ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2002/2016

Decizia nr. 2002/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 20 decembrie 2012, reclamanții A., B., C., D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în cuantum de 1.849.671,29 euro, în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, constând în valoarea reală a terenului expropriat în baza H.G.R. nr. 381/2009 completată prin H.G.R.

nr. 953 din 28 septembrie 2011 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică Construcția autostrăzii București - Brașov, Tronsonul București - Ploiești, precum și prejudiciul cauzat prin expropriere constând în devalorizarea terenului rămas, după cum urmează: - suma de 297.812,74 euro reprezentând valoarea reală a terenul expropriat; suma de 1.551.858,55 euro (2.915 mp x 532,37 euro/mp) pentru devalorizarea terenului rămas în proprietatea reclamanților. Prin Sentința civilă nr. 3746 din 19 decembrie 2014 a Tribunalului Ilfov, a fost admisă în parte acțiunea astfel formulată de reclamanți.

A fost majorat cuantumul despăgubirilor stabilite prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 55 din 08 octombrie 2012 emisă de pârât de la suma de 28.272,89 lei la suma totală de 190.574,8 euro, reprezentând: 70.460 euro (în echivalent 312.103 lei), valoare teren expropriat și 120.114,8 euro (în echivalent 532.048,51 lei), contravaloare prejudiciu, conform raportului de expertiză întocmit de experții E. și F., și a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 7.724 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență ca: Reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 6.366,04 mp. situat în com.

Voluntari, jud. Ilfov, tarla 25/2, parcela 447/25, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1399 din 09 decembrie 2004 de notar public G. Ulterior, imobilul menționat a fost dezmembrat, operațiune în urma căreia au rezultat 3 loturi, suprafața terenului în litigiu aparținând lotului cadastral cu nr. 3909/2/1. În ceea ce privește susținerile reclamanților vizând intervenirea unei exproprieri de fapt ca urmare a notării de către pârâtă în cartea funciară a imobilului a intenției de expropriere anterior emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, s-a reținut că, potrivit extrasului de carte funciară depus la dosar, pârâtul a procedat la notarea intenției de expropriere a unui imobil în suprafață de 365 mp.

la data de 16 octombrie 2008 în CF nr. 3955, vizând imobilul în suprafață totală de 6.366,04 mp., teren din care s-a expropriat inițial o suprafață de 2.161 mp. În urma dezmembrării au rezultat trei loturi, înscrise în CF nr. 21099 (terenul de 848 mp.), nr. 20829 (terenul de 2.161 mp.) și nr. 21100 (terenul de 3955 mp.) Astfel, notarea intenției de expropriere s-a realizat asupra unei suprafețe de doar 365 mp. din totalul de 6.366,04 mp. A mai reținut tribunalul că notarea reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, ingerință, însă, prevăzută de lege și care a corespuns unui interes general, respectiv trasarea culoarului tronsonului București - Ploiești din autostrada București - Brașov.

Prin urmare, având în vedere că reclamanții nu au administrat dovezi pertinente și concludente din care să rezulte fără putință de tăgadă că terenul în litigiu ar fi ieșit din patrimoniul acestora încă din anul 2008, deși sarcina probei le revenea, în condițiile art. 1169 C. civ. de la 1864, s-a reținut că nu a avut loc o expropriere în fapt, astfel încât cererea de acordare a despăgubirilor la nivelul anului 2008 nu are niciun fundament. În stabilirea valorii reale a imobilului teren în litigiu, tribunalul a reținut că experții ce au alcătuit Comisia s-au raportat la tranzacții comparabile, estimând o valoare de 130 euro/mp. Prin urmare, tribunalul a stabilit cuantumul prejudiciului cauzat reclamanților la suma de 120.114,8 euro (în echivalent 532.048,51 lei), determinată astfel: 1.640 mp.

x 52 euro/mp. x 4,4295 lei/euro plus 1.276 mp. x 27,30 euro/mp. x 4,4295 lei/euro, potrivit raportului de expertiză întocmit de experții E. și F. Procedând la compararea ofertei pârâtului cu pretențiile formulate de reclamanți, tribunalul a reținut că, prin lucrarea efectuată în cauză, experții au selecționat în mod corect proprietățile imobiliare comparabile, s-au raportat la elemente tehnice de comparație corecte și au aplicat factori de corecție pertinenți, astfel încât valorile luate în considerare sunt apreciate de instanță ca fiind apropiate cu cele ale imobilului în litigiu. Pe cale de consecință, reținând că valoarea imobilului teren în litigiu este justificată din punct de vedere tehnic, prin comparație cu expertiza care a stat la baza emiterii hotărârii contestate, în temeiul dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010 și art. 27 din Legea nr. 33/1994, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 562 alin. (3) C. civ.

