurii naționalizării întreprinderilor: „Când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea Statului, adică bun al poporului, în condițiunile prevăzute de lege.” S-a reținut însă că cea de-a doua cerință, ca titlul statului să fie valabil, nu este îndeplinită, prin prisma dispozițiilor legii speciale.

Astfel, potrivit art. 11 din lege, „Statul va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate. În acest scop se instituie „Fondul Industriei Naționalizate”, persoană juridică de drept public, autonomă, cu sediul în București. Pentru sumele datorate, Fondul Industriei Naționalizate va emite obligațiuni pe care le va răscumpăra din beneficiul net al întreprinderii naționalizate.”, iar, conform art. 13, „Despăgubirile cuvenite proprietarilor se vor stabili de comisiuni funcționând pe lângă Curți, formate din trei magistrați numiți de Ministerul de Justiție.

Împotriva deciziunilor acestor comisiuni nu există nici o cale de atac.” Sunt relevante pentru analiza de față și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 119/1948: „Din drepturile de despăgubire se vor scădea datoriile întreprinderilor neprevăzute în pasivul acestora, precum și acele izvorând din evaziuni fiscale sau alte operațiuni contrare legii, ca și pierderile provenite din reaua administrație a acestor întreprinderi, înainte de naționalizare.”, precum și ale art. 15: „Nu se acordă despăgubiri: a) Acelora care, fiind în serviciul Statului, județelor sau comunelor, s-au îmbogățit în timpul cât erau în serviciu, prin fapte ilicite constatate judecătorește; b) Acelora care, au plecat din țară în mod clandestin ori fraudulos, precum și acelora care nu se întorc în țară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de autoritățile române.” Cu caracter prealabil examinării situației de fapt circumscrise acestor prevederi legale, Curtea a constatat că, în privința faptelor negative, a căror dovadă nu poate fi realizată de reclamanți, sarcina probei faptului pozitiv contrar revenea celui care îl susține, respectiv intimatei-pârâte.

Reclamanții-apelanți au susținut că autorii lor nu au primit despăgubiri ca urmare a naționalizării. În apărare, intimata-pârâtă nu a afirmat că ar fi fost acordate asemenea despăgubiri, (în forma reglementată de art. 11 sau în altă modalitate), ci a susținut, pe parcursul litigiului, că, în speță, erau incidente situațiile de excepție în care legea excludea despăgubirea persoanelor ale căror bunuri erau naționalizate, respectiv că, potrivit art. 15 lit. b), doi dintre acționarii J., A. și H., erau plecați din țară la momentul naționalizării, (intimata-reclamantă folosind în argumentarea sa termenul de „absenteiști”), precum și că, în aplicarea art. 14 din lege, era înlăturată obligația statului de despăgubire, deoarece societatea naționalizată avea pierderi considerabile și datorii fiscale către stat, raționamentul intimatei implicând faptul că pasivul depășea activul societății, astfel încât nu se punea problema despăgubirii celor deposedați.

În privința primei teze, intimata-pârâtă s-a întemeiat pe mențiunile din fișa M. întocmită la momentul aplicării Legii nr. 119/1948, care consemnează, în privința acționarilor A. și H., calitatea de „absenteiști”. La fila 50 în același dosar, se găsește un înscris eliberat la data de 6 august 1951 de K., adresat L. - M., în care se consemnează că A. are domiciliul în afara României, iar H. este plecată în străinătate de circa 7 ani, deci aproximativ din anul 1943. Contrar susținerilor intimatei-pârâte, această adresă nu atestă data la care A. și-a stabilit domiciliul în străinătate.

Pentru a fi incidentă situația de excepție prevăzută de art. 15 lit. b) din Legea nr. 119/1948, invocată de intimata-pârâtă, era necesar a se face dovada că cele două acționare erau, la data aplicării măsurii de naționalizare, persoane care „au plecat din țară în mod clandestin ori fraudulos” sau persoane „care nu se întorc în țară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de autoritățile române”. Or, în cauză, nu s-a probat existența vreuneia dintre aceste două situații, ce presupuneau fie părăsirea clandestină a teritoriului țării, fie omisiunea de a reveni în țară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie.

