ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1089/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1089/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1089/2017

Prin cererea

de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanței la data

de 10 decembrie 2008, reclamanții A., B., C. au chemat în judecată pe

pârâta SC D. SA pentru a fi obligată aceasta la plata drepturilor de

autori a invenției ,,Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor

asincrone cu rotorul bobinat, pentru care s-a emis brevet de invenție, E.,

aferente perioadei 01 ianuarie 2006-31 decembrie 2008, actualizate cu indicele

de inflație de la data când trebuiau achitate până la data

plății.

Prin

sentința civilă nr. 276 din 02 noiembrie 2009 pronunțată de

Tribunalul Gorj în Dosarul nr. x/95/2008 a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamanții A., B., C. în contradictoriu cu pârâta SC D.

SA. Au fost respinse cererile de chemare în garanție formulate de

reclamanți împotriva pârâtei-chemată în garanție SC F. SA

și de pârâta SC D. SA împotriva pârâtei chemate în garanție SC G. SRL.

Împotriva

sentinței instanței de fond au declarat apel reclamanții A., B.

și C., solicitând admiterea apelului, întrucât instanța a

soluționat cauza fără a cerceta fondul, desființarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima

instanță.

Prin Decizia

civilă nr. 80 din 15 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Craiova în Dosarul nr. x/95/2008 a fost admis apelul declarat de

reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 276 din

02 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția

civilă, în Dosarul nr. x/95/2008 în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, cu

pârâții chemați în garanție SC F. SA și SC G. SRL și

s-a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, cu îndrumarea de a

se stabili dacă se mai folosește sau aplică invenția de

către pârâtă și în funcție de aceasta, dacă este cazul

și dacă obține beneficii ca urmare a exploatării acesteia,

să stabilească întinderea perioadei și a cuantumului

despăgubirilor, toate acestea impunându-se a fi lămurite pe starea de

fapt, prin efectuarea unor expertize; instanța de apel a reținut

că în raport de data eliberării brevetului de invenție, îi sunt

aplicabile dispozițiile Legii 64/1991 și nu ale Legii nr. 62/1974,

iar, între reclamanți și CN H. SA, s-a făcut dovada încheierii

și existența unui contract din 14 martie 2000 în temeiul Legea nr. 64/1991,

cu perioada de expirare în 22 ianuarie 2009, contract valabil încheiat, toate

drepturile și obligațiile rezultate din acest contract fiind preluate

de SC D. SA, în temeiul disp. art. 15 alin. (1) din H.G. nr. 103/2004.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâta SC D. SA și chematele în

garanție SC F. SA și SC G. SRL, iar prin Decizia nr. 3292 din 08 aprilie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

au fost respinse ca nefondate recursurile declarate.

În motivarea

deciziei s-au reținut următoarele.

la recursurile declarate de pârâtă și chemata în garanție SC F.

SA.

a. Critica

referitoare la Legea aplicabilă, respectiv față de nr. 62/1974

sau nr. 64/1991, nu prezintă relevanță în cauză,

față de cererea pe care se fundamentează aceasta, respectiv cea

vizând decăderea din drepturile conferite de brevet.

Cererea

reclamanților nu este întemeiată pe calitatea de titular al

brevetului de invenție, care a fost E., ci pe cea de autori ai

invenției. În această calitate, ei au încheiat cu CN H. SA contractul

din 14 martie 2000, în temeiul Legii nr. 64/1991, cu dată de expirare la

data de 22 ianuarie 2009.

Calitatea de

succesoare a CN H. SA a pârâtei, în temeiul H.G. nr. 103/2004, cu toate

implicațiile generate de art. 15 din această hotărâre, nu au

fost contestate în recurs.

În

condițiile în care valabilitatea contractului nu este afectată de cea

a brevetului de invenție, acesta prevăzând în mod expres la art. 1 pct.

1 că încetează fără nicio notificare la data de 22 ianuarie

2009 sau la data la care una din părți notifică în scris

producerea unui eveniment legat de exploatarea invenției care conduce la

reducerea sau anularea profitului, iar acesta nu a fost desființat în

vreun fel, justifică pretențiile reclamanților împotriva

pârâtei, în temeiul art. 969 C. civ.

b. Criticile

invocate sub acela de-al doilea motiv formulat de chemata în garanție nu

pot fi analizate, dat fiind cadrul procesual în fața instanței de

recurs, neputându-se omite totuși faptul că cererea

reclamanților nu este fundamentată pe calitatea de titular al

brevetului de invenție.

2.Cu privire

la recursul declarat de chemata în garanție SC G. SRL.

a.

Într-adevăr, din dispozitivul deciziei de apel lipsește mențiunea

referitoare la desființarea sentinței și trimiterea cauzei

pentru rejudecare la același tribunal, însă acest lucru nu este

sancționabil cu nulitatea hotărârii, în condițiile art. 304 pct.

5 C. proc. civ. Aceasta nu reprezintă decât o simplă eroare materială,

atât timp cât este cuprinsă în minută (fila nr. 17) și este

confirmată prin considerentele deciziei.

b.

Decăderea din drepturile conferite de brevet nu prezintă

relevanță în cauză, după cum s-a arătat mai sus.

În

rejudecare, prin cererea înregistrată la data de 18 octombrie 2012

societatea pârâtă a solicitat ca în raport de dispozițiile H.G. nr.

1024 din 12 octombrie 2011 privind unele măsuri de reorganizare a

producătorilor de energie electrică de sub autoritatea I., să

fie menționată în cauză în calitate de pârâtă, noua

societate înființată, respectiv SC J. SA.

Prin

încheierea de ședință din data de 22 octombrie 2012 a fost

admisă cererea formulată de societatea pârâtă și s-a dispus

menționarea în cauză în calitate de pârâtă a SC J. SA în loc de

pârâtele SC D. SA și SC F. SA.

Prin

sentința civilă nr. 25 din 06 februarie 2015 pronunțată de

Tribunalul Gorj în Dosarul nr. x/95/2008*, s-a respins acțiunea

formulată de reclamanți. S-a respins cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta SC G. SRL, precum și cererea de

chemare în garanție formulată de reclamanți împotriva SC F. SA.

Prin cererea

formulată la 23 martie 2015 de către pârâta SC J. SA, s-a solicitat

completarea dispozitivului sentinței civile nr. 25 din 06 februarie 2015,

pronunțată de Tribunalul Gorj, în sensul obligării

reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 145 din 8 mai 2015, Tribunalul Gorj, constând

că a omis a se pronunța asupra cererii pârâtei privind acordarea

cheltuielilor de judecată a admis cererea pârâtei și a dispus

completarea dispozitivului sentinței nr. 25 din 6 februarie 2015 a

aceleiași instanțe, în sensul că s-a dispus obligarea

reclamanților, în solidar, la plata sumei de 14.504 lei cheltuieli de

judecată către SC J. SA.