și art. 26 din Legea nr. 33/1994, a admis în parte cererea formulată de reclamanți și a dispus majorarea cuantumului despăgubirilor stabilite prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 55 din 08 octombrie 2012 emisă de pârât de la suma de 28.272,89 lei la suma totală de 190.574,8 euro, reprezentând: 70.460 euro (în echivalent 312.103 lei), valoare teren expropriat și 120.114,8 euro (în echivalent 532.048,51 lei), contravaloare prejudiciu, conform raportului de expertiză întocmit de experții E. și F. Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata către reclamanți a sumei de 7.724 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea onorariilor de expertiză și de avocat.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamanții și pârâtul. Analizând apelurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 295 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele: În analiza apelului declarat de apelanta pârâtă CNADR, Curtea a avut în vedere aspectele legate de posibilitatea reevaluării despăgubirilor în cadrul procedurii judiciare pendinte, și cele privind apartenența imobilului expropriat la categoria de folosință intravilan arabil, sau intravilan curți construcții. O primă susținere a apelantei pârâte a fost aceea că acțiunea formulată de reclamanți este neîntemeiată pentru că despăgubirea acordată de expropriator este justă și a fost stabilită în conformitate cu prevederile Legii nr. 255/2010 și ale H.G.

nr. 53/2011 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010. Curtea a constatat că argumentul apelantei pârâte în sensul că terenul expropriat făcea parte din categoria de folosință "intravilan agricol" pentru că nu fusese notată în cartea funciară, înaintea datei exproprierii, trecerea imobilului în categoria "intravilan curți construcții" nu a fost acceptată ca fondat în condițiile în care trecerea terenurilor dintr-o categorie de folosință în alta nu este condiționată de îndeplinirea vreunei formalități de publicitate imobiliară (cum este formalitatea notării în cartea funciară). Conform reglementărilor normative, scoaterea din circuitul agricol a terenurilor cu suprafețe mai mici de 1 ha (cum a fost cazul terenului din care face parte suprafața în litigiu) se realizează prin aprobarea emisă de direcțiile județene pentru agricultură și industrie alimentară împreună cu oficiile județene de cadastru, geodezie și cartografie.

Atâta vreme cât reglementarea în vigoare la data la care a fost aprobată scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenului în litigiu nu instituia vreo condiționare a efectelor actului administrativ prin care se aproba o astfel de măsură, de notarea actului în cartea funciară, se reține că reclamanții apelanți au dobândit dreptul de a de a pretinde orice beneficii conferite de categoria de folosință dobândită de bunurilor odată cu obținerea aprobării prevăzute de art. 1 alin. (2) din Regulamentul menționat.

În ce privește argumentele critice prin care apelanta pârâtă evocă necesitatea evaluării imobilului expropriat în raport de tranzacții efective care să fi avut loc în perioada în care avut loc exproprierea - corespunzător jurisprudenței instanței supreme și Deciziei pronunțate de Curtea Constituțională la data de 26 mai 2015 - Curtea a reținut că în etapa apelului a fost realizată o nouă expertiză care corespunde acestor criterii, și a acordat eficiență concluziilor acesteia, astfel încât criticile formulate în aceste coordonate au primit eficiență prin efectul valorificării noii expertize. Sub acest aspect, Curtea a reținut că terenul în litigiu, deși face parte din categoria de folosință curți construcții, este amplasat într-o zonă nesistematizată din punct de vedere urbanistic, nefiindu-i alocată o adresă poștală, și nefiind racordat la utilități.

Corespunzător acestei situații pe care o are terenul în concret, Curtea a avut în vedere comparabila cu caracteristicile cele mai apropiate, și anume comparabila reprezentată de contractul de vânzare cumpărare nr. 29 din 17 ianuarie 2012. Referitor la obligația stabilită în sarcina pârâtei apelante de a plăti reclamanților apelanți o sumă destinată acoperirii prejudiciului cauzat de constituirea zonei de protecție a autostrăzii, Curtea a apreciat că dispoziția în acest sens a primei instanțe constituie expresia unei corecte interpretări și aplicări a prevederilor art. 22 din Legea 255/2010 raportat la art. 26 alin. (3) din Legea 33/1994, reglementări potrivit cărora justa despăgubire ce trebuie achitată cu ocazia exproprierii trebuie să țină seama atât de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, "precum și de daunele aduse proprietarului". Nu a reținut că prejudiciul cauzat de constituirea zonei de protecție este unul incert - astfel cum fără temei susține apelanta pârâtă, pentru că respectiva zonă de protecție s-a constituit prin efectul legii, odată cu aprobarea lucrărilor de construire a autostrăzii, în conformitate cu prevederile art. 14 și 17 din O.G.

nr. 43/1997. În ce privește suprafața de teren ce are destinația de zonă de protecție, Curtea a constatat că aceasta este stabilită prin anexa 1 la O.G. nr. 43/1997 în sensul că reprezintă distanța de la marginea exterioară a zonei de siguranță până la marginea zonei drumului, iar această distanță - necontestată prin apelurile formulate - a fost determinată prin expertiza topo efectuată în cauză de expert K. ca având dimensiunea de 1640 m.p. Cum numai suprafața astfel determinată reprezintă zona de protecția a autostrăzii - făcând parte în acest mod din "zona drumului", conform Anexei 1 lit. e) din O.G. nr. 43/1997 -, s-a constatat că prima instanță a stabilit în mod eronat obligația pârâtei de a plăti despăgubiri pentru devalorizarea și a diferenței de 1276 m.p.

