ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3366/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3366/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față
Examinând actele și
lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:
La Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul
Militar Teritorial București a fost înregistrată la 13 aprilie 2007 o primă
cerere din partea condamnatului R.C., prin care solicita revizuirea Sentinței
penale nr. 133 din 2 septembrie 1974, pronunțată de Tribunalul Militar
Teritorial București în Dosarul nr. 450/F/1974 și achitarea sa în temeiul art.
11 pct, 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunile
reținute în sarcina sa, cu înlăturarea pedepselor complementare de confiscarea
totală a averii și degradare militară.
În motivarea cererii
de revizuire condamnatul a arătat că sentința de condamnare nu i-a fost
comunicată, judecata a avut loc după procedura secretă, nu a cunoscut
acuzațiile aduse, nu a putut să-și exercite dreptul la apărare și nici calea de
atac, fiind încălcate drepturile omului reglementate prin Declarația Universală
a Drepturilor Omului și dispozițiile Codului de procedură penală.
Prin Sentința penală
nr. 5 din 21 august 2008 a fost respinsă cererea de revizuire cu motivarea că
nu s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, care să nu fi fost cunoscute de
instanță în soluționarea cauzei, iar la analiza din oficiu a hotărârii nu s-au
identificat nici celelalte cazuri de revizuire prev. în art. 394 lit. b) și c)
C. proc. pen.
Apelul și recursul
revizuentului au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 14 din 1 noiembrie
2008 a Curții Militare de Apel și Decizia nr. 293 din 29 ianuarie 2009 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La 15 martie 2010,
condamnatul R.C. a formulat o nouă cerere de revizuire pe care a depus-o la
Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, cu
privire la aceeași sentință, nr. 133/1974, pronunțată de Tribunalul Militar
Teritorial București, în temeiul art. 394 lit. a) C. proc. pen., invocând fapte
sau împrejurări noi, necunoscute instanței care a pronunțat sentința de
condamnare.
S-a invocat același
temei de drept folosit și în precedenta cerere de revizuire.
Revizuentul-condamnat,
ca și în precedenta cerere, a solicitat achitarea sa și înlăturarea
consecințelor condamnării (confiscarea totală a averii, interzicerea
drepturilor și degradarea militară), invocând: acuzațiile Ministerului de
Interne sunt false, nefiind susținute de probe; a acceptat să lucreze la
Direcția de Informații Externe ca inginer din cauza refuzului autorităților de
a-i elibera pașaport pentru a pleca la o bursă UNESCO în Italia și Franța;
gradul militar i-a fost acordat ca o amenințare; jurământul militar îi impunea
să fie devotat "poporului muncitor" și "patriei
socialiste", iar nu României și poporului român; trimiterea la
specializare cu bursă UNESCO era însoțită de sarcini de spionaj, fapt care l-a
determinat să obțină azil politic, ocazia favorabilă ivindu-se în noiembrie
1974, când a fost trimis în Statele Unite ale Americii ca atașat la delegație;
- servieta și plicul
ce le-a predat autorităților americane au fost returnate intacte autorităților
române; instanța care l-a condamnat nu a cunoscut procedurile D.I.A. de
asasinare a lui; sentința, acuzațiile și citarea nu au fost făcute conform
procedurii în vigoare în 1974.
La declarația
petentului au fost anexate corespondența cu autoritățile americane, Nota-raport
a Departamentului Securității Statului.
În cauză, în
referatul înaintat instanței, procurorul a arătat că: petentul a fost inginer
proiectant în anul 1971 la I. București și transferat la Ministerul Industriei
Chimice, iar la data de 1 iunie 1971 a fost chemat în cadrele active ale
Ministerului de Interne, cu gradul de locotenent major, depunând jurământul
militar, fiind repartizat la U.M. 0920 București (compartimentul
"Depistări, pază și alarmare"); în anul 1972, locotenent major R.C. a
plecat la specializare în Italia cu o bursă ONUDI, pe care o obținuse anterior
încadrării sale în Ministerul de Interne; în urma unor abateri, locotenentul
major R.C. a fost chemat în țară la data de 25 februarie 1972, ulterior fiind
trimis în alte misiuni externe (Israel, Cipru, etc); la data de 24 noiembrie
1973, locotenent major R.C. a fost trimis în misiune în Statele Unite ale
Americii, având sarcina efectuării controlului T.O. și revizia tehnică a
aparaturii la sediile reprezentanțelor României din Washington D.C. și New
York; la New York petentul a predat autorităților americane servieta sa și un
plic cu corespondența diplomatică, solicitând azil politic și refuzând explicit
să revină în România; la 26 noiembrie 1973 coletul diplomatic sigilat (în forma
de geantă diplomat) și plicul diplomatic pe care condamnatul-revizuent R.C. le
transporta au fost restituite reprezentantului misiunii române la New York,
după cum rezultă din interceptarea convorbirilor purtate de acesta la Ambasada
Română din Washington D.C. la 4 aprilie 1974; de asemenea, locotenentul major
R.C. a declarat că a luat curierul în scop de șantajare a statului român pentru
a asigura libertatea familiei sale.
