ÎCCJ, decizie (scj.ro #137613)

Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Contestație împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului. Dovada calității de persoană îndreptățită. Cerințele impuse de lege.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic

: imobil preluat de stat

contestație

persoană îndreptățită

copii certificate

acte doveditoare

Legea nr. 10/2001, art. 3, art. 4, art. 23

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, art. 23.2 – 23. 4

Câtă vreme pârâtul a tăgăduit, prin întâmpinarea formulată, înscrisurile depuse de contestator în copii certificate, privind dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru imobilul în litigiu, cât și pe cele privind dovada dreptului de proprietate al autorului acestuia, contestatorul era obligat, potrivit prevederilor art. 23.2, art. 23.3 și art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, precum și dispozițiilor art. 139 alin. (1) C.proc.civ., să prezinte în instanță originalele acestor copii ori să le depună la grefa instanțelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanța, care a soluționat pozitiv contestația, era obligată să solicite părții să prezinte originalele acestor înscrisuri.

Or, în condițiile în care nu s-au prezentat originalele copiilor certificate depuse în dovedirea cererii și nici instanța nu a solicitat contestatorului prezentarea originalelor acestor înscrisuri, se constată că nu a fost stabilită pe deplin situația de fapt cu privire la calitatea contestatorului de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru imobilul trecut în proprietatea statului și nici cu privire la calitatea autorului său de proprietar asupra bunului, cauza fiind soluționată nelegal.

Secția I civilă, decizia nr. 674 din 6 aprilie 2017

Prin notificarea nr. 410 din 11.02.2002 depusă la Primăria Municipiului București, petentul A., prin mandatar B., a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București.

Prin decizia nr. 196 din 31.05.2004 emisa de Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, RA (APAPS), căreia i s-a trimis notificarea spre soluționare, s-a respins notificarea cu motivarea că petentul nu a depus în termenul prevăzut de lege acte cu care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită.

Prin cererea înregistrată la data de 7.07.2004, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General; RA APPS și Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 196/2004 emisă de RA APPS solicitând anularea acesteia, restituirea în natură a imobilului situat în București și măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru partea din imobil pentru care restituirea în natură nu este posibilă, cu o valoare estimativă de 300.000 euro.

În motivarea contestației, reclamantul a arătat că imobilul în discuție a fost dobândit de către părinții săi la data de 15.03.1946 și a trecut în proprietatea statului, conform Deciziei nr. 421/1961 emisă în baza Decretului nr. 218/1960.

La data de 11.02.2002, a formulat notificare la Primăria Municipiului București pentru restituirea în natură a imobilului, completată pe parcurs cu actele necesare, iar la data de 3.06.2004 i s-a comunicat decizia de respingere emisă de către pârâta RA  APPS, care a susținut în mod eronat că nu au fost depuse actele necesare.

Reclamantul a solicitat să se constate că imobilul în cauză se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind îndreptățit la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură pentru parter, garaj și teren, și prin echivalent pentru apartamentul nr. 2 de la etajul imobilului.

Ulterior, la data de 18.10.2004, reclamantul și-a completat acțiunea solicitând și obligarea unității deținătoare, R.A. A.P.P.S., la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului în discuție, precum și chemarea în judecată a Prefecturii Municipiului București, în calitate de pârâtă, în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 10/2001.

Fiind astfel învestit, Tribunalul București Secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1009 din 22.11.2004, a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind restituirea în natură a imobilului și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru partea din imobil pentru care restituirea în natură nu este posibilă, și a respins aceste capete de cerere, ca inadmisibile.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive, în privința capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 196/2004, a pârâților Primăria Municipiului București, prin Primarul General; Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român și Prefectura Municipiului București și a respins acest capăt de cerere în raport de acești pârâți.

A disjuns judecata în privința capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 196/2004 în raport de pârâta R.A. A.P.P.S. și a fixat termen la 13.12.2004.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că soluționarea unei cereri de restituire în natură sau prin echivalent adresată direct instanței judecătorești nu este posibilă, fiind un atribut exclusiv al unităților deținătoare, respectiv, primăriei sau prefecturii, competența instanței fiind limitată la analizarea legalității deciziei emise în cazurile prevăzute de art. 24 alin. (7), art. 26 alin. (3), art. 31 alin. (2) și art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de fond a apreciat că cererea reclamantului nu poate fi încadrată în vreunul din aceste cazuri, acesta având obligația de a urma procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, actul administrativ emis este supus controlului judecătoresc, iar calitatea procesuală pasivă o are emitentul deciziei, respectiv, pârâta RA APPS, ceilalți pârâți neavând calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a VII-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 245 din 21.03.2005, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația reclamantului în contradictoriu cu pârâta RA APPS, în dosarul disjuns, reținând că  în mod just a fost respinsă notificarea reclamantului de către pârâta RA APPS, cu motivarea că acesta nu a depus în termenul legal acte care să dovedească calitatea sa de persoană îndreptățită.