Aceasta din urmă este amplasată în afara zonei de protecție, și în privința ei nu s-a făcut dovada vreunei limitări, sau devalorizări care să genereze un prejudiciu necesar a fi reparat de expropriator. În ce privește apelul declarat de reclamanți, Curtea a reținut următoarele: În condițiile în care actul/hotărârea de expropriere a terenului în litigiu (cu suprafața de 542 m.p.) a fost emisă în luna noiembrie 2011, s-a considerat că despăgubirile ce se cuvin reclamanților pentru acest teren trebuie calculate corespunzător momentului menționat, în conformitate cu prevederile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Împrejurarea că, la un moment anterior, a avut loc o altă expropriere al cărei obiect l-a constituit un teren învecinat celui în litigiu, și că terenul anterior expropriat făcea parte din același corp de proprietate cu suprafața expropriată în prezent nu este de natură a antrena obligația expropriatorului de a plăti o valoare identică pentru fiecare metru pătrat din terenurile expropriate în cele două ocazii, în condițiile în care legea impune reperul ce trebuie utilizat la determinarea cuantumului despăgubirilor, și anume: valoarea de circulație reală de la momentul la care are loc fiecare expropriere. La data la care a intervenit exproprierea care formează obiect al contestației (sub aspectul cuantumului despăgubirilor) în litigiul pendinte, situația juridică a terenului în suprafață de 542 m.p.

era aceea de a fi parte din parcela cu suprafața de 3457 m.p. situată în imediata vecinătate a autostrăzii, iar nu de parte componentă a unui corp de proprietate cu suprafața de 6366 m.p. Dreptul la despăgubiri al reclamanților apelanți a fost, astfel, în mod corect evaluat în considerarea situației juridice a proprietății de la momentul exproprierii, și nu în considerarea unei situații juridice îndepărtate. În ce privește prejudiciul pretins de reclamanți în considerarea faptului că terenul rămas neexpropriat a rămas fără cale de acces, Curtea a constatat că acesta nu este unul cauzat de exproprierea celor 542 m.p. intervenită în luna noiembrie 2011, ci întreaga parcelă de 3457 m.p. - din care au făcut parte acești 542 m.p.

- era înfundată înainte de a interveni această expropriere. Or, în condițiile în care situația de fapt - de teren înfundat - a terenului rămas în proprietatea reclamanților apelanți nu a fost determinată de exproprierea supusă analizei în litigiul pendinte, s-a reținut că nu există temei pentru a se impune repararea unui prejudiciu cu aceste coordonate. Susținerea apelanților reclamanți în sensul că a avut loc o expropriere de fapt a terenului în litigiu, care ar fi intervenit încă din anul 2008, nu a fost privită ca fondată. Curtea a notat că înșiși reclamanții apelanți au confirmat faptul că efectul notării respective a avut valențele unei limitări aduse dreptului de proprietate, iar o atare limitare reliefează împrejurarea că unele dintre atributele proprietății au fost păstrate de ei.

În privința prejudiciului cauzat de restricțiile pe care trebuie să le suporte terenul - cu suprafața de 2916 m.p. - ce a rămas neexpropriat din parcela ce a avut în compunerea și suprafața expropriată de 542 m.p., Curtea a constatat că s-a reținut - chiar prin sentința apelată - că numai o parte a acestui teren rămas este afectat de restricțiile prevăzute de O.U.G. nr. 43/1997, și anume suprafața de 1640 m.p.

Având în vedere că prin apelurile exercitate nu s-au formulat critici susceptibile a determina realizarea controlului judiciar în privința dimensiunii suprafeței pentru care există restricții legale de exploatare în considerarea afectațiunii ei de zonă de protecție a autostrăzii, dar și față de faptul că principiul general de drept tempus regit actum impune ca analiza legalității despăgubirii acordate reclamanților de către pârât să fie analizată în raport de cadrul legal existent la data emiterii hotărârii de despăgubire, și ținând seama de concluzia unanimă a experților evaluatori desemnați în cauză, în sensul că procentul de diminuare a valorii terenului cu această afectațiune este de 40%, Curtea a făcut aplicarea acestui procent de diminuare la prețul unitar reținut corespunzător comparabilei ce a fost reținută de Curte ca relevantă - conform analizei expuse în contextul apelului declarat de pârâtul apelant-, și corespunzător zonei de protecție cu suprafața de 1640 m.p.

În considerarea acestor repere de calcul, s-a constatat că valoarea despăgubirii cuvenite reclamanților pentru daunele produse (prin exproprierea celor 542 m.p) terenului ce le-a rămas în proprietate este de 64.117,44 euro. Față de considerentele expuse, și de dispozițiile legale menționate, Curtea a constatat caracterul nefondat al criticilor aduse de apelanții reclamanți sentinței atacate, și, prin aceasta, caracterul nefondat al apelului susținut prin aceste critici. S-a constatat caracterul fondat al apelului declarat de pârâtul apelant, în raport de considerentele și concluziile expuse în precedent relativ la determinarea valorii cuantumului despăgubirilor în coordonatele impuse de prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 25-27 din Legea nr. 33/1994, și de dezlegările obligatorii ce rezidă din Decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale.

Pe cale de consecință, s-a dispus respingerea apelului declarat de reclamanți, ca nefondat, și admiterea apelului declarat de pârâtă, cu schimbarea sentinței apelate în sensul că despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 55/2012 emisă de pârâtă au fost majorate la suma de 117.092,52 Euro (echivalentul a 510.289,2 lei), sumă de se compune din: 52.975,08 euro valoare a terenului expropriat, și 64.117,44 euro contravaloarea diminuării terenului situat în zona de protecție a autostrăzii. Relativ la cererea comisiei de experți, de majorare a onorariului de expertiză stabilit de instanță cu titlu provizoriu, Curtea a apreciat că aceasta este întemeiată, expertiza efectuată fiind o probă utilă și concludentă soluționării cauzei, iar complexitatea ei este de natură a justifica majorarea cu suma de 900 lei a onorariului provizoriu inițial stabilit de instanță, astfel cum au solicitat membrii comisiei de expertiză.

