ÎCCJ, decizie (scj.ro #136851)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București, la data de 18.10.2012, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții S.C. B. S.R.L., societate în insolvență prin administrator judiciar C. și D., pentru ca instanța să constate nulitatea absolută a vânzării terenului în suprafață de 2.212,58 m.p. aflat în E., jud. Ilfov, să repună părțile în situația anterioară, motivele de nulitate vizând prețul derizoriu și nereal, lipsa consimțământului reclamantei la încheierea actului și frauda la lege. După declinarea competenței soluționării cauzei, de la Judecătoria Sectorului 1 în favoarea Tribunalului București, pârâta S.C. B. S.R.L, prin administrator judiciar, C. a depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanție a numiților D. și a BNPA F., pentru ca, în cazul în care ar fi admisă acțiunea în anulare, aceștia să fie obligați în solidar să suporte cu titlu de despăgubiri egale cu valoarea actuală a imobilului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare incluzând și sporul de valoare a acestuia, precum și toate cheltuielile de vânzare; în subsidiar, să suporte restituirea prețului plătit, actualizat cu rata inflației si dobânda legală. De asemenea, în cauză a formulat cereer de intervenție voluntară accesorie Banca Comercială G. SA, solicitând respingerea acțiunii reclamantei pentru lipsa calității procesual, iar subsidiar, ca prescrisă.

Prin sentința civilă nr. 592 pronunțată de prima instanța la 16 mai 2014 prima instanță a respins acțiunea reclamantei pentru lipsa calității procesuale, respingând, pe cale de consecință, cererile incidentale în garanție. Pentru a pronunța aceasta sentință, s-a reținut că pârâtul D., cetățean român și israelian, a devenit proprietarul terenului intravilan în suprafață de 24.800 mp situat în comuna E., în anul 1998, dată la care era căsătorit cu reclamanta, cetățean israelian. Ulterior, la 07.12.2006 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3340 de BNPA F. prin care D. a vândut către S.C. B. S.R.L. dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață totală de 2212,58 mp situat în E., jud. Ilfov, prețul vânzării fiind de 4000 euro. Prin sentința civilă nr. 2181/07.12.2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/3/2011, a fost admisă cererea formulată de A. în contradictoriu cu D. și au fost recunoscute efectele hotărârii definitive pronunțate la data de 10.06.2010 în dosarul nr.x-02-2010 de Tribunalul pentru aspecte de familie din Districtul Tel Aviv Israel. Din considerentele sentinței reiese că prin hotărârea definitivă pronunțată în Israel s-a stabilit că toate bunurile acumulate în timpul căsătoriei părților constituie bunuri comune ale ambelor părți, inclusiv terenul în suprafață de 24.800 mp situat în comuna E., jud. Ilfov, România. În acest context, tribunalul, definind nulitatea și regimul juridic al acesteia, a stabilit că în cazul nulității asbsolute, calitatea procesuală activă este strâns legată de o altă condiție de ordin procesual, respectiv de aceea a interesului, adică de folosul practic urmărit de cel care recurge la acțiunea civilă, interes ce trebuie să fie personal. Raportat la datele cauzei, efectul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3340/07.12.2006 autentificat de BNPA F. ar fi subsumat restituirii prestațiilor executate în temeiul acestuia, respectiv întoarcerea în patrimoniul lui D. a dreptului de proprietate asupra terenului care a făcut obiectul tranzacției. Totuși, s-a apreciat că nu se poate niciodată concepe că dreptul de proprietate revine și în patrimoniul reclamantei, atâta timp cât aceasta nu a fost niciodată titularul acestui drept. Aceasta întrucât la data achiziției bunului de către foștii soți A+D, era interzisă dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini, motiv pentru reclamanta, care era cetățean israelian, nu a devenit titular al acestui drept. Au fost evocate dispozițiile art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituție, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 și s-a apreciat că art. 