ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2087/2016

Decizia nr. 2087/20

16

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de

07

.

12.2010, sub nr. x/3/2010, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta Compania Națională D. SA (fosta S.N. E.), solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 54.931.138 lei cu titlu de daune reprezentând contravaloarea a 15.997 m.p. teren situat în București, șos. București - Ploiești nr. x, sector 1, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 969 și art. 1337 C. civ.

La termenul din data de 20.06.2011, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material invocată de pârât, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 16900 din data de 12.11.2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A., B. și C.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Obligația de garanție contra evicțiunii există dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

În speță, a existat o tulburare de drept, întrucât SC F. București a invocat un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 15.997 m.p., iar prin decizia nr. 517 din 01 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2/2005 a fost admisă în parte cererea reclamantei SC F. București SA și s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de schimb pentru suprafața de 17.024 m.p., iar reclamanții B. și C. au încheiat cu SC F. București SA contractul de tranzacție autentificat sub nr. 3603 din 04 octombrie 2007 de B.N.P. G. prin care reclamanții au renunțat la orice pretenții de orice natură, care să afecteze sau să conteste modalitatea de dobândire și dreptul de proprietate și posesie al SC F. București SA asupra suprafeței de teren de 15.997 m.p. situat în București, str. București - Ploiești, nr. x, sector 1.

Cauza evicțiunii a fost anterioară vânzării, întrucât la data de 14.09.2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 6929 din 14 septembrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. x/2004 a anulat parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M09 nr. 0733 din 04 aprilie 2000 emis de M.T.T. pentru S.N. E. SA în ceea ce privește terenul în suprafață de 89.930 m.p. situat în București, str. București - Ploiești, nr. x, sector 1, din care face parte și suprafața de teren ce a făcut obiectul contractului de schimb. Astfel, a reținut tribunalul că pârâta a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul contractului de schimb încă dinainte de încheierea contractului de schimb, respectiv la data de 14.09.2004.

În ceea ce privește cea de-a treia condiție, respectiv cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută cumpărător, Tribunalul a constatat că aceasta condiție nu este îndeplinită. Astfel, reclamantul B. a recunoscut prin răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriu că a fost informat de conducerea fostei S.N. E. SA de la acea vreme despre existența litigiului dintre F. și S.N. E. SA cu privire la suprafața de teren de 23.392 m.p. ce a făcut obiectul contractului de schimb. Din moment ce litigiul dintre F. și S.N. E. SA s-a finalizat la data de 14.09.2004 prin pronunțarea deciziei nr. 6929 din 14 septembrie 2004 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că reclamantul a cunoscut existența litigiului anterior încheierii contractului de schimb, 13.12.2004.

Reclamanta C. a răspuns la întrebarea nr. 3 din interogatoriu că a fost informată de soțul său de existența litigiului cu privire la suprafața de teren de 23.392 m.p. ce a făcut obiectul contractului de schimb.

Astfel, tribunalul nu a reținut susținerile reclamanților conform cărora au luat cunoștință de existența litigiului abia în anul 2005 când au fost chemați în judecată de SC F. București SA pentru constatarea nulității absolute a contractului de schimb.

În plus, existența litigiului cu privire la terenul situat în București, str. București - Ploiești, nr. x, sector 1, cu nr. cadastral 4871/1 a fost notată în cartea funciară, conform încheierii nr. 16707 din data de 02.11.2004 a judecătorului delegat.

Față de considerentele expuse, s-a reținut că reclamanții B. și C. au cunoscut la data încheierii contractului de schimb cu pârâta că prin decizia civilă nr. 6929 din 14 septembrie 2004 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție a fost anulat parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aparținând pârâtei.

Având în vedere că reclamanții B. și C. au cunoscut pericolul evicțiunii, contractul de schimb a căpătat caracter aleatoriu, întrucât reclamanții cumpărat pe riscul lor, astfel încât nu mai funcționează garanția contra evicțiunii, iar cumpărătoarea de drepturi litigioase, A. și-a asumat de asemenea riscul întrucât a cumpărat drepturi litigioase.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel la data de 26.11.2012 reclamanții A., B. și C.

La termenul de judecată din data de 26.02.2013, având în vedere încheierea la data de 25.02.2013 a contractului de cesiune de creanță între apelanții-reclamanți B., C. și apelanta reclamantă A., Curtea a constatat că a intervenit o transmisiune a calității procesuale de la apelanții reclamanți B. și C. către apelanta-reclamantă A., motiv pentru care a apreciat că au calitatea de părți doar apelanta-reclamantă A. și intimata-pârâtă Compania Națională D. SA.

Prin decizia civilă nr. 208 din 28 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis excepția prescripției și a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A., care a fost admis prin decizia nr. 1193 din 26 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a dispus casarea deciziei civile nr. 208 din 28 mai 2013 și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului la aceeași instanță de apel.

După casarea cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2010*.

Prin decizia civilă nr. 810 din 07 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.