Tribunalul a apreciat ca aceste acte trebuiau depuse până la data de 1.07.2003, termen prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, normă imperativă a cărei nerespectare atrage decăderea notificatorului din dreptul de a-și valorifica pretențiile; că la data emiterii deciziei nu existau acte doveditoare la dosarul notificării, deși pârâta a solicitat primăriei transmiterea documentelor depuse ulterior; că nu pot fi reținute ca probe contractul de vânzare-cumpărare și certificatul de moștenitor, ce nu a fost întocmit conform legii române, acestea fiind depuse la dosarul instanței, și că înscrisurile enumerate în adresa înregistrată la primărie, la 5.03.2003, nu se regăsesc în dosarul pârâtei.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a III-a civilă, iar, la data de 26.10.2005, s-a dispus conexarea dosarului nr. x1/2005 la dosarul nr. x2/2005.

Prin decizia nr. 45/A din 21.02.2007, Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1009/2004, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă; a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 245/2005 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă; a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis contestația formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 196/2004 emisă de pârâta RA APPS; a anulat menționata decizie; a dispus restituirea în natură a imobilului, compus din 571 mp, teren și construcție existentă pe teren, cu excepția apartamentului nr. 2 situat la etajul 1 al imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15.11.2006. A dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 2.

Pentru a hotărî astfel, în privința sentinței civile nr. 1009/2004, instanța de apel a reținut că în mod just prima instanță a apreciat ca în condițiile în care reclamantul a formulat contestație împotriva deciziei emise de unitatea deținătoare în baza Legii nr. 10/2001, competența sa este limitată de controlul jurisdicțional al deciziei.

În acest cadru procesual, instanța poate verifica dacă sunt îndeplinite condițiile pentru soluționarea notificării având ca obiect restituirea în natura sau prin echivalent a imobilului.

Nu se poate aprecia că o astfel de interpretare încalcă dreptul de acces liber la justiție în condițiile în care ceea ce se reglementează prin dispozițiile procedurale ale Legii nr. 10/2001 este cadrul procesual în care pot fi analizate drepturile pretinse de către persoana îndreptățită la restituire.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțate în dosarul disjuns, instanța de apel a constatat că acesta este fondat, apreciind că nu există dispoziții contrare care să împiedice administrarea întregului probatoriu în fața instanței judecătorești învestită cu soluționarea contestației la decizia emisă în soluționarea notificării.

Pe fond, instanța de apel a reținut, în esență, că imobilul în litigiu a fost proprietatea defunctei C. (mama reclamantului), conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 15.03.1946 și transcris sub nr. 12215 din 18.03.1946, imobil ce a fost preluat de către stat în mod abuziv, și că reclamantul, prin actele de stare civilă și certificatul de moștenitor, a făcut dovada că este descendentul direct al fostei proprietare, și are calitate de persoană îndreptățită la restituire.

Instanța de apel a mai reținut că prin expertizele topometrică, efectuată de inginerul D., și construcții, efectuată de expertul E., imobilul a fost identificat și descris, fiind astfel dovedită existența lui, chiar dacă expertului nu i s-a permis accesul în clădire.

În fine, instanța de apel a reținut că, în speță, sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 9, art. 21 și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâta urmând să restituie reclamantului imobilul ce formează obiectul notificării (terenul și construcțiile) cu excepția apartamentului nr.2 situat la etajul 1 al imobilului, ce a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, și pentru care se va urma procedura specială prevăzută de art. 26 alin. (1) din Legea nr.10/2001, republicată, și de Titlul VII, capitolul 5 din Legea nr. 247/2005, ce se referă la cererile de restituire în echivalent.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta RA APPS, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.proc.civ.

În cadrul primelor două motive de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C.proc.civ., recurenta - pârâtă a susținut că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut și că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

În esență, s-a susținut că, deși instanța de apel a respins apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1009/2004 a Tribunalului București, sentință prin care s-a reținut inadmisibilitatea capetelor 2 și 3 ale cererii, totuși, ca urmare a admiterii apelului formulat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 245/2005 a Tribunalului București, instanța de apel s-a pronunță asupra restituirii în natură, obligând regia la restituire în natură și acordare de măsuri reparatorii prin echivalent,

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C.pr.civ., recurenta pârâtă a susținut că decizia atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001.