3 din titlul X al Legii nr. 247/2005 invocat de reclamantă nu este aplicabil în speță, întrucât dreptul de proprietate a fost dobândit anterior intrării în vigoare a acestei legi. Totodată, s-a considerat că hotărârea judecătorească pronunțată de instanța din Israel care include terenul ce face obiectul prezentei cauze în masa bunurilor comune, nu constituie un drept de proprietate în favoarea reclamantei, deoarece, conform art. 49 din legea nr. 105/1992 ”Posesia, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea se află sau sunt situate, afară numai dacă prin dispoziții speciale se prevede astfel”, iar în acord cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 105/1992, reclamantei i se recunoaște un alt drept asupra acestui teren, nu cel de proprietate. Tribunalul a apreciat că atâta timp cât prin acțiune reclamanta tinde la valorificarea dreptului său de proprietate al cărui titular nu poate fi, aceasta nu justifică folosul practic personal și direct în formularea prezentei cereri, deci, calitatea procesuală activă.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, soluționat prin decizia civilă nr. 349-A din 20 mai 2016, în sensul respingerii excepției inadmisibilității, admiterii apelului, cu consecința anulării sentinței, respingerii excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului, cauza fiind trimisă pentru soluționare pe fond la prima instanță. Pentru a pronunța această decizie cu privire la excepția inadmisbilității schimbării cauzei cererii în apel, instanța de control a arătat că nu s-a încălcat interdicția statuată în art. 294 C. proc. civ., referitor la cauza acțiunii, de vreme ce, înseși apărările în fața primei instanțe au dedus judecății împrejurarea că reclamanta ar putea să justifice un drept de creanță, iar nu unul de proprietate pe calea acțiunii promovate. Astfel împrejurarea că în apel reclamanta tinde la justificarea calității sale inclusiv din perspectiva apărării unui drept de creanță, nu schimbă cauza cererii în apel. În continuare, instanța de apel a statuat că legitimarea procesuală activă într-o acțiune de constatare a nulității absolute a unui o poate avea nu doar partea contractantă, ci și un terț care justifică un interes actual, personal, apreciabil și direct. În speță, reclamanta a invocat calitatea sa de coproprietar asupra terenului în litigiu în temeiul unei hotărâri declarative obținute la un Tribunal pentru aspecte de familie din Tel Aviv, Israel în dosarul nr.x-02-10 pronunțată la 10.06.2010, potrivit căreia toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei de către soți, inclusiv terenul cumpărat în litigiu, constituie bunuri comune. Această hotărâre a fost recunoscută pe teritoriul României prin sentința civilă nr.2181/17.12.2011, efectele fiind acelea că hotărârea respectivă se va aplica în România, ca și o hotărâre pronunțată de instanțele judecătorești interne, fără a fi pus în discuție fondul dreptului care a făcut obiectul recunoașterii. Potrivit art. 9 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat „Drepturile câștigate în țara străină sunt respectate în România, afară numai dacă sunt contrare ordinii Publice de drept internațional privat român”, or, în operațiunea de recunoaștere s-au verificat inclusiv aspectele impuse de textul citat, astfel că ele nu mai pot fi puse în discuție, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat decurgând din hotărârea de exequatur menționată. Dincolo de calitatea de coproprietară invocată în baza acestei hotărâri, apelanta-reclamantă își susține legitimarea activă și interesul în acțiunea promovată, inclusiv din perspectiva cel puțin a unui drept de creanță pe care în ultimă instanță l-ar urmări prin atacarea actului de înstrăinare a terenului, apreciat ca fiind făcut la un preț derizoriu, prin frauda la lege, inclusiv a intereselor de partajare a bunurilor comune achiziționate cu eforturi comune ale soților. În concluzie, apelanta are un interes legal, născut și actual, legitimare activă și folos practic în promovarea litigiului pendinte, contrar celor reținute în sentința apelată.