Împotriva

sentinței civile nr. 25 din 06 februarie 2015 și a încheierii din 30

ianuarie 2015, ambele pronunțate de Tribunalul Gorj în Dosarul nr.

x/95/2008*, au declarat apel reclamanții A., B. și C.

De asemenea,

reclamanții au formulat apel și împotriva sentinței civile nr. 145

din 8 mai 2015 și a Încheierii nr. 4 din 7 mai 2015, ambele

pronunțate de Gorj.

Prin Decizia civilă

nr. 4096 din 29 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel

Craiova, secția I civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de

reclamanți împotriva sentinței civile nr. 25 din O6 februarie 2015

și a încheierii din 30 ianuarie 2015, iar prin Decizia civilă nr. 4097

din 29 septembrie 2015, aceeași instanță de apel a respins ca

nefondat apelul reclamanților împotriva încheierii nr. 4 din 7 mai 2015

și a sentinței civile nr. 145 din 8 mai 2015 ale aceleiași

instanțe.

Împotriva

acestor decizii, reclamanții au promovat recurs.

Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia nr. 299 din 5 februarie 2016

a admis recursurile declarate de reclamanții B., C. și A. împotriva Deciziei

nr. 4096 din 29 septembrie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția I

civilă, și a Deciziei nr. 4097 din 29 septembrie 2015,

pronunțată de aceeași instanță. A casat deciziile

recurate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de

apel pentru rejudecarea apelurilor.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța a reținut, în

esență, următoarele.

În ceea ce

privește recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei civile nr.

4096 din 29 septembrie 2015 a Curții de Apel Craiova prin care au fost

soluționate apelurile împotriva sentinței civile nr. 25 din  februarie

2015 a Tribunalului Gorj și a încheierii de ședință din 30

ianuarie 2015, Înalta Curte a constatat că recurenții s-au prevalat

de motivele de nelegalitate descrise de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

Înalta Curte

a constatat că prima critică a recurenților nu poate fi

reținută întrucât instanța de apel în mod corect a constatat

că prima instanță a respectat dezlegările date prin

hotărârile pronunțate de instanțele de control judiciar,

dezlegări ce au privit natura răspunderii contractuale ce

operează în cauza de față, sens în care s-a identificat în mod

explicit cauza raportului juridic dedus judecății ca fiind contractul

din 2000.

În plus,

instanțele de control judiciar au stabilit că actul juridic anterior

menționat, încheiat între recurenții-reclamanți și CN H. SA,

dată fiind reorganizarea succesivă a societăților din

domeniul energetic și al exploatărilor miniere, dispuse prin

hotărâri de guvern, este opozabil și pârâtei inițiale din cauza de

față - SC D. SA, ca efect al H.G. nr. 103/2004, pârâta fiind

succesoare a CN H. SA, potrivit art. 1 alin. (1) din această hotărâre

de guvern; în sprijinul aceleiași concluzii, au fost invocate și

dispozițiile art. 15 alin. (1) din același act normativ potrivit

cărora: societățile înființate în baza art. 1 alin. (1) vor

prelua toate drepturile și își vor asuma toate obligațiile

minelor, carierelor și exploatărilor miniere divizate din cadrul CN

H. SA Târgu Jiu și integrate în entitățile nou-create și se

subrogă în drepturile și obligațiile ce decurg din raporturile

juridice ale acestora cu terții, inclusiv în litigiile în curs."

În al doilea

ciclu procesual din cauza de față, a avut loc o nouă

reorganizare entităților juridice din domeniul exploatărilor

miniere și domeniul energetic, astfel că, urmare a adoptării H.G.

nr. 1024/2011 a avut loc fuziunea prin contopire a mai multor

societăți (între care, SC D. SA, SC F. SA, respectiv pârâta și

intervenienta chemată în garanție de către reclamanți)

și constituirea unei noi societăți comerciale pe acțiuni - SC

J. SA.

Ca efect al

acestei noi reorganizări, prima instanță, prin încheierea din 22

octombrie 2012 a dispus introducerea în cauză a succesoarei universale a

pârâtei și chematei în garanție, întrucât în favoarea SC J. SA a

operat o transmisiune legală de calitate procesuală; în plus,

potrivit art. 4 din H.G. nr. 1024/2011: „De la data înregistrării în

registrul comerțului, SC J. SA preia toate drepturile și va fi

ținută de toate obligațiile fostelor societăți

comerciale supuse fuziunii și se subrogă în drepturile și

obligațiile decurgând din raporturile juridice ale acestora cu

terții, inclusiv în litigiile în curs."

Date fiind

aceste măsuri adoptate de executiv și momentul procesual în care ele

au intervenit (rejudecarea de către prima instanță),

rezultă că opozabilitatea contractului din 2000 este operantă

și față de pârâta actuală a cauzei - SC J. SA, potrivit

dezlegărilor date de instanțele de control judiciar în contradictoriu

cu antecesoarea sa.

Totodată,

prin hotărârea pronunțată în apel (din primul ciclu procesual), confirmată

prin decizia instanței de recurs, s-a mai statuat că, în rejudecare,

se va stabili dacă se mai folosește sau aplică invenția de

către pârâtă și, în funcție de aceasta, dacă este

cazul, și dacă obține beneficii ca urmare a exploatării

acesteia, instanța de rejudecare să stabilească întinderea

perioadei și a cuantumului despăgubirilor.

Față

de măsurile dispuse de instanța de casare, Înalta Curte a constatat

că instanța de apel, prin decizia recurată, a reținut în

mod legal că tribunalul a respectat dispozițiile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ. și cu privire la necesitatea administrării unor probe

pentru lămurirea aspectelor relevante pentru situația de fapt a cauzei,

corect constatându-se și că instanța de casare nu a dat nicio

îndrumare cu privire la soluția ce urma a se pronunța în cauză.

În realitate,

prin stabilirea necesității lămuririi situației de fapt a

cauzei sub aspectele menționate, instanța de casare a trasat

verificările jurisdicționale ce se impuneau a fi făcute în

cauză, anume cercetarea condițiilor prevăzute de lege pentru a

putea fi antrenată răspunderea contractuală, cu respectarea

premisei stabilite în ceea ce privește natura contractuală a

răspunderii (cauza cererii de chemare în judecată), potrivit

dezlegărilor în drept date de instanțele de control judiciar.

