ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2002/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2002/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 2002/2016

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 20 decembrie

2012, reclamanții A., B., C., D. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., pronunțarea unei hotărâri

prin care să se dispună: obligarea pârâtului la plata unei

despăgubiri în cuantum de 1.849.671,29 euro, în echivalentul în lei la

cursul BNR din ziua plății, constând în valoarea reală a

terenului expropriat în baza H.G.R. nr. 381/2009 completată prin H.G.R.

nr. 953 din 28 septembrie 2011 privind declanșarea procedurilor de

expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat,

situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică

Construcția autostrăzii București - Brașov, Tronsonul

București - Ploiești, precum și prejudiciul cauzat prin

expropriere constând în devalorizarea terenului rămas, după cum urmează:

- suma de 297.812,74 euro reprezentând valoarea reală a terenul

expropriat; suma de 1.551.858,55 euro (2.915 mp x 532,37 euro/mp) pentru

devalorizarea terenului rămas în proprietatea reclamanților.

Prin

Sentința civilă nr. 3746 din 19 decembrie 2014 a Tribunalului Ilfov,

a fost admisă în parte acțiunea astfel formulată de

reclamanți. A fost majorat cuantumul despăgubirilor stabilite prin

Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 55 din 08 octombrie 2012

emisă de pârât de la suma de 28.272,89 lei la suma totală de

190.574,8 euro, reprezentând: 70.460 euro (în echivalent 312.103 lei), valoare

teren expropriat și 120.114,8 euro (în echivalent 532.048,51 lei),

contravaloare prejudiciu, conform raportului de expertiză întocmit de

experții E. și F., și a fost obligat pârâtul la plata către

reclamanți a sumei de 7.724 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru

a dispune astfel, instanța a reținut în esență ca:

Reclamanții

au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în

suprafață de 6.366,04 mp. situat în com. Voluntari, jud. Ilfov, tarla

25/2, parcela 447/25, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 1399 din 09 decembrie 2004 de notar public G.

Ulterior,

imobilul menționat a fost dezmembrat, operațiune în urma căreia

au rezultat 3 loturi, suprafața terenului în litigiu aparținând

lotului cadastral cu nr. 3909/2/1.

În

ceea ce privește susținerile reclamanților vizând intervenirea

unei exproprieri de fapt ca urmare a notării de către pârâtă în

cartea funciară a imobilului a intenției de expropriere anterior

emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, s-a reținut

că, potrivit extrasului de carte funciară depus la dosar, pârâtul a

procedat la notarea intenției de expropriere a unui imobil în

suprafață de 365 mp. la data de 16 octombrie 2008 în CF nr. 3955,

vizând imobilul în suprafață totală de 6.366,04 mp., teren din

care s-a expropriat inițial o suprafață de 2.161 mp.

În

urma dezmembrării au rezultat trei loturi, înscrise în CF nr. 21099

(terenul de 848 mp.), nr. 20829 (terenul de 2.161 mp.) și nr. 21100

(terenul de 3955 mp.)

Astfel,

notarea intenției de expropriere s-a realizat asupra unei suprafețe

de doar 365 mp. din totalul de 6.366,04 mp.

A

mai reținut tribunalul că notarea reprezintă o

ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților,

ingerință, însă, prevăzută de lege și care a

corespuns unui interes general, respectiv trasarea culoarului tronsonului

București - Ploiești din autostrada București - Brașov.

Prin

urmare, având în vedere că reclamanții nu au administrat dovezi

pertinente și concludente din care să rezulte fără

putință de tăgadă că terenul în litigiu ar fi

ieșit din patrimoniul acestora încă din anul 2008, deși sarcina

probei le revenea, în condițiile art. 1169 C. civ. de la 1864, s-a

reținut că nu a avut loc o expropriere în fapt, astfel încât cererea

de acordare a despăgubirilor la nivelul anului 2008 nu are niciun

fundament.

În

stabilirea valorii reale a imobilului teren în litigiu, tribunalul a

reținut că experții ce au alcătuit Comisia s-au raportat la

tranzacții comparabile, estimând o valoare de 130 euro/mp.

Prin

urmare, tribunalul a stabilit cuantumul prejudiciului cauzat reclamanților

la suma de 120.114,8 euro (în echivalent 532.048,51 lei), determinată

astfel: 1.640 mp. x 52 euro/mp. x 4,4295 lei/euro plus 1.276 mp. x 27,30

euro/mp. x 4,4295 lei/euro, potrivit raportului de expertiză întocmit de

experții E. și F.

Procedând

la compararea ofertei pârâtului cu pretențiile formulate de

reclamanți, tribunalul a reținut că, prin lucrarea

efectuată în cauză, experții au selecționat în mod corect

proprietățile imobiliare comparabile, s-au raportat la elemente

tehnice de comparație corecte și au aplicat factori de corecție

pertinenți, astfel încât valorile luate în considerare sunt apreciate de

instanță ca fiind apropiate cu cele ale imobilului în litigiu.

Pe

cale de consecință, reținând că valoarea imobilului teren

în litigiu este justificată din punct de vedere tehnic, prin

comparație cu expertiza care a stat la baza emiterii hotărârii

contestate, în temeiul dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010

și art. 27 din Legea nr. 33/1994, tribunalul, în temeiul

dispozițiilor art. 562 alin. (3) C. civ. și art. 26 din Legea nr.

33/1994, a admis în parte cererea formulată de reclamanți și a

dispus majorarea cuantumului despăgubirilor stabilite prin Hotărârea

de stabilire a despăgubirilor nr. 55 din 08 octombrie 2012 emisă de

pârât de la suma de 28.272,89 lei la suma totală de 190.574,8 euro,

reprezentând: 70.460 euro (în echivalent 312.103 lei), valoare teren expropriat

și 120.114,8 euro (în echivalent 532.048,51 lei), contravaloare

prejudiciu, conform raportului de expertiză întocmit de experții E.

și F.

Fiind

în culpă procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., pârâtul a fost obligat la plata către reclamanți a sumei de

7.724 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea

onorariilor de expertiză și de avocat.

