ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1090/2013

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 315 din 16 martie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de revizuire formulată de revizuentul A.

Revizuentul condamnat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Sentința penală nr. 209 din 12 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București s-a dispus, printre altele, achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunilor de asociere în vederea săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen., complicitate la fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 26 C. pen.raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., complicitate la distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 242 alin. (1) și 3 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și complicitate la înșelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (2), (3), (5) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 72 din 30 iulie 2001, pronunțată de Curtea Militară de Apel s-a dispus, printre altele, admiterea apelului declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București și de partea civilă Direcția Generală a Vămilor București.

S-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru toate infracțiunile reținute în actul de sesizare, aplicându-se o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare.

Ca stare de fapt s-a reținut, în esență, că în perioada 11 septembrie 1996 - 7 mai 1997 în județul Gorj, inculpatul A. împreună cu alte persoane au înmatriculat în mod ilicit un număr de 43 autoturisme pe care le-au comercializat ulterior.

Într-o primă etapă, autoturismele erau sustrase din locurile de parcare, de la proprietarii acestora care, ulterior le reclamau ca fiind furate și încasau despăgubirile de la societățile de asigurare.

Autoturismele erau introduse în România de cetățeni străini sau români și preluate fie de la inculpatul B., fie de la inculpatul C., iar pe baza documentelor de proveniență false, inclusiv a documentelor vamale falsificate se proceda la înmatricularea autoturismelor, folosindu-se actele de identitate ale altor persoane. Ulterior, autoturismele erau radiate din circulație și vândute către diverse persoane.

Hotărârea a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 6007 din 18 decembrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind respinse ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul A. și partea civilă Direcția Generală a Vămilor București.

Instanța de recurs a reținut că, din coroborarea probelor administrate, a rezultat că întreaga activitate infracțională a inculpaților, constituiți într-un grup organizat, a fost subordonată unui scop comun, acela de eludare a obligațiilor vamale datorate statului.

După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prin Decretul nr. 50 emis de Președintele României, publicat în M. Of. la data de 17 februarie 2004, inculpatul A. a fost grațiat.

Ulterior, în favoarea inculpaților, inclusiv a inculpatului A., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, solicitând achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen și respectiv complicitate la înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, prin Decizia penală nr. 331 din 13 decembrie 2004 a respins ca nefondat recursul în anulare declarat de procurorul general.

Împotriva sentinței penale nr. 209 din 12 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, modificată prin Decizia penală nr. 72 din 30 iulie 2002 a Curții Militare de Apel, definitivă prin Decizia penală nr. 6007 din 18 decembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, petenții A. și D. au formulat cereri de revizuire.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Militar Teritorial București sub nr. x/F/2005, iar cu Adresa nr. x/A/HI/2004 din 9 martie 2005, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial a înaintat concluziile procurorului și Rezoluția de conexare a lucrării x/A/lH/2004 la lucrarea nr. x/111/2004.

La termenul din data de 10 octombrie 2005, revizuentul condamnat D. a declarat că își retrage cererea de revizuire, împrejurare în care, formându-se Dosarul nr. x/F/2005 s-a luat act de retragerea cererii petentului D.

Cu privire la cererea de revizuire a petentului A., prin Sentința penală nr. 41 din 29 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul nr. x/F/2005, în temeiul dispozițiilor, art. 406 alin. (1) C. proc. pen. în referire la art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost admisă cererea de revizuire formulată de condamnatul lt. col. (rez) A., împotriva Sentinței penale nr. 209 din 12 noiembrie 2001, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, definitivă prin Decizia nr. 6007 din 18 decembrie 2003, a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a dispus anularea hotărârii cu privire la revizuentul condamnat lt. col. (rez) A. și în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. c) din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului lt. col. (rez) A. pentru infracțiunile prev. de:

- art. 26 rap. la art. 288 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 C. pen. - complicitate la fals material în înscrisuri oficiale;

- art. 26 rap. la art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 C. pen. - complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată;

- art. 26 rap. la art. 289 C. pen. cu aplic. art. 41 C. pen. - complicitate la fals intelectual;

- art 248 C. pen. - abuz în serviciu contra intereselor publice;

- art. 323 alin. (1) *si (2) C. pen. - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni;

- art. 26 rap. la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplic. art. 41 C. pen. - complicitate la înșelăciune prin schimbarea încadrării juridice din art. 26 rap. la art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen. cu aplic.art. 41 C. pen.;

- art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 C. pen. - luare de mită;

- art. 26 rap. la art. 242 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplic. art. 41 C. pen. - complicitate la sustragerea sau distrugerea de înscrisuri;

În temeiul art. 346 alin. (3) C. proc. pen., s-a respins acțiunea civila a Direcției Generale a Vămilor (numită în prezent Autoritatea Națională Vamală) formulată împotriva inculpatului lt. col. (rez) A. și s-a înlăturat, din hotărârea atacată, obligarea acestuia în solidar cu ceilalți inculpați și partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor la plata sumei de 1.751.733.621 RON reprezentând drepturi vamale, precum și majorările de întârziere.

În baza art. 406 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului lt. col. (rez) A.

Prin Decizia penală nr. 17 din 18 decembrie 2007 pronunțată de Curtea Militară de Apel, s-au admis apelurile declarate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Teritorial București și partea civilă Autoritatea Națională a Vămilor împotriva Sentinței penale nr. 41 din 29 iunie 2007 a Tribunalului Militar Teritorial București, a fost desființată sentința și s-a dispus rejudecarea cauzei de instanța competentă, Tribunalul București.