S-a evidențiat că
împrejurările invocate sunt aceleași cu cele din precedenta cauză, nu sunt de
natură să schimbe realitatea reținută în sarcina condamnatului, respectiv faptul
că petentul, locotenent major în cadrul UM 0920 București, părăsind misiunea pe
care o avea în Statele Unite ale Americii, a predat curierul autorităților
americane și a refuzat explicit să se întoarcă în România.
Procurorul a arătat
în referatul întocmit că petentul a folosit din nou calea de atac a revizuirii
invocând aceleași temeiuri - fapte și împrejurări noi, pe care instanțele s-au
mai pronunțat.
Tribunalul Militar
Teritorial a constatat veridicitatea acestor învederări, că faptele și împrejurările
invocate de revizuent în cererea sa din 15 martie 2010 au fost aceleași cu cele
invocate în cererea de revizuire din 13 aprilie 2007.
Împotriva sentinței a
declarat apel condamnatul, însă prin Decizia penală nr. 4 din 4 mai 2011,
Curtea Militară de Apel a respins ca nefondat apelul revizuentului. Este real
că la dosar s-au depus documente din partea Arhivelor Naționale Americane cât
și documente din partea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor
Securității, aparținând Departamentului Securității Statului, însă acestea nu
reliefează fapte, împrejurări necunoscute instanței.
Împotriva deciziei a
declarat recurs revizuentul R.C., susținând în esență că cererea de revizuire
este admisibilă, fiind întrunite condițiile legale de admisibilitate, solicitând
trimiterea cauzei instanței de fond pentru a proceda la rejudecarea cauzei,
urmând a se avea în vedere că între cererea de revizuire formulată în prezenta
cauză și cea anterioară, respinsă definitiv, nu există identitate de motive și
temei legal. De asemenea, la dosar au fost depuse probe noi necunoscute
instanței ce a dispus condamnarea sa la moarte în anul 1974, în cauză
impunându-se achitarea sa.
Soluționând recursul
declarat de revizuent, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a
pronunțat Decizia penală nr. 3683 din 20 octombrie 2011, prin care a admis
recursul și a casat Decizia nr. 4 din 4 mai 2011 a Curții Militare de Apel și
Sentința nr. 4 a Tribunalului Militar Teritorial București și a trimis cauza
spre rejudecare la instanța de fond.
Instanța de recurs a
reținut că raportat la noua cerere de revizuire introdusă de condamnatul R.C.,
întemeiată pe aceleași dispoziții legale (art 394 lit. a) C. proc. pen.) și
împotriva aceleiași hotărâri, ca cea anterioară, nu există o identitate de
motive și apărări cu cele din prima cerere. S-a arătat că în cauza dedusă
judecății revizuentul a depus la dosarul cauzei înscrisuri noi, constând în
Nota-raport întocmită de Departamentul Securității Statului, depusă la
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dar și documente ale
Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii în susținerea cererii
sale de revizuire.
Prin urmare, în
raport de cele enunțate, se impune ca în cauza dedusă judecății instanța de
fond în etapa admisibilității în principiu să analizeze în ce măsură
înscrisurile depuse în dosarul cauzei mai sus enumerate, relevă fapte și
împrejurări noi, necunoscute de instanța la judecată, care a pronunțat
hotărârea a cărei revizuire.
Rejudecând cauza în
limitele dispuse de instanța de recurs, prin Sentința penală nr. 20 din 3 mai
2012 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, a fost respinsă ca
inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnatul R.C., în temeiul
art. 401, 403 alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut că revizuirea este o cale extraordinară de
atac îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive, scopul fiind
îndreptarea erorilor judiciare.
În examinarea
condițiilor de admisibilitate a cazului de revizuire prevăzut în art. 394 lit.
a), C. proc. pen. se arată că prin expresia fapte sau împrejurări noi trebuie
înțelese acele elemente de fapt (probe) pe baza cărora se poate stabili eroarea
judiciară strecurată cu ocazia primei judecăți. Aceste fapte și împrejurări
trebuie să vizeze existența faptei și vinovăției sau existența vreunei cauze de
încetare a procesului penal sau de achitare.
Se reține că deși au
fost depuse la dosar atât documente din partea Arhivelor Naționale Americane,
cât și copii de pe documente ale Departamentului Securității Statului eliberate
de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ele nu au un rol
în susținerea unei fapte și împrejurări necunoscute instanței care a soluționat
fondul cauzei. Ele nu fac dovada unor fapte și împrejurări de natură a
determina instanța să pronunțe o hotărâre diferită, chiar opusă, pentru că
primele nu au legătură cu conținutul constitutiv al infracțiunilor pentru care
revizuentul a fost condamnat, iar secundele nu au legătură cu hotărârea
pronunțată, fiind ulterioare faptelor care au condus la pronunțarea Sentinței
penale nr. 133 din 2 septembrie 1974.