În plus,

instanța de casare nu a indicat primei instanțe probele pe care urma

să le administreze în scopul lămuririi situației de fapt, astfel

încât, tribunalul putea încuviința, la cererea părților sau în

urma punerii lor, din oficiu, în dezbaterea contradictorie a

părților, orice probe considera că sunt adecvate

finalității preconizate prin decizia de casare.

Astfel,

obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenția

reclamanților de a se dispune obligarea pârâtei la plata drepturilor

bănești ce li se cuvin în calitate de autori ai invenției

„Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotorul

bobinat" pentru utilizarea acesteia în perioada 01 ianuarie 2006 - 31

decembrie 2008 la subunitățile pârâtei K. și L. în temeiul

contractului din 2000 încheiat cu CN H. SA; s-a solicitat obligarea pârâtei la

plata actualizată a acestor sume cu indicele de inflație, de la data

la care trebuia a le fi achitate aceste drepturi bănești la zi.

Prima

instanță a reținut că la data depunerii cererii de brevet

(20 ianuarie 1989) reclamanții erau angajații E., însă

invenția nu a fost implementată în unitate nici înainte de depunerea

cererii de invenție și nici în perioada 1992-1996, ci urma a fi

implementată în colaborare cu chemata în garanție SC G. SA Craiova,

pe perioada elaborării tezei de doctorat a reclamantului A.

SC G. SA, în

anul 1997, a executat prototipul „Controler static al curentului rotoric",

acesta devenind chiar titulară a unui drept de marcă combinată -

conținând elemente verbale și figurative -, potrivit certificatului

de înregistrare din 3 martie 1999 emis în favoarea sa de către Oficiul de Stat

pentru Invenții și Mărci, cu valabilitate până în 22

septembrie 2017.

În anul 1998,

s-a încheiat contractul de licență voluntară din 1998 la E.

și din 1998 la SC G. SA, prin care SC G. SA dobândea dreptul de

fabricație și comercializare a obiectului brevetului de invenție

din 1989 cu titlul „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu

rotor bobinat."

Cu privire la

acordarea drepturilor cuvenite autorilor pentru această invenție,

prin Hotărârea nr. 11 din 28 noiembrie 1999 a Consiliului de

administrație al CN H. SA s-a aprobat acordarea drepturilor cuvenite

autorilor pentru invenție (art. 13 din această hotărâre, fila

331, vol. II, rejudecare), iar prin contractul din 2000 încheiat între CN H. SA

și autorii invenției, valabil între 01 aprilie 1998 și 22

ianuarie 2009 compania se obliga să plătească inventatorilor un

procent din eficiența economica, respectiv 30% pentru primul an al

perioadei 1998-2009 și 20% pentru restul anilor.

Ca atare,

pornind de la această situație de fapt reținută în

cauză și potrivit celor stabilite prin decizia de casare,

instanța de rejudecare era ținută a verifica dacă

invenția - „Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu

rotorul bobinat" ce face obiectul brevetului emis în favoarea E., avându-i

ca inventatori pe reclamanți, a fost utilizată în perioada de

referință a litigiului - 01 ianuarie 2006-31 decembrie 2008 la K.

și L., iar în cazul în care a fost folosită, să se procedeze la

stabilirea drepturilor bănești cuvenite inventatorilor, în baza

clauzelor contractului din 2000 (un procent din eficiența economică

obținută din utilizarea invenției) ca și a

convențiilor dintre inventatori privind distribuirea procentuală a

drepturilor bănești între ei, ce se regăsesc la dosar.

Având în

vedere că pârâta a susținut că nu folosește invenția

ce face obiectul brevetului, ci dispozitivul M. produs de SC G. SA,

instanța de rejudecare a dispus în cauză administrarea probei cu

expertiză electronică al cărei principal obiectiv a fost acela

de a se stabili „dacă la SC J. SA Turceni - N., sunt utilaje pe care sunt

montate „convertizoare statice rotorice, care sunt aceste utilaje și câte

dispozitive sunt, precum și dacă revendicările cuprinse în

invenția „dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu

rotorul bobinat" se regăsesc în „convertizorul static rotoric,

raportat la perioada litigiului.

Înalta Curte

a constatat că recurenții-reclamanți, cu privire la această

verificare dispusă de prima instanță, s-au apărat în mod

constant invocând că invenția ai cărei autori sunt, este

produsă de către SC G. SA, pe baza contractului de licență

voluntară încheiat în anul 1998 între această societate și

titularul de brevet - E. (din cadrul CN H. SA, compania cu personalitate

juridică) - fila 82 dosar primă instanță, primul ciclu

procesual, M. fiind utilizat și la N.

În

același timp, recurenții au susținut că acest aspect

litigios a fost tranșat anterior în sensul susținut de ei prin mai

multe hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care

au autoritate de lucru judecat și în pricina de față,

stabilindu-se pe baza cercetării judecătorești efectuate în

cauzele respective, că invenția ai cărei autori sunt se

execută sub denumirea M. - de către SC G. SA.

Înalta Curte

a apreciat că în măsura în care susținerea recurenților se

verifică, instanțele de fond aveau obligația de a face aplicarea

prezumției legale absolute a puterii lucrului judecat, astfel cum este

reglementată de art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 C. civ. sau

a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Chestiunea

litigioasă în legătură cu care recurenții-reclamanți

au invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat

privește împrejurarea dacă invenția ai cărei autori sunt

este produsă de către SC G. SA.

Pe de

altă parte, trebuie stabilit în ce măsură o atare constatare

este opozabilă și părților cu poziții procesuale

adverse celei a reclamanților din cauza de față, în

condițiile în care acele hotărâri judecătorești s-au

pronunțat (cel puțin, aparent) în contradictoriu cu alte

entități decât pârâta din prezentul dosar - SC J. SA, iar pe de

altă parte, în unele dintre acele cauze, SC G. SA a avut calitatea

procesuală de intervenientă - chemată în garanție de

către pârâtele chemate în judecată de către reclamanți în

acele litigii; numai în acest caz ar opera efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat, pentru că în situația în care

pârâta ori intervenientă din acest litigiu ar fi terți față

de hotărârile judecătorești anterioare, constatările

jurisdicționale decurgând din acestea nu li s-ar opune decât cu valoarea

unui mijloc de probă exhibat în cauză de către reclamanți,

susceptibil de dovada contrară în dosarul de față.