S-a reținut, în esență, că instanța civilă este competentă să soluționeze cauza iar nu cea militară, în raport de dispozițiile art. 35 alin. (1) și (2) C. proc. pen, de Decizia nr. 610 din 20 iulie 2007 a Curții Constituționale și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția I penală, la data de 26 august 2008 sub nr. x/3/2008.

Prin Încheierea din data de 30 iunie 2009 a fost admisă, în principiu cererea de revizuire a condamnatului A.

Prin Sentința penală nr. 1144 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția I penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire a condamnatului A.

Prin Decizia penală nr. 120/A din 20 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost admis apelul condamnatului, a fost desființată sentința penală apelată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele instanței de control judiciar s-a reținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unor probe - enumerate în detaliu în decizia din recurs - și că instanța de fond nu a analizat susținerile revizuentului potrivit cărora soluția de condamnare se întemeiază pe probe care nu au existat în realitate la dosar.

Analizând temeinicia cererii de revizuire Tribunalul a constatat următoarele:

Sub aspectul probatoriului, raportul invocat de revizuent în susținerea cererii a fost înaintat de M.A.I. - Corpul de control și atașat la același Dosar nr. x/F/2005 al Tribunalului Militar Teritorial București, ultimul supliment vizând direct pe revizuentul A.

Analizând conținutul acestui din urmă supliment, s-a constatat că aspectele ce fac obiectul controlului nu au legătură directă cu faptele ce au făcut obiectul cauzei în care a fost condamnat revizuentul ci cu alte aspecte ale activității sale profesionale, referitoare la modul de angajare și avansare, bunuri de valoare proprietatea sa și dacă a intervenit nelegal în sprijinul altor persoane în scopul obținerii de către acestea a unor licențe sau alte beneficii în raporturile cu Inspectoratul de poliție. Simplul fapt că într-un paragraf final se menționează că nu au fost identificate probe care să rezulte comiterea de fapte ilegale de către revizuent nu este o afirmație care să aibă valoare probatorie în cercetarea judecătorească efectuată în dosarul în care a fost pronunțată Sentința penală nr. 1144 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția I penală. O atare afirmație a fost în mod evident contrazisă de instanțele de judecată ce au analizat acuzațiile penale aduse revizuentului, analiză concretizată într-o sentință de condamnare în apel menținută în recurs.

Ca atare, a constatat că acest act nu are în nici o măsură aptitudinea de a răsturna probatoriul amplu administrat de instanțele de judecată însărcinate cu judecarea faptelor.

În ceea ce privește referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale întocmit de col. E., invocat în cererea de revizuire, Tribunalul a apreciat ca fiind nerelevant, întrucât acesta cuprindea afirmații cu caracter general ce nu sunt apte să combată punctual învinuirile concrete aduse revizuentului.

În ceea ce privește martorii audiați sau propuși, Tribunalul a constatat că cei trei martori audiați de instanță nu au relatat împrejurări necunoscute de instanțele de fond ci au făcut doar relatări la presupuse presiuni exercitate asupra lor de organele de cercetare penală pentru a da declarații într-un anumit sens.

Întrucât aceste aspecte ce circumscriu unui alt motiv de revizuire iar încheierea de admitere în principiu face trimitere expresă la disp. art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., declarațiile acestor martori sunt în opinia Tribunalului, lipsite de relevanță.

Aceeași concluzie este valabilă și în privința martorilor propuși dar neaudiați, tezele probatorii expuse cu privire la aceștia în cererile de probatorii formulate în scris relevând că și prin administrarea acestei probe testimoniale s-ar tinde la dovedirea cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. d C. proc. pen. - ceea ce ar depăși cadrul procesual stabilit de încheierea de admitere în principiu, acesta fiind și motivul pentru care tribunalul a respins cererea de audiere a acestor martori.

Cu privire la susținerea revizuentului, în sensul că instanțele de fond s-au pronunțat în baza unor probe ce nu există la dosar, respectiv declarația martorei F. - Tribunalul a constatat că problema existenței sau nu a declarației acestei martore, la momentul soluționării cauzei, excede prezentei cereri de revizuire, eventuala lipsă a declarației acesteia de la dosarul de urmărire penală putând constitui eventual element material al infracțiunii de sustragere de înscrisuri, săvârșită ulterior pronunțării soluției pe fond, dar nu poate constitui un motiv ce poate fi avut în vedere în temeiul art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel revizuentul A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei respingeri a cererii de revizuire ca neîntemeiată.

Revizuentul A. a arătat că instanța de fond nu a respectat dispozițiile Deciziei penale nr. 120/A din data de 20 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 120/A din 20 mai 2010, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Încheierea de ședință din 26 iunie 2009, Tribunalul a admis proba testimonială cu privire la toți martorii propuși de revizuent.

La termenul din 21 iulie 2009 au fost ascultați martorii G., H. și I.

În continuare prin Încheierea de ședință din 18 iunie 2009 a Tribunalului București a fost admisă în principiu cererea de revizuire formulată de condamnatul A.

După acest moment, în cauză, nu au mai fost audiați martorii încuviințați chiar de către Tribunalul București, respectiv J., K., L., M. și N., deși instanța nu a revenit asupra acestor probe în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. pen.