Împotriva

sentinței primei instanțe au formulat apel reclamanții și

pârâtul.

Analizând

apelurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile

formulate și de prevederile art. 295 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a

reținut următoarele:

În

analiza apelului declarat de apelanta pârâtă CNADR, Curtea a avut în

vedere aspectele legate de posibilitatea reevaluării despăgubirilor

în cadrul procedurii judiciare pendinte, și cele privind apartenența

imobilului expropriat la categoria de folosință intravilan arabil,

sau intravilan curți construcții.

O

primă susținere a apelantei pârâte a fost aceea că acțiunea

formulată de reclamanți este neîntemeiată pentru că

despăgubirea acordată de expropriator este justă și a fost

stabilită în conformitate cu prevederile Legii nr. 255/2010 și ale

H.G. nr. 53/2011 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.

255/2010.

Curtea

a constatat că argumentul apelantei pârâte în sensul că terenul

expropriat făcea parte din categoria de folosință

"intravilan agricol" pentru că nu fusese notată în cartea

funciară, înaintea datei exproprierii, trecerea imobilului în categoria

"intravilan curți construcții" nu a fost acceptată ca

fondat în condițiile în care trecerea terenurilor dintr-o categorie de

folosință în alta nu este condiționată de îndeplinirea

vreunei formalități de publicitate imobiliară (cum este

formalitatea notării în cartea funciară).

Conform

reglementărilor normative, scoaterea din circuitul agricol a terenurilor

cu suprafețe mai mici de 1 ha (cum a fost cazul terenului din care face

parte suprafața în litigiu) se realizează prin aprobarea emisă

de direcțiile județene pentru agricultură și industrie

alimentară împreună cu oficiile județene de cadastru, geodezie

și cartografie.

Atâta

vreme cât reglementarea în vigoare la data la care a fost aprobată

scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenului în litigiu nu instituia

vreo condiționare a efectelor actului administrativ prin care se aproba o

astfel de măsură, de notarea actului în cartea funciară, se

reține că reclamanții apelanți au dobândit dreptul de a de

a pretinde orice beneficii conferite de categoria de folosință

dobândită de bunurilor odată cu obținerea aprobării

prevăzute de art. 1 alin. (2) din Regulamentul menționat. În ce

privește argumentele critice prin care apelanta pârâtă evocă

necesitatea evaluării imobilului expropriat în raport de tranzacții

efective care să fi avut loc în perioada în care avut loc exproprierea -

corespunzător jurisprudenței instanței supreme și Deciziei

pronunțate de Curtea Constituțională la data de 26 mai 2015 -

Curtea a reținut că în etapa apelului a fost realizată o

nouă expertiză care corespunde acestor criterii, și a acordat

eficiență concluziilor acesteia, astfel încât criticile formulate în

aceste coordonate au primit eficiență prin efectul valorificării

noii expertize.

Sub

acest aspect, Curtea a reținut că terenul în litigiu, deși face

parte din categoria de folosință curți construcții, este

amplasat într-o zonă nesistematizată din punct de vedere urbanistic,

nefiindu-i alocată o adresă poștală, și nefiind racordat

la utilități.

Corespunzător

acestei situații pe care o are terenul în concret, Curtea a avut în vedere

comparabila cu caracteristicile cele mai apropiate, și anume comparabila

reprezentată de contractul de vânzare cumpărare nr. 29 din 17

ianuarie 2012. Referitor la obligația stabilită în sarcina pârâtei

apelante de a plăti reclamanților apelanți o sumă

destinată acoperirii prejudiciului cauzat de constituirea zonei de

protecție a autostrăzii, Curtea a apreciat că dispoziția în

acest sens a primei instanțe constituie expresia unei corecte

interpretări și aplicări a prevederilor art. 22 din Legea

255/2010 raportat la art. 26 alin. (3) din Legea 33/1994, reglementări

potrivit cărora justa despăgubire ce trebuie achitată cu ocazia

exproprierii trebuie să țină seama atât de prețul cu care

se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de

expertiză, "precum și de daunele aduse proprietarului".

Nu

a reținut că prejudiciul cauzat de constituirea zonei de

protecție este unul incert - astfel cum fără temei susține

apelanta pârâtă, pentru că respectiva zonă de protecție s-a

constituit prin efectul legii, odată cu aprobarea lucrărilor de

construire a autostrăzii, în conformitate cu prevederile art. 14 și

17 din O.G. nr. 43/1997.

În

ce privește suprafața de teren ce are destinația de zonă de

protecție, Curtea a constatat că aceasta este stabilită prin

anexa 1 la O.G. nr. 43/1997 în sensul că reprezintă distanța de

la marginea exterioară a zonei de siguranță până la

marginea zonei drumului, iar această distanță -

necontestată prin apelurile formulate - a fost determinată prin

expertiza topo efectuată în cauză de expert K. ca având dimensiunea

de 1640 m.p.

Cum

numai suprafața astfel determinată reprezintă zona de

protecția a autostrăzii - făcând parte în acest mod din

"zona drumului", conform Anexei 1 lit. e) din O.G. nr. 43/1997 -, s-a

constatat că prima instanță a stabilit în mod eronat

obligația pârâtei de a plăti despăgubiri pentru devalorizarea

și a diferenței de 1276 m.p. Aceasta din urmă este

amplasată în afara zonei de protecție, și în privința ei nu

s-a făcut dovada vreunei limitări, sau devalorizări care să

genereze un prejudiciu necesar a fi reparat de expropriator.

În

ce privește apelul declarat de reclamanți, Curtea a reținut

următoarele:

În

condițiile în care actul/hotărârea de expropriere a terenului în

litigiu (cu suprafața de 542 m.p.) a fost emisă în luna noiembrie

2011, s-a considerat că despăgubirile ce se cuvin reclamanților

pentru acest teren trebuie calculate corespunzător momentului

menționat, în conformitate cu prevederile art. 11 coroborat cu art. 22 din

Legea nr. 255/2010.