Recursul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia nr. 2076 din 14 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu consecința casării deciziei instanței de apel și a trimiterii cauzei spre rejudecare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la data de 30.09.2014, sub nr. x/1/2015.

Prin decizia civilă nr. 333 din 19 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., ca nefondat și, totodată, a respins cererea accesorie de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Este nefondată critica potrivit căreia prima instanță a reținut în mod greșit că reclamanții B. și C. au cunoscut pericolul evicțiunii, astfel încât contractul de schimb a dobândit caracter aleatoriu, aceștia cumpărând pe riscul lor. Și aceasta întrucât nu este incident efectul pozitiv al lucrului definitiv judecat al deciziei nr. 1505/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul

nr. x/3/2006,

invocat de apelantă față de considerentul evocat, atitudinea subiectivă a soților B. și C. în raport de pericolul evicțiunii nefiind obiect al judecății în litigiul menționat.

O altă critică a vizat concluzia primei instanțe cu privire la data la care B. și C. au cunoscut cauza evicțiunii, teza susținută prin apel fiind aceea că aceasta corespunde datei de 20.01.2005, când au fost acționați în judecată de SC F. București S.A.

Instanța de apel a constatat că o astfel de poziție procesuală este contrară celei adoptate cu prilejul administrării interogatoriilor reclamanților în fața primei instanțe.

De asemenea, instanța de apel a constatat că prin încheierea nr. 16707 din 02 noiembrie 2004 a judecătorului delegat de la Biroul de carte funciară sector 1, anterioară încheierii contractului de schimb din data de 13.12.2014, a fost notată în cartea funciară existența litigiului cu privire la terenul situat în București, str. București - Ploiești, nr. x, sector 1, cu nr. cadastral 4871/1, fiind menționată decizia nr. 6929 din 14 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. x/2004. Prin această decizie s-a anulat în parte certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M09, nr. 0733 din data de 04.04.2000 emis pentru 387.514,68 m.p. în ceea ce privește terenul în suprafață de 89.930 m.p. situat în București, str. București - Ploiești, nr. x, sector 1, fiind obligat Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului să emită pentru F. București certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafața de 89.830 m.p.

Prin apelul formulat s-a susținut că încheierea menționată nu avea cum să fie comunicată sau cunoscută de soții B. și C., teza apelantei-reclamante neputând fi primită raportat la efectul de opozabilitate față de terți al mențiunilor cărților funciare și la caracterul lor public, cu atât mai mult cu cât cu prilejul încheierii contractului de schimb s-a procedat la obținerea unui extras de carte funciară, conform mențiunilor actului.

Nu poate fi primită nici afirmația potrivit căreia notarea litigiului la cartea funciară ar fi fost ulterioară obținerii relațiilor necesare încheierii contractului de schimb în forma autentică, în lipsa oricăror probe care să o susțină.

De asemenea, nici susținerea potrivit căreia decizia menționată ar fi vizat o suprafață totală de 8,9 ha, astfel că reclamanții B. și C. nu ar fi putut deduce că terenul dobândit prin contractul de schimb se suprapune parțial cu cel obținut de F. nu este de natură să sprijine teza apelantei-reclamante. Instanța de apel a reținut în primul rând că potrivit considerentelor anterior expuse, reclamanții B. și C. au recunoscut în mod explicit cu prilejul interogatoriului ce le-a fost administrat în cauză cunoașterea acestui litigiu la momentul încheierii contractului de schimb. Ca atare, a reținut că din probatoriul administrat în cauză rezultă în mod neîndoielnic cunoașterea situației juridice a imobilului la momentul încheierii contractului de schimb.

Prin apelul formulat, reclamanta a susținut omisiunea primei instanțe de a fi analizat de o manieră exhaustivă dacă evicțiunea se datorează faptei unui terț sau chiar faptei personale a contractantului, teza susținută de reclamantă fiind aceea că evicțiunea se datorează înseși faptei personale a acestuia, ci nu faptei unui terț.

Instanța de apel a reținut că sunt relevante în speță dispozițiile art. 1409 C. civ. din 1864, potrivit cărora în lipsă de reguli speciale, se aplică regulile prevăzute pentru contractul de vânzare-cumpărare. Codul civil din 1864 vizează în special evicțiunea provenind de la un terț, însă obligația de garanție operează cu atât mai mult dacă evicțiunea provine dintr-un fapt personal al vânzătorului/copermutantului. Se numește fapt personal, potrivit art. 1339 C. civ., orice fapt sau act, anterior vânzării, dar tăinuit față de cumpărător ori ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract, săvârșit de către vânzător sau succesorii săi universali sau cu titlu universal de natură a-l tulbura pe cumpărător în liniștita folosință a lucrului, indiferent că este vorba de o tulburare de fapt sau de o tulburare de drept. Obligația de garanție a vânzătorului pentru fapte proprii, indiferent că au fost săvârșite înainte sau după încheierea contractului de vânzare-cumpărare vizează nu numai tulburarea directă a cumpărătorului, dar și evicțiunea care se realizează prin intermediul unui terț, indirect.