La termenul de judecată din 2 iunie 2011, revizuentul A., prin apărător a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât instanța de fond în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. pen., a renunțat la martorii deja admiși și a căror audiere a fost impusă de instanța de control judiciar.

Un al doilea motiv de apel a vizat încălcarea dreptului la apărare, ca urmare a neacordării unui nou termen de judecată de către instanța de fond pentru pregătirea apărării.

Prin Încheierea de ședință din 16 iunie 2011, Curtea a repus cauza pe rol pentru discutarea probelor în vederea lămuririi cauzelor sub toate aspectele, astfel cum prevăd dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen.

La termenul de judecată din 20 octombrie 2011, Curtea a admis proba cu martori și cu acte, astfel cum a fost solicitată.

Cu privire la Raportul Grupului de Control al Ministerului Administrației și Internelor se arată că nu a fost cunoscut de instanțele de judecată pentru că procurorii militari anchetatori au refuzat să-l depună la dosarul de urmărire penală, deși prin Rezoluția din data de 16 iunie 1999 la solicitarea apărării, raportul a fost admis ca probă.

Potrivit susținerilor revizuentului A., acesta a avut o contribuție însemnată în calitatea sa de șef de serviciu al Poliției Gorj, la descoperirea și cercetarea faptelor comise de subalternii săi, D., M. și N., așa încât dacă ar fi fost cunoscute de către instanța de judecată ar fi schimbat cu siguranță soarta procesului.

A mai susținut revizuentul A. că de la prima prezentare a sa la Secția Parchetelor Militare, procurorii militari anchetatori l-au acuzat de o posibilă relație de prietenie cu șeful secției Parchetelor Militare, generalul O.

În ceea ce privește Raportul Grupului de Control al Ministerului Administrației și Internelor se constată că, în faza de judecată a cererii de revizuire aflată pe rolul Tribunalului Militar Teritorial, Ministerul Administrației și Internelor, Corpul de Control a comunicat cu Adresa nr. x/F/30 decembrie 2005 următoarele:

- cu privire la înmatriculările de auto cu acte false, nota și documentele originale au fost înaintate domnului procuror magistrat P. (care a semnat de primire), cu Adresa nr. x/15 noiembrie 2008 în vederea conexării la Dosarul penal nr. x/P/1997.

Prin Adresa nr. x/2005 din 22 decembrie 200, Secția Parchetelor Militare a transmis Tribunalului Militar Teritorial, că materialul de verificare privind înmatriculările cu documente false la I.J.P. Gorj, constituie volum al Dosarului nr. x/P/1998, înaintat la 5 noiembrie 1999, împreună alte 10 volume la Tribunalului Militar Teritorial, în vederea judecării inculpaților din prezenta cauză.

Întrucât actul nu a fost regăsit la dosarul cauzei la solicitarea Tribunalului Militar Teritorial învestit cu soluționarea cererii de revizuire, Ministerul Administrației și Internelor, Corpul de Control a înaintat o copie a acestuia cu specificația că nu se află în posesia originalului.

Din verificarea Raportului Grupului de Control al Ministerului Administrației și Internelor rezultă că acesta a avut ca obiect de cercetare faptele denunțate în articolele de presă apărute în cotidianul "R." în zile de 5, 6 și 7 ianuarie 1998.

În raport se precizează: "celelalte aspecte referitoare la încadrarea la Serviciul Poliției Rutiere a unor lucrători în schimbul primirii de foloase materiale, înscrierea în circulație a unor mașini furate, folosirea în interesul personal a autovehiculelor unității etc, nu se confirmă".

De asemenea, în raport se mai specifică, cu privire la A. că "nu au fost identificate probe din care să rezulte comiterea unor fapte ilegale de către ofițer".

De asemenea, se arată că "La Serviciul de Combatere a Crimei Organizate și Corupție din I.P.J. Gorj se găsește lucrarea penală nr. x din 16 iunie 1997, privind pe B. și alte cinci persoane care în perioada 1996 - 27 februarie 1997 au înmatriculat un nr. 35 de autoturisme străine, fără a achita taxele vamale aferente. Din cele 35 cazuri, 25 au fost preluate de Brigada de Combatere a Crimei Organizate și Corupție, în celelalte desfășurându-se activități pe plan local.

Din verificările efectuate nu s-a stabilit implicarea vreunui cadru din comanda I.P.J. Gorj, care să fi avut ca urmare tergiversarea ori nesoluționarea legală a dosarelor menționate".

De precizat că, în calitatea sa de Șef al Serviciului Poliției Rutiere, A. era comandantul direct al polițiștilor implicați în înmatriculările ilegale de autoturisme.

La termenul din 24 noiembrie 2011, curtea de apel a audiat martorul L. care a arătat că în perioada 1994 - 1998 a avut calitatea de ofițer specialist II în cadrul Serviciului de Combatere a Crimei Organizate și Corupției din cadrul I.P.J. Gorj - Trafic Internațional cu Autoturisme Furate, iar revizuentul A. era șeful Poliției Rutiere Gorj.