Aspectele invocate de
revizuent prin relevarea acestor înscrisuri, cum ar fi returnarea, după un
interval de timp în care nu s-a aflat în posesia sa, de către autoritățile
americane, a servietei de serviciu și a plicului de corespondență diplomatică
sigilate, aprecierea angajării sale în cadrul Direcției de Informații Externe
și atribuirea gradului militar de locotenent major ca fiind în scop de șantaj,
dificultățile întâmpinate la revenirea familiei sale în Statele Unite ale
Americii, caracterul criminal al Direcției de Informații Externe ca instrument
al regimului comunist și încercările ulterioare faptelor sale de a fi asasinat
de autoritățile române, precum și neinformarea sa de acuzațiile și procedura
urmate împotriva sa, nu sunt din cele ce se circumscriu faptelor și
împrejurărilor prevăzute în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Împotriva respectivei
sentințe a declarat apel revizuentul condamnat prin apărător.
Potrivit motivelor de
apel aflate la dosar și susținute în ședința când au avut loc dezbaterile,
hotărârea primei instanțe ar fi nelegală și netemeinică, solicitându-se ca
instanța de prim control judiciar să modifice hotărârea atacată, admițând în
principiu revizuirea hotărârii atacate. Sentința penală nr. 133 din 2
septembrie 1974 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, a cărei
revizuire se cere, a fost "dată de un regim comunist, ilegitim și criminal,
condamnat și oficial în România", împotriva respectivei hotărâri nu s-a
putut formula o cale ordinară de atac. Prin instaurarea statului de drept după
"evenimentele din decembrie 1989", România a ratificat Convenția
Europeană a Drepturilor Omului (1994), a devenit țară membră NATO (2004) și
membră a UE (1 ianuarie 2007).
Parlamentul României
a statuat în 1999 că puterea comunistă a exercitat, în special prin organele
securității statului, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării,
drepturilor și libertăților fundamentale. În mesajul transmis de Președintele
României în fața camerelor reunite la 18 decembrie 2006 - a fost condamnat
regimul dictatorial și instrumentele acestuia: Partidul Comunist Român și
Securitatea; s-a exprimat regretul și compasiunea pentru victimele dictaturii
comuniste și s-a cerut scuze celor care au avut de suferit, familiilor lor.
Alături de inginerul
G.U., omorât, de diplomatul M.R. - condamnat la moarte în 1989 și de generalul
M.P., condamnat la moarte, revizuentul R.C. arată că se află printre persoanele
cărora li s-a recunoscut un prejudiciu și i s-a cerut oficial scuze.
În acest context,
susținerea hotărârii de condamnare la moarte și refuzul accesului la o
procedură echitabilă nu mai are nicio justificare de ordin etic sau legal și
înseamnă o violare continuă a principiului legalității prin încălcarea
Constituției, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Tratatului U.E.
Interpretarea
dispozițiilor art. 394 din C. proc. pen. trebuie făcută prin prisma Convenției
Europene a Drepturilor Omului și a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, fără a exclude din motive politice sau partizane posibilitatea de
revizuire a unei hotărâri de condamnare la moarte. În contextul în care prima
instanță a interpretat abuziv, ilegal și grav discriminatoriu disp. art. 394 C.
proc. pen., câtă vreme doctrina europeană statuează că între respectarea
procedurii și respectarea dreptului fundamental primează întotdeauna dreptul
fundamental, în cauză este aplicabil art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., atunci
în vigoare. În acest context disp. art. 403 din C. proc. pen. al României nu
întrunesc exigențele dreptului internațional și a dreptului comunitar, cu
referire expresă la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Judecătorul național,
ca judecător comunitar, are obligația de a înlătura de la aplicare normele
interne, deciziile administrative și hotărârile judecătorești (chiar și ale
Curții Constituționale) care violează dreptul comunitar și drepturile omului
proteguite prin aranjamentul european.
Prin art. 20 din
Constituție se statuează primatul reglementărilor internaționale față de cele
interne - în materia drepturilor omului.
Dispozițiile art. 403
C. proc. pen., în forma stabilită prin Legea nr. 202/2010 nu constituie
veritabil acces liber la justiție, la un proces echitabil și la un recurs
efectiv, în sensul prev. art. 3, 20, 21 din Constituție și art. 6 și 13 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În soluționarea
cererii de revizuire nu s-a ținut seama că R.C. este cetățean american și U.E.,
fiind lipsit de o posibilitate efectivă de modificare a unei hotărâri de
condamnare la moarte.
Se semnalează o
discriminare în raport de modul cum autoritățile române au soluționat cazurile
privind pe P. și R., prin promovarea și admiterea recursului în anulare la data
respectivă.
Prin Încheierea din
17 octombrie 2012, instanța de apel a admis cererea apărătorului condamnatului
revizuent și a solicitat Serviciului Român de Informații și Serviciului
Informații Externe să comunice în ce măsură acesta are acces la dosarul de fond
penal trimis Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității cu
Adresa nr. S/10831 din 17 iunie 2010.
Ambele instituții au
răspuns solicitărilor și au precizat că documentele care îl privesc pe R.C. au
fost declasificate potrivit prevederilor H.G. nr. 585/2002 și predate
Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității pe bază de
Proces-verbal din 19 iulie 2007 (Adresa nr. 46045 din 9 noiembrie 2012 emisă de
Serviciul de Informații Externe și Adresa nr. 32574 din 12 noiembrie 2012 emisă
de Serviciul Român de Informații). Ca urmare, Curtea Militară de Apel a pus la
dispoziția reprezentantului revizuentului condamnat, domnul avocat P.A.,
întregul dosar fond penal furnizat de Consiliul Național pentru Studierea
Arhivelor Securității.