În acest sens, în esență, s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că reclamantul și-a dovedit calitatea de moștenitor de pe urma autoarei sale în condițiile în care nu există acte de stare civilă legalizate și nici certificate de moștenitor de pe urma părinților săi, și nu au fost prezentate nici originalele pentru conformitate.

De asemenea, s-a arătat că nu s-a stabilit că există identitate între autoarea reclamantului și C., titulara contractului de vânzare-cumpărare a imobilului.

S-a mai susținut, că, în speță, nu s-a dovedit că imobilul în discuție a fost preluat de la autoarea/autorii reclamantului, iar instanța de apel nu a verificat identitatea între imobilul solicitat și cel descris în actul de vânzare-cumpărare.

În fine, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta pârâtă a susținut că, în mod greșit, prin decizia atacată, a fost obligată la acordarea de măsuri reparatorii către reclamant pentru apartamentul nr. 2 al etajului 1 din același imobil, ce a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995.

Prin decizia nr. 595 din 21.09.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta RA APPS, pentru următoarele considerente;

S-a reținut, referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C.proc.civ., că nu pot fi primite.

Astfel, conform art. 304 pct. 6 C.pr.civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".

Acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilității procesuale, ceea ce înseamnă că instanța trebuie să statueze în cadrul procesual determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului trebuie să se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse judecății.

În speță, ca urmare a conexării dosarului nr. x1/2005 la dosarul nr. x2/2005, instanța de apel a fost învestită atât cu apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1009/2004, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, cât și cu apelul declarat de același reclamant împotriva sentinței civile nr. 245/2005 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă.

Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, prin decizia atacată, a statuat în cadrul procesual astfel determinat, pronunțându-se asupra ambelor apeluri, deci în limitele pretențiilor deduse judecății, așa încât nu se poate susține că a acordat mai mult decât s-a cerut sau că s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut.

Conform art. 304 pct. 7 C.proc.civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „

când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii

".

Textul de lege menționat vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești, iar nemotivarea constituie motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia judecătorului, dar și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

În speță, decizia atacată a respectat cerințele procedurale, ea cuprinzând motivele pentru care s~a respins apelul formulat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1009/2004, cât și motivele pentru care s-a admis apelul declarat de același reclamant împotriva celei de a doua sentințe - nr. 245/2005.

Motivarea respingerii primului apel declarat împotriva sentinței civile nr. 1009/2004 nu este contradictorie cu motivarea admiterii apelului declarat de același reclamant împotriva sentinței civile nr. 245/2005 și nici străină de natura pricinii, în condițiile în care obiectul acțiunii disjunse îl constituie contestația împotriva deciziei emise de pârâtă (unitatea deținătoare), în baza Legii nr. 10/2001.

Admițând contestația și anulând decizia emisă de pârâtă, instanța s-a pronunțat asupra notificării, în sensul că a acordat ea însăși măsurile reparatorii prevăzute de lege în virtutea jurisdicției generale a instanțelor judecătorești.

Cadrul procesual în limitele căruia instanța de apel s-a pronunțat în al doilea apel este cel just, iar motivele pe care instanța și-a fundamentat soluția nu sunt contradictorii și nici străine de natura cauzei.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., s-a reținut că nici acesta nu poate fi primit.

Din actul aflat la dosarul nr. x2/2005, intitulat „copie integrală a actului de stare civilă, rezultă că părinții reclamantului, F. și C., s-au căsătorit la data de 25.04.1941.

Conform contractului de vânzare-cumpărare din 15.03.1946, transcris sub nr. 12215 din 18.03.1946, C. a cumpărat imobilul situat în București, alcătuit din teren și construcție cu vecinătățile menționate în act.

Ulterior, la 16.02.1973, tatăl reclamantului, F., a fost autorizat prin decret al Primului Ministru al Republicii Franceze să-și schimbe numele din F. în H., același nume de familie  dobândindu-l atât reclamantul, cât și mama sa.

Rezultă, așadar, că C. este una și aceeași persoană cu J., așa încât s-a privit ca neîntemeiată susținerea recurentei pârâte în sensul că nu există identitate între titulara contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu și mama reclamantului.

Din actele existente la dosar rezultă că tatăl reclamantului, F., a decedat la 21.05.1973, iar mama sa, C., a decedat la data de 2.06.1997, reclamantul fiind unicul moștenitor al părinților săi, și, întrucât certificatul de moștenitor întocmit de autoritățile franceze are caracterul unui act autentic cu aceeași forță probantă în România, nu este necesară supralegalizarea acestuia, conform art. 9 și art.10 din Convenția dintre România și Franța din 5 noiembrie 1974, ratificată prin Decretul nr. 77/1975 al Consiliului de Stat, în vigoare.

Conform art. 3 (1) lit. a din Legea nr. 10/2001 „

sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora

".