Pe cale de consecință, Curtea a încuviințat cererea, și a dispus majorarea onorariului de expertiză cu suma de 900 lei. Au fost obligați apelanții reclamanți să consemneze această sumă în contul BLET, în termen de 10 zile de la comunicarea prezentei hotărâri. Împotriva Deciziei nr. 429 A din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții A., C., B. și D. și pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România. O primă critică formulată de recurenții reclamanți vizează stabilirea prețului pentru terenul în litigiu la valoarea din anul 2008, arătându-se că, în privința valorii reale a terenului în suprafață de 542 mp, valoarea trebuie să fie cea acordată de CNANDR în anul 2008, respectiv 550,81 euro/mp, adică 298.543 euro (542 mp x 550,81 euro/mp).

Se susține că se impune a se analiza cu exactitate momentul la care suprafața de teren a fost preluat în fapt de către pârâta CNADNR, încălcarea dreptului de proprietate realizându-se în anul 2008.Pârâta a expropriat suprafața de 2161 mp, în anul 2008, conform hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 4 din 17 iunie 2008, achitând despăgubirile pentru această suprafață de teren, deși la acel moment cunoștea faptul că, culoarul autostrăzii trebuia lărgit cu suprafața de 542 mp, a cărei contravaloare a înțeles să nu o achite în anul 2008, probabil din lipsa fondurilor. Se consideră că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 542 mp este afectat, din anul 2008, în esența sa, sub toate elementele sale: dreptul de dispoziție, dreptul de folosință și dreptul de a-i culege fructele (dreptul de a fi exploatat).

Pentru suprafața ce face obiectul cauzei de față, respectiv cea de 542 mp, exproprierea s-a inițiat o dată cu lotul în suprafață de 2161 mp, pentru care a fost plătită despăgubirea. Deoarece procedura de expropriere prevăzută de Legea nr. 33/1994 și ulterior de Legea nr. 255/2010 este de foarte multe ori extrem de îndelungată și, mai ales, costisitoare pentru bugetele încărcate ale autorităților publice, statele au recurs la o serie de mecanisme, mai mult sau mai puțin evidente, prin care obțin același rezultat al utilizării proprietății private în scopuri publice fără a acorda proprietarilor despăgubirile datorate, uneori chiar impunându-le cedarea terenurilor. Se arată că atitudinea autorităților încalcă cele două laturi ale obligațiilor impuse de articolul 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: obligațiile pozitive și obligațiile negative.

Statul trebuie să ia măsurile necesare protejării proprietății private, dar să se și abțină de la acte care aduc atingere acesteia.

Atingerea adusă proprietății poate rezulta atât printr-o acțiune a autorităților publice, cât și printr-o inacțiune, prin neglijența în adoptarea unor măsuri care să conducă la prezervarea posibilității proprietarilor de a-și exercita atributele, fie prin intenție (în speță autoritatea a înțeles să exproprieze în anul 2008 o suprafață mai mică decât necesarul culoarului autostrăzii, știind că proprietarul nu va putea dispune asupra dreptului de proprietate al marginilor autostrăzii, fiind constrâns să suporte sarcina exproprierii încă din anul 2008). O altă critică vizează acordarea prețului per metru pătrat al terenului (valoare de piață) la momentul exproprierii, se susține că în mod corect Curtea de Apel București a statuat faptul că terenul aparținând reclamanților face parte din categoria curți construcții și s-a raportat pentru stabilirea prețului (valoarea de piață) la punctul de vedere al expertului H. Critica pe care recurenții reclamanți o aduc deciziei civile este însă, aceea a modalității de stabilire a valorii metrului pătrat de teren.

Astfel, deși expertul H. indică o valoare de 150,37 euro/mp prin aplicarea unor corecții mai multor comparabile selectate, instanța de apel a extras din totalul comparabilelor o comparabilă pe care o consideră ca fiind cea mai relevantă pentru stabilirea valorii reale a terenului, considerând că tranzacția ce face obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 29 din 17 ianuarie 2012 este singura care poate furniza prețul real al terenului (adică 97,74 euro/mp). Se apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să omologheze în întregul său raportul de expertiză al expertului H. și să acorde suma de 150,37 euro/mp, având în vedere faptul ca acesta a făcut o analiză elaborată a tuturor comparabilelor reținute de acesta ca fiind relevante.

Se consideră că punctul de vedere al expertului H. trebuia omologat de instanța de judecată având în vedere faptul că acesta s-a raportat la contracte de vânzare cumpărare ce conțin terenuri intravilan curți construcții (deci similare), contemporane cu momentul exproprierii și din aceeași unitate administrativ-teritorială. Așadar, se consideră că cele 3 comparabile (7,11 și 12) menționate în anexa 2 la raportul de expertiză nu respectă cerințele legale pentru a putea sta la baza evaluării. Toate comparabilele avute în vedere de către experții I. și J. privesc terenuri intravilane arabile, sau alte categorii de folosință (vii, livezi, pășuni, fânețe, păduri și alte terenuri cu vegetație forestieră, terenuri neproductive și degradate, etc.).

În această situație, se consideră că terenurile avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză nu sunt similare (din perspectiva naturii acestora) cu cel ce face obiectul exproprierii. Dintre contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar, cel încheiat în data de 10 august 2011 (nr. 3072) s-a calificat pentru furnizarea valorii reale a terenului. Prin urmare, se apreciază că această dată este una foarte apropiată de data transferului de proprietate, 28 noiembrie 2011, astfel că nu mai era necesară aplicarea vreunei corecții. În privința prejudiciului cauzat restului de proprietate rămasă neexpropriată (2916 mp - nr. cadastral 3909/2/1/1), Curtea de Apel București, în mod corect a stabilit, însușindu-și punctul de vedere al experților că prejudiciul pentru restul de teren rămas în proprietatea reclamanților și care reprezintă zona de protecție a autostrăzii constă în diminuarea cu 40 % a valorii acestuia.