Instanța de apel a constatat că, în speță, tulburarea de drept a rezultat din invocarea de către un terț față de contract, respectiv SC F. București a unui drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 17.024 m.p. și de pronunțarea deciziei nr. 517 din 01 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2/2005 prin care s-a admis în parte cererea reclamantei SC F. București SA, constatându-se nulitatea absolută a contractului de schimb pentru suprafața de 17.024 m.p.

Ca atare, s-a reținut, cauza evicțiunii este anterioară contractului de schimb, întemeindu-se pe decizia nr. 6929 din 14 septembrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. x/2004 prin care s-a anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată seria M09 nr. 0733 din 04 aprilie 2000 emis în favoarea S.N. E. SA în ceea ce privește terenul de 89.930 m.p. situat în București, str. București - Ploiești, nr. x, sector 1, din această suprafață făcând parte imobilul teren ce a constituit obiectul contractului de schimb. Decizia menționată, pronunțată în recurs, era irevocabilă de la data pronunțării, respectiv 14.09.2004, astfel că la data de 13.12.2004, data încheierii contractului de schimb, copermutantul E. SA nu mai era proprietar asupra acestui imobil, fiind în curs de soluționare o cale de atac extraordinară împotriva deciziei anterior menționate.

De asemenea, după cum s-a arătat mai sus, cauza evicțiunii era cunoscută de copermutanții B. și C.

Instanța de prim control judiciar a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii intimatei-pârâte pentru evicțiune pentru fapta proprie și cu atât mai puțin sub aspectul evicțiunii realizate prin intermediul unui terț, câtă vreme copermutanții B. și C. au avut cunoștință de pericolul evicțiunii, contractând în deplină cunoștință de cauză a împrejurării că intimata-pârâtă nu mai era proprietar al imobilului.

Probatoriul administrat în cauză a demonstrat în mod neîndoielnic că reclamanții B. și C. au cunoscut situația juridică a imobilului, au acceptat riscul, situație în care nu se pune problema răspunderii celeilalte părți în caz de realizare a riscului, contractul având caracter aleatoriu, după cum nu se pune nici problema valorificării propriei culpe a intimatei-pârâte, astfel cum a susținut apelanta-reclamantă, părțile contractând în deplină cunoștință de cauză.

Instanța de apel a reținut caracterul vădit nefondat al criticii referitoare la interpretarea dată de prima instanță contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1157/2007 încheiat cu soții B. și C., apelanta având calitatea de succesor cu titlu particular al acestora, astfel că nu poate dobândi mai multe drepturi decât aveau ei înșiși, contractând la rândul său în deplină cunoștință de cauză cu privire la elementul alea. Nu se poate reține că prin decizia nr. 1505 din 04 aprilie 2010 s-ar fi consfințit dreptul de proprietate al soților B. și C. asupra imobilului, câtă vreme hotărârea judecătorească menționată a fost pronunțată într-o cauză având ca obiect nulitate act, ci nu analiza titularului dreptului de proprietate asupra imobilului, cuprinde o soluție de admitere a excepției autorității de lucru judecat pentru partea din imobil vizată de evicțiune în cauza de față și de respingere ca neîntemeiată a cererii de declarare nulitate pentru o porțiune excedentară din imobil.

Instanța de prim control judiciar a înlăturat ca nefondată apărarea intimatului-pârât în sensul inadmisibilității schimbării cauzei în apel raportat la temeiul juridic indicat în cererea de chemare în judecată, având în vedere că instanța de recurs, prin decizia de casare, a statuat în sensul unei greșite calificări a cererii de către prima instanță și de către instanța de apel, care a vizat de la bun început garanția pentru evicțiune din fapta proprie.

Considerentele anterior menționate determină respingerea ca fiind nefondat a motivului de ordine publică referitor la incidența prescripției dreptului la acțiune în sens material, motiv invocat de intimatul-pârât, raportat la temeiul juridic reprezentat de disp. art. 1339 C. civ., a mai reținut instanța de apel.

De asemenea, soluția de respingere a motivului de ordine publică menționat se impune și prin prisma disp. art. 315 C. proc. civ. din care rezultă caracterul obligatoriu al dezlegării de drept cuprinse în decizia nr. 1193 din 26 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul recurs declarat împotriva deciziei instanței de apel din primul ciclu procesual, prin care s-a tranșat aspectul referitor la imposibilitatea repunerii în discuție a unei excepții de ordine publică în contextul respingerii acesteia de către prima instanță și a neexercitării căii de atac împotriva încheierii ce cuprinde această dispoziție.

Nici aspectul referitor la suplimentarea motivelor de apel prin concluziile scrise înaintate la dosarul cauzei la data de 30.09.2014, în cadrul rejudecării apelului după prima decizie de casare cu trimitere spre rejudecare nu se confirmă.

