ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1105/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1105/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizia nr. 1105/2017
Deliberând
asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Primul ciclu
procesual:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 29
ianuarie 2008, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au
solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, să
constate încălcarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 23 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001 și să oblige pârâta la emiterea unei
decizii de restituire în natură a tuturor bunurilor mobile și imobile
ce au aparținut fostei J., situată în București, sector 5.
Cererea a
fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința
civilă nr. 1261 din 4 iulie 2008, Tribunalul București, secția a
V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale
pasive, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea
formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, ca
fiind îndreptată împotriva unei persoane fără legitimare
procesuală.
S-a
reținut de către prima instanță că legiuitorul a
instituit o excepție de la regula restituirii în natură, prin art. 29
din Legea nr. 10/2001, arătându-se că pentru imobilele
evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,
(cum este și cazul în speță), altele decât cele prevăzute
la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul
la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de
stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate
în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor
solicitate, iar, potrivit alin. (3), în situația prevăzută la alin.
(1) și (2), (dispoziții care se circumscriu situației din
speță), măsurile reparatorii în echivalent se propun de
către instituția publică care efectuează sau, după
caz, a efectuat privatizarea.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel reclamanții, cauza fiind
înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a
IV-a civilă la data de 10 octombrie 2008, sub nr. x/3/2008.
Apelul
declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins prin
Decizia civilă nr. 212 din 18 martie 2009 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă, care a constatat că
tribunalul a apreciat în mod legal și corect că, văzând dispozițiile
art. 21 raportate la art. 29 din Legea nr. 10/2001, societățile
privatizate integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și
la care statul nu deține niciun fel de participație nu au calitate de
unități deținătoare, în înțelesul actului normativ
arătat.
În raport cu
aceste prevederi legale, unitatea deținătoare, în sens juridic, nu
poate fi societatea privatizată, respectiv intimata SC I. SA, care nu
poate fi considerată unitate învestită cu soluționarea
notificării, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001
și, deci, nu are calitate procesuală pasivă.
Prin Decizia nr.
4654 din 22 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția civilă și de proprietate
intelectuală, a casat decizia instanței de apel și a trimis
dosarul spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a
decide astfel, instanța de recurs a reținut că, în
soluționarea cauzei, se impune a fi analizată valabilitatea titlului
de preluare a imobilului de către stat, aspect care influențează
modalitatea de soluționare a notificării și de acordare a
măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece, în
funcție de valabilitatea titlului statului, este necesar a se face
aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma
de la data intrării în vigoare a acesteia, și a formulării
notificării, având în vedere atât dispozițiile Convenției
Europene a Drepturilor Omului, cât și pronunțarea Deciziei nr. 830/2008
a Curții Constituționale.
S-a
reținut că, urmare deciziei Curții Constituționale
(publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008), menționate anterior,
imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în
patrimoniul unei societăți privatizate sunt supuse în continuare
dispozițiilor art. 29 (fost 27), în redactarea avută anterior
modificării aduse prin art. 1 pct. 60 din Legea nr. 247/2005, și
că instanțele învestite cu soluționarea unei cereri în
retrocedarea unor astfel de imobile vor putea verifica și stabili
valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, astfel încât, în raport cu
această situație, urmează a se stabili felul măsurilor
reparatorii, iar aceste aspecte nu au fost lămurite de instanța de
apel, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului și impune
soluția de casare cu trimitere spre rejudecare.
Al doilea
ciclu procesual:
La
rejudecare, prin Decizia civilă nr. 467 din 4 mai 2011, Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de
reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1261 din 4 iulie 2008 a
Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a
desființat-o și a trimis cauza, spre continuarea judecății,
tribunalului.
Pentru a se
pronunța astfel, instanța de rejudecare a constatat că preluarea
imobilului în litigiu (fosta J.), în temeiul Legii nr. 118/1948, s-a făcut
fără titlu valabil, deoarece s-a încălcat dreptul la
despăgubiri reglementat de cap. 4 din actul normativ în discuție. Or,
imobilul nu era exclus de la despăgubiri, neprobându-se incidența
dispozițiilor art. 14 sau 15 lit. a), b) din lege, motiv pentru care
preluarea a avut loc fără titlu valabil.
Dând efecte Deciziei
nr. 830/2008 a Curții Constituționale, instanța de apel a
conchis că unitatea competentă să soluționeze notificarea
este pârâta din prezenta cauză, care deține bunurile notificate,
fără a avea relevanță dacă este integral sau
parțial privatizată, așa încât, desființându-se
sentința de primă instanță, care reținuse lipsa
calității procesuale pasive, și trimițându-se cauza spre
rejudecare, s-au dat îndrumări primei instanțe să analizeze
dacă preluarea bunului de către stat a fost valabilă și, în
mod corespunzător, incidența art. 21 sau 27 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr.
2260 din 17 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul formulat
de pârâtă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare
aceleiași instanțe de apel.
S-a
reținut, în justificarea soluției, caracterul contradictoriu al
considerentelor deciziei din apel care, pe de o parte, respectând indicațiile
din decizia de casare și analizând modalitatea de preluare a imobilului de
către stat, a constatat că aceasta a fost abuzivă, fiind
aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,
situație în care pârâta are calitate procesuală pasivă.
Pe de
altă parte, instanța de apel a trimis cauza primei instanțe,
dând îndrumări acesteia, în termeni lipsiți de echivoc, să
analizeze incidența art. 21 sau art. 27 din Legea nr. 10/2001 și
să cerceteze, printre altele, caracterul abuziv al preluării
imobilului.
Or,
această motivare contradictorie a instanței a împiedicat controlul
judiciar în recurs, neputându-se determina dacă, într-adevăr,
aspectele legate de preluarea imobilului de către stat și de
aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 au fost sau nu tranșate sau
urmează să fie analizate de prima instanță.