Acesta a arătat că "în evidența pe care ne-a prezentat-o lt. col. A. figura o mașină pe numele lui Q., instructor auto. Cu ajutorul domnului A. am mai găsit în evidența manuală înregistrate încă trei autoturisme pe numele lui Q. Deși domnul A. a dat ordin ca aceste dosare să fie aduse și prezentate în original s-a constatat că acestea lipsesc din arhivă. Acesta a dat ordin pentru reconstituirea dosarelor. Dl. A. mi-a prezentat personal cele trei dosare reconstituite pe bază de dovadă. Precizez că aceste trei dosare mi-au fost înmânate pe bază de dovadă de către lt. col. A. în sediul Serviciului Poliției Rutiere Gorj".

Potrivit declarației acestui martor, A. este acela care i-a adus la cunoștință că pe numele S., mama lui M. și Ș., tatăl lui D., ambii ofițeri la S.P.R. erau înmatriculate două autoturisme de lux.

De asemenea, martorul a mai susținut că: "cel care a ușurat ancheta a fost lt. col. A. pentru că această anchetă privea ofițeri din cadrul S.P.R. Gorj".

Totodată, a apreciat că Raportul Grupului de Control al Ministerului Administrației și Internelor constituie o probă nouă, în sensul art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Un al doilea motiv al cererii de revizuire a avut în vedere referatul de neîncepere a urmăririi penale împotriva inculpatului A.

Cu privire la acesta, Curtea a apreciat că referatul constituie fapt probatoriu nou care dacă ar fi fost cunoscut de instanța de apel și de recurs, prin coroborarea cu revenirea inculpaților asupra declarațiilor date în fata procurorului militar, cu siguranță ar fi contribuit la o soluție diametral opusă celei pronunțate în cauză.

În acest sens, Curtea a avut în vedere declarația dată de martorul N. la termenul de judecată din 24 noiembrie 2011: "Depun mărturie în acest dosar (...) mă mustră conștiința că am acuzat pe lt. col. A. pe nedrept.

Din această cauză lui A. i-a murit copilul în accident în momentul aflării condamnării".

"La Parchetul Militar am fost determinat de procurorul P. să declar că sunt rudă cu lt. col. A., am dat această declarație pentru că îmi flutura prin față un mandat de arestare în alb".

"A doua sau a treia oară când am fost chemați la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial în mașina condusă de D., unde se afla și M. acesta ne-a determinat să-l indicăm drept autor pe A. cu privire la înmatriculări. A motivat D. că A. are pile la Parchetul Militar, și anume generalul O. și un alt procuror din Gorj, nu mai știu cum se numește, T., cred.

Nu am fost de acord în mașină, dar când am ajuns la Parchetul Militar am văzut că asta mi se indică. Procurorul P. mi-a spus să-l indic pe A. ca fiind inițiatorul înmatriculărilor ilegale. Nu am fost de acord să spun acest lucru dar acesta mi-a fluturat mandatul. Știam exact ce aveam de spus eu și M. pentru că așa ne informa D.

Declarația la procurorii P. și Ț., mai puțin Ț. dura doar 5 minute. Aceasta era semnată de avocați după ce plecam eu".

O altă susținere a revizuentului A. se referă la faptul că instanța de recurs a fost indusă în eroare de inculpatul D. printr-un memoriu depus la registratură după judecarea recursului. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 6000 din 18 decembrie 2003 se arată:

Același inculpat D. a relatat despre convorbirile telefonice repetate pe care le-a avut la solicitarea inculpatului A. cu numitul U. pentru a se interesa de derularea evenimentelor în legătură cu "mașinile lui B.", același inculpat A. fiind cel care le-a ordonat inculpatului D. și M. să se deplaseze la București, la U. pentru a discuta în legătură cu neregulile apărute în chitanțele vamale.

Declarațiile inculpatului D. sunt susținute și de cele ale fostei soții ale inculpatului M. care i-a însoțit pe cei doi în deplasarea la București, precum și de transcrierile înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate.

Prin Adresa nr. x/111/12/2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, a adus la cunoștință Curții că, în faza de urmărire penală, astfel cum a comunicat prin Adresele nr. x/2006 și y/2007, nu s-a efectuat înregistrarea vreunei convorbiri între U. și D.

De asemenea a precizat că nu deține nicio casetă audio cu privire la convorbirile invocate.

În raport cu adresele emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, Curtea apreciază că nu se poate vorbi, sub acest aspect de existența art. 394 lit. a) C. proc. pen., deși această susținere eronată a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la "transcrierea înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate" a avut un rol hotărâtor în condamnarea revizuentului A.

La termenul de judecată din 2 februarie 2012, D., audiat fiind a susținut următoarele: "Am predat telefonul la parchet, în prezența procurorului, am dat un telefon lui U. după ce a venit o persoană de tehnic, nu mai rețin conținutul convorbirii, spunându-mi procurorul că a fost înregistrată. Ulterior au spus că nu au găsit înregistrarea".

Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut ca temei al vinovăției revizuentului A. în săvârșirea infracțiunilor deduse judecății și următoarea împrejurare: "Același inculpat D. a relatat despre convorbirile telefonice repetate pe care le-a avut la solicitarea inculpatului A. cu numitul U. pentru a se interesa de derularea evenimentului în legătură cu mașinile lui B.".

În raport de declarația mai sus prezentată a martorului D., Curtea a dat credit afirmațiilor revizuentului A. în sensul că a fost victima intrigilor puse la cale de către acesta cu concursul procurorilor militari care au instrumentat cauza.

În ceea ce privește declarația martorei F. din data de 15 decembrie 2011, rezultă următoarele: "Am venit la București la numitul U. împreună cu fostul meu soț M., împreună cu D. și cu soția acestuia.