Împotriva acestei decizii au declarant apel SC B. SRL, în faliment, prin lichidator C., chemata în garanție, societatea profesională notarială F. și intervenienta voluntară în interesul pârâților, Banca Comercială G. În memoriul de recurs al pârâtei SC B. SRL s-a solicitat modificarea hotărârii recurate pentru următoarele motive: În primul rând s-a invocat nelegalitatea deciziei pentru încălcarea prevederilor art.294 C. proc. civ., în sensul în care instanța de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată în faza apelului. S-a susținut că prin cererea promovată, reclamanta A. a susținut ca actul juridic atacat îi încalcă dreptul de proprietate asupra terenului care a constituit obiectul vânzării, susținând constant că este coproprietara acestuia împreună cu fostul său soț, D. În mod constant reclamanta a invocat că prin vânzarea frauduloasă i-a fost încălcat dreptul de proprietate și că tinde, prin valorificarea efectului nulității, la repunerea părților în situația anterioară și redobândirea calității de proprietar. Recurenta a considerat că singura justificare a interesului s-a fondat pe calitatea de proprietar al terenului, limite în care acțiunea a fost soluționată în fața primei instanțe. Contrar acestei constante, prin cererea de apel reclamanta a schimbat întrutotul cauza acțiunii promovate, arătând că își justifică calitatea de parte reclamantă și din perspectiva ocrotirii unui drept de creanță în strânsă legătură cu dreptul de proprietate al fostului soț. Această schimbare a cauzei cererii a fost în mod nelegal validată de instanța de apel care a primit argumentele apelantei, considerând că legitimarea procesuală activa se caracterizează și din perspectiva existenței unui drept de creanță în patrimoniul reclamantei. Această validare încalcă dispozițiile imperative statuate în art. 294 C. proc. civ., astfel încât cererea de apel fondată pe o cauză nouă trebuia respinsă ca inadmisibilă. În subsidiar, recurenta consideră că hotărârea apelată a fost data cu încălcarea dispozițiilor art.295 C. proc. civ., încălcându-se limitele cererii de apel. Deturnând cauza cererii de chemare în judecată, în apel reclamanta a susținut că bunul se află în masa partajabilă, ceea ce îi conferă calitate procesuală ca titular al dreptului de creanță și nu a criticat statuările primei instanțe referitoare la împrejurarea că aceasta nu putea deține un drept real de proprietate asupra bunului. Mai mult, instanța de apel a statuat că reclamanta are chiar și calitatea de coproprietar al imobilului ce formează obiectul contractului atacat, contrar dispozițiilor legale imperative incidente la data dobândirii de către fostul soț a dreptului de proprietate asupra terenului, în anul 1998. Este dincolo de orice îndoială că unicul proprietar al imobilului era pârâtul D., astfel încât dezlegările date de către instanța de apel sunt contrare dispozițiilor imperative ale legii. Chiar invocarea puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în Israel, recunoscute în România este greșită întrucât această hotărâre, ulterioară încheierii actului de vânzare, este inopozabilă terților, cu privire la calitatea de proprietar a reclamantei. Această hotărâre judecătorească se opune cu putere de lucru judecat doar cu privire la obiectul cererii deduse judecății și la părțile procesului respectiv, însă nu poate crea efecte în privința calității de proprietar a reclamantei în fața unui terț care a dobândit dreptul de proprietate de la un vânzător care s-a legitimat corect, ca proprietar exclusiv al bunui vândut. Reiterând faptul că reclamanta s-a folosit în apel de alte motive și mijloace de apărare decât cele invocate în fața primei instanțe, recurenta reiterează că este nelegală abordarea problemei calității procesuale active pe fundamentul unui drept de creanță. Prin recursul promovat de societatea profesională de avocați F. s-a solicitat în principal, admiterea excepției inadmisibilității apelului și în subsidiar, respingerea apelului reclamantei și menținerea hotărârii primei instanțe. Într-un prim motiv de recurs, s-a susținut că apelul era inadmisibil, iar hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. În principal, recurenta a arătat că instanța de apel a permis schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, cu referire la causa debend i, care constituie cauza cererii de chemare în judecată, iar nu cauza acțiunii civile în totalitatea ei. În speță, reclamata și-a fundamentat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe nulitate, pe baza dreptului de proprietate comună asupra unui teren din România, pretins consfințită printr-o hotărâre a Tribunalului din Tel Aviv, recunoscută în România prin sentința civilă nr.2181 din 17 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București,Secția a V-a Civilă în dosarul nr.x/3/2011. Prin invocarea în apel a unui alt drept conservat prin acțiunea în nulitate, intimata