Împrejurarea

că, la un moment anterior, a avut loc o altă expropriere al

cărei obiect l-a constituit un teren învecinat celui în litigiu, și

că terenul anterior expropriat făcea parte din același corp de

proprietate cu suprafața expropriată în prezent nu este de

natură a antrena obligația expropriatorului de a plăti o valoare

identică pentru fiecare metru pătrat din terenurile expropriate în

cele două ocazii, în condițiile în care legea impune reperul ce

trebuie utilizat la determinarea cuantumului despăgubirilor, și

anume: valoarea de circulație reală de la momentul la care are loc

fiecare expropriere.

La

data la care a intervenit exproprierea care formează obiect al contestației

(sub aspectul cuantumului despăgubirilor) în litigiul pendinte,

situația juridică a terenului în suprafață de 542 m.p. era

aceea de a fi parte din parcela cu suprafața de 3457 m.p. situată în

imediata vecinătate a autostrăzii, iar nu de parte componentă a

unui corp de proprietate cu suprafața de 6366 m.p.

Dreptul

la despăgubiri al reclamanților apelanți a fost, astfel, în mod

corect evaluat în considerarea situației juridice a proprietății

de la momentul exproprierii, și nu în considerarea unei situații

juridice îndepărtate.

În

ce privește prejudiciul pretins de reclamanți în considerarea

faptului că terenul rămas neexpropriat a rămas fără

cale de acces, Curtea a constatat că acesta nu este unul cauzat de

exproprierea celor 542 m.p. intervenită în luna noiembrie 2011, ci

întreaga parcelă de 3457 m.p. - din care au făcut parte acești

542 m.p. - era înfundată înainte de a interveni această expropriere.

Or, în condițiile în care situația de fapt - de teren înfundat - a

terenului rămas în proprietatea reclamanților apelanți nu a fost

determinată de exproprierea supusă analizei în litigiul pendinte, s-a

reținut că nu există temei pentru a se impune repararea unui

prejudiciu cu aceste coordonate.

Susținerea

apelanților reclamanți în sensul că a avut loc o expropriere de

fapt a terenului în litigiu, care ar fi intervenit încă din anul 2008, nu

a fost privită ca fondată.

Curtea

a notat că înșiși reclamanții apelanți au confirmat

faptul că efectul notării respective a avut valențele unei

limitări aduse dreptului de proprietate, iar o atare limitare

reliefează împrejurarea că unele dintre atributele

proprietății au fost păstrate de ei.

În

privința prejudiciului cauzat de restricțiile pe care trebuie să

le suporte terenul - cu suprafața de 2916 m.p. - ce a rămas neexpropriat

din parcela ce a avut în compunerea și suprafața expropriată de

542 m.p., Curtea a constatat că s-a reținut - chiar prin

sentința apelată - că numai o parte a acestui teren rămas

este afectat de restricțiile prevăzute de O.U.G. nr. 43/1997, și

anume suprafața de 1640 m.p.

Având

în vedere că prin apelurile exercitate nu s-au formulat critici

susceptibile a determina realizarea controlului judiciar în privința

dimensiunii suprafeței pentru care există restricții legale de

exploatare în considerarea afectațiunii ei de zonă de protecție

a autostrăzii, dar și față de faptul că principiul

general de drept tempus regit actum impune ca analiza legalității

despăgubirii acordate reclamanților de către pârât să fie

analizată în raport de cadrul legal existent la data emiterii

hotărârii de despăgubire, și ținând seama de concluzia

unanimă a experților evaluatori desemnați în cauză, în

sensul că procentul de diminuare a valorii terenului cu această

afectațiune este de 40%, Curtea a făcut aplicarea acestui procent de

diminuare la prețul unitar reținut corespunzător comparabilei ce

a fost reținută de Curte ca relevantă - conform analizei expuse

în contextul apelului declarat de pârâtul apelant-, și corespunzător

zonei de protecție cu suprafața de 1640 m.p. În considerarea acestor

repere de calcul, s-a constatat că valoarea despăgubirii cuvenite

reclamanților pentru daunele produse (prin exproprierea celor 542 m.p)

terenului ce le-a rămas în proprietate este de 64.117,44 euro.

Față

de considerentele expuse, și de dispozițiile legale menționate,

Curtea a constatat caracterul nefondat al criticilor aduse de apelanții

reclamanți sentinței atacate, și, prin aceasta, caracterul

nefondat al apelului susținut prin aceste critici.

S-a

constatat caracterul fondat al apelului declarat de pârâtul apelant, în raport

de considerentele și concluziile expuse în precedent relativ la

determinarea valorii cuantumului despăgubirilor în coordonatele impuse de

prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 25-27 din Legea nr.

33/1994, și de dezlegările obligatorii ce rezidă din Decizia nr.

12/2015 a Curții Constituționale.

Pe

cale de consecință, s-a dispus respingerea apelului declarat de

reclamanți, ca nefondat, și admiterea apelului declarat de

pârâtă, cu schimbarea sentinței apelate în sensul că

despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 55/2012 emisă de

pârâtă au fost majorate la suma de 117.092,52 Euro (echivalentul a

510.289,2 lei), sumă de se compune din: 52.975,08 euro valoare a terenului

expropriat, și 64.117,44 euro contravaloarea diminuării terenului

situat în zona de protecție a autostrăzii.

Relativ

la cererea comisiei de experți, de majorare a onorariului de

expertiză stabilit de instanță cu titlu provizoriu, Curtea a

apreciat că aceasta este întemeiată, expertiza efectuată fiind o

probă utilă și concludentă soluționării cauzei,

iar complexitatea ei este de natură a justifica majorarea cu suma de 900

lei a onorariului provizoriu inițial stabilit de instanță, astfel

cum au solicitat membrii comisiei de expertiză. Pe cale de

consecință, Curtea a încuviințat cererea, și a dispus

majorarea onorariului de expertiză cu suma de 900 lei.

Au

fost obligați apelanții reclamanți să consemneze

această sumă în contul BLET, în termen de 10 zile de la comunicarea

prezentei hotărâri.