În ședința când au
avut loc dezbaterile, apărătorul apelantului-revizuent R.C. a dezvoltat
motivele de apel și a indicat unele împrejurări care constituie fapte noi,
necunoscute de instanța de fond la soluționarea cauzei, în sensul reglementat
de art. 394 lit. a) C. proc. pen.:
- potrivit
procedurilor de azil, autoritățile Statelor Unite ale Americii au ridicat
geanta și plicul sigilat de la R.C. la data solicitării de azil politic, el
neputându-se opune, prin urmare infracțiunea prev. de art. 157 C. pen. nu
există, lipsind de altfel intenția;
- atât geanta cât și
plicul cu corespondența diplomatică au fost returnate autorităților române,
sigilate, deci neviolate, așa cum rezultă dintr-o telegramă a Departamentului
de Stat al Statelor Unite ale Americii către Ambasada Statelor Unite ale
Americii la București, deci fapta de transmitere de secrete nu există;
- R.C. fusese trimis
în misiune cu scopul efectuării unor verificări tehnice, pe linie de
transmisiuni, rețele telefonice operative, ascultării, verificării unui traseu
al fostului președinte Ceaușescu, iar nu ca și curier diplomatic, el fiind
deținător al unui pașaport de serviciu, deci instanța de fond nu a avut rol
activ pentru aflarea adevărului;
- la 4 aprilie 1974 -
R.C. s-a prezentat la Ambasada României la Washington, împrejurare despre care
prima instanță n-a cunoscut, neavând rol activ.
Asupra apelului,
Curtea Militară de Apel, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate
de apelant, a examinat cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, conform
art. 371 alin. (2) C. proc. pen.
Totodată, instanța de
prim control judiciar a examinat hotărârea atacată, cu raportare la
dispozițiile instanței de recurs, respectiv cele arătate în Decizia nr. 3683
din 20 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
penală, cu respectarea art. 385 C. proc. pen. privind limitele rejudecării de
către prima instanță.
Apărătorul
revizuentului condamnat, în prealabil, a arătat că dispozițiile art. 401 C.
proc. pen. nu respectă exigențele Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului
în cauza Maszni contra României și nici prescripția Deciziei Curții
Constituționale nr. 610/2007 prin raportare la art. 1, 21, 22 din Constituție,
art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - în sensul că nici
procurorul militar, nici instanța militară nu ar fi competente să examineze și
să judece revizuirea promovată deoarece condamnatul R.C. nu mai are calitatea
de militar.
Însă, redă instanța,
la data faptelor pentru care revizuentul a fost condamnat (24 noiembrie 1973),
R.C. era încadrat la compartimentul tehnic al U.M. 0920 București (Direcția
Informații Externe) cu gradul militar de locotenent major. Potrivit Statutului
Corpului Ofițerilor din 1965, adoptat prin hotărâre de Guvern, aplicabil la 1
iunie 1971, când R.C. a fost chemat în cadrele active cu acest grad militar, el
și-a manifestat explicit voința de a trece în corpul ofițerilor activi, deci,
cel puțin formal, afirmația conform căreia ar fi fost obligat (șantajat) pentru
a primi gradul militar nu poate fi primită și nu este însoțită de probe
concludente. Cu privire la competența procurorului militar și a instanțelor
militare, textul de lege criticat (art. 401 teza I) prevede că este competentă
să judece cererea de revizuire instanța care a judecat cererea în primă
instanță. De altfel, conform art. 40 C. proc. pen., când fapta are legătură cu
atribuțiile de serviciu ale făptuitorului, instanța rămâne competentă să judece
chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracțiunii, nu mai are acea calitate,
când competența instanței este determinată de calitatea inculpatului.
Împrejurările evocate
de revizuent referitor la evoluția politică a României după decembrie 1989,
respectiv instaurarea statului de drept, aderarea la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului în 1994, aderarea la NATO (2004) și UE (2007), ca și mesajul
prezidențial în fața Camerelor reunite (2006) nu pot constitui ele însele fapte
sau împrejurări care să constituie temei pentru revizuirea unei hotărâri.
Procedura de judecată
a revizuirii este reglementată prin lege (Codul de procedură penală), iar unica
autoritate legiuitoare a țării este Parlamentul (art. 61 alin. (1) din
Constituție). Judecătorii sunt independenți, se supun numai legii, a cărei
supremație trebuie să o asigure (art. 2 și 4 din Legea nr. 303/2004).'
Singurele cazuri când
poate fi cerută revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive sunt cele
arătate limitativ la art. 394 C. proc. pen. Prin urmare, nu poate fi primită
afirmația conform căreia judecătorul național, ca judecător comunitar, ar avea
obligația de a înlătura de la aplicare chiar și deciziile Curții
Constituționale, câtă vreme de la data publicării lor în Monitorul Oficial,
deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii (art. 147 alin. (4)
din Constituție).