În acest context, Curtea a observat că, cel puțin în privința N., se menționează că aceasta își stabilise domiciliul în afara României, cu aproximație în anul 1943, când cetățenii români se mai bucurau încă de libertatea de circulație și stabilirea domiciliului în altă țară la acel moment nu era restricționată. Chiar și cu privire la F., în cauză, nu s-a dovedit că, la momentul naționalizării, se afla în vreuna dintre aceste situații, sarcina probei situației de excepție revenind celui care o invocă, în speță intimata-pârâtă. Menționarea în fișa M. a cuvântului „absenteist”, în privința celor doi acționari menționați, nu are nicio relevanță, în contextul în care ipotezele avute în vedere de legea de naționalizare sunt cele mai sus evocate, iar noțiunea de absenteist a fost definită de un alt act normativ și nu poate primi eficiență juridică în analiza de față, deoarece actul normativ aplicabil speței pendinte nu o folosește.

Astfel, potrivit Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, invocată de intimata-pârâtă, art. 6: „Se expropriază în întregime: (…) c) Pământul rural al absenteiștilor. Absenteist, în sensul legii de față, este acela care, de la 1 decemvrie 1918 până la depunerea legii de față, a lipsit din țară, fără a avea vreo însărcinare oficială în străinătate. Fac excepție proprietățile rurale până la 50 jugăre.” Așa cum rezultă din însuși titlul legii, aceasta privea reforma agrară numai în zonele menționate - Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș -, iar norma evocată prevede expres că definiția cuvântului „absenteist” era dată „în sensul legii de față”, deci fără vreo intenție de a crea o noțiune autonomă general aplicabilă.

Prin urmare, față de caracterul special al legii ce definea absenteistul și de particularitățile zonelor cărora Legea din 30 iulie 1921 le era aplicabilă, definiția citată nu poate fi uzată în procesul de interpretare și aplicare a Legii nr. 119/1948. Nu în ultimul rând, față de numărul total de acționari ai societății naționalizate (16, potrivit adresei din august 1951), nu era de conceput excluderea de la plata de despăgubiri a tuturor, prevederea cuprinsă în art. 15 lit. b) având natura unei sancțiuni și privind exclusiv pe cei care îndeplineau condițiile acolo evocate.

În privința tezei care valorifică art. 14 din Legea nr. 119/1948, Curtea a observat că legea stabilea procedura de acordare a despăgubirilor în cuprinsul art. 11 și 13, dispunând înființarea „Fondului Industriei Naționalizate”, persoană juridică de drept public, autonomă, cu sediul în București, care urma ca, pentru sumele datorate cu titlu de despăgubiri, să emită obligațiuni, pe care le va răscumpăra din beneficiul net al întreprinderii naționalizate. Totodată, cuantumul despăgubirilor urma a fi stabilit de comisiuni funcționând pe lângă Curți, formate din trei magistrați numiți de Ministerul de Justiție. Nu există nicio dovadă (și nici nu s-a susținut) că această procedură a fost desfășurată efectiv conform prescripției legale.

Intimata interpretează dispozițiile art. 14 din lege, arătând că, potrivit acestuia, „despăgubirile puteau fi acordate numai în măsura în care drepturile de despăgubire ar fi fost superioare datoriilor întreprinderilor”. Contrar acestei susțineri, Curtea a observat că o asemenea condiție nu este prevăzută de lege, ea reprezentând exclusiv o speculație. În realitate, art. 14 instituia obligația pentru comisiile care urmau a stabili dreptul la despăgubire ca, din suma stabilită cu acest titlu, să scadă datoriile întreprinderilor (circumstanțiate de text), ceea ce presupune că era necesar a determina cu precădere cuantumul despăgubirilor și acesta să fie diminuat cu echivalentul datoriilor.