În acest context, instanța de apel a avut în vedere împrejurarea că apelanta-reclamantă prin reprezentant a arătat în mod explicit la termenul de judecată din data de 29.01.2016 că aspectele la care a făcut referire intimatul-pârât sunt invocate drept simple argumente subsumate motivelor de apel inițiale.

De asemenea, s-a constatat că prin concluziile scrise menționate s-a susținut greșita calificare de către prima instanță a contractului încheiat ca fiind aleatoriu, pe considerentul că exclusiv intimatul-pârât ar fi avut cunoștință de lipsa calității sale de proprietar, argument subsumat criticii din apel referitor la momentul cunoașterii cauzei evicțiunii de către soții B. și C.; or, prima instanță a reținut o altă situație de fapt, validată de instanța de apel, în sensul că soții B. și C. au cunoscut aspectul menționat la momentul încheierii contractului. Contrar susținerilor apelantei-reclamante, elementul alea exista, constând în șansa/riscul succesului/pierderii într-o cale extraordinară de atac împotriva deciziei irevocabile de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată ce constituia titlului intimatului-pârât.

S-a mai reținut că și critica referitoare la lipsa de obiect a contractului de schimb este strâns legată de situația de fapt afirmată de apelanta-reclamantă, în sensul că nu s-ar fi cunoscut situația juridică a imobilului la momentul încheierii contractului de schimb.

În ceea ce privește apărările invocate în legătură cu natura evicțiunii, instanța de apel a reținut că omisiunea de analiză a acestora a determinat a doua soluție de casare cu trimitere spre rejudecare din prezenta cauză, astfel că apărarea intimatului-pârât în sensul invocării lor peste termenul procedural este nefondată prin prisma disp. art. 315 C. proc. civ.

Față de soluția de respingere a apelului, reținând culpa procesuală a apelantei-reclamante, în temeiul disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a respins cererea accesorie având ca obiect cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 333 din 19 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, reclamantă a arătat, în esență, că solicită în temeiul art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 313 C. proc. civ. admiterea recursului și casarea în tot a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare Curții de Apel București, având în vedere că instanța de apel a nesocotit limitele deciziei de casare nr. 2076 din 14 octombrie 2015 pronunțate în acest dosar de către Înalta Curte de Casație și Justiție, încălcând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., motiv de recurs (casare) prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.; ca efect al nesocotirii deciziei de casare, reclamanta a susținut că instanța de apel din nou nu a analizat fondul cauzei, respectiv nu s-a procedat la o analiză efectivă a apărărilor și susținerilor reclamantei în apel, decizia fiind, în plus, și nemotivată în drept față de reținerile din considerente - încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și art. 6 alin. (1) C.E.D.O., motiv de recurs (casare) prevăzut de art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ.; considerentele cuprinse în decizia recurată sunt contradictorii, și nu pot astfel susține soluția din dispozitiv de respingere a apelului, fiind încălcate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv de recurs (casare) prevăzut art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin nesocotirea limitelor deciziei de casare nr. 2076 din 14 octombrie 2015, întrucât, deși, potrivit acesteia avea obligația de a analiza garanția de evicțiune pentru fapta intimatei, și nu pentru fapta unui terț, în realitate, aceasta nu a procedat în sensul îndrumărilor instanței de casare, pășind de fapt la o nouă analiză a apelului din perspectiva garanției contra evicțiunii provenite din fapta unui terț și nu la analiza garanției pentru evicțiune provenită din fapta proprie (încheierea unui contract de schimb pentru un bun a cărei proprietara intimată nu era).

A mai susținut că niciunul dintre considerentele cuprinse în decizia recurată nu are legătură cu motivele de apel pe care le-a formulat sau cu privire la instituția garanției pentru evicțiune pentru fapta proprie, aplicată la starea de fapt reținută în cauză, cu care era învestită instanța de apel.

După prezentarea unor paragrafe dintr-o decizie a instanței supreme considerată relevantă în speță, recurenta-reclamantă a mai arătat că analiza instanței de apel, care ar fi trebuit să vizeze garanția legală pentru evicțiune prevăzută de art. 1337 C. civ., s-a făcut din perspective care nu au legătură cu garanția pentru evicțiune din prezentul dosar.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, deși aparent, a făcut analiza cauzelor evicțiunii, totuși, nu a analizat niciun moment argumentele cu relevanță pentru soluționarea cauzei aduse de recurenta în susținerea evicțiunii prin fapta proprie a intimatei (schimbul bunului altuia) și care ar fi condus, fără putință de tăgadă, la o soluție diametral opusă pe acest aspect, al evicțiunii prin fapta proprie.