Astfel cum

recurenții susțin, anterior au inițiat numeroase litigii cu

unitățile cu personalitate juridică în subordinea cărora se

aflau exploatările miniere la care era folosită invenția ce face

obiectul brevetului emis în favoarea E., pentru a obține plata drepturilor

bănești ce li se cuveneau din exploatarea invenției, potrivit

celor convenite cu titularul de brevet prin contractul din 2000 și aprobate

prin Hotărârea nr. 11 din 28 noiembrie 1999 a Consiliului de

administrație al CN H. SA.

Înalta Curte

a constatat că, relevante din acest punct de vedere, sunt mai multe

hotărâri pe care le-a reținut în considerente.

Înalta Curte

a reținut că în toate litigiile soluționate prin hotărârile

judecătorești sus-menționate, pârâtele chemate în judecată

au formulat aceeași apărare precum în prezentul dosar, în sensul

că la exploatările miniere din subordinea lor, în perioadele de

referință din acele litigii, nu s-a folosit invenția, ci

dispozitivul M. produs de SC G. SA, așadar, o soluție tehnică

diferită; mai mult decât atât, ca și în cauza de față, în

două dintre pricinile anterioare, pârâta a formulat cerere de chemare în

garanție a fabricantului dispozitivului M. - SC G. SA -, cerere

respinsă de instanțe.

Prin

hotărârile judecătorești anterior evocate, pronunțate pe

baza unei cercetări judecătorești reale și efective a

acestei apărări a pârâtelor din acele cauze - expertize tehnice de

specialitate (electronică) - s-a stabilit cu putere de lucru judecat

că dispozitivul produs de către SC G. SA se execută conform

brevetului de invenție sub denumirea de Controler static al curentului

rotoric - M.; această constatare este opozabilă intervenientei

chemate în garanție SC G. SA, în calitate de parte în două dintre

acele cauze, calitate procesuală pe care o are și în pricina de

față.

Înalta Curte a

apreciat că din analiza celor reținute de aceste instanțe,

rezultă că s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (3)

și (4) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție,

formă a legii de dinainte de modificarea adoptată prin Legea nr. 28/2007

(în vigoare la data folosirii invenției), întrucât s-a constatat că dispozitivul

electronic M. produs de SC G. SA a realizat invenția într-o modalitate

echivalentă, dată fiind înlocuirea anumitor componente cu altele mai

moderne, însă cu respectarea principiului de funcționare; în plus,

această concluzie corespunde și confirmărilor provenind de la

producătorul SC G. SA prin adresa din 2006 și analiza

comparativă efectuată de același producător (potrivit

adresei din 6 decembrie 2006) între invenție și dispozitivul M. (filele

129 și 228, vol. II, rejudecare).

Astfel cum

deja s-a arătat, dezlegările de fapt și în drept din considerentele

hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile din

care au fost redate pasajele anterioare sunt opozabile intervenientei -

chemată în garanție și în pricina de față - SC G. SA

Craiova, dată fiind calitatea sa de parte și în două dintre

procedurile anterioare, în aceeași poziție procesuală.

Totodată,

pârâta acestui dosar a susținut că la N. nu se folosește dispozitivul

descris în invenție, ci dispozitivele M. produse de SC G. SA,

producătorul și furnizorul acestora.

Împrejurarea

că dispozitivul electronic M., produs de SC G. SA se execută conform

brevetului de invenție din 1992 pe baza licenței voluntare acordate

de titularul brevetului încheiate în 1998 era deja demonstrată în

contradictoriu cu chemata în garanție; în plus, ea a fost stabilită în

contradictoriu și cu SC F. SA (pentru dispozitivele utilizate la E.)

și cu SC H. SA (pentru folosirea invenției la O.), dispozitivul M.,

fiind utilizat în perioadele cumulate ale acestor litigii 1 ianuarie 2006-22

ianuarie 2009 (în timp ce cauza de față privește perioada 1

ianuarie 2006-31 decembrie 2008).

Pe de

altă parte, astfel cum recurenții au susținut, și prin

raportul de expertiză specialitatea electronică, efectuat de expert P.,

administrat nemijlocit de prima instanță în rejudecare, s-a

reținut că „produsul M. nu a suferit modificări în perioada

2003-2009" (fila 164, vol. III, dosar rejudecare).

Ca atare,

dispozitivul M. produs de SC G. SA, utilizat de pârâta din cauza de

față la K. și L., a fost același cu cel utilizat la E.

și O. de către SC F. SA și, respectiv de SN H. SA, dat fiind

că pârâta în acest dosar a făcut în mod nemijlocit dovada

achiziționării acestora de la același producător, precum

și că toate susținerile sale au fost în sensul că la N. nu

folosește invenția, ci dispozitivul M.

Înalta Curte

deja a reținut că, în cauza de față, calitatea de

pârâtă a avut-o, inițial, SC D. SA (la rândul său, succesoare a CN

H. SA), potrivit H.G. nr. 103/2004; prin fuziunea dispusă conform prin H.G.

nr. 1024/2011, SC D. SA și-a încetat existența în condițiile

legii, patrimoniul său fiind preluat de societatea pe acțiuni nou

înființată - SC J. SA (actuala intimată-pârâtă).

Instanțele

de casare au stabilit prin deciziile pronunțate în această cauză

că pârâta inițială era succesoare CN H. SA.

Totodată,

se mai reține că CN H. SA, persoană juridică română, a

fost înființată prin H.G. nr. 576/1997; potrivit art. 3 din

această hotărâre de guvern „CN H. SA are subunitățile

prevăzute în anexa 2", iar conform art. 7 din același act

normativ, subunitățile prevăzute în anexa 2 nu au personalitate

juridică.

Între aceste

subunități din anexa 2 se regăsesc atât E., O. cât și N..

Prin H.G. nr.

103/2004, E. a fost preluată la SC F. SA (art. 1 alin. (1)), N. și R.

au fost preluate de SC D. SA (art. 4), iar SN H. SA a preluat exploatările

miniere Motru (de carieră și de subteran), Mehedinți, Roșia,

Albeni, Berbești (o parte) - art. 6 etc.

În

consecință, toate cele trei exploatări miniere ce

interesează în cauză - Rovinari, Roșia (litigiile anterioare)

și N. (cel de față, cu subdiviziunile K. și L.) la nivelul

anului 1997, făceau parte din aceeași companie - CN H. SA.