Împotriva

Deciziei nr. 429 A din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, au declarat recurs reclamanții A., C., B. și D. și

pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România.

O

primă critică formulată de recurenții reclamanți

vizează stabilirea prețului pentru terenul în litigiu la valoarea din

anul 2008, arătându-se că, în privința valorii reale a terenului

în suprafață de 542 mp, valoarea trebuie să fie cea

acordată de CNANDR în anul 2008, respectiv 550,81 euro/mp, adică

298.543 euro (542 mp x 550,81 euro/mp).

Se

susține că se impune a se analiza cu exactitate momentul la care

suprafața de teren a fost preluat în fapt de către pârâta CNADNR,

încălcarea dreptului de proprietate realizându-se în anul 2008.Pârâta a

expropriat suprafața de 2161 mp, în anul 2008, conform hotărârii de

stabilire a despăgubirilor nr. 4 din 17 iunie 2008, achitând

despăgubirile pentru această suprafață de teren, deși

la acel moment cunoștea faptul că, culoarul autostrăzii trebuia

lărgit cu suprafața de 542 mp, a cărei contravaloare a

înțeles să nu o achite în anul 2008, probabil din lipsa fondurilor.

Se

consideră că dreptul de proprietate asupra terenului în

suprafața de 542 mp este afectat, din anul 2008, în esența sa, sub

toate elementele sale: dreptul de dispoziție, dreptul de

folosință și dreptul de a-i culege fructele (dreptul de a fi

exploatat). Pentru suprafața ce face obiectul cauzei de față,

respectiv cea de 542 mp, exproprierea s-a inițiat o dată cu lotul în

suprafață de 2161 mp, pentru care a fost plătită

despăgubirea. Deoarece procedura de expropriere prevăzută de

Legea nr. 33/1994 și ulterior de Legea nr. 255/2010 este de foarte multe

ori extrem de îndelungată și, mai ales, costisitoare pentru bugetele

încărcate ale autorităților publice, statele au recurs la o

serie de mecanisme, mai mult sau mai puțin evidente, prin care obțin

același rezultat al utilizării proprietății private în

scopuri publice fără a acorda proprietarilor despăgubirile

datorate, uneori chiar impunându-le cedarea terenurilor.

Se

arată că atitudinea autorităților încalcă cele

două laturi ale obligațiilor impuse de articolul 1 al Protocolului 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: obligațiile

pozitive și obligațiile negative. Statul trebuie să ia

măsurile necesare protejării proprietății private, dar

să se și abțină de la acte care aduc atingere acesteia.

Atingerea adusă proprietății poate rezulta atât printr-o

acțiune a autorităților publice, cât și printr-o

inacțiune, prin neglijența în adoptarea unor măsuri care să

conducă la prezervarea posibilității proprietarilor de a-și

exercita atributele, fie prin intenție (în speță autoritatea a

înțeles să exproprieze în anul 2008 o suprafață mai

mică decât necesarul culoarului autostrăzii, știind că

proprietarul nu va putea dispune asupra dreptului de proprietate al marginilor

autostrăzii, fiind constrâns să suporte sarcina exproprierii

încă din anul 2008).

O

altă critică vizează acordarea prețului per metru

pătrat al terenului (valoare de piață) la momentul exproprierii,

se susține că în mod corect Curtea de Apel București a statuat

faptul că terenul aparținând reclamanților face parte din

categoria curți construcții și s-a raportat pentru stabilirea prețului

(valoarea de piață) la punctul de vedere al expertului H. Critica pe

care recurenții reclamanți o aduc deciziei civile este însă,

aceea a modalității de stabilire a valorii metrului pătrat de

teren.

Astfel,

deși expertul H. indică o valoare de 150,37 euro/mp prin aplicarea

unor corecții mai multor comparabile selectate, instanța de apel a

extras din totalul comparabilelor o comparabilă pe care o consideră

ca fiind cea mai relevantă pentru stabilirea valorii reale a terenului,

considerând că tranzacția ce face obiectul Contractului de

vânzare-cumpărare nr. 29 din 17 ianuarie 2012 este singura care poate

furniza prețul real al terenului (adică 97,74 euro/mp).

Se

apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să omologheze

în întregul său raportul de expertiză al expertului H. și

să acorde suma de 150,37 euro/mp, având în vedere faptul ca acesta a

făcut o analiză elaborată a tuturor comparabilelor reținute

de acesta ca fiind relevante. Se consideră că punctul de vedere al

expertului H. trebuia omologat de instanța de judecată având în

vedere faptul că acesta s-a raportat la contracte de vânzare

cumpărare ce conțin terenuri intravilan curți construcții

(deci similare), contemporane cu momentul exproprierii și din aceeași

unitate administrativ-teritorială.

Așadar,

se consideră că cele 3 comparabile (7,11 și 12) menționate

în anexa 2 la raportul de expertiză nu respectă cerințele legale

pentru a putea sta la baza evaluării. Toate comparabilele avute în vedere

de către experții I. și J. privesc terenuri intravilane arabile,

sau alte categorii de folosință (vii, livezi, pășuni,

fânețe, păduri și alte terenuri cu vegetație

forestieră, terenuri neproductive și degradate, etc.).

În

această situație, se consideră că terenurile avute în

vedere la întocmirea raportului de expertiză nu sunt similare (din

perspectiva naturii acestora) cu cel ce face obiectul exproprierii.

Dintre

contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar, cel încheiat în data de

10 august 2011 (nr. 3072) s-a calificat pentru furnizarea valorii reale a

terenului. Prin urmare, se apreciază că această dată este

una foarte apropiată de data transferului de proprietate, 28 noiembrie

2011, astfel că nu mai era necesară aplicarea vreunei corecții.

În

privința prejudiciului cauzat restului de proprietate rămasă

neexpropriată (2916 mp - nr. cadastral 3909/2/1/1), Curtea de Apel

București, în mod corect a stabilit, însușindu-și punctul de

vedere al experților că prejudiciul pentru restul de teren rămas

în proprietatea reclamanților și care reprezintă zona de protecție

a autostrăzii constă în diminuarea cu 40 % a valorii acestuia.