și-a modificat cauza cererii sale de chemare în judecată, modificare acceptată în mod nepermis de instanța de control judiciar. Având în vedere că niciodată, în fața primei instanțe, reclamanta nu a precizat că este titulara unui drept de creanță, afirmarea acestui fapt ca argument al admiterii apelului reprezintă deducerea spre judecată a unui nou motiv al acțiunii invocat omisso medio . În concluzie, recurenta solicită să se constate că instanța de apel a permis acest lucru cu încălcarea dispozițiilor art.294 C. proc. civ. Un al doilea motiv de recurs deduce critica greșitei aplicări a legii în apel, prin aceea că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat conținută de considerentele sentinței civile nr.2181 din 17 decembrie 2011. Astfel instanța de apel a subliniat în argumentația oferită că la momentul recunoașterii hotărârii străine, instanța română a verificat dacă drepturile castigate în țara străină sunt în accord cu dispozițiile Legii nr.105/1992, respective, dacă sunt sau nu contrare ordinii publice de drept international de drept roman. Or, aceste verificări nu au fost realizate de instanța română în procedura recunoașterii, considerentele sentinței evocate fiind limitate la verificarea condițiilor procedurale de recunoaștere a hotărârii din Tel Aviv în România. Din analiza sentinței nu se poate deduce că Tribunalul București ar fi verificat într-un mod critic faptul că numai instanțe române sunt competente să judece procesele privind raporturile de drept international privat referitoare la imobilele situate pe teritoriul României. Recurenta consideră că această analiză critică a fost corect analizată de către prima instanță de fond, atunci când a statuat că reclamanta nu poate avea calitatea de proprietar asupra terenurilor din România, printr-o expunere logică a modalității în care dispozițiile legale referitoare la acest domeniu s-au succedat în timp. Contrar, instanța de apel a încălcat principiul triplului grad de jurisdicție atunci când a apreciat că dincolo de calitatea de copropietar invocată de reclamantă pe baza hotărârii străine recunoscute, reclamanta își susține legitimarea procesuală activă și din perspectiva unui drept de creanță pe care aceasta l-ar putea urmări prin atacarea actului de înstrăinare a terenului. Printr-un astfel de raționament instanța de apel ocolește în mod fraudulos problema lămuririi naturii dreptului ocrotit de către reclamantă, lăsând se întrevadă inclusiv faptul că reclamanta ar avea calitatea de coproprietar asupra terenului ce a făcut obiectul înstrăinării. Recurenta Banca Comercială G. a solicitat modificarea hotărârii recurate și respingerea apelului declarat de reclamnată. În esență, recurenta a arătat că a fost încălcate dispozițiile art.294 C. proc. civ.,deoarece, calitatea procesuală activă a fost justificată pe un drept de creanță, drept invocat pentru prima data în fața instanței de apel. Din acest punct de vedere instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală deoarece, a încălcat principiul disponibilității procesului civil și a reevaluat drepturile izvorâte din hotărârea declarativă obținută de parte la Tribunalul din Tel Aviv. În acest sens, instanța de apel s-a rezumat a statua că hotărârea străină recunoscută în România se va aplica ca o hotărâre pronunțată de o instanță internă, dar a omis să observe că această hotărâre nu este opozabilă terților care au dobândit anterior drepturi asupra terenului care face obiectul contractului. La 6 decembrie 2016, la dosar a fost formulată o cerere de introducere în cauză a SC H. în calitate de continuator a recurentei BC G. SA ca urmare a transmiterii dreptului de creanță de la recurentă către intervenientă, drept de creanță tranzacționat prin contractul de cesiune de creanțe cu privire la un portofoliu de contracte de credit. Împotriva recursurilor formulate a formulat întâmpinare reclamanta A. solicitând respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea deciziei atacate.

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte le va răspunde printr-un set de considerente comune, deoarece recurenții deduc instanței de control aceleași critici de nelegalitate, care pot fi analizate din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la greșita aplicare a legii. Astfel, un prim motiv al recursului vizează greșita schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată în apel, prin motivele de apel ale reclamantei, acceptată de instanța de prim control judiciar, cu încălcarea dispozițiilor imperative reglementate prin art. 294 C. proc. civ. Înalta Curte reține că, în soluționarea acestui aspect, dedus în apel prin mijlocirea exceptiei inadmisibilității apelului, Curtea de Apel a statuat că întreg complexul litigios îi permite să aprecieze, atât din analiza cererii de chemare în judecată, cât și din evaluarea mijloacelor de apărare folosite de pârâți și intervenienți, că analiza