Nu am auzit discuții, respectiv să-mi fi spus fostul meu soț ca domnul A. să-i fi dat ordin cuiva să înmatriculeze mașini".

De asemenea, martora în faza de urmărire penală, respectiv la data de 23 iunie 1999 a declarat la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Dosar nr. x/P/1999 că a fost în anul 1997 la domiciliul unui ofițer de poliție din I.G.P. pe nume U. împreună cu fostul ei soț M. și D. fără a cunoaște ce "au discutat bărbații între ei".

Relativ la susținerile revizuentului în sensul că instanțele de judecată nu au avut cunoștință de raportul pl. V. din data de 6 noiembrie 1997, Curtea a constatat că acesta a fost invocat în cadrul recursului declarat împotriva Deciziei penale nr. 72/2002 pronunțată de Curtea Militară de Apel.

În schimb, Curtea a constatat, prin raportare la probele despre care s-a făcut vorbire mai sus, ca fiind fapte și împrejurări noi susținerile martorului D., audiat la cererea procurorului de ședință la termenul de judecată din 2 februarie 2012.

Acesta a arătat că: "Dispărând actele de înmatriculare ale autoturismului care era al meu, dar înmatriculat pe numele tatălui mei, eu aș fi fost principalul suspect". "Procurorul P. a a fost acela care mi-a spus că A. a luat acasă dosarul care privea autoturismul înmatriculat pe numele tatălui meu spunându-mi totodată că ulterior a predat A., pe bază de proces-verbal, dosarul".

În decizia de condamnare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Inculpatul D. a dat detalii și despre presiunile la care a fost supus de inculpatul A. pentru a nu dezvălui implicarea acestuia din urmă, presiuni care au culminat cu șantajarea sa, având ca obiect un dosar de înmatriculare al unui autoturism pe numele tatălui inculpatului D., dosar care s-a aflat la domiciliul lui A., așa cum rezultă din procesul-verbal de predare.

Or, declarațiile martorului L., în sensul că A. i-a adus la cunoștință că pe numele lui Ș., tatăl lui D., a fost înmatriculat autoturismul xxx se coroborează cu Raportul din 23 octombrie 1998, întocmit de pm. Z. înaintat Grupului de Control al Ministerului Administrației și Internelor din care rezultă că dosarul a fost predat de către lt. col. r. A. pe bază de dovadă de primire, în biroul mr.W.

În raport se precizează, de asemenea că, la data de 7 august 1998 acest dosar a fost predat tot pe bază de dovadă cpt. L. din cadrul Serviciului de Combatere a Crimei Organizate și Corupției din cadrul I.P.J. Gorj.

La Dosar nr. x/2011, se află dovada anexată de revizuentul A. care confirmă susținerile pm. Z., cu specificația că dosarul autoturismului xxx, privind pe numitul Ș. a fost predat pe data de 3 august 1998.

De asemenea, aceste probe se coroborează și cu declarația martorului Y. în sensul că A. a predat dosarul privind înmatricularea autoturismului mai sus-menționat, în sediul poliției.

În ședința publică din data de 5 aprilie 2012 martorul B. a declarat următoarele: "în momentul în care eram dat în urmărire generală, D. mi-a spus personal la Târgu-Jiu și mamei mele la București că dacă am să fiu prins, să spun că eu de fapt am venit la dl. A., motivând că acesta are relații sus-puse la București.

În prima fază nu am fost de acord cu procurorul P., m-am luptat cu dânsul spunându-i că eu știam cel mai bine adevărul.

Când eu negam că ar fi fost implicat în săvârșirea infracțiunilor și dl. A., procurorul P. mi-a atras atenția că sunt recidivist (...)".

"În aceeași zi sau a doua zi, nu mai țin minte, la mine a venit cpt. AA. Mi-a arătat casa d-lui A., tractorul, spunându-mi uite ce avere are acesta!

În sufletul meu am fost indignat, pe motiv că lucrurile nu sunt corecte. În acel moment am simțit jocul care este la mijloc. În acea perioadă pierdusem casa și trei mașini".

De asemenea martorul B., în declarația sa, a arătat că autodenunțul formulat împotriva revizuentului A. prin care susținea că i-a dat suma de 500 de mărci pentru fiecare autoturism înmatriculat, i-a fost dictat de căpitanul AA., în schimbul promisiunii făcute de către acesta și procurorul P. că își va recupera casa și cele trei mașini.

Nu în ultimul rând, trebuie reținută următoarea afirmație a martorului B.: "în timp ce scriam autodenunțul, eram nemulțumit că fac ceva care nu este corect și atunci i-am reproșat: nu te gândești că este și el polițist ca și tine? Vorbeam cu el la persoana a doua pentru că era nașul unui prieten de botez. Răspunsul lui AA. a fost următorul: dă-l încolo că este de la țară".

În acest context, Curtea are în vedere susținerile revizuentului potrivit cărora a fost condamnat în lipsa unui proces echitabil, în condițiile în care probele invocate de D. au fost reluate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6007 din 18 decembrie 2003, fără ca acestea să existe la dosarul cauzei.

Ultimul motiv de revizuire privește abuzul procurorilor militari de a nu depune la dosarul cauzei caseta video înregistrată cu ocazia cercetării la fața locului efectuată la sediul Serviciului Poliției Rutiere din cadrul I.P.J. Gorj, la data de 22 iunie 1999.