În speță, în mod just, a reținut instanța de apel că autoarea reclamantului era proprietara imobilului la data preluării abuzive a acestuia, atâta vreme cât nu s-a dovedit că imobilul ar fi constituit obiectul unei înstrăinări ulterioare, iar, pe de altă parte, asemănarea fonetică creează prezumția unei erori materiale de transcriere a numelui.

S-a conchis, că, în raport de considerentele expuse, în mod just instanța de apel a reținut că reclamantul și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituire, ca descendent al mamei sale (decedată ulterior tatălui), în conformitate cu prevederile art. 4 (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Nici critica vizând lipsa de identitate dintre imobilul existent și cel prevăzut în actul de vânzare-cumpărare din 15.03.1946 nu a fost primită, cu motivarea că prin expertizele efectuate în cauză imobilul a fost identificat și descris, vecinătățile din contractul de vânzare-cumpărare din 15.03.1946 corespunzând cu vecinătățile identificate de expertul E.

În fine, referitor la ultima critică din cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., vizând greșita obligare a recurentei pârâte la restituirea prin echivalent a contravalorii apartamentului vândut, conform Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că nici aceasta nu poate fi primită, întrucât din dispozitivul deciziei nu rezultă o atare obligație, urmând ca pentru apartamentul nr. 2 de la etajul l al imobilului situat în București, să fie urmată procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, instanța de apel constatând doar că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest apartament.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare RA APPS, iar prin decizia nr. 6165 din 29.05.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis contestația în anulare; s-a anulat decizia atacată și s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului  în data de 23.10.2009, cu citarea părților, pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare formulată de recurenta-pârâtă RA APPS s-a întemeiat pe dispozițiile art.317 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ.

În motivarea contestației în anulare, contestatoarea a arătat că, prin adresa formulată de avocatul reclamantului, înregistrată la 20.02.2008, a luat cunoștință de faptul că decizia civilă pronunțată în apel a rămas irevocabilă prin soluționarea la data de 21.09.2007 a recursului declarat de aceasta, și că procedura de citare a contestatoarei - recurente RA APPS nu a fost legal îndeplinită pentru termenul din data de 21.09.2007, când s-a soluționat recursul, aceasta fiind citată la o altă adresă, iar pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare a fost aplicată ștampila altei persoane juridice, respectiv, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Înalta Curte a constatat contestația în anulare fondată, pentru cele ce succed;

Calea extraordinară de atac - contestația în anulare, poate fi exercitată de partea care a fost vătămată prin punerea sa în imposibilitatea de a cunoaște data judecății, de a-și susține cererea sau de a formula apărări, consecință a neregularității procedurale de citare a sa pentru ziua când s-a judecat pricina.

Dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. prevăd că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare „când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii".

Or, așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare a RA APPS, partea a fost citată pentru termenul din data de 21.09.2007 la adresa din București, str. X. nr. x0, și nu la sediul său, indicat și prin cererea de recurs, respectiv, în București, str. Y. nr. x1 – x2.

Pe această dovadă de citare a fost aplicată ștampila registraturii generale a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, persoană juridică distinctă de recurentă și care nu este parte în proces.

S-a concluzionat, că procedura de chemare a contestatoarei RA APPS pentru termenul când s-a judecat recursul nu a fost legal îndeplinită, citația nefiind emisă cu respectarea dispozițiilor art. 88 și urm. C.pr.civ., și că este fondată contestația în anulare formulată de RA APPS, motiv pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis-o, a anulat decizia contestată, și a fixat termen pentru judecarea recursului.

În rejudecarea recursului, K. și L. au formulat cerere de intervenție în interesul recurentei pârâte – RA APPS, iar M. și N. au formulat cerere de intervenție în interesul Primăriei Municipiului București, prin Primarul General.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 23.10.2009, instanța a admis în principiu cele două cereri de intervenție.

La termenul din 29.01.2010, instanța, în temeiul art. 244 alin.(1) pct. 1 C.proc.civ., a suspendat judecata recursului declarat de pârâta RA APPS până la soluționarea irevocabilă a dosarului având ca obiect acțiunea privind anularea actelor de stare civilă și a certificatului de moștenitor, înscrisuri ce au stat la baza dovedirii calității de persoană îndreptățită a reclamantului în procedura  specială a Legii nr.10/2001, referitor la imobilul solicitat, cu motivarea că dezlegarea acelei pricini poate avea înrâurire asupra soluționării prezentei cauze.

La termenul din 23.02.2017, instanța, constatând că litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/299/2008 al Judecătoriei sector 2 București a fost soluționat irevocabil, a admis cererile formulate de recurenta pârâtă și de intervenientul M., și a repus cauza pe rol.