intersului și a calității procesuale a avut în vedere dreptul conservat de reclamant, configurat atât ca drept de proprietate, cât și ca drept de creanță. Premergător oricărei chestiuni legale de caracterizarea cauzei acțiunii, Înalta Curte arată totuși că excepția inadmisibilității apelului a fost invocată în apel ca excepție procesuală și tindea spre declararea apelului ca inadmisibil, soluție care nu putea fi acceptată în considerarea dispozițiilor art. 282 C. proc. civ. care definește domeniul apelului. Astfel, în temeiul acestei dispoziții legale, apelul împotriva hotărârii primei instanțe era admisibil, iar pretinsa schimbare a cauzei juridice a cererii în apel putea fi combătută nu prin mijlocirea excepției de inadmisibilitate, ci, cel mult, prin înlăturarea motivelor de apel care tindeau spre aceste pretins efect. Analizând propriu-zis critica din recurs, Înalta Curte arată că principiul disponibilității procesului civil, pe care dispozițiile art. 294 C. proc. civ. îl conservă în mod implicit nu contrazice imperativul aflării adevărului judiciar prin mijlocirea rolului judecătorului în proces. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile o invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să ceară acestora explicații și să pună în dezbatere orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare. Astfel, analiza litigiului presupune întotdeauna evaluarea exhaustivă a tuturor argumentelor și apărărilor cu caracter determinat, indiferent de calitatea celui care le formulează într-un proces. Din acest punct de vedere, actele de procedură efectuate în prima instanță de către intervenienta BC G. și de pârâtul D. au pus în dispută natura dreptului reclamantei și concursul dintre dreptul de proprietate descris în expunerea cererii de chemare în judecată și dreptul de creanță caracterizat prin actele de procedură efectuate de subiectele pasive ale acțiunii. Astfel, nu se poate considera că disputa asupra dreptului de proprietare sau de creanță al reclamantei nu a fost dedusă judecății, fiind evocată pentru prima data în apel, din aceasta perspectivă, critile recurentelor fiind înlăturate. Cât privește necesitatea conservării cauzei acțiunii în apel, principiu pretins încălcat de către instanța de apel, Înalta Curte prezintă următoarele considerente: Cauza cererii de chemare în judecată - fundamentul calificat juridic al cererii - este derivată din argumentul care suține pretenția. Cu alte cuvinte, cauza cererii fundamentează juridic pretenția, iar cauza cererii în constatarea nulității actului juridic este determinată de motivele de nulitate care susțin nulitatea contrectului atacat. Din acest punct de vedere, nu se poate susține că în apel s-a produs o permutare a cauzei cererii de chemare în judecată, deoarece motivele de nulitate invocate prin cererea introductivă nu au fost reconfigurate. Cauza cererii de chemare în judecată nu se confundă cu scopul demersului judiciar care, în cazul acțiunii în constararea nulității unui act juridic, corespunde apărării unui drept. Recurenții au considerat totuși că a avut loc o permutare a cauzei cererii deoarece, contrar celor stabilite în prima instanță, dreptul care caracteriza interesul reclamantei și, implicit, calitatea procesuală activă a fost reconfigurat. Astfel, recurenții au considerat că dreptul caracteristic era, potrivit afirmațiilor reclamantei, un drept de proprietate, iar nu un drept de creanță. Totuși, astfel cum s-a arătat, aceasta abordare nu corespunde unei încălcări a dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., respectiv, unei schimbări a cauzei cererii în apel, iar critica recutenților tinde mai degrabă să justifice invocarea direct în apel a unor aspecte care nu au fost evocate de părți în primă instanță. Însă, astfel cum s-a arătat, prin actele de procedură efectuate de părți s-a prefigurat încă în fața primei instanțe o dispută asupra naturii dreptului conservat de către reclamantă prin acțiune. Împrejurarea că tribunalul a analizat interesul și calitatea reclamantei exclusiv prin evaluarea capacitatății reclamantei de fi titulara dreptului de proprietate asupra terenului achiziționat de familia A+D la nivelul anului 1998, când operau anumite interdicții în privinta străinilor, a reprezentat din perspectiva instanței de apel o analiză incompletă și insuficientă, remediată în apel prin analiza tuturor aspectelor relevante ale cauzei. De aceea, în mod întemeiat, instanța de apel a reanalizat condițiile acțiunii promovate prin valorificarea tuturor chestiunilor puse în dezbatere care puteau să prezinte relevanță, fără a schimba fundamentul juridic al nulității (cauza acțiunii) cu care prima instanța a fost investită. În plus, dispozițiile procedurale nu se opun ca în apel apelantul să expliciteze pretențiile și argumentele care au fost deja evocate în fața primei instanțe, întrucât acest demers nu reprezintă, cum susțin