Or, această probă, în opinia curții de apel, atâta timp cât nu a fost depusă la dosarul cauzei de procurorii militari care au efectuat urmărirea penală, constituie fără putință de tăgadă o împrejurare esențială care dacă ar fi fost cunoscută de instanțele de judecată ar fi contribuit, în mod indubitabil, la aflarea adevărului.

Instanța de apel apreciază ca fiind elocventă susținerea martorului N., în sensul că inculpatul "D. se plângea încontinuu când veneam la Parchetul Militar că nu mai scăpăm de această povară și că singura soluție este să dăm vina pe A. deoarece are pile la Parchet".

Mai mult, în declarația sa din 2 februarie 2012, D. a arătat că: "Materialul laborios despre care am făcut vorbire în concluziile scrise depuse la instanța de recurs am detaliat întregul film al evenimentelor cum mi-a fost solicitat de către procurorul P.".

În acest context, însuși D. în mod indirect a susținut neimplicarea revizuentului A. în săvârșirea infracțiunilor sub forma complicității pentru care a fost condamnat penal.

Această argumentație este susținută și de următoarea afirmație făcută de D.: "Convingerea mea personală este că la momentul respectiv nici lt. col. A. nu a cunoscut că ar fi ceva în neregulă cu aceste autoturisme. Convingerea mea este că A. a vrut să-l ajute pe U. doar pentru a-l servi că acesta avea o poziție la I.G.P., dar nicidecum pentru foloase necuvenite".

În declarația sa, martorul U. a negat că ar fi existat vreo convorbire telefonică între el și D. și că nu a avut nicio discuție cu revizuentul A. referitoare la înmatricularea unor autoturisme ce aparțineau numitului B.

Cu privire la acest aspect, martorul I. a arătat, la termenul de judecată din 2 februarie 2012, următoarele: într-o anumită zi D. mi-a propus mie, de față fiind, cred că M., la sediul farmaciei soției acestuia, să dăm vina pe dl. A., motivând că are relații și bani și poate să rezolve. În acest fel D. mi-a spus că ancheta ar putea să fie oprită".

În consecință, Curtea a constatat că instanțele de judecată prin condamnarea inculpatului A., au comis o eroare judiciară, care nu poate fi înlăturată decât prin constatarea existenței cazului de casare prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., astfel că prin Decizia penală nr. 120 din 19 aprilie 2012 a dispus admiterea apelului declarat de recurentul A. A desființat sentința și în rejudecare, a dispus achitarea.

Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliție al Județului Gorj, solicitând casarea deciziei și menținerea sentinței pronunțată de Tribunalul București.

Parchetul apreciază că niciuna din împrejurările invocate de revizuentul A. nu se circumscriu dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și ca atare, cererea de revizuire este neîntemeiată.

Cu privire la raportul de constatare, încheiat la data de 25 februarie 1998, de I.P.J. Gorj care a vizat activitatea mai multor lucrători de poliție, printre care și revizuentul A., se arată că acesta are un caracter lapidar, iar pe de altă parte, nu poate fi circumscris decât unei anchete administrative, fără a avea puterea de a răsturna probele administrate în cadrul procesului penal, prin care s-a stabilit vinovăția mai multor persoane, printre care și aceea a lui A.

Nici referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de revizuentul A., nu constituie în fapt probatoriu nou de natură a înfrânge ceea ce s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Nu este întemeiată nici susținerea recurentului, în sensul că a fost victima intrigilor puse la cale de către inculpatul D., cu concursul procurorilor militari, întrucât această situație, dacă ar fi fost reală, nu s-ar circumscrie dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ci ar putea fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. d) C. proc. pen. Or, în cauză, nu s-a făcut o astfel de dovadă și ca atare, nu poate fi apreciată ca o împrejurare nouă, ce nu a fost cunoscută de instanța de fond.

Cât privește retractările martorilor audiați de către instanța de apel în procedura revizuirii, parchetul a susținut că acestea nu au fost nici relevante și nici "noi", întrucât aceștia au avut o atitudine oscilantă și în căile ordinare de atac.

Instanțele de fond, apel și recurs nu au făcut referire la eventualele presiuni din partea anchetatorilor astfel că, acesta rămân simple susțineri ale revizuentului care nu pot înfrânge autoritatea de lucru judecat.

Ca atare, s-a apreciat că decizia este nelegală, impunându-se casarea acesteia și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond.

Înalta Curte, examinând recursurile prin prisma criticilor formulate cât și din oficiu conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., constată că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Revizuirea ca și cale extraordinară de atac are menirea de a înlătura - atunci când sunt îndeplinite cerințele legii - o eroare judiciară care nu trebuie să-și prelungească existența, chiar dacă hotărârea judecătorească a intrat în puterea lucrului judecat.

Revizuirea a fost concepută de legiuitorul român ca o cale extraordinară de atac, cu un obiectiv precis determinat și anume, înlăturarea erorii judiciare săvârșită de instanța de judecată care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii.

Dar, situațiile în care se poate cere revizuirea sunt strict și limitativ prevăzute de lege, aceasta tocmai pentru a păstra un echilibru între necesitatea respectării autorității de lucru judecat și înlăturarea erorilor judiciare.

Tocmai de aceea, în această cale extraordinară de atac, legea procesual penală nu permite nici prelungirea probatoriului și nici o nouă apreciere a probatoriului administrat în căile ordinare de atac.