La dosarul cauzei, atât în faza judecății contestației în anulare, anexat primei cereri de intervenție în interesul Primăriei Municipiului București formulată de K., L., M. și N., cât și în faza rejudecării recursului, anexat cererilor formulate de recurenta-pârâtă RA APPS, s-a depus Ordonanța din 12.12.2008 emisă de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 1 București, în dos. nr. x/P/2007, prin care s-a constatat că „actele de stare civilă și certificatul de moștenitor folosite de învinuită sunt false, întrucât nu corespund realității”, cu referire la actele de stare civilă și certificatul de moștenitor, care au stat la baza dovedirii calității de persoană îndreptățită a contestatorului în procedura Legii nr.10/2001, folosite de numita B., care a formulat în numele vărului său, A., cerere de restituire în natură a imobilului situat în București; că, ”urmărind filiera actelor de stare civilă, soția lui A.,  nu și-a schimbat numele purtat anterior căsătoriei”, și că ,”în aceste condiții, în care J. nu și-a schimbat numele niciodată, devine evident că ea nu este una și aceeași persoană cu C., fostă proprietară a imobilului în cauză”, iar din lucrările dosarului rezultă că părțile au cunoștință de acest înscris –cu referire la încheierea de dezbateri din 29.05.2009.

De asemenea, la dosarul cauzei, s-a depus sentința civilă nr. 15178 din 10.12.2009, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr. x/299/2008, definitivă  și irevocabilă, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, K., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București, M. și N. pentru anularea înscrisurilor false – acte de stare civilă și certificatul de moștenitor depuse de numita B., care a formulat în numele vărului său, A., reclamantul din prezenta cauză, notificarea prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, reținându-se, în esență, că „s-a precizat în cuprinsul ordonanței că nu există originalul acestor acte și nu s-a putut stabili cine le-a falsificat”, și că, ”cum instanței i s-a solicitat să anuleze înscrisurile întrucât nu corespund realității, pe calea dispozițiilor art. 245 lit. c) C.proc.civ., situația premisă pentru a putea proceda ca atare o constituie tocmai existența originalului acestora, anularea unor copii existente în dosarul de urmărire penală neavând nicio consecință juridică”.

Prin urmare, nu se poate susține că părțile din prezenta cauză, care au avut calitatea de părți și în respectivul dosar, nu au cunoștință de Ordonanța din 12.12.2008 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 1 București, înscris ce a constituit temei al acțiunii în anulare acte falsificate.

Examinând decizia în limita criticilor de nelegalitate formulate de pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 Cod procedură civilă, instanța constată următoarele:

Prealabil analizei recursului se impun a fi făcută următoarea precizare și anume: recursul pendinte are ca obiect numai partea din decizia pronunțată în apel ce privește soluția dată apelului declarat de apelantul contestator A. împotriva sentinței civile nr. 245 din 21.03.2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă.

Potrivit art. 304 pct. 6 C.proc.civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.

Această dispoziție legală are ca finalitate garantarea respectării principiului disponibilității, potrivit căruia instanța trebuia să statueze în cadrul procesual stabilit de reclamant, în speță, contestatorul A., aceasta neputând să modifice obiectul litigiului și nici părțile  în contradictoriu cu care reclamantul înțelege să se judece în raportul juridic dedus judecății.

În speță, urmare a conexării dosarului nr. x1/2005 la dosarul nr. x2/2005, instanța de apel a fost învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamant împotriva sentințelor nr. 1009/2004 și nr. 245/2005, pronunțate în primă instanță de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă.

Cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ. este funcțional numai în situația în care instanța de apel, urmare a admiterii apelului, se pronunță ea însăși asupra fondului cererii, putând să acorde, în acest caz, mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

Instanța de apel, admițând apelul formulat de reclamant, împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a schimbat în tot sentința apelată și s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor contestatorului A. formulate prin contestația împotriva deciziei nr.196/2004 emisă de pârâta RA APPS, respectiv, asupra cererii acestuia de restituire în natură a imobilului situat în București, și de a i se acorda măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru partea din imobil pentru care restituirea în natură nu este posibilă, cu valoare estimativă de 300.000 euro, situație în care se poate analiza legalitatea deciziei recurate în raport de prevederile art.304 pct. 6 C.pr.civ.

Prin urmare, constatând că instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, rezultă că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.6 C.proc.civ. este neîntemeiat, urmând a fi respins, în consecință.

Potrivit art. 304 pct.7 C.proc.civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Această dispoziție legală, prin toate cele trei ipoteze pe care le reglementează, vizează nemotivarea hotărârii ce face obiectul controlului judiciar.

În speță, s-a invocat faptul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia.