În ceea ce privește o
eventuală discriminare a condamnatului R.C. în raport de modul de soluționare a
altor cauze asemănătoare (similare) precum cazurile R. și P.), Curtea Militară
de Apel reamintește că orice instanță de judecată se supune numai legii
aplicabile la data învestirii sale. Instanța nu poate legifera, comițând un
exces de putere și astfel trecând în domeniul altei puteri constituite în stat.
România este un stat de drept, organizat potrivit principiului separației și
echilibrului puterilor în stat.
S-a explicitat că
aspectele care au fost invocate în ședința de dezbateri apreciate ca fiind
fapte și împrejurări noi, necunoscute de instanță la soluționarea cauzei (în
1974), au fost examinate temeinic de prima instanță, care a pronunțat hotărârea
ce face obiectul prezentului apel.
Astfel, necesitatea
predării genții și a plicului diplomatic autorităților Statelor Unite ale
Americii, la momentul solicitării dreptului de azil politic, returnarea
corespondenței diplomatice autorităților române, așa cum rezultă dintr-o
telegramă a Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii, natura
atribuțiunilor locotenentului major R.C. în noiembrie 1973 și felul
pașaportului său (de serviciu), prezentarea sa la sediul Ambasadei Române la 4
aprilie 1974 - nu pot fi apreciate ca împrejurări noi prin care s-ar putea
dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, în sensul arătat la art. 394 alin.
(3) C. proc. pen.
Apărătorul
revizuentului condamnat a avut posibilitatea ca în fața instanței de apel să
susțină public, oral, nemijlocit și în contradictoriu cu reprezentantul
Ministerului Public, toate apărările, fiindu-i respectat dreptul la un proces
echitabil.
Prin fapte sau
împrejurări noi, în sensul reglementat de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.
pen., se înțelege orice întâmplare, situație, stare, entitate materială care,
prin ele însele, sau prin coroborare cu alte probe, sunt de natură a stabili
existența erorii judiciare și a aduce o altă soluționare a cauzei (ex.:
achitare în loc de condamnare).
Aspectele faptice
invocate de apelantul-revizuent nu sunt de natură a stabili că în cauză s-ar fi
produs o eroare judiciară, astfel încât, prin rejudecare, instanța de fond să
pronunțe achitarea pe temeiurile cerute.
Și la acea epocă
(1974), dar și în prezent, cetățenii cărora le sunt încredințate funcții
publice, precum și militarii răspund de îndeplinirea cu credință a obligaților
ce le revin (art. 54 alin. (2) din Constituție). Alianțele politico-militare la
care România este parte își produc efectele instituționale în condițiile
Constituției și legilor de adoptare și nu pot constitui temeiuri de revizuire
în lipsa unor noi prevederi normative care să dezincrimineze faptele care au
fost săvârșite de apelantul-revizuent și să înfrângă obligația de fidelitate
prev. în art. 54 din Constituție.
În consecință, în
temeiul art. 379 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Curtea Militară de Apel a
respins ca nefondat apelul declarat de condamnatul revizuent R.C.
Împotriva Deciziei
penale nr. 1 din 20 martie 2013 a Curții Militare de Apel pronunțată în acest
sens, în termen legal s-a exercitat recurs de către aceeași persoană, R.C.
Acesta a reiterat în
esență apărările invocate pe parcursul instrumentării cererilor de revizuire:
sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată fără nicio probă, la dosarul
de fond au fost tot timpul documente strict secrete, instanțele militare au
refuzat să-i pună la dispoziție dosarul de fond, derularea judecării primei
cereri de revizuire s-a realizat în prezența unui apărător din oficiu care nu
cunoștea cazul, condamnarea la moarte nu a fost anulată, rejudecarea pricinii
s-a realizat fără a se ține cont de decizia de casare din partea Înaltei Curți,
Tribunalul Militar nu este capabil să ia o decizie corectă, s-a reiterat cazul
P.
Într-o abordare
tehnic-procedurală a prezentului recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție
reține că un rol decisiv în tratarea speței îl are maniera de soluționare și
pronunțare a Deciziei penale nr. 3683 din 20 octombrie 2011 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul revizuentului și s-a casat
Decizia nr. 4 din 4 mai 2011 a Curții Militare de Apel și Sentința Tribunalului
Militar Teritorial București și s-a trimis cauza spre rejudecare.
Instanța de recurs a
reținut o primă sarcină negativă pentru instanța de rejudecare - că raportat la
noua cerere de revizuire introdusă de condamnatul R.C., întemeiată pe aceleași
dispoziții legale (art. 394 lit. a) C. proc. pen.) și împotriva aceleiași
hotărâri de condamnare, nu există o identitate de motive și apărări în
susținerea sa față de cererea de revizuire anterioară, respinsă cu titlu
definitiv.
În aceste condiții,
promovarea teoretică a instituției juridice a autorității de lucru judecat, cu
o respingere pe aceste coordonate a noii cereri de revizuire, nu este o soluție
legală.