Critica adusă deciziei instanței de apel (sub aspectul stabilirii prejudiciului) are în vedere două aspecte și anume, suma la care s-a raportat instanța pentru calculul prejudiciului și suprafața de teren reținută de instanța de apel ca zonă de protecție. În opinia reclamanților, aceasta trebuie calculată conform formulei stabilite de către experții evaluatori coroborat cu raportul expertului topo, însă prin raportare la prețul de 150,37 e/mp - varianta H. (în situația în care instanța nu va acorda prețul de 550,81 e/mp)., suprafața reprezentând zona de protecție ce rămâne în proprietatea acestora fiind însă de 2916 mp (adică întreaga suprafața de teren cu nr. cadastral 3909/2/1/1) și nu suprafața de 1640 mp.

Având în vedere că restul de teren rămas în proprietatea reclamanților (2916 mp) avea la momentul anului 2011, dar și în prezent categoria de folosința intravilan curți construcții (deci construibil), prin restricțiile prevăzute de O.G. nr. 43/1997 este evident ca acesta suferă o scădere a valorii sale economice, cuantificată de experți (în unanimitate) prin aplicarea unei bonități negative de 40% din valoarea reală a terenului.

Cu privire la aplicarea Legii nr. 198/2015, se consideră că aceasta nu vine în coliziune cu noțiunea de "momentul transferului de proprietate", care în speță este noiembrie 2011, având în vedere că aplicarea acestei legi se face pentru identificarea suprafeței de teren ce constituie zona de protecție a autostrăzii, evaluarea prejudiciului urmând a se face prin raportare la valoarea de la momentul transferului de proprietate (noiembrie 2011). Cu toate acestea, chiar și în lipsa unei completări a raportului de expertiza topo, instanța poate determina suprafața afectată de zona de protecție, astfel cum a fost reglementată de Legea nr. 198/2015, din conținutul raportului de expertiză topo-expert K. în forma întocmită la fondul cauzei.

Se concluzionează că întreaga suprafață de 2916 mp este afectată de zona de protecție reglementată de O.G. nr. 43/1997, așa cum a fost modificată de Legea nr. 198/2015, motiv pentru care instanța de apel ar fi trebuit să acorde despăgubiri pentru întreaga suprafață de teren de 2916 mp. Prin recursul declarat de Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva Deciziei civile nr. 429A din 13 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, se invocă următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate întemeiate pe prevederile art. 7,8 și 9 C. proc. civ.

Se arată că prin decizia recurată, instanța de apel a înlăturat concluziile experților, selectând un singur contract de vânzare-cumpărare, respectiv contractul nr. 29 din 17 ianuarie 2012. Pe de altă parte, se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile legii, respectiv dispozițiile imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât la stabilirea despăgubirilor nu a avut în vedere imobile de același fel cu cel expropriat. Din economia dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 rezultă că imobilele folosite ca suport de comparație trebuie să fie de același fel cu cel expropriat, respectiv să fie imobile situate în intravilanul loc. Voluntari, care nu prezintă acces la utilități și deschidere la un drum public; de asemenea, pentru a stabili o valoare justă a despăgubirilor, legea impune condiția de a fi luat în calcul prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobilele.

Criteriul pe care instanța de apel l-a avut în vedere pentru determinarea prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 29 din 17 ianuarie 2012 nu este în măsură să satisfacă o cerință imperativă și esențială a legii aceea de a calcula despăgubirea prin raportare la "imobile de același fel" deoarece, la data exproprierii imobilul în litigiu avea caracteristicile unul lot înfundat, situat în câmp, în tarlaua 25/2, fără acces la stradă, fără acces la utilități, într-o zonă nedezvoltată urbanistic.

Un alt motiv pentru care terenul tranzacționat prin contractul nr. 29 din 17 ianuarie 2012 nu satisface imperativul legii de a fi un "imobil de același fel" cu cel supus exproprierii este acela că, în conformitate cu Anexa la Hotărârea nr. 953 de din 28 septembrie 2011 pentru completarea Hotărârii Guvernului nr. 381/2009 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcția autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești", la poziția 668, terenul supus exproprierii apare ca având categoria de folosință arabil.

Prin prisma aspectelor mai sus prezentate, hotărârea instanței de apel este nelegală, în condițiile în care există la dosar o opinie majoritară (în două variante, 22 euro/mp, respectiv 33 euro/mp) în care experții au analizat terenuri aflate în aceeași tarla, situate tot în câmp în zonă nedezvoltată urbanistic și care, s-a subliniat, au fost scoase din circuitul agricol, fiind imobile similare cu cel expropriat (corespunzător exigențelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994). Se mai susține că instanța de apel a stabilit despăgubirile prin raportare la un singur teren de același fel cu cel expropriat neluând astfel în considerare unul dintre criteriile menționate de legiuitor pentru stabilirea despăgubirilor.