Potrivit dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., - caz de revizuire invocat în prezenta cauză - revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive poate fi cerută atunci când au fost descoperite fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanței la soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor legale invocate rezultă că acest caz de revizuire este subordonat unei duble condiții: a) descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute de instanță la soluționarea cauzei; b) faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.

Pentru a reține incidența acestui caz de revizuire este necesar și obligatoriu a stabili semnificația și întinderea reală a noțiunilor din text relativ la 1). "fapte sau împrejurări noi"; 2). "s-au descoperit" și 3). "nu au fost cunoscute de instanță".

Nu pot fi considerate "noi", mijloacele de probă propuse în vederea completării dovezilor administrate cu ocazia judecării cauzei; revenirile sau retractările unor declarații făcute de martori,din moment ce acestea au fost analizate de instanțe, avându-și ponderea lor în adoptarea hotărârii; revenirile asupra declarațiilor anterioare făcute de inculpați cu ocazia judecării cauzei. Simpla revenire asupra acestor declarații, după pronunțarea hotărârii atacate în revizuire, nu poate constitui un fapt "nou" de natură a fi invocat ca temei al revizuirii. Dacă o asemenea revenire ar fi admisă ca temei al revizuirii, ea ar constitui un mijloc comod pentru orice condamnat de a obține, oricând, rejudecarea unei cauze definitiv judecate; revenirea asupra declarațiilor anterioare făcute de coinculpați cu ocazia judecării cauzei. Prin această revenire și-ar putea infirma declarațiile anterioare în scopul de a scoate din cauză pe revizuent; probe invocate în cadrul unei apărări vechi, cunoscute instanței.

B. A doua condiție, cerută de text, este aceea ca pe baza faptelor și împrejurărilor noi să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

Această condiție este prevăzută în alin. (2) al art. 394 C. proc. pen.și completează fizionomia cazului de revizuire enunțat în primul aliniat - la lit. a) - al aceluiași articol. Ambele condiții sunt legate între ele, determinând caracterele pe care trebuie să le prezinte "faptele sau împrejurările" invocate în revizuire. Spre deosebire de prima condiție care se referă la caracterul formal "al faptelor sau împrejurărilor" - adică la natura lor - a doua condiție se referă la caracterul substanțial, adică la eficiența lor probatorie.

Eficiența probatorie a "faptelor sau împrejurărilor" invocate într-o cerere de revizuire se impune a fi analizată sub un dublu aspect: 1) al obiectului, respectiv al importanței faptelor ce urmează a fi dovedite; 2) al evaluării, adică al gradului de certitudine ce trebuie realizat.

Sub primul aspect, faptele sau împrejurările trebuie să aibă o anumită eficiență probatorie, prin care să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare sau condamnare.

În cazul unei hotărâri de condamnare, prin faptele sau împrejurările noi invocate în cererea de revizuire se tinde a se dovedi nevinovăția inculpatului.

Prin urmare, faptele sau împrejurările invocate nu pot tinde la stabilirea unor situații de natură a atenua răspunderea penală a condamnatului. În această ipoteză, revizuirea hotărârii de condamnare poate fi cerută numai în vederea pronunțării unei hotărârii de achitare, deci pentru pronunțarea unei hotărâri diametral opuse celei date în hotărârea supusă revizuirii.

Sub cel de-al doilea aspect, faptele sau împrejurările invocate în revizuire trebuie să aibă - în ceea ce privește evaluarea - eficiență probatorie. Aprecierea faptelor sau împrejurărilor noi poate avea ca rezultat fie certitudinea, fie numai probabilitatea cu privire la existența obiectului probei. Pentru reținerea acestui caz de revizuire este suficient ca noile fapte sau împrejurări să determine un dubiu serios cu privire la temeinicia hotărârii atacate în revizuire, de natură să zdruncine încrederea în justețea soluției pronunțate. Altfel spus, este suficient ca faptele și împrejurările noi să fie de natură a da naștere unei prezumții potrivnice de netemeinicie a hotărârii pronunțate.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile enunțate, astfel că decizia pronunțată în apel este nelegală.

Pe de o parte, instanța de apel, în cadrul procedurii revizuirii a prelungit probatoriul - situație nepermisă de lege în cadrul acestei căi extraordinare de atac - trecând la reaudierea martorilor (aceștia având calitatea de inculpați în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere) care, așa cum s-a arătat anterior, nu poate fi considerată o împrejurare nouă, necunoscută instanțelor de fond, apel și recurs.

Pe de altă parte, "împrejurările" invocate de revizuentul A. nu pot fi apreciate, integral, ca fiind "noi", în sensul cerut de dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ele neputând tinde la stabilirea unei situații diametral opuse de natură a înlătura răspunderea penală a recurentului A.

În căile ordinare de atac, cu privire la revizuentul A., s-a reținut în esență, că vinovăția acestuia rezultă, dincolo de orice dubiu, din ansamblul probelor administrate în cauză.

Deși în faza de urmărire penală inculpații B., N., M. și D. au relatat, în mod detaliat, implicarea inculpatului A. în săvârșirea faptelor, ulterior, în faza de cercetare judecătorească aceiași inculpați, cu excepția inculpatului D., au revenit asupra declarațiilor inițiale.