Curtea a considerat că este greșit a trage concluzia că aceste datorii depășeau cuantumul despăgubirilor cuvenite, în lipsa constatării de către organele împuternicite prin lege cu efectuarea acestei evaluări, respectiv Comisiile a căror înființare era prevăzută de art. 14 din lege și care nu au funcționat. Mai mult, din analiza textului invocat, se constată că nu toate datoriile societăți naționalizate se scădeau din despăgubirile cuvenite, ci numai 3 categorii: cele neprevăzute în pasivul acestora, cele izvorând din evaziuni fiscale sau alte operațiuni contrare legii și pierderile provenite din reaua administrație a acestor întreprinderi, înainte de naționalizare.

Pe de-o parte, verificarea datoriilor neprevăzute în pasivul întreprinderii nu mai poate fi realizată la acest moment - fiind disponibile doar documentele contabile întocmite -, iar, pe de altă parte, nici pierderile înscrise în pasiv - reliefate în actele aflate la dosar - nu sunt de plano vizate de norma analizată, deoarece legea vorbește exclusiv despre pierderile provenite din reaua administrație a întreprinderii. Numai organismul a cărui atribuție era aplicarea legii de naționalizare putea face o asemenea constatare, ulterior unei evaluări a activității societății, Curtea neputând prezuma, astfel cum solicită intimata-pârâtă, că toate pierderile consemnate în pasivul societății erau cauzate de o asemenea administrație deficitară.

Dimpotrivă, în documentele aflate la dosar, (cererea J. de aprobare a Hotărârilor Adunării Generale din 25 mai 1948), se face vorbire despre pierderi cauzate de secetă și de starea de război. Aceste argumente susțin concluzia instanței de apel că, pentru a se constata respectarea legii de naționalizare, era necesară urmarea procedurii reglementate de actul normativ, iar verificarea, la acest moment, a întinderii cuantumului despăgubirilor cuvenite și a datoriilor necesar a fi scăzute din acestea nu poate fi realizată.

În cererea de recurs formulată împotriva Deciziei civile nr. 467/A din 04 mai 2011, în Dosarul nr. x/2/2010, pârâta a mai susținut că instanța de apel care constatase anterior inexistența titlului valabil al statului a reținut eronat încălcarea dispozițiilor legii de naționalizare, deoarece, din Decizia nr. 7279 a ministrului O., rezulta că a fost înființată P., conform art. 8 din lege, aspect confirmat de cererea de modificare din data de 21 iulie 1948, conform căreia R., numit director al J., a solicitat înregistrarea schimbării conducerii întreprinderii și dizolvarea Consiliului de Administrație, Comitetului de Cenzori și Comitetului de Direcție al întreprinderii naționalizate.

Curtea a considerat aceste aspecte ca fiind lipsite de relevanță pentru analiza valabilității titlului statului, deoarece faptul că s-au respectat o parte dintre dispozițiile legii de naționalizare, (respectiv cele referitoare la organizarea întreprinderii succesiv măsurii de preluare de către stat), nu acoperă omisiunea autorităților de a respecta celelalte prevederi, care se refereau la modul de despăgubire al celor deposedați, norme mai sus analizate. În consecința celor expuse, Curtea a constatat că naționalizarea J. s-a realizat fără respectarea Legii nr. 119/1948, astfel că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, preluarea bunului s-a făcut fără titlu valabil.

Față de această constatare, Curtea a reținut dezlegarea cu caracter obligatoriu cuprinsă în Decizia nr. 4654 din 22 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, când s-a statuat că, în cauză, este aplicabilă Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, publicată pe parcursul judecății, cu consecința, (cuprinsă în considerentele deciziei de casare), că imobilele preluate abuziv de stat și care se află în patrimoniul unei societăți privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost 27), în redactarea avută anterior modificării prin art. 1 pct. 60 din Legea nr. 247/2005. În aceeași decizie s-a stabilit, cum s-a arătat în precedent, că instanța este ținută a verifica, în vederea aplicării prevederilor art. 29 (fost 27), în forma anterioară modificării constatate neconformă cu legea fundamentală, existența și valabilitatea titlului statului.