Aceasta critică este nefondată, deoarece decizia ce face obiectul prezentului recurs cuprinde motivele de fapt și de drept pe baza cărora s-a dat soluția pronunțată, iar acestea nu sunt contradictorii, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra acestei hotărâri.

Astfel, motivarea respingerii apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1009/2004, prin care s-au respins ca inadmisibile capetele de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului în litigiu și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură, nu este contradictorie motivării admiterii  apelului declarat de același contestator împotriva sentinței civile nr. 245/2005, în condițiile în care obiectul cererii soluționate de prima instanță prin această din urmă hotărâre l-a constituit contestația formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 196/2004 emisă de pârâtă, în temeiul art. 26 din Legea nr.10/2001, republicată, iar în exercitarea controlul jurisdicțional asupra acestei decizii emise în procedura administrativă prealabilă, instanța de apel s-a pronunțat ea însăși asupra măsurilor reparatorii la care a apreciat că este îndreptățit contestatorul, în baza Legii nr.10/20001.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., se constată următoarele:

Așa cum s-a arătat în precedent, obiectul prezentului recurs îl constituie numai partea din decizia recurată ce privește soluția dată apelului declarat de contestatorul A. împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă.

Față de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată formulată de contestatorul A., se constată că prin sentința civilă nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a civilă, s-a soluționat contestația formulată de acesta, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, împotriva deciziei nr. 196/2004 emisă de  pârâta RA APPS.

Legea nr. 10/2001, act normativ cu caracter special pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada de referință a acestui act normativ: 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prevede că asupra deciziilor emise în procedura administrativă reglementată de acest act normativ controlul jurisdicțional vizează calitatea de persoană îndreptățită în sensul legii a notificatorului,  dovada dreptului de proprietate și întinderea acestuia.

Prin decizia contestată, s-a respins notificarea formulată de contestatorul A., cu motivarea că acesta nu a depus în termenul prevăzut de lege acte cu care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, iar prima instanță, găsind că decizia contestată este legală, a respins contestația formulată de contestator, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Instanța de apel a admis apelul declarat de contestator împotriva sentinței  nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă; a schimbat sentința apelată în tot, în sensul că a admis contestația, a anulat decizia contestată, a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, cu excepția apartamentului nr. 2 situat la etajul 1 a imobilului, ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, către contestator, și a acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 2.

Pentru ca instanța de recurs să exercite controlul judiciar asupra legalității părții din decizia atacată ce face obiectul prezentului recurs, respectiv, soluția dată apelului declarat de apelantul contestator A. împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, trebuie ca situația de fapt să fie pe deplin stabilită, potrivit art. 314 C.proc.civ., care prevede că „Înalta Curte  de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite”.

Or, în speță, se constată că situația de fapt cu privire la calitatea contestatorului de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și la dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu nu a fost pe deplin stabilită pentru ca instanța de recurs să poată face, pe calea controlului judiciar, o corectă aplicare a legii, în sensul art. 314 C.pr.civ.

Astfel, litigiu pendinte a fost promovat pe calea procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001.

Prin criticile formulate, deși nu a arătat expres, recurenta pârâtă, implicit, a critica decizia civilă recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu aplicarea greșită a art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr.10/2001, care prevede că ”

sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legii, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, în echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora

” raportat la art. 4 alin. (2) din lege, potrivit căruia ”

de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali și testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite

” și a art. 23 din același act normativ, potrivit căruia „

actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării

”.

Rezultă, că recurenta pârâtă a susținut, în esență, că, în speță, contestatorul nu a făcut dovada cu copii legalizate sau cu înscrisuri originale a calității de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 și a dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu, cu referire la actele doveditoare depuse de contestator  în instanță.

Dovada calității contestatorului de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 și a calității de proprietar a autoarei acestuia asupra imobilului în litigiu, se face, în procedura administrativă, potrivit art. 23.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, care prevede că „

se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare  la proprietate și la calitatea  de moștenitor

”; și art. 23.3, care prevede că, „

în cazul în care actele doveditoare la proprietate și la calitatea de moștenitor sunt prezentate în fotocopii, se va solicita petenților și prezentarea originalelor sau duplicatelor, în vederea verificării și certificării acestora de către salariații entității învestite cu soluționarea notificării

”.

Potrivit art. 23.4 lit. e) din aceleași Norme metodologice „

sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art.3 alin.(1) lit. a) și ale art.23 din lege

……”.

În procedura jurisdicțională, în cadrul demersului judiciar făcut de contestator, instanța de apel, urmare a admiterii apelului declarat de către acesta împotriva sentinței civile nr.245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a soluționat cauza pe baza probelor administrate de contestator, recunoscându-i astfel acestuia accesul la justiție, potrivit art.21 din Constituție, și dreptul la un proces echitabil, potrivit art.6 din CEDO.