În alt plan, s-a
instituit o sarcină pozitivă instanței de rejudecare - s-a arătat că în cauza
dedusă judecății revizuentul a depus la dosarul cauzei înscrisuri noi, constând
în Nota-raport întocmită de Departamentul Securității Statului, depusă la
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dar și documente ale
Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii în susținerea cererii
sale noi de revizuire. Prin urmare, în raport de cele enunțate, se impune ca în
cauza dedusă judecății instanța de fond, în etapa admisibilității în principiu,
să analizeze în ce măsură înscrisurile depuse în dosarul cauzei mai sus
enumerate, relevă fapte și împrejurări noi, necunoscute de instanța la
judecată, care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.
În operațiunea de
rejudecare, fără a face rabat de la cele ce i-au fost impuse, prin Sentința
penală nr. 20 din 3 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial
București, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de
condamnatul R.C., în temeiul art. 401, 403 alin. (1) și (3) C. proc. pen.,
într-o notă de deplină legalitate în argumentare.
Se reține astfel
expres că, deși au fost depuse la dosar atât documente din partea Arhivelor
Naționale Americane, cât și copii de pe documente ale Departamentului
Securității Statului eliberate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor
Securității, ele nu au un rol în susținerea unei fapte și împrejurări
necunoscute instanței care a soluționat fondul cauzei. Ele nu fac dovada unor
fapte și împrejurări de natură a determina instanța să pronunțe o hotărâre
diferită, pentru că primele nu au legătură cu conținutul constitutiv al
infracțiunilor pentru care revizuentul a fost condamnat, iar secundele nu au
legătură cu hotărârea pronunțată, fiind ulterioare faptelor care au condus la
pronunțarea Sentinței penale nr. 133 din 2 septembrie 1974.
Aspectele invocate de
revizuent prin relevarea acestor înscrisuri, cum ar fi returnarea, după un
interval de timp în care nu s-a aflat în posesia sa, de către autoritățile
americane, a servietei de serviciu și a plicului de corespondență diplomatică
sigilate, aprecierea angajării sale în cadrul Direcției de Informații Externe
și atribuirea gradului militar de locotenent major ca fiind în scop de șantaj,
dificultățile întâmpinate la revenirea familiei sale în Statele Unite ale
Americii, caracterul criminal al Direcției de Informații Externe ca instrument
al regimului comunist și încercările ulterioare faptelor sale de a fi asasinat
de autoritățile române, nu sunt din cele ce se circumscriu faptelor și
împrejurărilor prevăzute în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În același culoar de
abordare fiind, instanța de apel a reținut că, aspectele care au fost invocate
ca fiind fapte și împrejurări noi, necunoscute de instanță la soluționarea
cauzei (în 1.974), au fost examinate temeinic de prima instanță. Aspectele
faptice invocate de revizuent nu sunt de natură a stabili că în cauză s-ar fi
produs o eroare judiciară, astfel încât, prin rejudecare, instanța de fond să
pronunțe achitarea pe temeiurile cerute.
În consecință, cu
deplină temeinicie, în temeiul art. 379 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Curtea
Militară de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de condamnatul revizuent
R.C.
Privind prin prisma
motivării prezentului recurs, este de remarcat că revizuentul derapează
substanțial de la cadrul deja fixat de rejudecare a pricinii, așezând într-un
plan cu totul subsidiar aspectul probării "descoperirii de fapte și
împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei".
În aceste condiții,
aparte de aspectul că revizuentul achiesează implicit la caracterul profund
forțat al respectivelor înscrisuri depuse ca fiind "fapte sau împrejurări
noi", instanța de recurs, în vederea soluționării cauzei, se vede nevoită
a relua tezele doctrinare ce explicitează natura căii de atac extraordinare a
revizuirii.
Astfel, aceasta se
îndreaptă împotriva hotărârilor judecătorești definitive. În examinarea
condițiilor de admisibilitate a cazului de revizuire prevăzut în art. 394 lit.
a) C. proc. pen. - prin expresia fapte sau împrejurări noi, trebuie înțelese
acele elemente de fapt (probe) pe baza cărora se poate stabili eroarea
judiciară strecurată cu ocazia judecății. Aceste fapte și împrejurări trebuie
să vizeze existența faptei și vinovăției sau existența vreunei cauze de
încetare a procesului penal sau de achitare.
În plan concret, deși
au fost depuse la dosar atât documente din partea Arhivelor Naționale
Americane, cât și copii de pe documente ale Departamentului Securității
Statului eliberate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor
Securității, ele nu au un rol în susținerea unei fapte și împrejurări necunoscute
instanței care a soluționat fondul cauzei, ele nu fac dovada unor fapte și
împrejurări de natură a determina instanța să pronunțe o hotărâre diferită, nu
au legătură cu conținutul constitutiv al infracțiunilor pentru care revizuentul
a fost condamnat/nu au legătură obiectivă cu hotărârea pronunțată.
O astfel de abordare
tehnic-procedurală apare ca fiind suficientă în a contura soluția de
netemeinicie a prezentului recurs, în funcție de spațiul judiciar în cadrul
căruia marja de instrumentare și interpretare a cauzei se putea manifesta.