Or, prin

adresa din 27 aprilie 2007, SC F. SA comunica recurentului A. că

producătorul „Dispozitivului electronic de pornire a motoarelor asincrone

cu rotorul bobinat" pentru care s-a emis brevetul de invenție din 30

iunie 1992 S. este produs de SC G. SA Craiova, precum și că aceste

dispozitive sunt folosite la toate exploatările miniere ce au

aparținut CN H. SA (fila 162, vol. III, rejudecare); aceleași

confirmări reies și din nota emisă de CN H. SA - Direcția

de Producție (fila 7 dosar primă instanță).

În timp ce

față de intervenientă SC G. SA hotărârile

judecătorești din litigiile anterioare îi sunt direct opozabile în

virtutea calității sale de parte în acele procese, față de

pârâta cauzei de față opozabilitatea dezlegărilor anterior

analizate nu operează în mod direct ca efect al acelor hotărâri, în

absența calității sale de parte în acele procese.

Cu toate

acestea, având în vedere că între pârâtele din cauzele anterioare și

cea din prezentul dosar există o anumită legătură

juridică, potrivit celor arătate mai sus, precum și faptul

că pârâta cauzei, în raport cu SC G. SA. are calitatea de succesor cu

titlu particular (având-cauză), în virtutea contractelor de achiziționare

a M. (filele 44-63 dosar primă instanță), dar și luând în

considerare celelalte elemente probatorii ale cauzei la care s-a făcut

deja referire, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel în mod

nelegal a confirmat soluția adoptată de tribunal prin care au fost

validate concluziile raportului de expertiză specialitatea

electronică efectuat de expert P., întrucât s-a încălcat efectul

pozitiv al puterii de lucru judecat deplin operant nu numai față de

recurenții-reclamanți, cât și față de chemata în

garanție - SC G. SA, furnizorul dispozitivelor M. utilizate de către

pârâtă (succesoare cu titlu particular a chematei în garanție) la N.,

potrivit susținerilor celei din urmă.

Astfel, prin

expertiza invocată, expertul a concluzionat, în contradicție cu

expertizele din cauzele anterioare și, consecutiv, în contradicție

și cu hotărârile judecătorești enunțate prin care

concluziile acelor expertize au fost omologate, că dispozitivul M. produs

de SC G. SA este diferit de soluția tehnică brevetată prin brevetul

din 1992 atât ca principii de funcționare, cât și din punct de vedere

al componentelor electronice folosite la realizarea produsului.

Așa

fiind, cum prin hotărâri judecătorești citate, opozabile SC G.

SA (în calitate de parte) s-a stabilit că dispozitivele produse de aceasta

sub denumirea M. reprezintă produsul prin care se realizează (într-o

formă echivalentă) obiectul invenției din 1992, iar pârâta din

cauza de față s-a apărat în sensul că la N. nu

folosește obiectul invenției, ci dispozitivele produse de SC G. SA

Craiova și achiziționate de la aceasta, Înalta Curte a reținut a

fi fondate criticile dezvoltate de recurenți pe temeiul art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ. și va înlătura concluzia contrară a

instanței de apel sub acest aspect, potrivit celor arătate.

Nu a fost

reținut motivul de recurs dezvoltat de către

recurenții-reclamanți pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu

referire la interpretarea contractului din 2000, întrucât, astfel cum deja s-a

arătat, acest contract este cauza cererii de chemare în judecată

(causa debendi), iar nu actul juridic dedus judecății (al cărui

conținut juridic instanțele de fond, prin interpretarea clauzelor

lui, l-ar fi putut denatura), iar pe de altă parte, natura răspunderii

contractuale este deja dezlegată în ciclul procesual anterior, astfel

încât, în rejudecare, aceste chestiuni nu mai puteau fi reanalizate.

În ceea ce

privește analizarea întinderii pretențiilor formulate de către

reclamanți - acordarea drepturilor bănești pentru utilizarea

invenției la N. în perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2008 - aceasta va

reveni instanței de rejudecare (ceea ce include și analiza criticilor

formulate cu privire la încheierea din 30 ianuarie 2015), având în vedere

că pe baza unei greșite aplicări a legii, s-a reținut că

pârâta nu a utilizat invenția ai cărei autori sunt reclamanții

în perioada de referință a litigiului; prin urmare, cum asupra

întinderii pretențiilor deduse judecății instanța de apel

nu s-a pronunțat, Înalta Curte nu le poate analiza pentru prima dată în

recurs, având în vedere că această cale de atac presupune exercitarea

controlului judiciar cu privire la decizia dată de instanța de apel.

În recursul

formulat împotriva Deciziei civile nr. 4097/2015,

recurenții-reclamanți au formulat critici întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte

a apreciat că instanța de rejudecare, pentru soluționarea

apelului împotriva Încheierii nr. 4 din 7 mai 2015 a Tribunalului Gorj,

dacă va fi cazul se va raporta jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului cu privire la art. 6 parag. 1 din Convenție (neluată în

considerare în ciclul procesual anterior), în raport cu circumstanțele

particulare ale cauzei - momentul formulării cererii de recuzare,

actualitatea necesității acestor dezlegări în raport cu momentul

recuzării judecătorului învestit cu soluționarea cererii de

completare a sentinței pronunțate pe fondul pretențiilor,

soluția pronunțată în prezentul recurs, dar și având în

vedere decizia pe care instanța de apel preconizează că o va pronunța

în apelul formulat împotriva sentinței nr. 25/2015 etc.

Înalta Curte

a apreciat că motivele de recurs dezvoltate de recurenți împotriva

deciziei recurate cu privire la confirmarea sentinței civile nr. 145 din 8

mai 2015 a Tribunalului Gorj prin care s-a completat sentința nr. 25 din 6

februarie 2015 cu dispoziția privind obligarea, în solidar, a

reclamanților, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de

către pârâtă, nu pot fi analizate la acest moment procesual,

întrucât, dată fiind soluția de casare a deciziei pronunțate de

instanța de apel împotriva sentinței date de prima instanță

pe fondul cererii și trimiterea cauzei spre rejudecare, nu este

stabilită încă, printr-o hotărâre definitivă, partea

căzută în pretenții, astfel încât este prematură verificarea

aplicării art. 274 C. proc. civ.

Ca atare,

aceste critici vor fi evaluate de instanța de rejudecare, după

soluționarea completă a raportului juridic litigios.

În

rejudecare, în ședința publică din 24 mai 2016, intimata

pârâtă SC. H. SA a reiterat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, cu referire la cele invocate prin notele de

ședință din data de 09 mai 2016.