În acest context, se constată cu precădere că, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, bunul ce face obiectul notificării în speță este preluat în mod abuziv de stat, Legea nr. 119/1948 fiind menționată expres de textul evocat.

Totodată, Curtea a reținut că, anterior modificării prin Legea nr. 247/2005, fostul art. 27, devenit art. 29, în urma republicării legii, prevedea în alin. (1): „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.” Prin textul declarat neconstituțional, art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, art. 27 alin. (1) a fost modificat, având următorul cuprins: „Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2), (actualul art. 21), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”.

Se poate observa că legea de modificare, (declarată neconstituțională), excludea din text distincția între imobilele preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil, atunci când reglementa dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele aflate la data intrării în vigoare a legii în patrimoniul unor societăți comerciale, altele decât cele de la art. 21. Prin urmare, de vreme ce s-a statuat în sensul că abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” încalcă dispozițiile constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2), referitoare la principiul neretroactivității legii și art. 16, care consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor, Curtea a reținut că efectul deciziei, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, este acela că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Cum o asemenea punere în acord a art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, ce modifică art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, nu s-a realizat, partea din text ce are drept consecință abrogarea sintagmei amintite nu mai produce efecte. Astfel că textul art. 29 (fost art. 27) este în prezent aplicabil numai imobilelor preluate cu titlu valabil, constatându-se că imobilul ce face obiectul litigiului a fost preluat de stat fără titlu valabil, deci, textul nu este aplicabil în cauza de față. Având în vedere împrejurarea rezultată din probatoriul administrat, în sensul că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, societatea în al cărei patrimoniu se găsea imobilul notificat era integral privatizată, Curtea a constatat că nici una dintre situațiile particulare reglementate de lege în art. 21 (fost 20) din lege nu este aplicabilă.

În consecință, devine incident principiul general ce guvernează legea reparatorie, și anume al restituirii în natură, reglementat de art. 9, potrivit căruia: „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.” Curtea a constatat că analiza de față nu poate avea în vedere dispozițiile din cap. 2 al H.G.

nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, invocate de intimata-pârâtă în apărare, potrivit cărora: „În înțelesul prezentelor norme metodologice, sintagmele și formulările prevăzute de lege au următoarele semnificații: - unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste).” Astfel, aceste norme emise în aplicarea legii au fost edictate anterior publicării Deciziei nr. 830/2008, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, (ce modificase textul art. 29, fost 27, în modul mai sus arătat), și nu au fost ulterior puse în acord cu aceasta, iar, față de forța obligatorie a deciziei Curții Constituționale menționate, și având în vedere caracterul de legislație secundară, cu putere juridică inferioară legii, ele nu pot prevala față de dezlegările cuprinse în amintita decizie.

De aceea, Curtea a considerat că, sub acest aspect, văzând și dezlegările obligatorii ale instanțelor de casare, dar și Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, publicată în M. Of. al României, după pronunțarea sentinței apelate, în mod eronat, s-a reținut că pârâta SC I. SA nu justifică legitimare procesuală pasivă, deoarece măsura restituirii în natură, prevăzută de art. 9, nu poate fi dispusă decât de cel care deținea imobilul cu titlu de proprietar la data formulării notificării.

Pe parcursul judecăților succesive în apel, intimata-pârâtă a mai formulat o serie de apărări, unele fiind nefondate și altele neputând fi analizate în acest stadiu al procedurii, după cum urmează: S-a invocat, la a treia judecată în apel, în Dosarul nr. x/2/2010*, puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 979 din 2 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2011, sub aspectul tranșat în această decizie, în sensul că raportul juridic dintre contestatori și SC S. SA este guvernat de Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării notificării adresată acestei societăți, astfel că aceștia au doar dreptul la despăgubiri prin echivalent.