Contestatorul a depus, la dosarul cauzei, actele cu care a înțeles să facă dovada calității de persoană îndreptățită la restituire, potrivit Legii nr.10/2001, precum și a calității de proprietar a autoarei sale asupra imobilului în litigiu, în copii certificate, iar restul actelor s-au  depuse în copii, fără a fi legalizate sau certificate.

Întrucât, în speță, în faza jurisdicțională a soluționării notificării formulate de contestator, în dovedirea pretențiilor formulate, acesta a depus la dosar copii certificate ale înscrisurilor originale devin incidente prevederile art. 139 (1) C.proc.civ., potrivit cărora: „

Partea care a depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa la ședință originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ține seama de înscris

”.

În raport de aceste dispoziții legale, întrucât pârâtă a tăgăduit, prin întâmpinările formulate, înscrisurile în copii certificate depuse de contestator la dosar privind dovada calității sale de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, pentru imobilul în litigiu, cât și pe cele privind dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra aceluiași imobil, contestatorul era obligat să prezinte în instanță originalele acestor copii certificate ori să le depună la grefa instanțelor de fond și apel, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanța de apel, care a soluționat pozitiv contestația formulată de contestator, era obligată să solicite acestuia să prezinte originalele acestor înscrisuri.

Or, din actele dosarului, rezultă că nu s-au prezentat în instanță originalele copiilor certificate depuse la dosar și nici că instanța ar fi  solicitat prezentarea de către contestator a originalelor înscrisurilor depuse la dosar în formă certificată.

În aceste condiții, se constată că nelegal instanța de apel a soluționat cauza în baza înscrisurilor depuse la dosar de contestator în copii certificate, fără să solicite acestuia să prezinte originalele acestor înscrisuri, care, așa cum a susținut apărătorul ales al intimaților reclamanți, în calitate de moștenitori ai contestatorului A., cu ocazia dezbaterilor, s-ar afla în posesia acestora.

Prin urmare, se constată că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt cu privire la calitatea contestatorului A., de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatori prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru imobilul în litigiu, precum și cu privire la calitatea de proprietar a autoarei sale asupra acestui imobil, iar instanța de recurs, în raport de prevederile art. 314 C.pr.civ., se află în imposibilitatea exercitării controlului judiciar asupra legalității soluției date apelului formulat de contestator împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, prin decizia recurată, consecința fiind aceea a admiterii recursului declarat de pârâtă, a casării în parte a deciziei atacate, respectiv, numai a părții din decizie ce privește soluția dată apelului declarat de contestator împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, și a trimiterii cauzei spre rejudecarea acestui apel la aceeași instanță.

Instanța de trimitere, în virtutea rolului său activ, pentru a stabili pe deplin situația de fapt în sensul mai sus arătat, trebuie să dispună ca intimații reclamanți, în calitate de moștenitorii ai contestatorului, să prezinte, potrivit art.139 (1) C.proc.civ., originalele înscrisurilor depuse în copii certificate la dosar cu care contestatorul a înțeles să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru acordarea măsurilor reparatorii.

De asemenea, la stabilirea situației de fapt, instanța de trimitere va ține seama și de probele administrate în recurs, astfel cum au fost arătate mai sus, probe ce nu pot fi evaluate, sub aspectul temeiniciei deciziei atacate, față de prevederile art.304 C.proc.civ., în această cale de atac.

Pentru considerentele expuse, instanța, fără a mai analiza  celelalte critici formulate de pârâtă, care se circumscriu art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și care vor fi analizate cu ocazia rejudecării cauzei, în baza art. 312 (1) C.proc.civ., a admis recursul declarat de pârâta RA APPS, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de apelantul contestator A., în prezent decedat, procesul fiind continuat de moștenitorii acestuia - intimații reclamanți, împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, la aceeași instanță de apel. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate, respectiv, cele privind respingerea apelului declarat de contestator împotriva sentinței civile nr. 1009/2004, pronunțată de aceeași instanță, întrucât împotriva soluției date apelului declarat de contestator împotriva acestei sentințe, prin decizia recurată, nu s-au formulat critici prin prezentul recurs

Cu ocazia rejudecării, se va administra probatoriul necesar stabilirii situației de fapt, în sensul celor menționate, și se vor avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părți.

În ceea ce privește cererile de intervenție accesorie formulate de K. și L. în favoarea pârâtei RA APPS, și de M. și N. în favoarea pârâtei Primăria Municipiului București, instanța le constată nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 51 C.proc.civ. „

cererea de intervenție în interesul uneia din părți se poate face chiar înaintea instanței de recurs

”, iar potrivit art. 53 C.proc.civ., „

cel care intervine va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției, actele de procedură următoare se vor îndeplini și față de cel care intervine

”.