Instanța

de apel a reținut că aceasta a susținut că temeiul legal al

acesteia este altul decât cel avut în vedere la soluționarea excepției

în ciclurile procesuale anterioare, anume faptul că, potrivit prevederilor

H.G. nr. 103/2004, nu este continuatoarea fostei CN H. SA Tg.-Jiu și

că în acest sens, intimata pârâtă a susținut că din

Protocolul de predare primire a elementelor de activ și pasiv, încheiat

între CN. H. SA. Tg.-Jiu și SC D. SA, precum și din prevederile H.G. nr.

103/2004 rezultă faptul că fostul SC D. SA ar fi preluat activul

și pasivul unor unități din cadrul acesteia, carierele N.

și R., dar nu și brevetele de invenție sau soluțiile

tehnice al fostei CN H. SA Tg.-Jiu E., din punctul de vedere al intimatei

pârâte calitate procesuală având SC V. SA.

Prin Decizia nr.

3026 din 7 iunie 2016, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a admis

apelurile declarate de reclamanții A., B. și C., împotriva

sentinței civile nr. 25 din 06 februarie 2015 și a sentinței

civile nr. 145 din 08 mai 2015, pronunțate de Tribunalul Gorj, în Dosarul

nr. x/95/2008*, în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC. H. SA și SC G.

SRL.

A schimbat în

parte sentința nr. 25 din 06 februarie 2015, pronunțată de

Tribunalul Gorj, în Dosarul nr. x/95/2008*, în sensul că a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C.; a obligat

pârâta SC. H. SA la plata către reclamantul A. a sumei de 419.914 lei,

către reclamantul C. a sumei de 251.948 lei și către reclamantul

B. a sumei de 167.965 lei, despăgubiri civile actualizate la data de 01

mai 2014, sume ce se vor actualiza în continuare în raport de rata

inflației până la data plății, precum și la plata

dobânzii legale la aceste sume, începând cu data introducerii acțiunii -

10 decembrie 2008 și până la data plății efective și,

la plata către reclamantul A. a sumei de 21.503 lei, către

reclamantul C. a sumei de 9.503 lei și către reclamantul B. a sumei

de 13.503 lei, cheltuieli de judecată la prima instanță.

A menținut

restul dispozițiilor sentinței nr. 25 din 06 februarie 2015.

A schimbat

sentința nr. 145 din 08 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Gorj,

în Dosarul nr. x/95/2008*, în sensul că a respins cererea pârâtei SC J. SA

de completare a dispozitivului sentinței nr. 25 din 06 februarie 2015.

A respins

apelul declarat împotriva Încheierii nr. 4 din 07 mai 2015, ca nefondat și

a obligat intimata pârâtă SC J. SA la plata către fiecare din

reclamanții A., B. și C. a sumei de 6.121 lei cheltuieli de

judecată în apel.

În motivarea

deciziei s-au reținut următoarele.

Curtea de

apel, examinând cu prioritate excepția lipsei calității

procesuale pasive a reținut că prin H.G. nr. 103/2004 au fost

reorganizate fosta CN H. SA Târgu Jiu și fosta SC T. SA prin

înființarea a trei noi societăți comerciale.

Potrivit art.

4 alin. (1) din această hotărâre, partea din patrimoniul CN H. SA,

Târgu Jiu, aferent N. și R. a fost preluată de SC D. SA,

înființată conform art. 1 alin. (1).

În

conformitate cu art. 15 alin. (1) din H.G. nr. 103/2004: „Societățile

comerciale înființate potrivit art. 1 alin. (1) vor prelua toate

drepturile și își vor asuma toate obligațiile aferente SC D. SA,

SC F. SA, ale Sucursalei "Electrocentrale Craiova II" și

Sucursalei "Electrocentrale Ișalnița" din cadrul SC U. SA

și ale minelor, carierelor și exploatărilor miniere divizate din

cadrul CN H. SA Târgu Jiu și integrate în entitățile nou-create

și se subrogă în drepturile și obligațiile ce decurg din

raporturile juridice ale acestora cu terții, inclusiv în litigiile în

curs.”

În speță,

reclamanții au solicitat plata despăgubirilor aferente perioadei 01

ianuarie 2006-31 decembrie 2008, ca urmare a utilizării invenției lor

la K. și L., exploatări miniere care, potrivit art. 4 alin. (1) din H.G.

nr. 103/2004, au fost preluate de SC D. SA, la momentul divizării CN H. SA,

Târgu Jiu.

Ulterior,

această societate a fuzionat cu celelalte societăți comerciale

din domeniul energetic, înființate prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 103/2004,

luând naștere SC J. SA, prin H.G. nr. 1024/2011, societate care a preluat

toate drepturile și urma a fi ținută de toate obligațiile

fostelor societăți comerciale supuse fuziunii, conform art. 4 alin.

(1) din această ultimă hotărâre.

Prin urmare,

prin retransmiterea drepturilor și obligațiilor aferente fostelor

exploatări miniere Jilțu, inițial către SC D. SA și

ulterior de la aceasta către SC J. SA, ca urmare a reorganizărilor

intervenite conform H.G. nr. 103/2004 și H.G. nr. 1024/2011, pârâta din

cauza de fată a devenit continuatoare a fostei CN H. SA Târgu Jiu, pentru

exploatările miniere divizate din cadrul acesteia și are, prin

urmare, calitate procesuală pasivă în acțiunea de față.

Este

adevărat că, în conformitate cu art. 7 din H.G. nr. 103/2004, la data

intrării în vigoare a acestei hotărâri, denumirea CN H. SA Târgu Jiu

s-a modificat în SC V. SA Târgu Jiu, având ca obiect principal de activitate,

astfel cum rămâne după divizare, „ obligația încasării

creanțelor și plata datoriilor preluate de la exploatările

miniere și subunitățile care au fuzionat cu centralele de

producere a energiei electrice și termice în condițiile art. 1 alin. (1),

precum și închiderea minelor nerentabile pentru lichidarea pierderilor, cu

propuneri de privatizare pentru acele active ce pot fi valorificate în

condițiile legii, având ca efect scutirea de penalități și

datorii în condițiile Legii nr. 137/2002

privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu

modificările și completările ulterioare.” Însă, schimbarea

denumirii fostei CN H. SA Târgu Jiu în SC V. SA Târgu Jiu, nu înseamnă

că aceasta din urmă a devenit succesoarea în drepturi a fostei

companii, de vreme ce obiectul său de activitatea a fost unul limitat,

rămas după divizare, doar la încasarea creanțelor și plata

datoriilor preluate de la exploatările miniere, iar art. 15 alin. (1) din

H.G. nr. 103/2004 a prevăzut expres că, prin divizare, toate

drepturile și obligațiile aferente N. au fost preluate de SC D. SA.