Litigiul soluționat prin amintita decizie a purtat între reclamanții din cauza de față și SC S. SA și a privit o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din sectorul 5, la data de 26 februarie 2007, potrivit art. 27 alin. (3) din lege, succesiv înștiințării primite de reclamanți de la Municipiul București cu privire la identitatea unității deținătoare.

În considerarea acestei împrejurări de fapt, în pricina soluționată irevocabil prin Decizia nr. 979/2015, s-a constatat că Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale nu este aplicabilă acelei spețe, astfel că notificarea formulată de reclamanți în anul 2007 urmează regimul reparatoriu stabilit prin art. 29 din lege, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, avându-se în vedere rațiunea pentru care Curtea Constituțională a reținut neconformitatea modificării aduse prin Legea nr. 247/2005 fostului art. 27 din Legea nr. 10/2001, și anume schimbarea regulilor de reparație ulterior nașterii raportului juridic. Or, s-a reținut în acest caz, raportul juridic izvorât din formularea notificării s-a născut în anul 2007, când art. 29 avea forma anterior expusă, ce prevedea reparația prin echivalent pentru toate imobilele preluate abuziv (cu sau fără titlu) și aflate în patrimoniul unor societăți privatizate integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea a constatat că în cauza de față nu poate fi reținută puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, în sensul invocat de intimata-pârâtă. Astfel, esențială este împrejurarea că, în cauza de față, reclamanții s-au prevalat de o notificare formulată prin executorul judecătoresc T., din 13 noiembrie 2001, adresată societății SC I. SA, prin care solicitau restituirea în natură a proprietăților fostei J. În același dosar, la fila 36, se găsește o altă notificare, adresată SC I. SA de reclamanți la data de 4 octombrie 2006, aceștia arătând că au transmis-o prin executorul judecătoresc U., în considerarea împrejurării că SC I. SA nu le-a răspuns notificării inițiale, iar lichidatorul judiciar Valor SA i-a înștiințat, la 30 august 2006, că imobilele se află în patrimoniul SC I. SA, la care SC I. SA, aflată în insolvență, era asociat la acel moment cu o cotă de participație de 11,99%.

Prin urmare, raportul juridic dezlegat de instanța supremă în litigiul cu SC S. SA este unul distinct, ce atrage concluzia că cele două pricini au cauză diferită - respectiv valorifică notificări distincte - și chestiunile tranșate cu caracter de lucru judecat acolo nu se impun în cauza de față, ce opune o altă notificare unui alt subiect de drept - SC I. SA.

Nu în ultimul rând, Curtea a avut în vedere că, la data pronunțării ultimei decizii de casare, intimata-pârâtă depusese la dosar decizia dată de instanța de apel în Dosarul nr. x/2/2011 (Decizia civilă nr. 306/A din 1 noiembrie 2013, filele 363-376 în Dosarul nr. x/2/2010* vol. II), prin care se reținuseră cele mai sus arătate, referitor la inaplicabilitatea Deciziei nr. 830/2008 în litigiul cu SC S. SA, iar prin apărările formulate în cauză pe parcursul celei de-a treia judecăți în apel, finalizată la 20 aprilie 2015, (respectiv prin notele scrise depuse la filele 359 și următoarele din același dosar), intimata invocase și rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri la data de 2 aprilie 2015, prin respingerea recursurilor formulate de reclamanți, depunând în acest scop și extrasul de pe portalul instanțelor referitor la această decizie.

În aceste coordonate, pronunțarea acestei hotărâri nu este un element intervenit ulterior Deciziei nr. 2071 din 7 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, iar dezlegările obligatorii ale instanței de recurs ce a dispus prezenta rejudecare sunt suficient de clare și lipsite de echivoc sub aspectul aplicării la speță a Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, argument ce se adaugă celor mai sus expuse. O altă apărare formulată de intimata-pârâtă a privit lipsa calității procesuale active a reclamanților. Acest aspect a fost prima dată adus în discuție prin notele scrise formulate în Dosarul nr. x/2/2010*, la a treia judecată în apel, când intimata a cerut înfățișarea originalelor unor înscrisuri, în temeiul art. 139 C. proc.

civ., și a pretins că, în motivele de recurs prin care critica Decizia civilă nr. 467/A/2011, a invocat și existența unor inadvertențe în înscrisurile prin care reclamanții și-au justificat calitatea de foști proprietari, respectiv de moștenitori ai acestora. Din examinarea amintitelor motive de recurs, Curtea a constatat că aceste aspecte nu au fost invocate în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, instanța de apel ce a soluționat cauza la acea rejudecare nu a soluționat cererea de înfățișare a înscrisurilor, iar chestiunea nu a mai fost pusă în discuție până la pronunțarea Deciziei civile nr. 213/A din 20 aprilie 2015 și nici cu ocazia soluționării recursului declarat de reclamanți, admis prin Decizia nr. 2071 din 7 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Cu ocazia prezentei rejudecări, intimata-pârâtă a formulat o completare la întâmpinarea împotriva apelului reclamanților, prin care a arătat că apelanții reclamanți nu au dovedit că au calitatea de succesori ai acționarilor J. și nici faptul că sunt unicii moștenitori ai acestora, cu argumente legate de mai multe pretinse inadvertențe în privința numelor și prenumelor persoanelor implicate, astfel cum rezultă din actele dosarului. Când au avut loc dezbaterile asupra apelului, în ședința publică din 9 februarie 2016, instanța a constatat că excepția lipsei calității procesuale active nu a fost invocată ca excepție în apel, ci privește judecata în fond.

Apreciind asupra posibilității de a dezlega această apărare la acest moment, Curtea a reținut că limitele rejudecării apelului sunt fixate fără echivoc prin cele trei decizii succesive de casare și ele privesc, cum s-a arătat, doar cenzurarea corectei soluționări de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive, cu nuanțele dezvoltate în cele ce preced, astfel încât exigențele dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., subliniate cu fermitate de instanța supremă în ultima decizie de casare, se opun antamării la acest moment procesual a chestiunilor ce țin de calitatea procesuală activă a reclamanților. Pe de altă parte, și dacă ar aprecia că aspectul invocat constituie un motiv de apel de ordine publică, ce ar putea fi invocat și de intimat în temeiul art. 295 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., examinarea sa nu poate fi realizată în cauza de față, deoarece se opune principiul general non reformatio in pejus. Astfel, având în vedere efectele admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive prin hotărârea atacată - exonerarea pârâtei din proces de vreo obligație de reparație, ce nu exclude însă o altă modalitate de reparație, acordată de un alt subiect de drept - și efectele solicitatei admiteri a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților - lipsirea lor de orice fel de reparație cu privire la bunurile ce fac obiectul notificării - Curtea a considerat că o eventuală examinare a calității procesuale active este aptă a constitui o încălcare a regulii procesului civil ce interzice înrăutățirea situației procesuale în propria cale de atac.

De aceea, având în vedere și prefigurarea admiterii apelului, va lăsa în sarcina primei instanțe soluționarea acestei apărări, după administrarea probatoriilor apreciate ca fiind necesare și după dezbaterea sa contradictorie.

În sentința atacată, prima instanță a analizat și înlăturat și susținerea reclamanților, în sensul că, în cauză, este incidentă situația menționată de art. 18 alin. (1) lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri: a) persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.” Astfel, reclamanții au arătat că, în cazul de față, persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii, astfel că se încadrează în excepția reglementată de la regula textului - reparația prin echivalent pentru cazul când persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor - iar cererea de apel formulată cuprinde și o critică legată de acest aspect.

Având în vedere argumentul folosit de tribunal pentru înlăturarea acestei susțineri a reclamanților, respectiv că, în prezența ipotezei de reparație prin echivalent reglementată de art. 29, nu este cazul a examina și aplicarea art. 18 alin. (1) lit. a) teza finală, Curtea a considerat că această chestiune se impune a fi reevaluată de prima instanță la momentul soluționării cauzei pe fond, urmând ca, prin prisma probatoriului administrat, (până în prezent sau, dacă va fi cazul, la rejudecare), să se decidă asupra modalității concrete de aplicare a normei. În consecința tuturor argumentelor expuse, a constatat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma în vigoare la data inițierii litigiului, astfel că, reținând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, Curtea a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza primei instanțe pentru rejudecare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC I. SA, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului, ca nefondat. În dezvoltarea motivelor de recurs s-au expus următoarele argumente: - Curtea de Apel a atribut pârâtei calitate procesuală pasivă în timpul litigiului (în apel), deși, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pronunțării sentinței și chiar în acest moment, (prin raportare Ia dispozițiile cap. 2 din H.G. nr. 250/2007), aceasta nu a avut și nu are calitate procesuală pasivă; - Curtea de Apel a constatat că sentința pronunțată de tribunal este nelegală, a dispus desființarea, prin raportare la dispoziții legale care nu erau în vigoare în momentul pronunțării sentinței, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.; - Curtea de Apel a nesocotit dispozițiile legale aplicabile cauzei și puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 979 din 02 aprilie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2011; - Curtea de Apel, în mod nelegal, a stabilit că fosta J. a fost preluată fără titlu valabil. Această situație de incertitudine a fost generată de interpretarea diferită a efectelor Deciziei nr. 830/2008, pronunțate de Curtea Constituțională (M. Of. 559 din 24 iulie 2008), publicată după soluționarea cauzei în primă instanță. În ceea ce privește acest aspect, recurenta a apreciat relevant să menționeze și următoarele considerente din cadrul Deciziei nr. 4654/2010, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr x/3/2008: „în raport cu valabilitatea titlului statului, este necesar a se face aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a legii și a formulării notificării.

Decizia Curții de Apel București a fost dată cu încălcarea legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În momentul soluționării apelului, art. 29 din Legea nr. 10/2001, (în forma existentă după pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008), ar fi fundamentat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, (în cazul în care s-ar fi neglijat dispozițiile H.G. nr. 250/2007).

Or, este nelegală și inadmisibilă atribuirea de efecte retroactive Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, în contextul în care intimații au considerat că recurenta ar fi în culpă, întrucât nu a răspuns notificării din data de 04 octombrie 2006. Conform dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege este definitivă, obligatorie și produce efecte numai pentru viitor - nu se poate aduce atingere unor drepturi câștigate sau unor situații juridice deja constituite. Pe cele de consecință, în cazul de față, decizia Curții Constituționale nu putea aduce atingere unei situații juridice constituite prin formularea notificării din 04 octombrie 2006 și nici efectelor situației juridice constituite (lipsa calității procesuale pasive a recurentei).

Intimații, în momentul formulării notificării din 04 octombrie 2006, ar fi avut dreptul la despăgubiri din partea instituției publice care a efectuat privatizarea și recurenta ar fi avut dreptul să păstreze imobilul obținut în urma procedurii de privatizare. Dreptul recurentei nu a avut un caracter iluzoriu, în contextul în care bunurile au fost dobândite în urma unei proceduri legale de privatizare, era recunoscut de legea în vigoare și era confirmat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului care menționase expres că soluționează o notificare identică din partea intimaților.

În măsura în care aceste argumente nu ar fi luate în considerare, astfel cum a făcut Curtea de Apel București, ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, deoarece SC I. SA are dreptul de a păstra bunul, în mod necondiționat, deoarece era recunoscut prin lege, dobândit în urma unei operațiuni civile valabil încheiate și, mai mult decât atât, recunoscut prin hotărâri judecătorești. În acest context, având în vedere argumentele conform cărora situația juridică dintre SC I. SA și intimați s-a născut în momentul transmiterii notificării și, în momentul formulării cererii de chemare în judecată, recurenta nu a avut (și nu are) calitate procesuală pasivă, iar decizia Curții Constituționale nu poate avea afecte retroactive.

Un alt argument car