Ca atare, desprinderea unei concluzii cu privire la prețul obișnuit pentru imobile de același fel nu poate fi făcută prin analizarea unui singur contract de vânzare. O a doua critică vizează faptul că, pornind de la dispozițiile art. 26 alin. (2) teza finală, care stabilesc că instanța trebuie să țină seama și de daunele aduse proprietarului expropriat, în măsura în care acestea sunt dovedite, se apreciază că hotărârile celor două instanțe sunt nelegale întrucât reclamanții-proprietari nu au dovedit existența unui prejudiciu referitor la restul de teren rămas în proprietatea acestora ca urmare a exproprierii.

Se consideră că stabilirea prejudiciului pentru terenul situat în zona de protecție este nejustificată, întrucât reclamanții nu au prezentat niciun proiect de construire a vreunei unei case de locuit a unui ansamblu rezidențial, eventual însoțit de avize și autorizații, din care să rezulte că aveau intenția să edifice construcții în acea zona anterior exproprierii sau ulterior. Cu toate acestea, instanța de apel stabilit suma de 64.117,44 euro în sarcina Statului Român, cu titlu de prejudiciu. Trecând peste argumentele de mai sus, valoarea stabilită de instanța de apel ca prejudiciu pentru terenul situat în zona de protecție este viciată, ca urmare a faptului că a fost calculată prin raportare la valoarea stabilită pentru terenul expropriat, la rândul ei viciată prin nerespectarea imperativelor legii.

Prin urmare, instanța de apel a acordat un prejudiciu incert sub aspectul existenței sale și nu a observat faptul că, în prezenta cauză, nu sunt întrunite condițiile pentru declanșarea mecanismului de antrenare a obligației de despăgubire, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 1.357 noul C. civ., iar intimații-reclamanți nu au dovedit existența prejudiciului astfel cum reclamă dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. De asemenea, se mai arată că instanța a interpretat vădit eronat contractul nr. 29 din 17 ianuarie 2012 deoarece terenul din contractul nr. 29 din 17 ianuarie 2012 se află pe strada ... nr. 12, într-un cartier rezidențial aflat la nord de aeroportul Băneasa. Prin urmare, nu este un teren similar cu cel expropriat, acesta din urmă aflându-se în câmp, fără acces la stradă sau la utilități, într-o zonă nedezvoltată urbanistic.

Sub acest aspect, hotărârea instanței ar fi contradictorie, din moment ce aceasta a înlăturat alte contracte tocmai cu motivația că au ca obiect terenuri în zone sistematizate urbanistic, cu acces la stradă și având inclusiv număr factorial. Se mai arată că este incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

deoarece ar fi fost interpretat greșit actul juridic dedus judecății, și anume contractul nr. 29 din 17 ianuarie 2012. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Recursul declarat de reclamanți vizează, în esență, interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente privind momentul evaluării, susținându-se, pe de o parte, că nu s-a avut în vedere faptul că valoarea reală a suprafeței de teren trebuie să fie cea de la momentul exproprierii (anul 2008), iar pe de altă parte, că instanța de apel a omologat în mod greșit raportul de expertiză tehnică întocmit în opinie majoritară.

Criticile formulate de recurenții reclamanți în privința momentului evaluării terenului expropriat nu sunt fondate. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca instanța să fi interpretat sau aplicat greșit dispozițiile legale incidente, și anume art. 22 din Legea nr. 255/2010, care prevăd că "expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate.

Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii." Valoarea de piață a terenului expropriat trebuie stabilită în raport de circumstanțele pieței imobiliare și de elementele ce impun conduita în cazul unui transfer al dreptului de proprietate, respectiv afectațiunea bunului imobil, amplasamentul acestuia, utilitățile și sarcinile care îl grevează, etc., toate apreciate doar în raport cu momentul transferului dreptului de proprietate, în acord și cu dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 380/2015, iar nu de unul anterior sau ulterior, favorabil vânzării ori cumpărării în funcție de evoluția prețului pe piața liberă, de utilitatea dată prin schimbarea regimului juridic ori de prezumtivele beneficii viitoare aduse prin exploatare.

Așadar, stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naște între expropriat și expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior, stabilit aleatoriu. În consecință, în această privință legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, moment apreciat în mod corect de instanță.

În lipsa oricărei dispoziții legale care să confere efect translativ de proprietate operațiunii de notare în cartea funciară a intenției de expropriere, nu se poate constata că notarea realizată de către pârâta ar constitui prin ea însăși dovada unei exproprieri intervenite în anul 2008. Pe de altă parte, Curtea în mod corect a reținut că nu se poate constata existența unei exproprieri în anul 2008 pentru că nu s-au administrat probe concludente care să ateste că reclamanții ar fi fost lipsiți de dreptul de proprietate, și nici că pârâta ar fi inițiat efectuarea vreunei lucrări pe acest teren care să fi fost de natură a-i pune pe reclamanți în imposibilitatea de a-și exercita atributele proprietății.

De asemenea, în absența ocupării efective a terenului și a demarării procedurii prevăzute de lege de către expropriator ce ar fi împiedicat pe proprietari să mai exercite atributele dreptului de proprietate, nu se poate vorbi de o expropriere de fapt care să echivaleze cu o încălcare a dreptului de proprietate al proprietarilor asupra terenului. În interpretarea dispozițiilor art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 255/2010, corect s-a constatat că hotărârea de expropriere a terenului în litigiu cu suprafața de 542 mp a fost emisă în anul 2011, astfel că despăgubirile ce se cuvin reclamanților pentru acest teren trebuie calculate raportat la acest moment al exproprierii (noiembrie 2011), și nu raportat la anul 2008, așa cum susțin reclamanții.