Cu toate acestea, fie
derivând din obligația de motivare a hotărârilor judecătorești, ce își are
izvorul în dreptul oricărei persoane ca în cadrul procedurii inițiate să
prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale, combinat cu obligația
din partea autorităților ca acestea să capete un răspuns; dar și pentru a veni
în întâmpinarea revizuentului, a publicului în general, în nota de dobândire a
încrederii în justiție și în statul de drept, bazat pe domnia legii, instanța
de recurs urmează a-și înșirui explicațiile și pe culoarul de apărare insistent
invocat vizând încălcarea dreptului de "acces la justiție".
Înfățișarea concretă
a acestui prezumtiv neajuns (acela că revizuentului i s-a obturat accesul la
justiție) derivă din următoarele: "Sentința penală nr. 133 din 2
septembrie 1974 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București a fost
dată de un regim comunist, ilegitim și criminal, condamnat și oficial în
România; împotriva respectivei hotărâri nu s-a putut formula o cale ordinară de
atac; prin instaurarea statului de drept după evenimentele din decembrie 1989,
România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1994), a devenit
țară membră NATO (2004) și membră a UE (1 ianuarie 2007); Parlamentul României
a statuat în 1999 că puterea comunistă a exercitat, în special prin organele
securității statului o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării,
drepturilor și libertăților fundamentale; în mesajul transmis de Președintele
României în fața camerelor reunite la 18 decembrie 2006 a fost condamnat
regimul dictatorial și instrumentele acestuia: Partidul Comunist Român și
Securitatea, s-a exprimat regretul și compasiunea pentru victimele dictaturii
comuniste și a cerut scuze celor care au avut de suferit, familiilor lor;
alături de inginerul G.U., omorât, de diplomatul M.R., condamnat la moarte în
1989, și de generalul M.P., condamnat la moarte, revizuentul R.C. arată că se
află printre persoanele cărora li s-a recunoscut un prejudiciu și i s-a cerut oficial
scuze - în acest context, susținerea hotărârii de condamnare la moarte și
refuzul accesului la o procedură echitabilă nu mai are nicio justificare de
ordin etic sau legal și înseamnă o violare continuă a principiului legalității
prin încălcarea Constituției, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a
Tratatului U.E.".
În același sens,
"interpretarea dispozițiilor art. 394 din C. proc. pen. trebuie făcută
prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, fără a exclude din motive politice sau
partizane posibilitatea de revizuire a unei hotărâri de condamnare la moarte.
În acest context disp. art. 403 din C. proc. pen. al României nu întrunesc
exigențele dreptului internațional și a dreptului comunitar, cu referire
expresă la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Judecătorul național,
ca judecător comunitar, are obligația de a înlătura de la aplicare normele
interne, deciziile administrative și hotărârile judecătorești (chiar și ale
Curții Constituționale) care violează dreptul comunitar și drepturile omului
proteguite prin aranjamentul european.
Prin art. 20 din
Constituție se statuează primatul reglementărilor internaționale față de cele
interne - în materia drepturilor omului.
Disp. art. 403 C.
proc. pen., în forma stabilită prin Legea nr. 202/2010 nu constituie un
veritabil acces liber la justiție, la un proces echitabil și la un recurs
efectiv, în sensul prev. art. 3, 20, 21 din Constituție și art. 6 și 13 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Iar în final, se
semnalează și o discriminare în raport de modul cum autoritățile române au
soluționat cazurile privind pe P. și R., prin promovarea și admiterea
recursului în anulare la data respectivă.
Prealabil abordării acestei
problematici, este de precizat că inclusiv instanța de apel s-a aplecat asupra
acestor învederări, altfel prezentate, într-un format relativ ambiguu.
Astfel, prin
Încheierea din 14 noiembrie 2012 a fost sesizată Curtea Constituțională pentru
soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 401 și 403
C. proc. pen. Examinarea excepției respective s-a realizat inclusiv sub
aspectul criticii vizând îngrădirea dreptului părților de a se adresa
justiției.
Pe calea Deciziei nr.
138 din 7 martie 2013, comunicată în prezentul recurs, s-a respins ca
neîntemeiată excepția de neconstituționalitate respectivă.
De asemenea, la
termenul de judecată din 13 februarie 2013 s-a solicitat de către revizuent
declanșarea unei proceduri prejudiciale raportat la procedura de la art. 401 -
403 C. proc. pen., care nu ar constitui un veritabil acces la justiție și la un
recurs efectiv.
Evident însă că
invocarea aplicării directe a dreptului comunitar nu a fost considerată ca
pertinentă de către instanța de apel, raportat la un atare subiect și
motivație.
Rezumativ, în ceea ce
privește problematica, instanța de recurs specifică că accesul la justiție
constă în facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa
apreciere, o acțiune în justiție. Accesul liber la justiție este un drept
fundamental care face parte din ordinea publică internațională. Accesul la
justiție a căpătat aproape peste tot în Europa și o valoare constituțională,
România înscriindu-se în acest curent.
Pentru o respectare
scrupuloasă a dreptului de acces la justiție, statele trebuie să confere
acestui drept două calități fundamentale: efectivitate și accesibilitate.
În speță, procedura
penală accesată de R.C. a fost cea a revizuirii.
Concret, s-a
solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 133 din 2 septembrie 1974, pronunțată
de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul nr. 450/F/1974 și
achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc.
pen. pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, cu înlăturarea pedepselor
complementare de confiscare totală a averii și degradare militară.