Declarațiile inculpatului D. au fost coroborate cu declarațiile inculpatului B. care a arătat în cursul urmăririi penale că l-a întâlnit în mai multe rânduri pe inculpatul A. în biroul său, afirmație confirmată și de inculpatul I. care, întâlnindu-l pe B. la sediul poliției rutiere, l-a văzut pe acesta din urmă condus la mașină de inculpatul A.

De asemenea, inculpatul D. a confirmat faptul că inculpatul A. a avut acces la compartimentul "înmatriculări" unde au fost găsite ascunse mai multe documente. De altfel, în perioada de referință inspectoratul de poliție emisese un ordin care reglementa accesul la acest compartiment, în cuprinsul său fiind enumerate persoanele care aveau acces, printre ele figurând și inculpatul A.

S-a făcut referire, de asemenea, și la alte probe care în ansamblul lor au dovedit netemeinicia sentinței pronunțată de Tribunalul Militar ca instanță de fond.

După rămânerea definitivă a hotărârii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs în anulare, critica vizând însă, numai greșita condamnare a inculpaților - inclusiv a revizuentului A. - pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

Astfel cum s-a arătat anterior, recursul în anulare a fost respins prin Decizia penală nr. 331 din 13 decembrie 2004, pronunțată de Completul de 9 judecători.

În cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuentul A. enumera ca fapte și împrejurări noi următoarele: raportul de control întocmit de Grupul de control al Ministerului de Interne în perioada ianuarie - februarie 1998; referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de revizuent; raportul din data de 6 noiembrie 1997 întocmit de intimatul D. cu ocazia radierii autoturismului cu nr. xxx; Raportul din 6 noiembrie 1997 întocmit de plt. V.; o adresă a Tribunalului Militar Teritorial București din care rezultă că procurorii militari nu au atașat la dosarul cauzei caseta cu înregistrările video efectuate cu ocazia arestării la fața locului, din data de 22 iunie 1999, la sediul Serviciului Poliției Rutiere Gorj.

Cu privire la raportul de control întocmit de corpul de control din cadrul Ministerului de Interne din februarie 1998, se constată din verificările efectuate și din concluziile raportului, dar și din cele două suplimente la raport, că aspectele care au constituit obiectul controlului nu au legătură directă cu faptele ce au constituit obiectul judecății cauzei pe fond, ci cu alte aspecte ale activității sale profesionale, referitoare la modul de angajare și avansare, bunuri de valoare proprietatea sa, dacă a intervenit, nelegal, în sprijinul altor persoane în scopul obținerii de către acestea a unor licențe sau beneficii în raporturile cu Inspectoratul de Poliție. Prin acest act de control s-a dispus sancționarea revizuentului A. cu mustrare scrisă pentru preocupări care au vizat cumpărarea, respectiv revânzarea unor autoturisme, dobândirea de licențe, creșterea și valorificarea animalelor și a produselor agricole.

Acest înscris, însă, necunoscut de instanțele de judecată nu poate conduce la netemeinicia hotărârii de condamnare a revizuentului A., acesta având relevanță sub aspect disciplinar, fără influență asupra vinovăției inculpatului stabilită în cadrul procesului penal.

În aceleași coordonate trebuie analizat și referatul de neîncepere a urmăririi penale întocmit de col. E., respectiv cele două rapoarte întocmite la data de 6 noiembrie 1997 de către D. și V., parte dintre acestea fiind avute în vedere de către instanțele de judecată care au judecat fondul cauzei.

Cu privire la soluțiile adoptate de procuror, în faza de urmărire penală, din înscrisurile existente la Dosarul nr. x/F/2005 al Tribunalului Militar, rezultă că revizuentul a luat la cunoștință de acestea anterior pronunțării Deciziei nr. 6007 din 18 decembrie 2003.

Cât privește susținerea revizuentului A., relativ la caseta interceptării video efectuată cu ocazia cercetării la fața locului din data de 22 iunie 1999, la sediul Serviciului Poliției Rutiere Gorj, se constată că prin Adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, cercetarea la fața locului desfășurată în 22 iunie 1999 a fost consemnată în procesul-verbal și planșa foto (anexate la dosarul de urmărire penală) iar înregistrarea video executată de către lucrătorii de poliție a rămas la dispoziția Serviciului criminalistică al I.P.J. Gorj. Prin Adresa din 5 mai 2006, I.P.J. Gorj a comunicat instanței că înregistrarea video a fost distrusă ca urmare a expirării termenului legal de păstrare în arhiva unității (5 ani).

Prin urmare, pe de o parte, această înregistrare a existat, iar pe de altă parte, rezultatul cercetării la fața locului a fost consemnat în procesul-verbal și în planșa foto, înscrisuri ce au fost cunoscute de instanța de judecată și evaluate prin raportare la celelalte probe administrate.

În fine, declarațiile martorilor audiați, constituie în realitate o prelungire a probatoriului, iar retractarea declarațiilor de către aceștia nu poate fi circumscrisă unei împrejurări noi în sensul cerut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 385

16

alin. (2) lit. b) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de partea civilă Autoritatea Națională a Vămilor împotriva Deciziei penale nr. 120 din 19 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, prin care s-a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii de revizuire formulată de revizuentul A.

Văzând și dispozițiile art. 189 - 192 C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de partea civilă Autoritatea Națională a Vămilor împotriva Deciziei penale nr. 120 din 19 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe revizuentul A.

Casează decizia penală atacată și menține Sentința penală nr. 315 din 16 martie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x din 2008.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul revizuent până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 martie 2013.

Procesat de GGC - MI