Critica formulată de recurenții reclamanți privind încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu subzistă. Sub acest aspect, Curtea Constituțională a apreciat că prevederile legale mai sus menționate reprezintă o garanție pentru proprietarul expropriat de a nu fi supus unei măsuri abuzive din partea autorităților statului, astfel încât despăgubirea acordată pentru exproprierea imobilului trebuie să reflecte valoarea de piață a acestuia la o dată contemporană realizării efective a exproprierii, tocmai pentru a asigura o reparație completă și integrală pentru cel expropriat.

De altfel, Curtea a reținut că potrivit prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Necesitatea despăgubirii proprietarului pentru privarea de proprietate nu este însă prevăzută de reglementarea mai sus menționată, dar a fost impusă de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" - Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunțată în Cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei - deoarece, în absența indemnizării, protecția asigurată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție ar fi iluzorie și ineficace.

Indemnizarea trebuie să fie rezonabilă, dar Convenția "nu garantează, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite", deoarece "obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiție socială, pot milita pentru o indemnizare (rambursare) inferioară valorii de piață a imobilului" - Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei.

Din acest punct de vedere, Curtea constată că reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea cuprinde valoarea "reală" a imobilului și despăgubirile cuvenite proprietarului și altor persoane îndreptățite, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele în aceeași unitate administrativ-teritorială, adică prețul de piață al acestora la momentul realizării efective a exproprierii.

Asupra motivului de recurs invocat de reclamanți privind interpretarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce privește nereținerea comparabilelor ce se referă la terenuri intravilane curți-construcții similare cu terenul în litigiu, deoarece în mod greșit experții (în opinia majoritară) s-ar fi raportat la terenuri intravilane arabile, instanța constată că nici acesta nu poate fi primit. Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabilește că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, iar în alin. (2) al textului se prevede că la calcularea despăgubirilor, experții și instanța de judecată vor avea în vedere prețul de vânzare al imobilelor de același fel în unitatea administrativ teritorială, precum și daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Conform normelor legale menționate, despăgubirea cuvenită proprietarului bunului expropriat cuprinde, prin urmare, două componente, respectiv: valoarea reală a imobilului - care este intrinsec legată de caracterul echitabil al despăgubirii acordate, ceea ce presupune ca aceasta să fie cât mai apropiată de valoarea bunului expropriat și prejudiciul cauzat proprietarului prin expropriere - care vizează consecințele generate prin expropriere asupra beneficiilor certe, previzibile, actuale sau viitoare, de care titularul dreptului nu se mai poate bucura. Prima componentă a despăgubirii, respectiv valoarea reală a bunului expropriat, este definită de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ca fiind prețul cu care se vând în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială.

Acest preț reprezintă, de fapt, valoarea de piață a imobilului, definită în Standardele internaționale de evaluare IVS 1 ca suma estimată pentru o proprietate ce va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis și un vânzător hotărât, într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv.

Pentru determinarea prețului de piață raportarea se face, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, în primul rând la tranzacțiile efective, realizate pentru imobile de același fel din unitatea administrativ-teritorială în care se află și imobilul expropriat, iar această sintagmă "preț plătit "are semnificația de preț plătit efectiv, respectiv prețul de tranzacționare a bunului, consemnat ca atare în contractele de vânzare cumpărare, Curtea de Apel a respectat aceste dispoziții legale în analiza comparabilelor reținând că terenul expropriat face parte din categoria de folosință "intravilan curți construcții", astfel că în mod just s-a statuat că în executarea obligației legale de a achita proprietarilor expropriați o despăgubire justă, expropriatorul nu poate ignora categoria de folosință reală a terenului expropriat, care este aceea de "intravilan curți construcții". Drept urmare, dreptul la contravaloarea despăgubirilor a fost în mod just evaluat și acordat de instanța de apel, în considerarea situației juridice a terenului expropriat.

Referitor la componenta prejudiciului în privința căreia recurenții reclamanți contestă aspectele legate de suma la care s-a raportat instanța pentru a calcula prejudiciul precum și aspectele legate de suprafața reținută ca reprezentând zona de protecție, se consideră că suprafața de 2916 mp este afectată de zona de protecție a autostrăzii și nu 1640 mp, așa cum a reținut instanța de apel. Criticile formulate pe aspectul prejudiciului cauzat de restricțiile pe care trebuie să le suporte terenul nu subzistă. Curtea de Apel a avut în vedere, în analiza pretențiilor reclamanților în privința prejudiciului cauzat de restricțiile prevăzute de O.U.G.

nr. 43/1997, că apelurile exercitate nu au avut critici pe dimensiunea suprafeței pentru care există aceste restricții, în considerarea afectațiunii acesteia de zonă de protecție a autostrăzii, astfel că solicitarea recurenților de acordare a valorii despăgubirilor pentru o altă suprafață decât cea de 1640 mp nu poate fi primită. În ceea ce privește cererea recurenților de majorare a contravalorii prejudiciului, Curtea de Apel a constatat în mod just valoarea prejudiciului în contextul cadrului legal existent la data emiterii hotărârii de despăgubire și a avut în vedere și concluzia unanimă a experților evaluatori, în sensul că procentul de diminuare a valorii terenului cu această afectațiune este de 40%.