Detaliat, în
motivarea cererii de revizuire, condamnatul practic a invocat mai degrabă
aspecte de țin de promovarea unei căi ordinare de atac, respectiv că sentința
de condamnare nu i-a fost comunicată, judecata a avut loc după procedura
secretă, nu a cunoscut acuzațiile aduse, nu a putut să-și exercite dreptul la
apărare și nici calea de atac. Argumente de acest ordin, substanțial, au fost
reluate pe parcursul fiecărui ciclu procesual de instrumentare a revizuirii.
Demn însă de semnalat
este că cererea de revizuire - din 13 aprilie 2007 a fost inițiată de condamnat
având suportul unei asistențe juridice calificate, revizuentul a indicat
domiciliul ales la sediul cabinetului de avocatură al apărătorului său, avocat
P.A., din București, sector 2. Inclusiv pe parcursul derulării cauzei, cu toate
circuitele de reluare a judecății, revizuentul a beneficiat de aport juridic
calificat, în prezentul recurs fiindu-i desemnat apărător din oficiu.
Revenind la
problematica "accesului la justiție", sigur că principiul clasic al
securității raporturilor juridice potrivit căruia raporturile stabilite prin
hotărâri judecătorești definitive nu pot fi anulate, poate fi afectat de
anumite circumstanțe excepționale.
Acest principiu nu
interzice procedurile de revizuire (procedură urmată în concret de către R.C.),
însă derivat de contexte legale stricte, uzuale și normale, acceptate altfel
legislativ și de către Statul Român, spre exemplu când apar probe noi
necunoscute la momentul soluționării cauzei, așa încât securității raporturilor
juridice stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă i se poate opune
necesitatea primordială a înfăptuirii unei justiții corecte.
Or acest lucru deși
1-a avut la dispoziție revizuentul, nu 1-a dovedit.
În aceste condiții,
depășirea cadrului legal de către revizuent prin trimitere la simpla afirmație
că, indiferent dacă s-a pliat sau nu pe dovedirea cazurilor de revizuire de la
art. 394 C. proc. pen., prin eventuala respingere a cererii sale i s-ar afecta
liberul acces la justiție, fixează o relație profund sinonimă cu ideea că, prin
efectivitatea accesului la justiție, revizuentul presupune ca statul nu doar
să-i permită să inițieze anumite proceduri penale, ci să-i și constate de plano
cererile sale ca fiind fondate, ceea ce e inadmisibil.
Altfel, prezentarea
cu emfază a faptului că prin hotărârea a cărei revizuire o cere, R.C. a fost
condamnat chiar la moarte (în susținerea aceleași teze a imposibilității
efective de modificare a hotărârii) este anacronică în contextul în care s-a
specificat expres, inclusiv de către revizuent, aspect de altfel de
notorietate, că prin Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 a fost abrogată de
către Statul Român pedeapsa cu moartea, iar anterior, prin Decretul-lege din 4
ianuarie 1990 au fost amnistiate infracțiunile politice prevăzute în Codul
penal și în alte legi speciale.
Sau, semnalarea unei
așa-zise discriminări în raport de modul cum autoritățile române au soluționat
cazurile privind pe P. și R., prin promovarea și admiterea recursului în
anulare, care devine o chestiune nepotrivit învederată, față de actuala lipsă a
cadrului legal de subzistență a respectivei instituții juridice, dar și pentru
că se invocă practic propria turpitudine, în contrast cu persoanele respective
care tocmai în intervalul de timp de după 1990 au manifestat un rol procesual
activ.
Spre detaliere,
revizuentul a afirmat că hotărârea de condamnare a fost "dată de un regim
comunist, ilegitim și criminal, condamnat și oficial în România prin
instaurarea statului de drept după evenimentele din decembrie 1989, România a
ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1994), a devenit țară
membră NATO (2004) și membră a UE; Parlamentul României a statuat în 1999 că
puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securității statului, o
permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților
fundamentale; în mesajul transmis de Președintele României în fața camerelor
reunite la 18 decembrie 2006 a fost condamnat regimul dictatorial și
instrumentele acestuia; s-a exprimat regretul și compasiunea pentru victimele
dictaturii comuniste și a cerut scuze celor care au avut de suferit, familiilor
lor; alături de inginerul G.U., omorât, de diplomatul M.R., condamnat la moarte
în 1989 și de generalul M.P., condamnat la moarte, revizuentul R.C. arată că se
află printre persoanele cărora li s-a recunoscut un prejudiciu și i s-a cerut
oficial scuze"; - pentru ca, cu toate acestea, R.C. să inițieze o procedură
concretă de "reabilitate judiciară" prin promovarea unei cereri de
revizuire abia la 13 aprilie 2007.
Așa fiind, pe
coordonatele art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul
urmează a fi respins ca nefondat.
Văzând și
dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de revizuentul R.C. împotriva Deciziei penale. nr.
1 din 20 martie 2013 a Curții Militare de Apel București.
Obligă
recurentul-revizuent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul
apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului
Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 1 noiembrie 2013.
Procesat
de GGC - AZ