De altfel,

problemele de drept legate de modul în care s-au transmis drepturile și obligațiile

aferente exploatării miniere Jilț, o dată cu reorganizarea

fostei CN H. SA Târgu Jiu, prin H.G. nr. 103/2004 și H.G. nr. 1024/2011,

au fost dezlegate anterior de instanțe prin Decizia nr. 80 din 15 martie 2010,

pronunțată în primul apel de către Curtea de Apel Craiova, cât

și cu ocazia introducerii în cauză a SC J. SA la prima

instanță, în cel de-al doilea ciclu procesual, prin încheierea de

ședință din 22 octombrie 2012, când s-a constatat că a

intervenit o transmisiune a calității procesuale către aceasta

de la fostele SC D. SA și SC F. SA, potrivit H.G. nr. 1024/2011 (ambele

soluții confirmate de instanțele superioare), astfel încât Curtea

apreciază că, prin repunerea în discuție a excepției lipsei

calității procesuale pasive a intimatei pârâte, nu se invocă

elemente noi fată de cele avute în vedere anterior la soluționarea

acestei excepții.

Pentru aceste

motive, Curtea de apel a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de intimata pârâtă prin notele de ședință

din 09 mai 2016.

Pe fond,

examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate și în

raport de îndrumările obligatorii date de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin Decizia nr. 299 din 05 februarie 2016, Curtea

apreciază că apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 25

din 06 februarie 2015 este fondat, pentru următoarele considerente:

Ca un prim

aspect, se reține că motivele de apel invocate de reclamanți la

pct. 2, 3, 4, 5 și 6 au primit implicit o rezolvare prin dezlegările

de drept date de către Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia de casare, în prezentul apel rămânând de examinat numai

motivele legate de existenta și întinderea despăgubirilor solicitate

de reclamanți și criticile privind modul de soluționare a

cererii de recuzare.

Potrivit art.

36 din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare pe perioada pe care se

solicită plata despăgubirilor: „(1) Pentru invențiile create

și realizate în condițiile art. 5 alin. (1) cu clauză

contrară și, respectiv, ale art. 5 alin. (2) inventatorul

beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract

încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului. (2)

Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele economice

și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de

aportul economic al invenției.”

În

cauză, între inventatorii salariați și unitatea angajatoare, cu

privire la drepturile patrimoniale acordate pentru realizarea invenției „Dispozitiv

electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat”, s-a încheiat

contractul din 14 martie 2000, contract care, așa cum s-a reținut, cu

putere de lucru judecat, în ciclurile procesuale anterioare, este opozabil

societății pârâte. Potrivit clauzelor acestui contract, autorii

invenției urmau să primească, în primul an un cuantum al

drepturilor de 30%, iar în anii următorii de 20%.

Curtea de

apel a apreciat că, în executarea acestui contract, în raport de disp. art.

969 V.C.C. și în temeiul art. 36 din Legea nr. 64/1991, reclamanții

sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor ca urmare a

exploatării invenției acestora la K. și L., aferente perioadei

01 ianuarie 2006-31 decembrie 2008, despăgubirile impunându-se a fi

stabilite în funcție de aportul economic al invenției.

Pentru

determinarea eficientei economice pe perioada menționată, la prima instanță

a fost încuviințată proba cu expertiza tehnică în specialitatea

contabilitate, raportul depus și răspunsurile la obiecțiunile

formulate de părți propunând valori diferite sub aspectul cuantumului

despăgubirilor cuvenite reclamanților.

Examinând conținutul

raportului de expertiză și suplimentelor efectuate la acesta, Curtea

de apel a apreciat că se impune omologarea ultimului supliment depus de

către expert la data de 22 ianuarie 2015 (filele 3-15 vol. IV dosar

Tribunalul Gorj), pentru următoarele argumente.

În primul

rând, acest supliment este singurul în cuprinsul căruia expertul determină

eficienta economică decurgând din folosirea invenției, în raport de

prevederile contractului din 14 martie 2000, respectiv cu luarea în considerare

a faptului că anul 2006 nu reprezintă primul an de utilizare a

invenției, condiții în care cuantumul drepturilor cuvenite autorului

nu era de 30%, ci de 20%.

Totodată,

în acest ultim supliment se efectuează calculul eficientei economice

pentru M.-uri, defalcat, în funcție de data punerii în funcțiune a

acestora și de durata funcționării în anul respectiv, iar nu

pentru M.-uri, cum au fost avute în vedere în raportul de expertiză

și suplimentele anterioare, din adresa din 14 noiembrie 2013 ( filele 218-220

vol. III dosar Tribunal) rezultând că 154 a fost numărul M.-urilor

utilizate la K. și L.

Nu în ultimul

rând, instanța de apel constată că niciuna dintre părți

nu a formulat obiecțiuni cu privire la cuantumul despăgubirilor

determinate prin acest ultim supliment de expertiză, în ședința

publică din 30 ianuarie 2015, apărătorul reclamanților

invocând doar aspecte legate de actualizarea sumei cu rata inflației

până la data de 01 mai 2014, cu referire la obiectivul nr. 4 al expertizei

efectuate.

Este

adevărat că, atât apelanții reclamanți, cât și intimata

pârâtă au criticat și acest supliment la raportul de expertiză,

primii prin motivele de apel, iar intimata pârâtă, în rejudecarea

apelului, prin răspunsul la notele de ședință, depus pentru

termenul din 24 mai 2016, termen la care a solicitat și efectuarea unei

noi expertize, însă Curtea de apel a apreciat că, în raport de disp. art.

108 V.C.P.C., orice obiecțiune la raportul de expertiză trebuia

formulată la primul termen de judecată după depunerea acestuia,

ceea ce nu s-a întâmplat.

De asemenea,

în conformitate cu disp. art. 212 alin. (2) V.C.P.C., în același termen

putea fi solicitată o nouă expertiză, astfel că, în condițiile

în care pârâta nu a solicitat efectuarea unei contraexpertize la prima

instanță, în ședința publică din 30 ianuarie 2015,

după depunerea ultimului supliment la raport, solicitarea sa din apel este

tardivă.

Pe de

altă parte, potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, „

Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de

alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la

prima instanță sau arătate în motivarea apelului sau prin

întâmpinare”, iar intimata pârâtă nu a propus această probă prin

întâmpinarea formulată în apel, astfel că și în raport de aceste

dispoziții solicitarea sa nu poate fi primită.