Referitor la solicitarea reclamanților cu ocazia dezbaterilor pe fond în faza procesuală a recursului de a se acorda cheltuieli de judecată constând în diferența de onorariu expertiză la care au fost obligați prin decizia instanței de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată. În cuprinsul memoriului de recurs formulat de recurenții reclamanți nu se regăsește cererea acestora de a fi obligat recurentul intimat Statul Român la plata acestor cheltuieli, nefiind deci, formulate critici pe această chestiune, a acordării cheltuielilor de judecată.De altfel, instanța de apel nu a acordat cheltuieli de judecată în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., constând în onorariu de expert, doar a dispus majorarea acestor onorarii de expert, sumă pe care reclamanți să o consemneze.

Drept urmare, solicitarea recurenților de a fi obligat intimatul Statul Român la plata acestor sume în completare nu este fondată, în contextul în care instanța de apel nu a fost învestită cu o cerere de obligare la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea procesului în faza apelului și care puteau fi acordate doar părții care a câștigat procesul. Pentru aceste considerente, recursul declarat de recurenții reclamanți se va respinge ca nefondat. Recursul declarat de Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva deciziei recurate este, de asemenea, nefondat. Primul motiv de recurs vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținându-se că instanța a încălcat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 deoarece nu ar fi avut în vedere "imobile de același fel" cu cel expropriat, critică ce nu este fondată. Instanța de apel a constatat în mod corect că acel contract nr. 29 din 17 ianuarie 2012, analizat de expertul H. reflectă o vânzare ce a avut loc la un moment apropiat de data exproprierii (mai puțin de 2 luni), că terenul vândut a avut o suprafață similară cu cea expropriată, respectiv 878,5 m.p., că terenul nu se află într-o zonă sistematizată urbanistic, amplasamentul lui fiind identificat prin raportare la coordonatele cadastrale tarla și parcelă, și că acesta este situat la distanță mică de cel în litigiu (cca 1.000 m), și, drept urmare, sunt îndeplinite condițiile legale privind reflectarea prețului de vânzare de la data exproprierii, pentru terenuri de același fel cu cel expropriat.

Nici susținerea recurentului pârât în sensul că un singur contract de vânzare -cumpărare nu poate sta la baza analizei criteriilor legale nu subzistă, în speță, acel contract reținut drept comparabilă a permis evaluarea corectă a imobilului bazată pe metoda comparației directe, fiind motivată corespunzător de către instanță înlăturarea celorlalte comparabile. Astfel, în mod corect Curtea nu a avut în vedere comparabila reprezentată de contractul de vânzare cumpărare nr. 3072 din 10 august 2011, pentru că opțiunea expertului pentru aceasta a avut ca unic argument faptul că i s-a aplicat cea mai mică corecție brută, iar un atare considerent nu este de natură a asigura deplina eficiență a cerinței ce rezultă din art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a Deciziei nr. 380/2015 a Curții Constituționale, în sensul de a fi vorba de tranzacții pentru imobile de același fel, care să fi fost încheiate la data exproprierii.

În considerarea aceluiași motiv de nelegalitate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) se arată că, și în ceea ce privește prejudiciul acordat, s-au interpretat eronat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 deoarece reclamanții nu ar fi prezentat un proiect de construire a vreunei case de locuit din care să rezulte că ar avea intenția de a edifica construcții în acea zonă. Se motivează că prejudiciul este incert sub aspectul existenței sale, și, de asemenea, nu întrunește condițiile prevăzute de art. 1357 din noul C. civ. referitoare la declanșarea mecanismului de antrenare a obligației de despăgubire. Critica nu este fondată. Dispozițiile art. 17 din O.U.G. nr. 43/1997 prevăd că "Zonele de protecție sunt suprafețele de teren situate de o parte și de alta a zonelor de siguranță, necesare protecției și dezvoltării viitoare a drumului.

Limita zonelor de protecție este prevăzută în anexa nr. 1, aceasta fiind de 50 m măsurată din axul drumului. Aceste zone rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului prin: neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; executarea de construcții, împrejmuiri sau plantații care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum; executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafață. " Instanța de apel a apreciat în mod just că, raportat la aceste dispoziții legale, din moment ce au fost demarate activitățile de construire a autostrăzii București - Ploiești, corect s-a considerat că, în sarcina reclamanților au luat naștere obligațiile stabilite prin art. 17 din O.U.G.

nr. 43/1997, care reprezintă limitări în ce privește exploatarea terenului care le-a rămas în proprietate și administrare, iar acestor obligații le corespunde dreptul de dezdăunare ce le este conferit prin art. 26 din Legea 33/1994, neputând fi reținută incertitudinea prejudiciului suferit de reclamanți. O altă critică vizează incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. deoarece instanța ar fi interpretat eronat actul juridic dedus judecății, și anume contractul nr. 29 din 17 ianuarie 2012, arătându-se că terenul ce a făcut obiectul acestui contract se află într-un centru rezidențial, și deci nu e un teren similar cu cel expropriat. Critica formulată nu subzistă. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanța să fi interpretat în mod eronat actul juridic dedus judecății ori să fi schimbat natura sau înțelesul vădit neîndoielnic al acesteia.

În cauză, instanța nu a interpretat în mod eronat actul juridic dedus judecății, recurentul invocând în fapt interpretarea unui înscris depus la dosarul cauzei (contractul de vânzare cumpărare nr. 29/2012) care nu poate fi considerat actul juridic dedus judecății, fiind vorba de o nemulțumire legată de interpretarea și evaluarea unui mijloc de probă de către instanță, ce nu poate fi supus controlului de legalitate prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. Nici motivul de recurs invocat de pârâtul Statul Român privind dispozițiile contradictorii din decizia recurată nu poate fi primit. Se arată că ar fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

deo