recurenții, motive de natura celor care tind la schimbarea cadrului litigios. Din această perspectivă, motivul de recurs întemeiat pe încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., este nefondat și va fi înlăturat. O altă critică din recurs se referă la împrejurarea că, prin încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., în condițiile în care apelanta nu a criticat dezlegările primei instanțe referitoare la lipsa dreptului său de proprietate, instanța de apel a statuat totuși că această parte are în patrimoniu un drept de proprietate asupra imobilului, ceea ce depășește limitele apelului. Nici aceasta critică nu este fondată. Dezlegările instanței de apel au avut în vedere cercetarea calității procesuale active a reclamantei, din direcția interesului de a acționa cu o acțiune în anularea unui contract pentru motive de nulitate absolută. S-a statuat astfel că legitimarea procesuală activă aparține în acest caz inclusiv unui terț față de actul atacat, dacă acesta justifică un interes personal și direct. Or, evaluarea interesului trebuie stabilită întotdeauna prin raportare la dreptul subiectiv conservat prin mijlocirea acțiunii în anularea unui act juridic. Din acest punct de vedere, instanța de apel a stabilit că, pe de-o parte reclamanta a invocat un drept de proprietate asupra terenului întrăinat prin actul atacat, prevalându-se de o hotărâre judecătorească pronunțată de Tribunalul pentru aspecte de familie din Tel Aviv din 10 iunie 2010, implementată în ordinea juridică internă prin procedura recunoașterii, efectivă prin sentința civilă nr. 2181 din 17 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București și obligatorie, conform art. 9 din Legea nr. 105/1992, iar pe de altă parte s-a prevalat de un drept de creanță pe care îl conservă în egală măsură atunci când urmărește infirmarea actului pretins nelegal, urmărind inclusiv demonstrarea întinderii dreptului și a mijlocului său de fraudare. Instanța de apel a arătat că oricare dintre acestea ar fi dreptul apărat efectiv prin mijlocirea acțiunii în declararea nulității contractului de vânzare, reclamanta are un interes personal și direct în promovarea acțiunii, ceea ce îi conferă și calitate procesuală activă. Prin acest set de argumente instanța de apel nu a caracterizat natura dreptului conservat de reclamantă, real sau personal, și nici nu a trasat instanței de trimitere o altă obligație decât aceea de a judeca litigiul pe fond, prin recunoașterea îndeplinirii, în persoana reclamantei a condiției procesuale a calității de parte reclamantă. Pentru aceleași argumente, va fi înlăturat și setul de critici referitor ignorarea sau aplicarea greșită a normelor imperative care interziceau străinilor sau apatrizilor să dobândească un drept de proprietate asupra terenurilor din România. Înalta Curte reamintește că evocarea de către instanța de apel a hotărârii pronunțate de Tribunalul pentru aspecte de familie din Tel Aviv din 10 iunie 2010, implementată în ordinea juridică internă prin procedura recunoașterii, efectivă prin sentința civilă nr. 2181 din 17 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București și obligatorie, conform art. 9 din Legea nr. 105/1992, nu a avut ca efect consfințirea unui drept de proprietate al reclamantei asupra terenului care a făcut obiectul contractului atacat. Instanța de apel s-a raportat la efectul recunoașterii acestei horărâri, stabilind că prin recunoaștere, o hotărâre judecătorească străină nu mai poate fi ignorată, bucurându-se de autoritate de lucru judecat, astfel încât, în legătură cu aceasta, nu se poate nega interesul reclamantei de acționa în justiție. Și tot din această perspectivă, nu se poate reține că prin decizia atacată s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2181 din 17 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, deoarece, în raționamentul instanței de apel nu s-a statuat asupra naturii dreptului consfințit prin sentința anterioară. De asemenea, unul dintre recurenți a criticat decizia considerând că prin aceasta se încalcă principiul triplului grad de jurisdicție, instituit de c. proc. civ. de la 1865. Dincolo de împrejurarea că dispozițiile procesuale evocate sau cele ale legii fundamentale nu consacră numărul gradelor de jusrisdicție în procesul civil, Înalta Curte arată că dezvoltarea specifică acestui motiv de recurs corespunde tezelor anterioare, deja analizate, referitoare la lipsa dreptului apelantei de a-și justifica interesul promovării acțiunii pe un drept pretins nou, dreptul de creanță. De aceea, instanța de recurs consideră că nu se impune reluarea argumentelor prezentate, înlăturând și această critică. Astfel, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile promovate au fost respinse ca nefondate, iar cererile recurenților referitoare la plata cheltuielilor procesuale în recurs vor fi soluționate în procedura rejudecării cauzei la prima instanță.