S-a mai arătat că, deși a reținut anumite împrejurări ca și motiv de respingere a apelului (ca reclamanții ar fi cunoscut ca intimații ar fi pierdut terenul, că există un litigiu notat în cartea funciară, etc), instanța de apel nu a arătat, în conformitate cu decizia de casare, care sunt prevederile legale care confirmă soluția adoptată ca în aceste cazuri intimata nu datorează despăgubire reclamantei (nu sunt invocate temeiuri legale), subliniind recurenta că aceste prevederi legale nu există și nu ar putea exista, precum și că necercetarea fondului cu privire la cauza evicțiunii, subzistă, instanța de rejudecare încălcând în mod expres și nepermis dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat nemotivarea deciziei recurate, respectiv lipsa unei analize efective a apărărilor și susținerilor sale în apel, precum și lipsa precizării unui temei de drept care să susțină soluția instanței de apel, ceea ce se concretizează în încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și a art. 6 alin. (1) C.E.D.O.

A mai arătat că motivarea deciziei recurate nu poate corespunde exigențelor impuse de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. din moment ce niciunul dintre argumentele sale, cuprinse în cererea de apel, care erau hotărâtoare din perspectiva sa pentru soluționarea apelului, nu au fost efectiv analizate de către instanța de apel.

Astfel, a arătat că evicțiunea produsă ca urmare a constatării nulității contractului de schimb a fost posibilă doar ca urmare a acțiunilor concertate ale S.N. E. SA la momentul încheierii contractului de schimb, care a urmărit inducerea în eroare a antecesorilor săi spre a semna contractul de schimb, în sensul că intimata s-a prezentat ca proprietar aparent.

Recurenta-reclamantă a susținut că, în mod vădit nelegal, instanța de apel a refuzat să analizeze apărările sale, precum și înscrisurile depuse la dosarul cauzei, încă din primul ciclu procesual, sub pretextul reținut în considerente, respectiv că apelanta-reclamanta prin reprezentant a arătat în mod explicit la termenul de judecată din data de 29.01.2016 că aspectele la care a făcut referire intimatul-pârât (respectiv suplimentarea motivelor de apel prin concluziile scrise înaintate la dosarul cauzei la data de 30.09.2014, în cadrul rejudecării apelului după prima decizie de casare cu trimitere) sunt invocate drept simple argumente subsumate motivelor de apel inițiale (neanalizate de altfel).

Recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată nu este motivată în drept întrucât, deși instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii intimatei-pârâte pentru evicțiune pentru fapta proprie și cu atât mai puțin sub aspectul evicțiunii realizate prin intermediul unui terț, nu arată și temeiul legal care ar permite a se trage această concluzie, și care ar justifica în esență respingerea apelului. A invocat din această perspectivă încălcarea obligației de motivare reglementată de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și de art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Totodată, a susținut că temeiurile de drept, care ar putea fi incidente cauzei (art. 1337, art. 1339, art. 1340, art. 1408, art. 998 C. civ.) și care nu au fost menționate în decizia recurată, infirmă oricum soluția instanței de apel, față de împrejurările reținute în esență ca motivare în fapt, respectiv că antecesorii săi ar fi cunoscut că intimata nu este proprietara terenului dat la schimb

.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, față de situația de fapt reținută, pe lângă acea că decizia recurată nu este motivată în drept, aceasta oricum nu ar putea fi motivată cu un temei legal care să susțină soluția din dispozitiv, de respingere a apelului, din moment ce textele legale care ar putea fi incidente cauzei în raport de starea de fapt, dacă ar fi fost analizate și precizate în considerente de către instanța de apel, ar fi putut conduce doar la concluzia contrară instanței de apel - că despăgubirile se datorează de către intimată.

Se subliniază că această concluzie este evidentă din moment ce intimata a schimbat (n.n. cu rea-credință) bunul altuia, evicțiunea producându-se înainte de încheierea contractului de schimb, neexistând vreo clauză de limitare a răspunderii în acest caz, ci, dimpotrivă, o clauză de asumare a răspunderii de către intimată care era obligatorie indiferent de împrejurări, față de art. 969 C. civ., obligând intimata, cât și instanță de judecată.

Recurenta-reclamantă a conchis că silogismul juridic lipsește din moment ce, pe de o parte situațiile de fapt reținute în considerente nu au legătură cu solicitările și argumentele părților și nu au relevanță în soluționarea cauzei, și, pe de altă parte, chiar dacă ar avea relevanță, nu s-a invocat în considerente vreo normă de drept pe care instanța de apel o consideră că este aplicabilă la situația de fapt reținută.

S-a mai arătat că, în situația în care se va trece peste motivele de casare, decizia recurată se impune a fi modificată, în temeiul art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., întrucât motivarea este contradictorie, din considerentele acesteia, rezultând că, pe de o parte, instanța a reținut, în mod judicios, faptul că la data încheierii contractului de schimb, copermutantul S.N. E. SA nu mai avea calitatea de proprietar, terenul fiind pierdut în favoara SC F., ca urmare a pronunțării deciziei nr. 6929 din 14 septembrie 2004 pronunțate în Dosarul nr. x/2004.

Pe de altă parte, în loc să continue raționamentul logico-juridic până la sfârșit, instanța a reținut că, în pofida pierderii calității de proprietar, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, soții B. și C. au avut cunoștință de pericolul evicțiunii rezultat din lipsa calității de proprietar a copermutantului lor, cumpărând pe propriul risc, contractul devenind în acest fel unul aleatoriu.