Potrivit art. 54 C.proc.civ. „

în intervenția făcută în interesul uneia din părți, cel care intervine poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părții în folosul căreia intervine

”.

Rezultă, că intervenția pentru apărarea drepturilor uneia dintre părți se poate face în orice stare a procesului și la orice instanță, având natura juridică a unei simple apărări, care nu este potrivnică interesului părții în folosul căreia se intervine.

Aceasta deoarece, prin intervenția accesorie, intervenientul nu invocă un drept propriu și nu urmărește pronunțarea unei hotărâri pentru el, ci tinde, prin apărările pe care le face, ca soluția în proces să se dea în favoarea părții pentru care a intervenit.

În speță, prin încheierea dată la termenul din 23.10.2009, instanța a încuviințat în principiu cererile de intervenție formulate în cauză, constatându-se că intervenienții au un interes actual și direct în sprijinul părților în favoarea cărora au intervenit.

Astfel, intervenienții K. și L., în calitate de chiriași, au vocație la dobândirea prin cumpărare a apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu, iar intervenienții M. și N. au interesul în sprijinul părții în favoarea căreia au intervenit decurgând din dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din imobilul în litigiu (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 15.11.1996) și asupra unei cote indivize din spațiile comune ale clădirii, drept care este disputat și de către reclamanții din prezentul proces.

Se constatat, că, deși în cererea de intervenție accesorie K. și L. au invocat, în susținerea interesului părții în favoare căreia au intervenit, aspecte referitoare la lipsa actelor originale ca, de altfel, și pârâta prin motivele de recurs, ulterior toate  apărările formulate de intervenienți au fost contrare interesului părții pentru care  au pretins că intervin, depășind astfel limitele apărărilor pe care le pot formula în cauză, ceea ce dovedește că scopul și interesul intervenirii lor în acest proces este altul decât acela de a susține apărările și poziția procesuală a recurentei-pârâte.

Faptul că de la data formulării cererii de intervenție situația locativă a intervenienților s-a schimbat nu permite acestora să facă apărări împotriva interesului părții în favoarea căreia au intervenit, în raport de prevederile art.54 C.proc.civ.

Prin urmare, cererea de intervenție accesorie formulată de K. și L. este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

Și cererea de intervenție accesorie formulată de M. și N. este nefondată, pentru cele ce succed:

Intervenienții M. și N. au dobândit dreptul de proprietate asupra  apartamentului nr. 2 din imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15.11.1996 încheiat cu Primăria Municipiului București, iar în prezentul litigiu nu s-a formulat un capăt de cerere distinct prin care să se solicite constatarea nulității acestui act juridic, ci, dimpotrivă, contestatorul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, respectiv, „pentru partea din imobil pentru care restituirea  în natură nu este posibilă”.

Totodată, în motivarea cererii de intervenție, s-a susținut că intervenienții M. și N. au interesul să intervină în favoarea Primăriei Municipiului București și pentru că au un drept asupra unei cote indivize din spațiile comune ale clădiri, drept care este disputat și de către reclamanții din prezentul proces, însă se constată că reglementarea regimului juridic al spațiilor comune și a căii de acces nu a făcut obiect de dispută în litigiul pendinte.

Pe de altă parte, se constată că deși, în apel, s-a reconfigurat strict formal cadrul procesual numai ca urmare a măsurii conexării dosarului nr. x1/2005 al Curții de Apel București, Secția a III-a civilă, ce are ca obiect apelul declarat de apelantul contestator împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în care părți sunt contestatorul, respectiv, intimații reclamanți în calitate de moștenitori ai acestuia și pârâta RA APPS, la dosarul nr. x2/2005 al Curții de Apel București, Secția a VII-a civilă, în care calitatea de parte o are și Primăria Municipiului București,  instanța de apel s-a pronunțat în limitele cadrului procesual stabilit în primă instanță, în cele două dosare conexate

Or, câtă vreme obiectul prezentului recurs îl constituie numai parte din decizia recurată, respectiv, cea care privește soluția dată apelului declarat de contestator împotriva sentinței civile nr. 245/2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, cu privire la raportul juridic în care Primăria Municipiului București nu are calitatea de parte, așa cum s-a stabilit irevocabil prin sentința civilă nr.1009/2004, pronunțată de aceeași instanță, aceasta nu poate formula apărări referitoare la modul de soluționare a acestui raport juridic, astfel că nici apărările formulate de intervenienții M. și N. în interesul Primăriei Municipiului București nu pot fi primite și analizate.