Mai mult, se

constată că motivele pentru care pârâta a solicitat efectuarea unei

noi expertize în rejudecarea apelului, motive invocate prin notele de ședință

din 23 mai 2016 coincid cu obiecțiunile formulate de aceasta împotriva

primului raport de expertiză, obiecțiuni la care s-a răspuns

prin suplimentele efectuate ulterior, mai puțin cele referitoare la

algoritmul de calcul al eficientei economice, care a fost menținut de

expert în toate suplimentele la raport depuse. Or, sub acest aspect, nu se

poate aprecia că obiecțiunea intimatei pârâte este întemeiată,

având în vedere că aceasta nu a prezentat expertului, cu ocazia

efectuării expertizei, documentele solicitate, condiții în care

expertul nu putea decât utiliza algoritmul avut în vedere în celelalte litigii

privind acordarea despăgubirilor pentru utilizarea invenției la

celelalte exploatări miniere, algoritm care, prin omologarea rapoartelor

de expertiză de către instanțe în litigiile anterioare, a fost

confirmat ca fiind unul corect.

În ceea ce privește

nemulțumirile apelanților reclamanți cu privire la suplimentul

raportului de expertiză din data de 22 ianuarie 2015, se constată

că aceștia nu au solicitat, în faza apelului, nici efectuarea unei

noi expertize, nici revenirea cu adresă către expertul desemnat de

instanță pentru a se da lămuriri suplimentare legate de modul de

calcul al eficientei economice prin acest ultim raport, ci au prezentat un

calcul propriu, pe care au solicitat ca instanța de apel să-l

aibă în vedere, calcul bazat, într-o prima teză, pe combinarea

concluziilor raportului de expertiză privind răspunsul la

obiecțiuni, întocmit de expertul desemnat de instanță și

depus la data de 31 octombrie 2014 (filele 257-262 vol. III dosar Tribunal)

și concluziile expertului parte din opinia separată, iar într-o

teză subsidiară prin aplicarea procentului de 20%, în loc de 30% la

eficiența economică determinată de expertul desemnat de

instanță în cuprinsul aceluiași supliment la raport, cu

aplicarea regulii „ de trei simple” pentru stabilirea drepturilor inventatorilor,

pentru un număr de 154 M.-uri.

Însă, o

astfel de cerere nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a

arătat anterior, acest supliment la raportul de expertiză, depus în

data de 31 octombrie 2014, efectuează calculul eficienței economice

după o metodă care nu corespunde clauzelor convenite de

părți prin contractul din 14 martie 2000 (cu un procent de 30%, în

loc de 20% pentru anii 2006, 2007 și 2008) și raportat la un

număr de 119 M.-uri, neputând fi folosită regula „ de trei simple”

pentru determinarea eficienței economice a celor 154 de M.-uri, cât timp

această eficiență depinde și de data punerii în

funcțiune și durata de funcționare a acestora, aspect pe care

suplimentul la raport din 22 ianuarie 2015 îl are în vedere.

Pentru aceste

motive, Curtea de apel a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți

la acordarea despăgubirilor pentru utilizarea invenției acestora la K.

și L., aferente perioadei 01 ianuarie 2006-31 decembrie 2008, în cuantumul

stabilit prin ultimul supliment la raportul de expertiză, respectiv suma

de 419.914 lei, pentru reclamantul A., suma de 251.948 lei pentru reclamantul C.

și suma de 167.965 lei pentru reclamantul B., sume nete actualizate la

data de 01 mai 2014 și care, pentru acoperirea devalorizării monedei

naționale în perioada ulterioară acestei date, vor fi actualizate în

continuare, în funcție de rata inflației, până la data

plătii efective.

Totodată,

în raport de disp. art. 1082 C. civ. de la 1864, intimata pârâtă va fi

obligată la plata către reclamanți și a dobânzii legale la

sumele menționate, pentru neexecutarea obligației de plată a

drepturilor cuvenite autorilor invenției, dobânzi care au fost solicitate

și se cuvin reclamanților de la data introducerii acțiunii,

conform art. 1088 V.C.C.

În ceea ce privește

apelul declarat împotriva încheierii din data de 30 ianuarie 2015, din

motivarea apelului rezultă că acesta vizează mai degrabă

măsura repunerii cauzei pe rol, ulterior reținerii acesteia spre soluționare

la termenul de judecată din 28 noiembrie 2014 și dispunerea, din

oficiu, de către instanță a refacerii raportului de

expertiză, aceste critici urmând a fi analizate, în considerarea art. 282 alin.

(2) V.C.P.C., tot în cadrul examinării apelului declarat împotriva sentinței

nr. 25 din 06 februarie 2015.

Referitor la

măsura dispusă de instanță la termenul de judecată din

12 decembrie 2014, de repunere a cauzei pe rol, după reținerea

acesteia spre soluționare, Curtea constată că, potrivit art. 151

V.C.P.C., „Pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanța

găsește necesare noi lămuriri”.

În speță,

repunerea cauzei pe rol a fost motivată prin aceea că sunt necesare

lămuriri și completarea probatoriului, încadrându-se în categoria

motivelor care, potrivit art. 151 V.C.P.C., pot determina repunerea cauzei pe

rol.

De asemenea,

din coroborarea art. 212 cu art. 129 alin. (3) V.C.P.C. rezultă că

instanța de judecată poate dispune, din oficiu, completarea sau

refacerea raportului de expertiză, chiar atunci când părțile se

împotrivesc, dacă apreciază că nu s-a răspuns corect sau

complet obiectivelor stabilite ori că sunt necesare lămuriri

suplimentare.

Or, în

cauză, atât timp cât clauzele contractului din 14 martie 2000, pe care reclamanții

și-au întemeiat cererea în despăgubiri, sunt în sensul că numai

în primul an de utilizare a invenției autorii sunt

îndreptățiți la un procent de 30%, cât din probele administrate

a rezultat că anii 2006, 2007 și 2008 nu au fost primii ani de utilizare

a invenției în K. și L., iar suplimentul la raport din data de 31

octombrie 2014 lua în calcul un procent de 30% pentru calculul drepturilor

reclamanților, măsură dispusă de prima instanță,

din oficiu, la termenul din data de 16 ianuarie 2015, de refacere a raportului

de expertiză în sensul corectării aspectelor menționate, apare a

fi una justificată.

Prin urmare,

măsura repunerii cauzei pe rol pentru completarea probatoriilor și aceea

a dispunerii refacerii raportului de expertiză sunt legale și temeinice,

fiind menite a înlătura erorile de calcul cuprinse în suplimentul

raportului de expertiză din data de 31 octombrie 2014, care conduceau la

un