Reținerea caracterului aleatoriu al contractului de schimb este astfel în contradicție cu reținerea că dreptul de proprietate era definitiv pierdut la momentul încheierii contractului, ceea ce face ca reținerea că, în fapt, contractul de schimb ar fi avut un caracter aleator să fie contradictorie, a mai susținut recurenta-reclamantă.

S-a mai arătat că motivul pentru care raționamentul instanței este eronat, în esență, constă în aceea că un neproprietar nu poate fi evins prin fapta unui terț și, de asemenea, nu poate exista elementul aleator dacă dreptul de proprietate nu aparținea copermutantului.

Recurenta-reclamantă a susținut, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că decizia recurată este pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșita a art. 969, art. 1407, 1408, 1336, 1337 și 1339 C. civ.

Astfel, în ceea ce privește greșita interpretare a art. 1407 și art. 1408 C. civ., s-a arătat că, potrivit art. 1407 este nul schimbul unui bun cu alt bun care nu este proprietatea părții care se obligă a-l transmite celuilalt copermutant, deci contractul nu devine astfel aleatoriu, ci nul, iar în atare condiții, devine aplicabil art. 1408 C. civ., potrivit căruia compermutantul evins poate cere rezilierea schimbului sau daune-interese.

S-a mai arătat că instanța de apel confundă două momente și consecințele lor juridice: pentru a exista evicțiune prin fapta unui terț, trebuie ca cel puțin la un anumit moment, cel evins să fi devenit proprietar. Or, în speță, autorii reclamantei nu au devenit proprietari niciun moment, la momentul schimbului, copermutantul lor neputând să le transfere dreptul de proprietate pe care nici acesta nu îl mai avea.

S-a mai susținut că dezlegarea problemei de drept în prezenta cauză era circumscrisă efectelor juridice ale înstrăinării prin schimb, de către coschimbașul S.N. E. SA, a unui bun care nu îi mai aparținea, asupra căruia pierduse proprietatea în mod irevocabil, încă din data de 14.09.2004.

Recurenta-reclamantă a arătat că, raportat la această realitate de fapt și de drept de la momentul încheierii contractului de schimb, este fundamental nelegală aprecierea instanței de apel referitoare la caracterul pretins aleatoriu pe care l-ar fi dobândit contractul de schimb nr. 3053 din 13 decembrie 2004, prin cunoașterea de către soții B. și C. a desființării irevocabile a titlului de proprietate al coschimbașului lor, ipoteză în care, ar fi încheiat contractul pe riscul propriu.

În primul rând, din împrejurarea că S.N. E. SA nu mai avea calitatea de proprietar la momentul schimbului, rezultă că, din punctul de vedere al acestui coschimbaș, nici nu a existat evicțiune, acesta având cunoștință de la început că înstrăinează un lucru care nu-i mai aparține, un bun al altuia, a susținut recurenta-reclamantă. Scopul imediat, element al cauzei actului juridic, este reprezentat, la contractele aleatorii, de prefigurarea riscului convenției, ca împrejurare viitoare și incertă de care depinde șansa câștigului și, corelativ, riscul pierderii, pentru fiecare dintre părți. Cauza imediată este, prin urmare, riscul. Când lipsa cauzei se datorează lipsei riscului, lipsește un element esențial al actului juridic, iar lipsa scopului imediat „absoarbe eroarea asupra scopului imediat”, astfel că sancțiunea aplicabilă este aceea a nulității absolute, s-a mai susținut.

În al doilea rând, în ceea ce îi privește pe autorii apelantei-reclamante, nu se poate reține că aceștia au încheiat contractul de schimb în cunoștință de cauză, pe riscul propriu, din cel puțin două rațiuni: a) acceptarea tezei că aceștia au cunoscut existența deciziei nr. 6929 din 14.09.2004 și au încheiat, totuși, contractul, fiind un nonsens juridic; coschimbașii B. și C. nu mai aveau ce să câștige, la fel cum nu aveau ce să piardă cu privire la proprietatea asupra terenului, pentru că niciun moment terenul primit la schimb nu a intrat în patrimoniul lor; b) nu în ultimul rând, a accepta că soții B. și C. au încheiat contractul de schimb având cunoștință despre desființarea titlului de proprietate al S.N. E. SA, înseamnă a accepta posibilitatea încheierii unui contract căruia îi lipește un alt element esențial, anume obiectul, contractul de schimb având un dublu obiect. Ori, lipsa obiectului derivat la momentul încheierii contractului se sancționează cu nulitatea contractului, iar nu cu transformarea acestuia într-unul cu caracter aleatoriu.

Raționamentul instanței ar fi putut avea un fundament numai în situația în care, la data autentificării contractului de schimb, S.N. E. SA ar fi avut încă în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra terenului dat la schimb.