Al treilea
ciclu procesual:
La a treia
judecată a cauzei în apel, după ce a constatat, prin încheierea din
27 octombrie 2014, că apelanta-reclamantă D. a transmis calitatea sa
procesuală, prin act autentic de vânzare-cumpărare drepturi
litigioase, către apelantul-reclamant E., prin Decizia nr. 213 din 20
aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
respins apelul ca nefondat.
Pentru a
decide astfel, instanța a reținut că, în toate formele în care
Legea nr. 10/2001 a produs efecte, noțiunea de „unitate
deținătoare” de imobile pentru care persoanele îndreptățite
pot formula notificare a fost neechivoc circumscrisă, în art. 18 (art. 20),
la persoanele de drept public și la entitățile administrativ -
teritoriale ale Statului Român. Pe cale de excepție, distinct, (art. 27
din Legea nr. 10/2001), legiuitorul a reglementat și situația
imobilelor care au fost preluate de Statul Român și incluse în patrimoniul
unor unități economice publice, unități care, până la
apariția Legii nr. 10/2001, au fost integral privatizate, operațiune
juridică ce a avut drept consecință, printre altele, și
trecerea în proprietatea privată a noii societăți comerciale a
patrimoniului societății de stat.
S-a conchis
că cele două reglementări „vizează două zone distincte
și nici nu pot fi confundate, nici nu pot fi combinate”, întrucât s-ar
ajunge la crearea unui „hibrid analogic” între cele două
reglementări, de natură să „extrapoleze statutul de unitate
deținătoare” de la subiectele de drept public către cele de
drept privat.
În toate
formele în care a produs efecte juridice, Legea nr. 10/2001 a fost
consecventă în a preciza că, în cazul imobilelor care s-au aflat în
patrimoniul unor unități de stat, privatizate integral,
soluționarea notificării formulate de către persoanele
îndreptățite este în competența instituției publice care a
coordonat privatizarea.
De aceea,
Curtea de Apel a considerat că soluția de primă
instanță - care a constatat că pârâta nu are calitate de
„unitate deținătoare” a bunului notificat și, pe cale de
consecință, nu are nici calitate procesuală pasivă în
prezenta cauză - este corectă.
Prin Decizia nr.
2071 din 7 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanți, a casat Decizia
civilă nr. 213/A din 20 aprilie 2015 a Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecarea
apelului.
Instanța
de recurs a reținut că instanța de apel a nesocotit, la rejudecare,
dezlegările obligatorii ale deciziilor de casare anterioare,
încălcând flagrant dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,
întrucât, prin Decizia nr. 4654 din 22 septembrie 2010 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, dispunându-se trimiterea cauzei spre
rejudecare, s-au dat îndrumări instanței să analizeze
valabilitatea titlului statului, în raport cu Decizia Curții
Constituționale nr. 830/2008 care, statuând asupra
neconstituționalității abrogării sintagmei „cu titlu
valabil” din conținutul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a statuat
că rămâne forma inițială a textului, dinaintea
modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.
Fără
să se conformeze acestei decizii, instanța de apel diseminează o
latură procedurală a litigiului - vizând calitatea procesuală
pasivă - înțelegând să o rezolve cu prioritate, și o
latură de fond, referitoare la modalitatea despăgubirilor, pe care a
apreciat-o nerelevantă.
În realitate,
analiza și stabilirea modalității de preluare a imobilului de
către stat - așa cum s-a dispus prin prisma deciziei de casare, care
a făcut aplicarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008
- au consecințe, deopotrivă, pe planul calității procesuale
pasive și al naturii măsurilor reparatorii.
Aceasta,
întrucât, potrivit art. 27 (art. 29) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza
imobilelor evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale
privatizate (situația pârâtei-intimate), numai atunci când preluarea a
fost făcută cu titlu valabil, măsurile reparatorii se datorează
prin echivalent și se acordă de către instituția
implicată în privatizare.
A contrario,
pentru ipoteza în care preluarea a fost făcută fără titlu
valabil, măsura reparatorie nu va mai fi prin echivalent, ci directă,
prin restituire în natură, obligația de restituire incumbând,
evident, societății care deține bunul în patrimoniu.
Aceasta a
fost rațiunea pentru care, prin decizia de casare, s-a dispus
instanței de trimitere să analizeze valabilitatea/nevalabilitatea
titlului statului, statuându-se expres ca, în funcție de această
analiză, să se stabilească felul măsurilor reparatorii
(și, în mod implicit, debitorul obligației de reparație).
În felul
acesta, au fost eludate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
și valoarea obligatorie a chestiunilor de drept ale cauzei, a căror
relevanță, în economia speței, a fost stabilită irevocabil
de instanța de recurs.
Cauza a fost
înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
pentru a patra judecată în apel, la data de 29 octombrie 2015, sub nr. x/2/2010**.
Al patrulea
ciclu procesual:
Rejudecând
după casarea cu trimitere, prin Decizia nr. 118/A din 19 februarie 2016,
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul
formulat de apelanții-reclamanți A., E., C., D., H., B. și F.,
împotriva sentinței civile nr. 1261 din 04 iulie 2008,
pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,
în Dosarul nr. x/3/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC I. SA
și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre
rejudecare la prima instanță.
În acord cu
îndrumările obligatorii ale instanțelor de recurs, a fost analizată
cu precădere chestiunea preluării imobilului de către stat, în
vederea verificării ulterioare a modului de aplicare la speță a
dispozițiilor art. 27, (devenit art. 29 la republicare), din Legea nr. 10/2001.
Cu prilejul
formulării recursului împotriva Deciziei civile nr. 467/A din 04 mai 2011
a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,
intimata-pârâtă a susținut că reținerea de către
instanța de apel a aplicării prevederilor art. 29 (fost 27) din Legea
nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005,
și concluzia existenței dreptului reclamanților la restituirea
în natură ar fi încălcat limitele rejudecării dispuse anterior
prin Decizia nr. 4654 din 22 octombrie 2010 a instanței supreme.
Curtea a
constatat însă că, în coordonatele admiterii excepției lipsei
calității procesuale pasive de către prima instanță,
instanța de apel, fiind învestită cu judecarea apelului
reclamanților, care privea soluția tribunalului, dezlegarea de
către instanța de recurs a aspectului ce privea norma aplicabilă,
din punct de vedere al măsurii reparatorii cuvenite, constituia o
chestiune ce ținea de însăși legitimarea procesuală
pasivă a celui chemat în judecată.
Astfel, în
logica reglementării din legea de reparație, dacă era aplicabil
textul art. 29 în forma modificată, ce excludea ipoteza reparației în
natură, devenea clară lipsa de legitimare procesuală pasivă
a societății privatizate ce deținea imobilul, căreia, în sistemul
legii speciale, nu îi revine vreo obligație de reparație prin
echivalent.
Per a
contrario, aplicarea art. 29 în forma anterioară modificării, ce
implica posibilitatea de restituire în natură a imobilului preluat
fără titlu valabil, atrăgea și calitatea procesuală
pasivă a deținătorului, singurul apt a proceda la o atare
măsură reparatorie.
De aceea, Curtea
a reținut, cu titlu prealabil, că este învestită cu cererea de
apel vizând soluția de admitere a excepției lipsei
calității procesuale pasive a intimatei SC I. SA și că
dezlegarea acestei chestiuni, succesiv deciziilor de casare mai sus evocate,
presupune verificarea existenței titlului statului, în vederea
determinării modului de aplicare a art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma
anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005.
De asemenea,
s-a reținut și statuarea expresă a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, din cuprinsul ultimei Decizii de casare, nr.
2071/2015, în sensul că analiza modalității de preluare a
bunului de către stat are consecințe, deopotrivă, pe planul
calității procesuale pasive și al naturii măsurilor
reparatorii, aceasta fiind rațiunea pentru care, prin prima decizie de
casare, s-a dispus instanței de trimitere să analizeze titlul
statului, statuându-se expres ca, în funcție de această analiză,
să se stabilească felul măsurilor reparatorii (și, în mod
implicit, debitorul obligației de reparație).
Valabilitatea
titlului statului cu privire la imobilul notificat, (respectiv bunurile mobile
și imobile ce au aparținut fostei J.), a fost examinată prin
prisma prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile
proprietate publică, potrivit cărora: „Fac parte din domeniul public
sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale
și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu
valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la
care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor
de către stat.”
În
consecință, analiza presupune, pe de-o parte, existența unui
titlu care să justifice preluarea bunurilor de către stat, iar, pe de
altă parte, ca acest titlu să fi fost valabil, ceea ce
semnifică, în accepțiunea textului evocat, să fi fost emis cu
respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România
era parte și a legilor în vigoare la data preluării.
Prima
circumstanță este verificată prin aceea că preluarea
bunurilor notificate s-a realizat în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru
naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,
miniere și de transporturi.
Curtea nu a
identificat în conținutul acestui act normativ vreo încălcare a
Constituției din anul 1948, în vigoare la data publicării Legii nr. 119/1948,
legea fundamentală prevăzând, în art. 8, că: „Proprietatea
particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și
garantate prin lege” și, în art. 10, că: „Pot fi făcute
exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi
și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”,
dar permițând, conform art. 11, luarea măsurii
naționalizării întreprinderilor: „Când interesul general cere,
mijloacele de producție, băncile și societățile de
asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau
juridice, pot deveni proprietatea Statului, adică bun al poporului, în
condițiunile prevăzute de lege.”
S-a
reținut însă că cea de-a doua cerință, ca titlul
statului să fie valabil, nu este îndeplinită, prin prisma
dispozițiilor legii speciale.
Astfel,
potrivit art. 11 din lege, „Statul va acorda despăgubiri proprietarilor
și acționarilor întreprinderilor naționalizate. În acest scop se
instituie „Fondul Industriei Naționalizate”, persoană juridică
de drept public, autonomă, cu sediul în București. Pentru sumele
datorate, Fondul Industriei Naționalizate va emite obligațiuni pe
care le va răscumpăra din beneficiul net al întreprinderii
naționalizate.”, iar, conform art. 13, „Despăgubirile cuvenite
proprietarilor se vor stabili de comisiuni funcționând pe lângă
Curți, formate din trei magistrați numiți de Ministerul de
Justiție. Împotriva deciziunilor acestor comisiuni nu există nici o
cale de atac.”
Sunt
relevante pentru analiza de față și dispozițiile art. 14
din Legea nr. 119/1948: „Din drepturile de despăgubire se vor scădea
datoriile întreprinderilor neprevăzute în pasivul acestora, precum și
acele izvorând din evaziuni fiscale sau alte operațiuni contrare legii, ca
și pierderile provenite din reaua administrație a acestor
întreprinderi, înainte de naționalizare.”, precum și ale art. 15: „Nu
se acordă despăgubiri: a) Acelora care, fiind în serviciul Statului,
județelor sau comunelor, s-au îmbogățit în timpul cât erau în
serviciu, prin fapte ilicite constatate judecătorește; b) Acelora
care, au plecat din țară în mod clandestin ori fraudulos, precum
și acelora care nu se întorc în țară după expirarea
termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de
autoritățile române.”
Cu caracter
prealabil examinării situației de fapt circumscrise acestor prevederi
legale, Curtea a constatat că, în privința faptelor negative, a
căror dovadă nu poate fi realizată de reclamanți, sarcina
probei faptului pozitiv contrar revenea celui care îl susține, respectiv
intimatei-pârâte.
Reclamanții-apelanți
au susținut că autorii lor nu au primit despăgubiri ca urmare a
naționalizării.
În
apărare, intimata-pârâtă nu a afirmat că ar fi fost acordate
asemenea despăgubiri, (în forma reglementată de art. 11 sau în
altă modalitate), ci a susținut, pe parcursul litigiului, că, în
speță, erau incidente situațiile de excepție în care legea
excludea despăgubirea persoanelor ale căror bunuri erau
naționalizate, respectiv că, potrivit art. 15 lit. b), doi dintre
acționarii J., A. și H., erau plecați din țară la
momentul naționalizării, (intimata-reclamantă folosind în
argumentarea sa termenul de „absenteiști”), precum și că, în
aplicarea art. 14 din lege, era înlăturată obligația statului de
despăgubire, deoarece societatea naționalizată avea pierderi
considerabile și datorii fiscale către stat, raționamentul
intimatei implicând faptul că pasivul depășea activul
societății, astfel încât nu se punea problema despăgubirii celor
deposedați.
În
privința primei teze, intimata-pârâtă s-a întemeiat pe
mențiunile din fișa M. întocmită la momentul aplicării
Legii nr. 119/1948, care consemnează, în privința acționarilor A.
și H., calitatea de „absenteiști”.
La fila 50 în
același dosar, se găsește un înscris eliberat la data de 6
august 1951 de K., adresat L. - M., în care se consemnează că A. are
domiciliul în afara României, iar H. este plecată în străinătate
de circa 7 ani, deci aproximativ din anul 1943.
Contrar
susținerilor intimatei-pârâte, această adresă nu atestă
data la care A. și-a stabilit domiciliul în străinătate.
Pentru a fi
incidentă situația de excepție prevăzută de art. 15 lit.
b) din Legea nr. 119/1948, invocată de intimata-pârâtă, era necesar a
se face dovada că cele două acționare erau, la data
aplicării măsurii de naționalizare, persoane care „au plecat din
țară în mod clandestin ori fraudulos” sau persoane „care nu se întorc
în țară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de
călătorie eliberate de autoritățile române”.
Or, în
cauză, nu s-a probat existența vreuneia dintre aceste două
situații, ce presupuneau fie părăsirea clandestină a
teritoriului țării, fie omisiunea de a reveni în țară
după expirarea termenului de valabilitate a actelor de
călătorie.
În acest
context, Curtea a observat că, cel puțin în privința N., se
menționează că aceasta își stabilise domiciliul în afara
României, cu aproximație în anul 1943, când cetățenii români se
mai bucurau încă de libertatea de circulație și stabilirea
domiciliului în altă țară la acel moment nu era
restricționată.
Chiar și
cu privire la F., în cauză, nu s-a dovedit că, la momentul
naționalizării, se afla în vreuna dintre aceste situații,
sarcina probei situației de excepție revenind celui care o
invocă, în speță intimata-pârâtă.
Menționarea
în fișa M. a cuvântului „absenteist”, în privința celor doi
acționari menționați, nu are nicio relevanță, în
contextul în care ipotezele avute în vedere de legea de naționalizare sunt
cele mai sus evocate, iar noțiunea de absenteist a fost definită de
un alt act normativ și nu poate primi eficiență juridică în
analiza de față, deoarece actul normativ aplicabil speței
pendinte nu o folosește.
Astfel,
potrivit Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania,
Banat, Crișana și Maramureș, invocată de
intimata-pârâtă, art. 6: „Se expropriază în întregime: (…) c)
Pământul rural al absenteiștilor. Absenteist, în sensul legii de
față, este acela care, de la 1 decemvrie 1918 până la depunerea
legii de față, a lipsit din țară, fără a avea
vreo însărcinare oficială în străinătate. Fac excepție
proprietățile rurale până la 50 jugăre.”
Așa cum
rezultă din însuși titlul legii, aceasta privea reforma agrară
numai în zonele menționate - Transilvania, Banat, Crișana și
Maramureș -, iar norma evocată prevede expres că definiția
cuvântului „absenteist” era dată „în sensul legii de față”, deci
fără vreo intenție de a crea o noțiune autonomă
general aplicabilă.
Prin urmare,
față de caracterul special al legii ce definea absenteistul și
de particularitățile zonelor cărora Legea din 30 iulie 1921 le
era aplicabilă, definiția citată nu poate fi uzată în
procesul de interpretare și aplicare a Legii nr. 119/1948.
Nu în ultimul
rând, față de numărul total de acționari ai
societății naționalizate (16, potrivit adresei din august 1951),
nu era de conceput excluderea de la plata de despăgubiri a tuturor, prevederea
cuprinsă în art. 15 lit. b) având natura unei sancțiuni și
privind exclusiv pe cei care îndeplineau condițiile acolo evocate.
În
privința tezei care valorifică art. 14 din Legea nr. 119/1948, Curtea
a observat că legea stabilea procedura de acordare a despăgubirilor
în cuprinsul art. 11 și 13, dispunând înființarea „Fondului
Industriei Naționalizate”, persoană juridică de drept public,
autonomă, cu sediul în București, care urma ca, pentru sumele
datorate cu titlu de despăgubiri, să emită obligațiuni, pe
care le va răscumpăra din beneficiul net al întreprinderii
naționalizate. Totodată, cuantumul despăgubirilor urma a fi
stabilit de comisiuni funcționând pe lângă Curți, formate din
trei magistrați numiți de Ministerul de Justiție.
Nu
există nicio dovadă (și nici nu s-a susținut) că
această procedură a fost desfășurată efectiv conform
prescripției legale.
Intimata
interpretează dispozițiile art. 14 din lege, arătând că,
potrivit acestuia, „despăgubirile puteau fi acordate numai în măsura
în care drepturile de despăgubire ar fi fost superioare datoriilor
întreprinderilor”.
Contrar
acestei susțineri, Curtea a observat că o asemenea condiție nu
este prevăzută de lege, ea reprezentând exclusiv o speculație.
În realitate, art. 14 instituia obligația pentru comisiile care urmau a
stabili dreptul la despăgubire ca, din suma stabilită cu acest titlu,
să scadă datoriile întreprinderilor (circumstanțiate de text),
ceea ce presupune că era necesar a determina cu precădere cuantumul
despăgubirilor și acesta să fie diminuat cu echivalentul
datoriilor.
Curtea a considerat
că este greșit a trage concluzia că aceste datorii
depășeau cuantumul despăgubirilor cuvenite, în lipsa
constatării de către organele împuternicite prin lege cu efectuarea
acestei evaluări, respectiv Comisiile a căror înființare era
prevăzută de art. 14 din lege și care nu au funcționat.
Mai mult, din
analiza textului invocat, se constată că nu toate datoriile
societăți naționalizate se scădeau din despăgubirile
cuvenite, ci numai 3 categorii: cele neprevăzute în pasivul acestora, cele
izvorând din evaziuni fiscale sau alte operațiuni contrare legii și
pierderile provenite din reaua administrație a acestor întreprinderi,
înainte de naționalizare.
Pe de-o parte,
verificarea datoriilor neprevăzute în pasivul întreprinderii nu mai poate
fi realizată la acest moment - fiind disponibile doar documentele
contabile întocmite -, iar, pe de altă parte, nici pierderile înscrise în
pasiv - reliefate în actele aflate la dosar - nu sunt de plano vizate de norma
analizată, deoarece legea vorbește exclusiv despre pierderile
provenite din reaua administrație a întreprinderii.
Numai
organismul a cărui atribuție era aplicarea legii de
naționalizare putea face o asemenea constatare, ulterior unei
evaluări a activității societății, Curtea neputând
prezuma, astfel cum solicită intimata-pârâtă, că toate
pierderile consemnate în pasivul societății erau cauzate de o
asemenea administrație deficitară.
Dimpotrivă,
în documentele aflate la dosar, (cererea J. de aprobare a Hotărârilor Adunării
Generale din 25 mai 1948), se face vorbire despre pierderi cauzate de
secetă și de starea de război.
Aceste
argumente susțin concluzia instanței de apel că, pentru a se
constata respectarea legii de naționalizare, era necesară urmarea
procedurii reglementate de actul normativ, iar verificarea, la acest moment, a
întinderii cuantumului despăgubirilor cuvenite și a datoriilor
necesar a fi scăzute din acestea nu poate fi realizată.
În cererea de
recurs formulată împotriva Deciziei civile nr. 467/A din 04 mai 2011, în Dosarul
nr. x/2/2010, pârâta a mai susținut că instanța de apel care
constatase anterior inexistența titlului valabil al statului a
reținut eronat încălcarea dispozițiilor legii de
naționalizare, deoarece, din Decizia nr. 7279 a ministrului O., rezulta
că a fost înființată P., conform art. 8 din lege, aspect
confirmat de cererea de modificare din data de 21 iulie 1948, conform
căreia R., numit director al J., a solicitat înregistrarea schimbării
conducerii întreprinderii și dizolvarea Consiliului de Administrație,
Comitetului de Cenzori și Comitetului de Direcție al întreprinderii
naționalizate.
Curtea a considerat
aceste aspecte ca fiind lipsite de relevanță pentru analiza
valabilității titlului statului, deoarece faptul că s-au respectat
o parte dintre dispozițiile legii de naționalizare, (respectiv cele
referitoare la organizarea întreprinderii succesiv măsurii de preluare de
către stat), nu acoperă omisiunea autorităților de a
respecta celelalte prevederi, care se refereau la modul de despăgubire al
celor deposedați, norme mai sus analizate.
În
consecința celor expuse, Curtea a constatat că naționalizarea J.
s-a realizat fără respectarea Legii nr. 119/1948, astfel că, în
aplicarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, preluarea bunului s-a
făcut fără titlu valabil.
Față
de această constatare, Curtea a reținut dezlegarea cu caracter
obligatoriu cuprinsă în Decizia nr. 4654 din 22 septembrie 2010,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în
primul ciclu procesual, când s-a statuat că, în cauză, este
aplicabilă Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale,
publicată pe parcursul judecății, cu consecința,
(cuprinsă în considerentele deciziei de casare), că imobilele
preluate abuziv de stat și care se află în patrimoniul unei societăți
privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost 27), în
redactarea avută anterior modificării prin art. 1 pct. 60 din Legea nr.
247/2005.
În
aceeași decizie s-a stabilit, cum s-a arătat în precedent, că
instanța este ținută a verifica, în vederea aplicării
prevederilor art. 29 (fost 27), în forma anterioară modificării
constatate neconformă cu legea fundamentală, existența și
valabilitatea titlului statului.
În acest
context, se constată cu precădere că, față de
dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001
republicată, bunul ce face obiectul notificării în speță
este preluat în mod abuziv de stat, Legea nr. 119/1948 fiind
menționată expres de textul evocat.
Totodată,
Curtea a reținut că, anterior modificării prin Legea nr. 247/2005,
fostul art. 27, devenit art. 29, în urma republicării legii, prevedea în alin.
(1): „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în
patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea
dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la
măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii,
acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe
piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în
procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.”
Prin textul
declarat neconstituțional, art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005,
art. 27 alin. (1) a fost modificat, având următorul cuprins: „Pentru
imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,
altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2), (actualul art.
21), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în
condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată
a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,
corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”.
Se poate
observa că legea de modificare, (declarată
neconstituțională), excludea din text distincția între imobilele
preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil,
atunci când reglementa dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent
pentru imobilele aflate la data intrării în vigoare a legii în patrimoniul
unor societăți comerciale, altele decât cele de la art. 21.
Prin urmare,
de vreme ce s-a statuat în sensul că abrogarea sintagmei „imobilele
preluate cu titlu valabil” încalcă dispozițiile constituționale
cuprinse în art. 15 alin. (2), referitoare la principiul
neretroactivității legii și art. 16, care consacră
egalitatea în drepturi a cetățenilor, Curtea a reținut că
efectul deciziei, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992
republicată, este acela că dispozițiile din legile și
ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu
dispozițiile Constituției.
Cum o
asemenea punere în acord a art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005,
ce modifică art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, nu s-a realizat,
partea din text ce are drept consecință abrogarea sintagmei amintite
nu mai produce efecte.
Astfel
că textul art. 29 (fost art. 27) este în prezent aplicabil numai
imobilelor preluate cu titlu valabil, constatându-se că imobilul ce face
obiectul litigiului a fost preluat de stat fără titlu valabil, deci,
textul nu este aplicabil în cauza de față.
Având în
vedere împrejurarea rezultată din probatoriul administrat, în sensul
că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, societatea în al
cărei patrimoniu se găsea imobilul notificat era integral
privatizată, Curtea a constatat că nici una dintre situațiile
particulare reglementate de lege în art. 21 (fost 20) din lege nu este
aplicabilă.
În consecință,
devine incident principiul general ce guvernează legea reparatorie,
și anume al restituirii în natură, reglementat de art. 9, potrivit căruia:
„Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în
prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data
cererii de restituire și libere de orice sarcini.”
Curtea a constatat
că analiza de față nu poate avea în vedere dispozițiile din
cap. 2 al H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr.
10/2001, invocate de intimata-pârâtă în apărare, potrivit cărora:
„În înțelesul prezentelor norme metodologice, sintagmele și
formulările prevăzute de lege au următoarele semnificații:
- unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate
juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate
publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii
(minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă
instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică
care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a
fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome,
societăți/companii naționale și societăți
comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste).”
Astfel,
aceste norme emise în aplicarea legii au fost edictate anterior publicării
Deciziei nr. 830/2008, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,
(ce modificase textul art. 29, fost 27, în modul mai sus arătat), și
nu au fost ulterior puse în acord cu aceasta, iar, față de forța
obligatorie a deciziei Curții Constituționale menționate,
și având în vedere caracterul de legislație secundară, cu putere
juridică inferioară legii, ele nu pot prevala față de
dezlegările cuprinse în amintita decizie.
De aceea, Curtea
a considerat că, sub acest aspect, văzând și dezlegările
obligatorii ale instanțelor de casare, dar și Decizia Curții
Constituționale nr. 830/2008, publicată în M. Of. al României,
după pronunțarea sentinței apelate, în mod eronat, s-a
reținut că pârâta SC I. SA nu justifică legitimare procesuală
pasivă, deoarece măsura restituirii în natură,
prevăzută de art. 9, nu poate fi dispusă decât de cel care
deținea imobilul cu titlu de proprietar la data formulării
notificării.
Pe parcursul
judecăților succesive în apel, intimata-pârâtă a mai formulat o
serie de apărări, unele fiind nefondate și altele neputând fi
analizate în acest stadiu al procedurii, după cum urmează:
S-a invocat,
la a treia judecată în apel, în Dosarul nr. x/2/2010*, puterea de lucru
judecat a Deciziei nr. 979 din 2 aprilie 2015, pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2011, sub
aspectul tranșat în această decizie, în sensul că raportul
juridic dintre contestatori și SC S. SA este guvernat de Legea nr. 10/2001,
în vigoare la data formulării notificării adresată acestei
societăți, astfel că aceștia au doar dreptul la
despăgubiri prin echivalent.
Litigiul soluționat
prin amintita decizie a purtat între reclamanții din cauza de
față și SC S. SA și a privit o notificare formulată în
temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din sectorul 5, la data de 26
februarie 2007, potrivit art. 27 alin. (3) din lege, succesiv
înștiințării primite de reclamanți de la Municipiul
București cu privire la identitatea unității
deținătoare.
În
considerarea acestei împrejurări de fapt, în pricina soluționată
irevocabil prin Decizia nr. 979/2015, s-a constatat că Decizia nr. 830/2008
a Curții Constituționale nu este aplicabilă acelei spețe,
astfel că notificarea formulată de reclamanți în anul 2007
urmează regimul reparatoriu stabilit prin art. 29 din lege, în forma
modificată prin Legea nr. 247/2005, avându-se în vedere rațiunea
pentru care Curtea Constituțională a reținut neconformitatea
modificării aduse prin Legea nr. 247/2005 fostului art. 27 din Legea nr. 10/2001,
și anume schimbarea regulilor de reparație ulterior nașterii
raportului juridic. Or, s-a reținut în acest caz, raportul juridic izvorât
din formularea notificării s-a născut în anul 2007, când art. 29 avea
forma anterior expusă, ce prevedea reparația prin echivalent pentru
toate imobilele preluate abuziv (cu sau fără titlu) și aflate în
patrimoniul unor societăți privatizate integral la data intrării
în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Curtea a constatat
că în cauza de față nu poate fi reținută puterea de
lucru judecat a acestei hotărâri, în sensul invocat de
intimata-pârâtă.
Astfel,
esențială este împrejurarea că, în cauza de față,
reclamanții s-au prevalat de o notificare formulată prin executorul judecătoresc
T., din 13 noiembrie 2001, adresată societății SC I. SA, prin
care solicitau restituirea în natură a proprietăților fostei J.
În
același dosar, la fila 36, se găsește o altă notificare,
adresată SC I. SA de reclamanți la data de 4 octombrie 2006,
aceștia arătând că au transmis-o prin executorul
judecătoresc U., în considerarea împrejurării că SC I. SA nu
le-a răspuns notificării inițiale, iar lichidatorul judiciar
Valor SA i-a înștiințat, la 30 august 2006, că imobilele se
află în patrimoniul SC I. SA, la care SC I. SA, aflată în
insolvență, era asociat la acel moment cu o cotă de
participație de 11,99%.
Prin urmare,
raportul juridic dezlegat de instanța supremă în litigiul cu SC S. SA
este unul distinct, ce atrage concluzia că cele două pricini au
cauză diferită - respectiv valorifică notificări distincte
- și chestiunile tranșate cu caracter de lucru judecat acolo nu se
impun în cauza de față, ce opune o altă notificare unui alt
subiect de drept - SC I. SA.
Nu în ultimul
rând, Curtea a avut în vedere că, la data pronunțării ultimei
decizii de casare, intimata-pârâtă depusese la dosar decizia dată de
instanța de apel în Dosarul nr. x/2/2011 (Decizia civilă nr. 306/A
din 1 noiembrie 2013, filele 363-376 în Dosarul nr. x/2/2010* vol. II), prin
care se reținuseră cele mai sus arătate, referitor la
inaplicabilitatea Deciziei nr. 830/2008 în litigiul cu SC S. SA, iar prin
apărările formulate în cauză pe parcursul celei de-a treia
judecăți în apel, finalizată la 20 aprilie 2015, (respectiv prin
notele scrise depuse la filele 359 și următoarele din același
dosar), intimata invocase și rămânerea irevocabilă a acestei
hotărâri la data de 2 aprilie 2015, prin respingerea recursurilor
formulate de reclamanți, depunând în acest scop și extrasul de pe
portalul instanțelor referitor la această decizie.
În aceste
coordonate, pronunțarea acestei hotărâri nu este un element
intervenit ulterior Deciziei nr. 2071 din 7 octombrie 2015 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, secția I civilă, iar
dezlegările obligatorii ale instanței de recurs ce a dispus prezenta
rejudecare sunt suficient de clare și lipsite de echivoc sub aspectul
aplicării la speță a Deciziei nr. 830/2008 a Curții
Constituționale, argument ce se adaugă celor mai sus expuse.
O altă
apărare formulată de intimata-pârâtă a privit lipsa
calității procesuale active a reclamanților.
Acest aspect
a fost prima dată adus în discuție prin notele scrise formulate în Dosarul
nr. x/2/2010*, la a treia judecată în apel, când intimata a cerut
înfățișarea originalelor unor înscrisuri, în temeiul art. 139 C.
proc. civ., și a pretins că, în motivele de recurs prin care critica Decizia
civilă nr. 467/A/2011, a invocat și existența unor
inadvertențe în înscrisurile prin care reclamanții și-au
justificat calitatea de foști proprietari, respectiv de moștenitori
ai acestora.
Din
examinarea amintitelor motive de recurs, Curtea a constatat că aceste
aspecte nu au fost invocate în fața Înaltei Curți de Casație
și Justiție.
Totodată,
instanța de apel ce a soluționat cauza la acea rejudecare nu a
soluționat cererea de înfățișare a înscrisurilor, iar
chestiunea nu a mai fost pusă în discuție până la
pronunțarea Deciziei civile nr. 213/A din 20 aprilie 2015 și nici cu
ocazia soluționării recursului declarat de reclamanți, admis
prin Decizia nr. 2071 din 7 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, secția I civilă.
Cu ocazia
prezentei rejudecări, intimata-pârâtă a formulat o completare la
întâmpinarea împotriva apelului reclamanților, prin care a arătat
că apelanții reclamanți nu au dovedit că au calitatea de
succesori ai acționarilor J. și nici faptul că sunt unicii
moștenitori ai acestora, cu argumente legate de mai multe pretinse
inadvertențe în privința numelor și prenumelor persoanelor
implicate, astfel cum rezultă din actele dosarului.
Când au avut
loc dezbaterile asupra apelului, în ședința publică din 9
februarie 2016, instanța a constatat că excepția lipsei
calității procesuale active nu a fost invocată ca excepție
în apel, ci privește judecata în fond.
Apreciind
asupra posibilității de a dezlega această apărare la acest
moment, Curtea a reținut că limitele rejudecării apelului sunt
fixate fără echivoc prin cele trei decizii succesive de casare
și ele privesc, cum s-a arătat, doar cenzurarea corectei
soluționări de către prima instanță a excepției
lipsei calității procesuale pasive, cu nuanțele dezvoltate în
cele ce preced, astfel încât exigențele dispozițiilor art. 315 C.
proc. civ., subliniate cu fermitate de instanța supremă în ultima
decizie de casare, se opun antamării la acest moment procesual a
chestiunilor ce țin de calitatea procesuală activă a
reclamanților.
Pe de
altă parte, și dacă ar aprecia că aspectul invocat
constituie un motiv de apel de ordine publică, ce ar putea fi invocat
și de intimat în temeiul art. 295 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.,
examinarea sa nu poate fi realizată în cauza de față, deoarece
se opune principiul general non reformatio in pejus.
Astfel, având
în vedere efectele admiterii excepției lipsei calității
procesuale pasive prin hotărârea atacată - exonerarea pârâtei din
proces de vreo obligație de reparație, ce nu exclude însă o
altă modalitate de reparație, acordată de un alt subiect de
drept - și efectele solicitatei admiteri a excepției lipsei
calității procesuale active a reclamanților - lipsirea lor de
orice fel de reparație cu privire la bunurile ce fac obiectul
notificării - Curtea a considerat că o eventuală examinare a
calității procesuale active este aptă a constitui o
încălcare a regulii procesului civil ce interzice
înrăutățirea situației procesuale în propria cale de atac.
De aceea,
având în vedere și prefigurarea admiterii apelului, va lăsa în
sarcina primei instanțe soluționarea acestei apărări,
după administrarea probatoriilor apreciate ca fiind necesare și
după dezbaterea sa contradictorie.
În
sentința atacată, prima instanță a analizat și
înlăturat și susținerea reclamanților, în sensul că,
în cauză, este incidentă situația menționată de art. 18
alin. (1) lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia
„Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în
următoarele cazuri: a) persoana îndreptățită era asociat la
persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la
data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care
persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele
îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.”
Astfel,
reclamanții au arătat că, în cazul de față, persoanele
îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii, astfel
că se încadrează în excepția reglementată de la regula
textului - reparația prin echivalent pentru cazul când persoana
îndreptățită era asociat la persoana juridică
proprietară a imobilelor - iar cererea de apel formulată cuprinde
și o critică legată de acest aspect.
Având în
vedere argumentul folosit de tribunal pentru înlăturarea acestei
susțineri a reclamanților, respectiv că, în prezența
ipotezei de reparație prin echivalent reglementată de art. 29, nu
este cazul a examina și aplicarea art. 18 alin. (1) lit. a) teza
finală, Curtea a considerat că această chestiune se impune a fi
reevaluată de prima instanță la momentul soluționării
cauzei pe fond, urmând ca, prin prisma probatoriului administrat, (până în
prezent sau, dacă va fi cazul, la rejudecare), să se decidă
asupra modalității concrete de aplicare a normei.
În
consecința tuturor argumentelor expuse, a constatat că, în cauză,
sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma în
vigoare la data inițierii litigiului, astfel că, reținând
greșita soluționare a excepției lipsei calității
procesuale pasive, Curtea a admis apelul, a desființat sentința atacată
și a trimis cauza primei instanțe pentru rejudecare.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs SC I. SA, solicitând admiterea recursului,
modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului, ca nefondat.
În
dezvoltarea motivelor de recurs s-au expus următoarele argumente:
- Curtea de
Apel a atribut pârâtei calitate procesuală pasivă în timpul
litigiului (în apel), deși, la momentul introducerii cererii de chemare în
judecată, pronunțării sentinței și chiar în acest moment,
(prin raportare Ia dispozițiile cap. 2 din H.G. nr. 250/2007), aceasta nu
a avut și nu are calitate procesuală pasivă;
- Curtea de
Apel a constatat că sentința pronunțată de tribunal este
nelegală, a dispus desființarea, prin raportare la dispoziții legale
care nu erau în vigoare în momentul pronunțării sentinței,
făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1)
C. proc. civ.;
- Curtea de
Apel a nesocotit dispozițiile legale aplicabile cauzei și puterea de
lucru judecat a Deciziei nr. 979 din 02 aprilie 2015, pronunțate de Înalta
Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2011;
- Curtea de
Apel, în mod nelegal, a stabilit că fosta J. a fost preluată
fără titlu valabil.
Această
situație de incertitudine a fost generată de interpretarea diferită
a efectelor Deciziei nr. 830/2008, pronunțate de Curtea
Constituțională (M. Of. 559 din 24 iulie 2008), publicată
după soluționarea cauzei în primă instanță.
În ceea ce
privește acest aspect, recurenta a apreciat relevant să menționeze
și următoarele considerente din cadrul Deciziei nr. 4654/2010,
pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în
Dosarul nr x/3/2008: „în raport cu valabilitatea titlului statului, este
necesar a se face aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001,
în forma de la data intrării în vigoare a legii și a formulării
notificării.
Decizia
Curții de Apel București a fost dată cu încălcarea legii - art.
304 pct. 9 C. proc. civ.
În momentul
soluționării apelului, art. 29 din Legea nr. 10/2001, (în forma existentă
după pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008),
ar fi fundamentat respingerea excepției lipsei calității
procesuale pasive, (în cazul în care s-ar fi neglijat dispozițiile H.G. nr.
250/2007).
Or, este
nelegală și inadmisibilă atribuirea de efecte retroactive Deciziei
Curții Constituționale nr. 830/2008, în contextul în care
intimații au considerat că recurenta ar fi în culpă, întrucât nu
a răspuns notificării din data de 04 octombrie 2006.
Conform
dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României și art.
31 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată
neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege este
definitivă, obligatorie și produce efecte numai pentru viitor - nu se
poate aduce atingere unor drepturi câștigate sau unor situații
juridice deja constituite.
Pe cele de
consecință, în cazul de față, decizia Curții
Constituționale nu putea aduce atingere unei situații juridice
constituite prin formularea notificării din 04 octombrie 2006 și nici
efectelor situației juridice constituite (lipsa calității
procesuale pasive a recurentei).
Intimații,
în momentul formulării notificării din 04 octombrie 2006, ar fi avut
dreptul la despăgubiri din partea instituției publice care a efectuat
privatizarea și recurenta ar fi avut dreptul să păstreze
imobilul obținut în urma procedurii de privatizare.
Dreptul recurentei
nu a avut un caracter iluzoriu, în contextul în care bunurile au fost dobândite
în urma unei proceduri legale de privatizare, era recunoscut de legea în
vigoare și era confirmat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
care menționase expres că soluționează o notificare
identică din partea intimaților.
În
măsura în care aceste argumente nu ar fi luate în considerare, astfel cum
a făcut Curtea de Apel București, ar fi încălcat art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor
omului, deoarece SC I. SA are dreptul de a păstra bunul, în mod
necondiționat, deoarece era recunoscut prin lege, dobândit în urma unei
operațiuni civile valabil încheiate și, mai mult decât atât,
recunoscut prin hotărâri judecătorești.
În acest
context, având în vedere argumentele conform cărora situația
juridică dintre SC I. SA și intimați s-a născut în momentul
transmiterii notificării și, în momentul formulării cererii de
chemare în judecată, recurenta nu a avut (și nu are) calitate
procesuală pasivă, iar decizia Curții Constituționale nu
poate avea afecte retroactive.
Un alt
argument car