Critica

adusă deciziei instanței de apel (sub aspectul stabilirii

prejudiciului) are în vedere două aspecte și anume, suma la care s-a

raportat instanța pentru calculul prejudiciului și suprafața de

teren reținută de instanța de apel ca zonă de

protecție. În opinia reclamanților, aceasta trebuie calculată

conform formulei stabilite de către experții evaluatori coroborat cu

raportul expertului topo, însă prin raportare la prețul de 150,37 e/mp

- varianta H. (în situația în care instanța nu va acorda prețul

de 550,81 e/mp)., suprafața reprezentând zona de protecție ce

rămâne în proprietatea acestora fiind însă de 2916 mp (adică

întreaga suprafața de teren cu nr. cadastral 3909/2/1/1) și nu suprafața

de 1640 mp.

Având

în vedere că restul de teren rămas în proprietatea reclamanților

(2916 mp) avea la momentul anului 2011, dar și în prezent categoria de

folosința intravilan curți construcții (deci construibil), prin

restricțiile prevăzute de O.G. nr. 43/1997 este evident ca acesta

suferă o scădere a valorii sale economice, cuantificată de

experți (în unanimitate) prin aplicarea unei bonități negative

de 40% din valoarea reală a terenului.

Cu

privire la aplicarea Legii nr. 198/2015, se consideră că aceasta nu

vine în coliziune cu noțiunea de "momentul transferului de

proprietate", care în speță este noiembrie 2011, având în vedere

că aplicarea acestei legi se face pentru identificarea suprafeței de

teren ce constituie zona de protecție a autostrăzii, evaluarea

prejudiciului urmând a se face prin raportare la valoarea de la momentul

transferului de proprietate (noiembrie 2011).

Cu

toate acestea, chiar și în lipsa unei completări a raportului de

expertiza topo, instanța poate determina suprafața afectată de

zona de protecție, astfel cum a fost reglementată de Legea nr.

198/2015, din conținutul raportului de expertiză topo-expert K. în

forma întocmită la fondul cauzei.

Se

concluzionează că întreaga suprafață de 2916 mp este

afectată de zona de protecție reglementată de O.G. nr. 43/1997,

așa cum a fost modificată de Legea nr. 198/2015, motiv pentru care

instanța de apel ar fi trebuit să acorde despăgubiri pentru

întreaga suprafață de teren de 2916 mp.

Prin

recursul declarat de Statul Român prin Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva Deciziei

civile nr. 429A din 13 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, se invocă

următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate întemeiate pe prevederile

art. 7,8 și 9 C. proc. civ.

Se

arată că prin decizia recurată, instanța de apel a

înlăturat concluziile experților, selectând un singur contract de

vânzare-cumpărare, respectiv contractul nr. 29 din 17 ianuarie 2012.

Pe

de altă parte, se arată că instanța de apel a încălcat

dispozițiile legii, respectiv dispozițiile imperative ale art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât la stabilirea despăgubirilor nu

a avut în vedere imobile de același fel cu cel expropriat.

Din

economia dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 rezultă că

imobilele folosite ca suport de comparație trebuie să fie de

același fel cu cel expropriat, respectiv să fie imobile situate în

intravilanul loc. Voluntari, care nu prezintă acces la utilități

și deschidere la un drum public; de asemenea, pentru a stabili o valoare

justă a despăgubirilor, legea impune condiția de a fi luat în

calcul prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobilele. Criteriul

pe care instanța de apel l-a avut în vedere pentru determinarea

prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același

fel, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 29 din 17 ianuarie 2012

nu este în măsură să satisfacă o cerință

imperativă și esențială a legii aceea de a calcula

despăgubirea prin raportare la "imobile de același fel"

deoarece, la data exproprierii imobilul în litigiu avea caracteristicile unul

lot înfundat, situat în câmp, în tarlaua 25/2, fără acces la

stradă, fără acces la utilități, într-o zonă

nedezvoltată urbanistic.

Un

alt motiv pentru care terenul tranzacționat prin contractul nr. 29 din 17

ianuarie 2012 nu satisface imperativul legii de a fi un "imobil de

același fel" cu cel supus exproprierii este acela că, în

conformitate cu Anexa la Hotărârea nr. 953 de din 28 septembrie 2011

pentru completarea Hotărârii Guvernului nr. 381/2009 privind

declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate

privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării

de utilitate publică "Construcția autostrăzii

București - Brașov, tronsonul București - Ploiești",

la poziția 668, terenul supus exproprierii apare ca având categoria de

folosință arabil. Prin prisma aspectelor mai sus prezentate,

hotărârea instanței de apel este nelegală, în condițiile în

care există la dosar o opinie majoritară (în două variante, 22

euro/mp, respectiv 33 euro/mp) în care experții au analizat terenuri

aflate în aceeași tarla, situate tot în câmp în zonă

nedezvoltată urbanistic și care, s-a subliniat, au fost scoase din

circuitul agricol, fiind imobile similare cu cel expropriat (corespunzător

exigențelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994).

Se

mai susține că instanța de apel a stabilit despăgubirile

prin raportare la un singur teren de același fel cu cel expropriat neluând

astfel în considerare unul dintre criteriile menționate de legiuitor

pentru stabilirea despăgubirilor. Ca atare, desprinderea unei concluzii cu

privire la prețul obișnuit pentru imobile de același fel nu

poate fi făcută prin analizarea unui singur contract de vânzare.

O

a doua critică vizează faptul că, pornind de la

dispozițiile art. 26 alin. (2) teza finală, care stabilesc că

instanța trebuie să țină seama și de daunele aduse

proprietarului expropriat, în măsura în care acestea sunt dovedite, se apreciază

că hotărârile celor două instanțe sunt nelegale întrucât

reclamanții-proprietari nu au dovedit existența unui prejudiciu

referitor la restul de teren rămas în proprietatea acestora ca urmare a

exproprierii.

Se

consideră că stabilirea prejudiciului pentru terenul situat în zona

de protecție este nejustificată, întrucât reclamanții nu au

prezentat niciun proiect de construire a vreunei unei case de locuit a unui

ansamblu rezidențial, eventual însoțit de avize și

autorizații, din care să rezulte că aveau intenția să

edifice construcții în acea zona anterior exproprierii sau ulterior.

Cu

toate acestea, instanța de apel stabilit suma de 64.117,44 euro în sarcina

Statului Român, cu titlu de prejudiciu. Trecând peste argumentele de mai sus,

valoarea stabilită de instanța de apel ca prejudiciu pentru terenul situat

în zona de protecție este viciată, ca urmare a faptului că a

fost calculată prin raportare la valoarea stabilită pentru terenul

expropriat, la rândul ei viciată prin nerespectarea imperativelor legii.

Prin

urmare, instanța de apel a acordat un prejudiciu incert sub aspectul

existenței sale și nu a observat faptul că, în prezenta

cauză, nu sunt întrunite condițiile pentru declanșarea

mecanismului de antrenare a obligației de despăgubire, astfel cum

sunt acestea prevăzute de art. 1.357 noul C. civ., iar

intimații-reclamanți nu au dovedit existența prejudiciului

astfel cum reclamă dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994.

De

asemenea, se mai arată că instanța a interpretat vădit

eronat contractul nr. 29 din 17 ianuarie 2012 deoarece terenul din contractul

nr. 29 din 17 ianuarie 2012 se află pe strada ... nr. 12, într-un cartier

rezidențial aflat la nord de aeroportul Băneasa. Prin urmare, nu este

un teren similar cu cel expropriat, acesta din urmă aflându-se în câmp, fără

acces la stradă sau la utilități, într-o zonă

nedezvoltată urbanistic.

Sub

acest aspect, hotărârea instanței ar fi contradictorie, din moment ce

aceasta a înlăturat alte contracte tocmai cu motivația că au ca

obiect terenuri în zone sistematizate urbanistic, cu acces la stradă și

având inclusiv număr factorial.

Se

mai arată că este incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece ar

fi fost interpretat greșit actul juridic dedus judecății,

și anume contractul nr. 29 din 17 ianuarie 2012.

Analizând

decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a

dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru

considerentele ce succed:

Recursul

declarat de reclamanți vizează, în esență, interpretarea

și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente privind

momentul evaluării, susținându-se, pe de o parte, că nu s-a avut

în vedere faptul că valoarea reală a suprafeței de teren trebuie

să fie cea de la momentul exproprierii (anul 2008), iar pe de altă

parte, că instanța de apel a omologat în mod greșit raportul de

expertiză tehnică întocmit în opinie majoritară.

Criticile

formulate de recurenții reclamanți în privința momentului

evaluării terenului expropriat nu sunt fondate. Pentru a fi incident

motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este

necesar ca instanța să fi interpretat sau aplicat greșit

dispozițiile legale incidente, și anume art. 22 din Legea nr.

255/2010, care prevăd că "expropriatul nemulțumit de

cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa

instanței judecătorești competente în termenul general de

prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată

hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea

decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de

proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar

exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de

stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de

proprietate. Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile

prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art.

21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii."

Valoarea

de piață a terenului expropriat trebuie stabilită în raport de

circumstanțele pieței imobiliare și de elementele ce impun

conduita în cazul unui transfer al dreptului de proprietate, respectiv

afectațiunea bunului imobil, amplasamentul acestuia, utilitățile

și sarcinile care îl grevează, etc., toate apreciate doar în raport

cu momentul transferului dreptului de proprietate, în acord și cu

dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 380/2015, iar

nu de unul anterior sau ulterior, favorabil vânzării ori

cumpărării în funcție de evoluția prețului pe

piața liberă, de utilitatea dată prin schimbarea regimului

juridic ori de prezumtivele beneficii viitoare aduse prin exploatare.

Așadar,

stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă

și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de

proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce

se naște între expropriat și expropriator, iar nu de vreun alt moment

ulterior, stabilit aleatoriu. În consecință, în această privință

legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat

neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan

realizării transferului dreptului, moment apreciat în mod corect de

instanță.

În

lipsa oricărei dispoziții legale care să confere efect

translativ de proprietate operațiunii de notare în cartea funciară a

intenției de expropriere, nu se poate constata că notarea

realizată de către pârâta ar constitui prin ea însăși

dovada unei exproprieri intervenite în anul 2008.

Pe

de altă parte, Curtea în mod corect a reținut că nu se poate

constata existența unei exproprieri în anul 2008 pentru că nu s-au

administrat probe concludente care să ateste că reclamanții ar

fi fost lipsiți de dreptul de proprietate, și nici că pârâta ar

fi inițiat efectuarea vreunei lucrări pe acest teren care să fi

fost de natură a-i pune pe reclamanți în imposibilitatea de a-și

exercita atributele proprietății.

De

asemenea, în absența ocupării efective a terenului și a

demarării procedurii prevăzute de lege de către expropriator ce

ar fi împiedicat pe proprietari să mai exercite atributele dreptului de

proprietate, nu se poate vorbi de o expropriere de fapt care să echivaleze

cu o încălcare a dreptului de proprietate al proprietarilor asupra

terenului.

În

interpretarea dispozițiilor art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr.

255/2010, corect s-a constatat că hotărârea de expropriere a

terenului în litigiu cu suprafața de 542 mp a fost emisă în anul

2011, astfel că despăgubirile ce se cuvin reclamanților pentru

acest teren trebuie calculate raportat la acest moment al exproprierii

(noiembrie 2011), și nu raportat la anul 2008, așa cum susțin

reclamanții.

Critica

formulată de recurenții reclamanți privind încălcarea art.

1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu subzistă. Sub acest aspect, Curtea

Constituțională a apreciat că prevederile legale mai sus

menționate reprezintă o garanție pentru proprietarul expropriat

de a nu fi supus unei măsuri abuzive din partea autorităților

statului, astfel încât despăgubirea acordată pentru exproprierea

imobilului trebuie să reflecte valoarea de piață a acestuia la o

dată contemporană realizării efective a exproprierii, tocmai

pentru a asigura o reparație completă și integrală pentru

cel expropriat.

De

altfel, Curtea a reținut că potrivit prevederilor art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, "Nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică

și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional". Necesitatea despăgubirii

proprietarului pentru privarea de proprietate nu este însă

prevăzută de reglementarea mai sus menționată, dar a fost

impusă de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

care a statuat că "o privare de proprietate pentru cauză de

utilitate publică nu se justifică fără plata unei

indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" -

Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunțată în Cauza Sporrong

și Lonnroth contra Suediei - deoarece, în absența indemnizării,

protecția asigurată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție ar fi iluzorie și ineficace. Indemnizarea trebuie să

fie rezonabilă, dar Convenția "nu garantează, în toate

cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite",

deoarece "obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi

realizarea unor reforme economice sau de justiție socială, pot milita

pentru o indemnizare (rambursare) inferioară valorii de piață a

imobilului" - Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată

în Cauza James și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii

și al Irlandei. Din acest punct de vedere, Curtea constată că

reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă

decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că

exproprierea cuprinde valoarea "reală" a imobilului și

despăgubirile cuvenite proprietarului și altor persoane

îndreptățite, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere

prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele în aceeași

unitate administrativ-teritorială, adică prețul de

piață al acestora la momentul realizării efective a exproprierii.

Asupra

motivului de recurs invocat de reclamanți privind interpretarea

prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce privește

nereținerea comparabilelor ce se referă la terenuri intravilane

curți-construcții similare cu terenul în litigiu, deoarece în mod greșit

experții (în opinia majoritară) s-ar fi raportat la terenuri

intravilane arabile, instanța constată că nici acesta nu poate

fi primit.

Art.

26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabilește că despăgubirea se

compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat

proprietarului sau altor persoane îndreptățite, iar în alin. (2) al

textului se prevede că la calcularea despăgubirilor, experții

și instanța de judecată vor avea în vedere prețul de

vânzare al imobilelor de același fel în unitatea administrativ

teritorială, precum și daunele aduse proprietarului sau, după

caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și

dovezile prezentate de aceștia.

Conform

normelor legale menționate, despăgubirea cuvenită proprietarului

bunului expropriat cuprinde, prin urmare, două componente, respectiv:

valoarea reală a imobilului - care este intrinsec legată de

caracterul echitabil al despăgubirii acordate, ceea ce presupune ca

aceasta să fie cât mai apropiată de valoarea bunului expropriat

și prejudiciul cauzat proprietarului prin expropriere - care vizează

consecințele generate prin expropriere asupra beneficiilor certe,

previzibile, actuale sau viitoare, de care titularul dreptului nu se mai poate

bucura.

Prima

componentă a despăgubirii, respectiv valoarea reală a bunului

expropriat, este definită de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ca

fiind prețul cu care se vând în mod obișnuit, imobilele de

același fel în unitatea administrativ-teritorială. Acest preț

reprezintă, de fapt, valoarea de piață a imobilului,

definită în Standardele internaționale de evaluare IVS 1 ca suma

estimată pentru o proprietate ce va fi schimbată, la data

evaluării, între un cumpărător decis și un vânzător

hotărât, într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv.

Pentru

determinarea prețului de piață raportarea se face, în

conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, în primul

rând la tranzacțiile efective, realizate pentru imobile de același

fel din unitatea administrativ-teritorială în care se află și

imobilul expropriat, iar această sintagmă "preț plătit

"are semnificația de preț plătit efectiv, respectiv

prețul de tranzacționare a bunului, consemnat ca atare în contractele

de vânzare cumpărare,

Curtea

de Apel a respectat aceste dispoziții legale în analiza comparabilelor

reținând că terenul expropriat face parte din categoria de

folosință "intravilan curți construcții", astfel

că în mod just s-a statuat că în executarea obligației legale de

a achita proprietarilor expropriați o despăgubire justă,

expropriatorul nu poate ignora categoria de folosință reală a

terenului expropriat, care este aceea de "intravilan curți

construcții".

Drept

urmare, dreptul la contravaloarea despăgubirilor a fost în mod just

evaluat și acordat de instanța de apel, în considerarea

situației juridice a terenului expropriat.

Referitor

la componenta prejudiciului în privința căreia recurenții

reclamanți contestă aspectele legate de suma la care s-a raportat

instanța pentru a calcula prejudiciul precum și aspectele legate de

suprafața reținută ca reprezentând zona de protecție, se

consideră că suprafața de 2916 mp este afectată de zona de

protecție a autostrăzii și nu 1640 mp, așa cum a

reținut instanța de apel.

Criticile

formulate pe aspectul prejudiciului cauzat de restricțiile pe care trebuie

să le suporte terenul nu subzistă.

Curtea

de Apel a avut în vedere, în analiza pretențiilor reclamanților în

privința prejudiciului cauzat de restricțiile prevăzute de

O.U.G. nr. 43/1997, că apelurile exercitate nu au avut critici pe

dimensiunea suprafeței pentru care există aceste restricții, în

considerarea afectațiunii acesteia de zonă de protecție a

autostrăzii, astfel că solicitarea recurenților de acordare a

valorii despăgubirilor pentru o altă suprafață decât cea de

1640 mp nu poate fi primită.

În

ceea ce privește cererea recurenților de majorare a contravalorii

prejudiciului, Curtea de Apel a constatat în mod just valoarea prejudiciului în

contextul cadrului legal existent la data emiterii hotărârii de

despăgubire și a avut în vedere și concluzia unanimă a

experților evaluatori, în sensul că procentul de diminuare a valorii

terenului cu această afectațiune este de 40%.

Referitor

la solicitarea reclamanților cu ocazia dezbaterilor pe fond în faza

procesuală a recursului de a se acorda cheltuieli de judecată

constând în diferența de onorariu expertiză la care au fost

obligați prin decizia instanței de apel, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că aceasta este nefondată.

În

cuprinsul memoriului de recurs formulat de recurenții reclamanți nu

se regăsește cererea acestora de a fi obligat recurentul intimat

Statul Român la plata acestor cheltuieli, nefiind deci, formulate critici pe

această chestiune, a acordării cheltuielilor de judecată.De

altfel, instanța de apel nu a acordat cheltuieli de judecată în baza

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., constând în onorariu de expert, doar

a dispus majorarea acestor onorarii de expert, sumă pe care

reclamanți să o consemneze.

Drept

urmare, solicitarea recurenților de a fi obligat intimatul Statul Român la

plata acestor sume în completare nu este fondată, în contextul în care

instanța de apel nu a fost învestită cu o cerere de obligare la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea procesului

în faza apelului și care puteau fi acordate doar părții care a

câștigat procesul.

Pentru

aceste considerente, recursul declarat de recurenții reclamanți se va

respinge ca nefondat.

Recursul

declarat de Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România împotriva deciziei recurate este, de

asemenea, nefondat.

Primul

motiv de recurs vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ., susținându-se că instanța a încălcat

dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 deoarece nu ar fi

avut în vedere "imobile de același fel" cu cel expropriat,

critică ce nu este fondată.

Instanța

de apel a constatat în mod corect că acel contract nr. 29 din 17 ianuarie

2012, analizat de expertul H. reflectă o vânzare ce a avut loc la un

moment apropiat de data exproprierii (mai puțin de 2 luni), că

terenul vândut a avut o suprafață similară cu cea

expropriată, respectiv 878,5 m.p., că terenul nu se află într-o

zonă sistematizată urbanistic, amplasamentul lui fiind identificat

prin raportare la coordonatele cadastrale tarla și parcelă, și

că acesta este situat la distanță mică de cel în litigiu

(cca 1.000 m), și, drept urmare, sunt îndeplinite condițiile legale

privind reflectarea prețului de vânzare de la data exproprierii, pentru

terenuri de același fel cu cel expropriat. Nici susținerea

recurentului pârât în sensul că un singur contract de vânzare

-cumpărare nu poate sta la baza analizei criteriilor legale nu

subzistă, în speță, acel contract reținut drept

comparabilă a permis evaluarea corectă a imobilului bazată pe

metoda comparației directe, fiind motivată corespunzător de

către instanță înlăturarea celorlalte comparabile. Astfel,

în mod corect Curtea nu a avut în vedere comparabila reprezentată de

contractul de vânzare cumpărare nr. 3072 din 10 august 2011, pentru

că opțiunea expertului pentru aceasta a avut ca unic argument faptul

că i s-a aplicat cea mai mică corecție brută, iar un atare

considerent nu este de natură a asigura deplina eficiență a

cerinței ce rezultă din art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a

Deciziei nr. 380/2015 a Curții Constituționale, în sensul de a fi

vorba de tranzacții pentru imobile de același fel, care să fi

fost încheiate la data exproprierii.

În

considerarea aceluiași motiv de nelegalitate (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) se arată că, și în ceea ce privește prejudiciul

acordat, s-au interpretat eronat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea

nr. 33/1994 deoarece reclamanții nu ar fi prezentat un proiect de

construire a vreunei case de locuit din care să rezulte că ar avea

intenția de a edifica construcții în acea zonă. Se

motivează că prejudiciul este incert sub aspectul existenței

sale, și, de asemenea, nu întrunește condițiile prevăzute

de art. 1357 din noul C. civ. referitoare la declanșarea mecanismului de

antrenare a obligației de despăgubire.

Critica

nu este fondată.

Dispozițiile

art. 17 din O.U.G. nr. 43/1997 prevăd că "Zonele de

protecție sunt suprafețele de teren situate de o parte și de

alta a zonelor de siguranță, necesare protecției și

dezvoltării viitoare a drumului. Limita zonelor de protecție este

prevăzută în anexa nr. 1, aceasta fiind de 50 m măsurată

din axul drumului. Aceste zone rămân în gospodărirea persoanelor

juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu

obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă

prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului

prin: neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; executarea de

construcții, împrejmuiri sau plantații care să provoace

înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum;

executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului sau

modifică regimul apelor subterane sau de suprafață. "

Instanța

de apel a apreciat în mod just că, raportat la aceste dispoziții

legale, din moment ce au fost demarate activitățile de construire a

autostrăzii București - Ploiești, corect s-a considerat că,

în sarcina reclamanților au luat naștere obligațiile stabilite

prin art. 17 din O.U.G. nr. 43/1997, care reprezintă limitări în ce

privește exploatarea terenului care le-a rămas în proprietate și

administrare, iar acestor obligații le corespunde dreptul de

dezdăunare ce le este conferit prin art. 26 din Legea 33/1994, neputând fi

reținută incertitudinea prejudiciului suferit de reclamanți.

O

altă critică vizează incidența motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. deoarece instanța ar fi

interpretat eronat actul juridic dedus judecății, și anume

contractul nr. 29 din 17 ianuarie 2012, arătându-se că terenul ce a

făcut obiectul acestui contract se află într-un centru rezidențial,

și deci nu e un teren similar cu cel expropriat. Critica formulată nu

subzistă.

Pentru

a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanța

să fi interpretat în mod eronat actul juridic dedus judecății

ori să fi schimbat natura sau înțelesul vădit neîndoielnic al

acesteia. În cauză, instanța nu a interpretat în mod eronat actul

juridic dedus judecății, recurentul invocând în fapt interpretarea

unui înscris depus la dosarul cauzei (contractul de vânzare cumpărare nr.

29/2012) care nu poate fi considerat actul juridic dedus judecății,

fiind vorba de o nemulțumire legată de interpretarea și

evaluarea unui mijloc de probă de către instanță, ce nu

poate fi supus controlului de legalitate prin prisma motivului de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ..

Nici

motivul de recurs invocat de pârâtul Statul Român privind dispozițiile

contradictorii din decizia recurată nu poate fi primit. Se arată

că ar fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

deo