Mai mult de atât, nu era vorba despre un litigiu pe rol, ci despre un litigiu soluționat irevocabil la data încheierii schimbului, iar posibilitatea exercitării unei căi extraordinare de atac (în speță, contestația în anulare) nu avea puterea de a schimba cu nimic realitatea că, la momentul încheierii contractului, lipsea chiar obiectul său, în mod irevocabil fiind pierdut dreptul de proprietate asupra terenului ce făcea obiectul obligației asumate de S.N. E. SA.

În ceea ce privește greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1336, 1337 și 1339 C. civ., recurenta-reclamantă a subliniat că evicțiunea în speță se datorează exclusiv faptei „personale” a intimatei-pârâte, și nu faptei unui terț, întrucât, încă de la data încheierii contractului de schimb, S.N. E. SA avea cunoștință, fiind parte în acel litigiu, că nu mai are calitatea de proprietar al terenului ce a făcut obiectul contractului de schimb nr. 3053 din 13 decembrie 2004, fiind dobândit de către F. ca urmare a admiterii recursului împotriva autoarei S.N. E. SA și a constatării nulității parțiale a certificatului de proprietate.

Recurenta-reclamantă a arătat că evicțiunea produsă ca urmare a constatării nulității contractului de schimb a fost posibilă doar ca urmare a acțiunilor concertate ale S.N. E. SA la momentul încheierii contractului de schimb, care au fost descrise în fața instanței de apel și reluate în cuprinsul motivelor de recurs, reiterându-se că acestea nu au fost analizate deloc de către instanța de apel și subliniindu-se că, dacă situația de fapt și apărările invocate ar fi fost analizate, iar limitele deciziei de casare respectate, atunci instanța de apel ar fi făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale invocate.

Recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 969 C. civ., din moment ce instanța a ignorat atât convenția părților, care este clară, și este cuprinsă în contractul de schimb, în sensul că intimata a garantat de evicțiune pe antecesorii recurentei chiar și dacă ar fi fost reținută starea de fapt cuprinsă în considerentele instanței de apel (n.n. neadevărată) - ca ambele părți ar fi cunoscut că evicțiunea s-ar fi produs.

Această convenție cuprinsă în contractul de schimb, a arătat recurenta-reclamantă, prin care intimata garantează pur și simplu pentru evicțiune, în condițiile în care, în plus, nu exista în contractul de schimb o altă clauză de limitare a răspunderii intimatei pentru evicțiune sau de asumare a răspunderii pentru evicțiune de către antecesorii subsemnatei, era obligatoriu a fi aplicată de instanța de apel, chiar și dacă ar fi fost reținute împrejurările greșite din considerente, cu consecința firească a obligării intimatei la plata despăgubirilor.

Drept consecință, recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată încalcă și dispozițiile art. 969 C. civ. prin neaplicarea de către instanța de apel a clauzei din contractul de schimb prin care intimata s-a angajat să răspundă față de antecesorii săi de evicțiune.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și a obligării intimatei-pârâte la plata sumei totale de 63.410.000 lei, cu titlu de daune-interese.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul declarat de reclamanta A. prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 315

C. proc. civ.

, susținând că instanța de apel a nesocotit limitele deciziei de casare nr. 2076 din 14 octombrie 2015 a instanței supreme

, precum și că urmare nesocotirii acestei decizii, instanța de apel nu a analizat fondul cauzei, respectiv nu a procedat la o analiză efectivă a apărărilor și susținerilor sale în apel, încălcând dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și art. 6 alin. (1) C.E.D.O., în acest din urmă caz, susținându-se incidența pe lângă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și a celui prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

De precizat că dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

se referă la neobservarea formelor legale ale actelor de procedură din cauza cărora s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Astfel, sub imperiul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include toate neregularitățile de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, până la nesocotirea principiului publicității, oralității sau contradictorialității.

Este de observat că, instanța de apel, în rejudecare, după casarea cu trimitere s-a conformat îndrumărilor primite, care au caracter obligatoriu. Astfel, potrivit considerentelor deciziei de casare, instanța de rejudecare a analizat dacă a avut loc o nerespectare a obligației de garanție pentru evicțiune, rezultând din fapta personală a coschimbașului, iar nu din fapta unui terț.

În acest sens, corect a reținut instanța de apel, pornind de la dispozițiile art. 1409 C. civ. și art. 1339 C. civ., că

în speța de față nu sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii intimatei-pârâte pentru evicțiune pentru fapta proprie și cu atât mai puțin sub aspectul evicțiunii realizate prin intermediul unui terț, câtă vreme copermutanții B. și C. au avut cunoștință de pericolul evicțiunii, contractând în deplină cunoștință de cauză. Aceștia, astfel cum a reieșit din probatoriul administrat, au cunoscut situația juridică a imobilului la momentul încheierii contractului de schimb, respectiv faptul că intimata-pârâtă nu mai era proprietar al imobilului.

Instanța de apel, în mod corect, a reținut din probatoriul administrat că reclamanții B. și C. au cunoscut situația juridică a imobilului, au acceptat riscul și că în această situație nu se pune problema răspunderii celeilalte părți în caz de realizare a riscului, contractul având caracter aleatoriu. Totodată, judicios a constatat instanța de apel că nu se pune problema valorificării propriei culpe a intimatei-pârâte, întrucât părțile au contractat în deplină cunoștință de cauză.

În speță, instanța de apel în considerentele deciziei recurate a argumentat în mod logic, în raport de ansamblul probelor administrate în cauză, în fapt și în drept, apreciind asupra evicțiunii din culpa pârâtei, din faptul ei personal, potrivit indicațiilor deciziei de casare, cu respectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., contrar susținerilor recurentei, ce apar ca nefondate.

De asemenea, instanța de apel a procedat la o analiză efectivă, clară și concisă a apărărilor și susținerilor apelantei-reclamante, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate. În acest context este necesar a se sublinia că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, instanța respectând aceste exigențe și procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

Argumentele recurentei-reclamante aduse în sprijinul motivelor de casare reglementate de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanță care, în speță, nu coincid cu așteptările părții, însă simpla nemulțumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanței în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii intimatei-pârâte pentru evicțiune pentru fapta proprie, cu privire la pretinsa neanalizare a apărărilor și susținerilor sale, nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva evocatului motiv de casare.

Cât privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

, acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că recurenta invocă lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată - pe anumite aspecte - precum și ipoteza motivelor contradictorii în considerentele acesteia.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute, respectiv că reclamanții au cunoscut cauza evicțiunii anterior încheierii contractului de schimb, precum și pe

cerințele privind angajarea răspunderii intimatei-pârâte pentru evicțiune pentru fapta proprie

.

Criticile recurentei nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

În speță, nu poate fi primită susținerea recurentei vizând lipsa unei analize efective a apărărilor și susținerilor sale în apel și nici lipsa precizării unui temei de drept care să susțină soluția instanței de apel, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat și bine motivat criticilor care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac și nu există contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate și considerentele acesteia.

Nu poate fi primită susținerea unei contradicții dintre reținerea caracterului aleatoriu al contractului de schimb și reținerea că dreptul de proprietate era definitiv pierdut la momentul încheierii contractului, întrucât soții B. și C., astfel cum a reieșit din probele administrate, au

cunoscut situația juridică a imobilului și au acceptat astfel riscul, contractând în deplină cunoștință de cauză.

Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii.

Atâta timp cât în considerente, instanța de apel analizează probele ce au fost administrate și face aprecieri concrete cu privire la acestea și cât se motivează pentru care anume considerente a luat în considerare probele administrate, decizia este la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de necontestat că art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

În raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. instanța de trimitere a respectat dispozițiile deciziei de casare și prin urmare, nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate instituit de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

recurentei neproducându-i-se o vătămare în înțelesul art. 105 alin. (2)

C. proc. civ.

Totodată, observând considerentele deciziei criticate se constată că hotărârea este motivată atât în fapt, cât și în drept și nici nu există contradictorialitate între dispozitivul deciziei și considerentele acesteia pentru a fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care acest motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

În raport de motivul de recurs indicat, recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969, 1407, 1408, 1336, 1337 și 1339 C. civ.

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect s-a reținut că reclamanții B. și C. au cunoscut pericolul evicțiunii la momentul încheierii contractului de schimb, că în cauză sunt relevante dispozițiile art. 1409 C. civ. și art. 1339 C. civ. și că, pornind de la aceste reglementări,

în speța

de față nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii intimatei-pârâte pentru evicțiune pentru fapta proprie, câtă vreme copermutanții B. și C. contractând în deplină cunoștință de cauză au acceptat riscul, în acest caz contractul având caracter aleatoriu.

Din același considerent al cunoașterii de către reclamanți al

pericolului evicțiunii la momentul încheierii contractului de schimb,

nu se poate susține cu temei nici critica recurentei-reclamante vizând

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1407, art. 1408, art. 1336 și art. 1337 C. civ.

Cât privește critica recurentei-reclamante în sensul că decizia recurată încalcă și dispozițiile art. 969 C. civ. prin neaplicarea de către instanța de apel a clauzei din contractul de schimb prin care intimata s-a angajat să răspundă față de antecesorii săi de evicțiune, Înalta Curte constată că este neîntemeiată. Aceasta întrucât, garanția contra evicțiunii nu mai funcționează în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, reclamanții B. și C. au cunoscut pericolul evicțiunii, au cumpărat pe riscul lor, iar contractul de schimb a căpătat astfel caracter aleatoriu, reclamanta asumându-și la rându-i, în calitate de cumpărător al drepturilor litigioase, elementul alea.

Față de aceste argumente, î

n mod corect, au reținut atât instanța de fond, cât și instanța de prim control judiciar că cererea reclamantei nu este întemeiată.

Așadar, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect