ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1266/2015

Decizia nr. 1266/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1451 din 23 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta B. și a anulat în parte Încheierea nr. 113/2012, Decizia nr. 16/2012 și Raportul de control nr. 4895/2012, cu privire la:

- pct. 3-1 și 2 din Decizie (măsura stabilită la pct. II 7);

- pct. 4 - referitor la penalitățile stabilite prin contractul din 2007 (măsura stabilită la pct. II 8 cu privire la contractul din 2007);

- pct. 5 (măsura de la pct. II 9) cu privire la indemnizațiile de 80.280 lei și de 2.278 lei.

Totodată, Curtea de apel a respins în rest acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Reclamanta-reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.:

- suspendarea masurilor dispuse la pct. II 7, II 8, II 9, II 11 și II 12 din Decizia nr. 16 din 06 iulie 2012 emisa de B. privind înlăturarea deficientelor constatate si consemnate în Raportul de Control nr. 4985 din 08 iunie 2012, încheiat în urma acțiunii de control privind „Situația, evoluția si modul de administrare a patrimoniului public si privat al statului” la SC A. SA, pana la judecarea definitiva si irevocabila a prezentei cauze;

- anularea parțiala a Încheierii nr. 113 din 13 septembrie 2012 emisa de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul B., doar în ceea ce privește pct. 1, 2, 3, 5 și 9 prin care au fost respinse pct. 1 (1.1 și 1.2), 2 (2.1 și 2.2), 3, 5 și 9 din Contestația nr. 6524 din 26 iulie 2012;

- anularea parțiala a actelor care au stat la baza emiterii Încheierii nr. 113 din 13 septembrie 2012, respectiv: Pct. 3 (3.1 și 3.2), 4 (4.1 și 4.2), 5, 7 si 11 din Secțiunea Constatări, precum si masurile corespondente dispuse la pct. II 7, II 8, II 9, II 11 și II 12 din Decizia nr. 16 din 06 iulie 2012 emisa de B., privind înlăturarea deficientelor constatate si consemnate în Raportul de Control nr. 4985 din 08 iunie 2012, încheiat în urma acțiunii de control privind ”Situația, evoluția si modul de administrare a patrimoniului public si privat al statului” la SC A. SA;

- anularea Raportului de Control înregistrat sub nr. 4985 din 08 iunie 2012, încheiat de auditorii publici externi din cadrul B., în urma acțiunii de control privind „Situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public si privat al statului” la SC A. SA, doar în ceea ce privește pct. ce au fundamentat constatările și masurile dispuse prin Decizia nr. 16 din 06 iulie 2012 emisă de B. pentru care solicita anularea prin prezenta acțiune.

Curtea de apel a respins, prin încheierea din 29 ianuarie 2013, cererea de suspendare ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei s-a reținut că prin Decizia nr. 16 din 06 iulie 2012, B. a constatat la pct. 3 nerespectarea condițiilor privind vânzarea de energie termică asociate Licenței nr. 559 din 12 martie 2003, acordate de C.

Astfel s-a reținut că în perioada 01 ianuarie -01 septembrie 2009, SC D. SA, fără a avea la bază un contract de vânzare - cumpărare semnat de E. București, a efectuat livrări de energie termică către E. București, contrar prevederilor Licenței nr. 559 din 12 martie 2003, pentru producerea de energie termică, acordată de C., Condiții asociate, pct. 15, ulterior fiind încheiat cu E. București Contractul din 2009 și Actele adiționale nr. 1-8 la acest contract, de către conducerea Sucursalei București, fără aprobarea Consiliului de administrație sau a directorului general al SC D. SA, contrar prevederilor din Statutul SC D. SA, aprobat prin H.G. nr. 1524/2002, art. 19 alin. (13), art. 20, lit. a) f), art. 20 lit. b) (1) și (2) lit. k).

De asemenea, s-a reținut că în perioada 2009-2011, SC D. SA a livrat către E. București, cantitatea de energie termică de 5.122.791,86 Gcal, destinată altor consumatori decât populația, la prețul stabilit de C. pentru energia termică destinată consumului populației, situat sub costul de producție înregistrat, iar livrarea de energie termică către E. București, destinată altor consumatori decât populația, la prețul stabilit pentru populație, nu s-a efectuat pe principii de eficiență economică, contrar condițiilor asociate Licenței nr. 559 din 12 martie 2003 pentru producerea de energie termică, pct. 30, valoarea estimată a acestei abateri fiind de 60.885.476 lei.

La pct. II 7. al Deciziei s-a stabilit că SC A. SA va dispune măsuri și va urmări intrarea în legalitate privind „livrarea energiei termice în baza unui contract încheiat conform cu contractul cadru în vigoare și cu aprobarea Consiliului de administrație precum și vânzarea energiei termice destinata altor consumatori decât populația pe baza principiilor de eficiență economică, în conformitate cu prevederile pct. 15 și pct. 30 din Condițiile asociate Licenței nr. 559 din 12 martie 2003 pentru producerea de energie termică și art. 19 alin. (13), art. 20 lit. a) f), lit. b), alin. (1) (2) lit. k) din Statutul SC A. SA, aprobat prin H.G. nr. 1524/2002.

Totodată, conducerea SC A. SA va dispune măsuri pentru extinderea verificărilor la nivelul sucursalelor, privind vânzările de energie termica din perioada 2009-2011, destinată altor consumatori decât populația (livrată către E. București, E. Constanța și altor consumatori), în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate la nivelul sucursalelor, în vederea identificării ș a altor cazuri de vânzări de energie termica sub costul de producție înregistrat.

Cu privire la situația de fapt a efectuării livrării energiei termice către E. în perioada 01.01-01 septembrie 2009, fără a avea la bază un contract de vânzare-cumpărare, s-a constatat că nu au fost stabilite prin actele administrative contestate prejudicii și nu s-a dispus în sarcina reclamantei vreo măsură cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului și recuperarea acestuia, în sensul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

Referitor la încheierea contractului de către conducerea Sucursalei București, fără aprobarea Consiliului de Administrație sau a directorului general al SC D. SA, s-a constatat că, potrivit art. 19 alin. (1)

3

din Statutul SC A. SA - Anexa 3 a H.G. nr. 1524/2002, „Consiliul de administrație poate delega prin regulamentul de organizare și funcționare o parte din atribuțiile sale directorului general al SC A. SA și poate recurge, de asemenea, la experți pentru soluționarea anumitor probleme.”

De asemenea, s-a constatat că autoritatea pârâtă a reținut în mod greșit încălcarea acestor dispoziții, din actele depuse la dosar rezultând că directorul Sucursalei București avea împuternicirea de a semna contractul de furnizare a energiei termice, neputându-se reține lipsa delegării atribuțiilor respective în sensul art. 20 lit. b) alin. (2) lit. k) din Anexa 3 a H.G. nr. 1524/2002 („directorul general (…) împuternicește directorii din cadrul sucursalelor (…) să exercite orice atribuție din sfera sa de competență”).

S-a reținut că obligația reclamantei de a stabili un preț de contract egal cu prețul de producere a energiei termice aprobat prin decizie emisă de președintele C. rezultă dintr-un act administrativ cu caracter normativ emis de către o autoritate care nu este parte în acest dosar, actul respectiv nefiind anulat sau revocat - Ordinul C. nr. 50/2009.

Totodată, s-a reținut că deși, potrivit art. 11 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 13/2007 a energiei electrice, C. este împuternicită să „aprobe prețurile și tarifele practicate între operatorii economici din cadrul sectorului energiei electrice pe piața reglementată de energie electrică, tarifele pentru serviciile de sistem, de transport și de distribuție a energiei electrice, prețurile și tarifele practicate pentru activitățile și serviciile aferente producerii energiei termice în cogenerare destinate populației, pe bază de consultări, în scopul asigurării protecției consumatorului final”, totuși Legea energiei electrice nr. 13/2007 nu se referă la situația specifică a energiei termice destinate serviciului public de alimentare cu energie termică în sistem centralizat - F., supuse reglementării unui alt act normativ - Legea nr. 325/2006, a serviciului public de alimentare cu energie termică, iar Ordinul C. nr. 50/2009 este emis în aplicarea ambelor legi.

S-a constatat că dispozițiile alin. 6 al art. 40 din Legea nr. 325/2006 se referă la energia termică în cogenerare destinată F., și nu la cea produsă în cadrul activității desfășurate la nivelul unităților administrativ-teritoriale în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 325/2006 „Serviciul public de alimentare cu energie termică în sistem centralizat face parte din sfera serviciilor comunitare de utilități publice și cuprinde totalitatea activităților privind producerea, transportul, distribuția și furnizarea energiei termice, desfășurate la nivelul unităților administrativ-teritoriale sub conducerea, coordonarea și responsabilitatea autorităților administrației publice locale sau asociațiilor de dezvoltare comunitară, după caz, în scopul asigurării energiei termice necesare încălzirii și preparării apei calde de consum pentru populație, instituții publice, obiective social-culturale și operatori economici

De asemenea, s-a stabilit că în cauză, nu s-a făcut dovada faptului că energia termică nu este destinată utilizării pentru asigurarea serviciului public de alimentare cu energie termică pentru încălzire și prepararea apei calde de consum, iar E. este furnizor autorizat să presteze serviciul public la care face referire art. 8 alin. (1) lit. b), iar conform art. 2 din Contractul din 2009, obiectul acestuia îl constituie vânzarea-cumpărarea energiei termice livrate din centralele electrice de cogenerare prevăzute în Anexa 2 în vederea furnizării acesteia consumatorilor de energie termică racordați la F. din Municipiul București.

Referitor la hotărârile judecătorești reținute de autoritatea pârâtă în soluționarea contestației administrative (sentința civilă nr. 490/2010 a Tribunalului București și Decizia civilă nr. 1543/2011 pronunțată în Dosarul Curții de Apel București nr. x/3/2009), s-a constatat că aceste privesc raporturi contractuale desfășurate într-o altă perioada (2007-2008).

În speță a fost încheiat în baza unui act administrativ obligatoriu pentru reclamantă: Contractul Cadru aprobat prin Ordinul C. nr. 50/2009, Ordin care stabilește că pentru energia termică vândută care este destinată consumatorilor racordați la F., prețul de contract este egal cu prețul de producere a energiei termice aprobat prin decizie emisă de președintele C.

Prin Adresa din iulie 2011 a președintelui C., referitoare la solicitarea SC A. SA de negociere a prețurilor pentru energia termică destinată consumatorilor noncasnici racordați la F., s-a precizat că, potrivit prevederilor din Decizia C. nr. 912 din 30 martie 2011 art. 4, prețul pentru energia termică livrată de SC A. SA este reglementat, fără a fi prevăzute diferențieri de tratament între consumatorii casnici și cei noncasnici și că modificarea textului din Ordinul C. nr. 50/2009 nu se poate face cu acordul părților deoarece textul face parte dintr-o reglementare C., o astfel de modificare putându-se face numai prin alt ordin C., deoarece o astfel de modificare este de interes public.

Curtea de apel a constatat că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor Deciziei președintelui C. nr. 4/2000 în condițiile în care stabilirea penalităților situate sub nivelul minim stabilit prin contractul cadru s-a realizat cu acordul și în baza deciziei C.

S-a constatat că nu poate fi reținută în sarcina reclamantei fapta de încălcare a dispozițiilor contractului cadru adoptat de C. prin Decizia nr. 4/2000 în condițiile în care prin decizie obligatorie pentru cei doi contractanți C. a stabilit că propunerea din art. 22 lit. a), care contravenea contractului-cadru, este cea stabilită prin procesul-verbal de soluționare pe cale amiabilă a neînțelegerilor, iar legalitatea acestei decizii nu poate fi analizată în prezenta cauză.

Cu privire la contractul din 2006 încheiat cu E. Constanța, nu s-au reținut motive de nulitate a actelor administrative contestate, nefiind invocate motive de fapt sau de drept de către reclamantă.

Încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea concurenței a fost reținută de către B. în cadrul constatărilor fără a fi dispusă vreo măsură la pct. II pct. 8 din Decizie, iar măsura stabilită se referă la intrarea în legalitate privind „perceperea, pentru neplata la termen a facturilor, a dobânzilor și a penalităților de întârziere, conform contractului cadru de vânzare-cumpărare a energiei termice în vigoare” în conformitate cu prevederile Deciziei președintelui C. nr. 4/2000 și Ordinului președintelui C. nr. 50 din 03 aprilie 2009.

S-a reținut că potrivit contractului de vânzare - cumpărare a energiei termice din 2009, art. 20 alin. (1) lit. a), „neachitarea integrală de către cumpărător a contravalorii energiei termice și apei de adaos preluate în baza prezentului contract în termen de 30 de zile de la data limită de plată stabilită conform prevederilor art. 13 atrage după sine: perceperea de majorări de întârziere calculate pentru fiecare zi de întârziere începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență al facturii și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv; cumpărătorul va plăti, pentru fiecare zi de întârziere, o sumă egală cu nivelul majorării de întârziere percepută pentru neplata la termen a obligațiilor către stat; valoarea totală a majorărilor de întârziere nu poate depăși valoarea sumei datorate”.

S-a apreciat că nu sunt fondate criticile aduse de reclamantă prin acțiune, în condițiile în care rezultă din evoluția reglementărilor în domeniul fiscal că la data contractului din 2009 prin „majorări de întârziere” se înțelegeau toate sumele datorate pentru plata cu întârziere a obligațiilor către bugetul de stat, majorările de întârziere acoperind ambele scopuri: atât de reparare a prejudiciului material cauzat prin întârziere cât și cel sancționator, iar Adresa C. din 06 august 2010 (fila 496) nu poate sta la baza interpretării și aplicării Ordinului președintelui C., în condițiile în care aceasta exprimă pct. de vedere al Directorului O., și nu a emitentului Ordinului.

S-a reținut că sunt întemeiate criticile reclamantei cu privire la indemnizația acordată directorului general pentru calitatea de membru în comisia de negociere pentru realizarea proiectelor de tip G., respectiv pentru calitatea de membru în Consiliul de Administrație al SC A. SA, în condițiile în care activitatea desfășurată în aceste calități este distinctă de exercitarea contractului de mandat.

Cu privire la prima jubiliară și tichetele de masă, s-a constatat că acestea au fost acordate pentru desfășurarea activității în executarea contractului de management, criticile reclamantei nefiind fondate.

S-a constatat că nu sunt fondate criticile formulate prin acțiune de către reclamantă cu privire la pct. II 11. din decizie, argumentele având caracter general fără să răspundă aspectelor punctuale reținute prin actul administrativ contestat.

Totodată, s-a reținut că susținerile reclamantei cu privire la valoarea din 2008, de 150.000 lei, nu pot sta la baza admiterii contestației, în condițiile în care potrivit art. 28 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 32/2006 estimarea se realizează în funcție de valoarea contractului din ultimele 12 luni, iar ajustarea valorii în funcție de „modificările previzibile ce pot surveni în următoarele 12 luni, în privința cantităților achiziționate și valorilor aferente”, iar împrejurarea că SC D. SA are șapte centrale în subordine care trebuia verificate și pentru care urmau a fi elaborate șapte rapoarte de validare este valabilă și pentru anul 2009.

Pe de altă parte, s-a constatat că și în perioada următoare, 2011 și 2012, valoarea contractului s-a situat la nivelul similar anului 2009 (24.738 lei în 2011 și 22.816 lei în 2012), astfel că, deși nu rezultă care au fost împrejurările concrete avute în vedere la depunerea unei oferte cu o valoare de patru ori mai mare decât cea din anul precedent, în condițiile în care caietele de sarcini erau similare, reclamanta, în calitate de autoritate contractantă, nu a solicitat detalii, precizări sau confirmări suplimentare de la ofertant, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 925 din 19 iulie 2006 și nu a declarat oferta ca neconformă, deși „conținea, în cadrul propunerii financiare, prețuri care nu sunt rezultatul liberei concurențe și care nu pot fi justificate”.

S-a constatat că nu sunt fondate criticile aduse de reclamantă legalității actelor administrative atacate în speță, în mod corect pârâta reținând că măsura stabilită la pct. II.7 din Decizia nr. 4/2012 nu a fost adusă la îndeplinire, întrucât Adresele din 13 august 2012 și din 13 martie 2012 prin care conducerea SC A. SA a dispus conducerii Sucursalelor București și Constanța măsurile ce revin acestora nu sunt echivalente cu aducerea la îndeplinire a măsurii, ci cu demararea procedurilor necesare.

În fine, s-a constatat că nici nota întocmită la 06 noiembrie 2009 nu face dovada îndeplinirii obligației de a dispune măsurile pentru stabilirea întinderii prejudiciului, înregistrarea în contabilitate a diferențelor stabilite și recuperarea acestora în condițiile legii.

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta SC A. SA cât și pârâta B. a României.

Cererea de recurs formulată de SC A. SA (SC D. SA) a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat că:

Astfel, cu toate că a anulat Decizia nr. 16/2012, emisă de B., cu privire la pct. 4.1. al acesteia (în privința penalităților stipulate în Contractul din 2007 încheiat cu E. București), cu toate acestea, în cazul Contractului din /2005, încheiat cu E. Constanța, instanța consideră că nu există motive de natură să atragă anularea actelor administrative, reținând eronat că s-au invocat motive de fapt și de drept în ceea ce privește pct. 4.1. al deciziei anterior amintite (în partea ce privește Contractul din 2005 încheiat cu E. Constanta).

În opinia recurentei problema juridica cu care era investită, în exercitarea controlului legalității acestei secțiuni a deciziei B. (pct. 4.1 în partea referitoare la Contractul nr 47 2005. încheiat cu E. Constanța) era asemănătoare - dacă nu, chiar identică - cu problema juridică aferentă pct. 4.1., în privința Contractului din 2007 încheiat cu E. București, așa încât, instanța, în virtutea rolului său activ, ar fi trebuit să cerceteze și acest capăt de cerere prin prisma motivelor invocate în combaterea pct. 4.1. cu privire la Contractul din 2007 încheiat cu E. București.

Clauza de la art. 20 alin. (2), referitoare la perceperea de penalități de întârziere, stipulată în cuprinsul Contractului nr. 47 din 15 martie 2005 încheiat între SC D. SA și E. Constanța, era o clauză ce putea fi negociată. În acest sens, se precizează că în Contractul cadru, aprobat prin Decizia C. nr. 4/2000 era inserată o notă potrivit căreia, porțiunile de text scrise cu caractere cursive sau puse între paranteze „(…)” sunt, după caz, opționale sau reprezintă rezultatul negocierii între părțile contractante.

Plecând de la aceste dispoziții și cunoscând că prevederile Contractului cadru, aprobat prin Decizia C. nr. 4/2000, ce prevedeau stipularea în contracte, de penalități între 0,2%-0.3%, nu erau imperative, părțile Contractului din 2005 au stipulat procentul penalităților de întârziere ca fiind procentul majorărilor de întârziere pentru neplata obligațiilor fiscale.

Acest demers al pârtilor contractante a fost legitimat de dispozițiile art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 326/2001 privind serviciile publice de gospodărire comunala, coroborate cu prevederile art. 1 din H.G. nr. 67/2004 privind stabilirea nivelului dobânzii datorate pentru neachitarea la termenul de scadență a obligațiilor de plată și pe perioada pentru care au fost acordate înlesniri la plată.

Așadar, în condițiile în care procentul de penalități de întârziere, de 0,2%-0,3%, prevăzut în contractul cadru aprobat prin Decizia C. nr. 4/2000, era unul ce putea face obiectul negocierii părților contractante (așa cum s-a întâmplat și în cazul Contractului din 2007 încheiat cu E. București, în cazul căruia C. a aprobat stipularea în contract a unui procent inferior limitei de 0,2%-0,3% prevăzută în contractul cadru) și în condițiile în care părțile contractante au convenit un procent de penalități, prevăzut de legislația fiscală, pentru neplata la termen a obligațiilor fiscale, instanța ar fi trebuit să procedeze, pentru identitate de rațiune și la anularea pct. 4.1. din decizie, corespunzător Contractului din 2005 încheiat cu E. Constanța.

Instanța de fond a achiesat la opinia auditorilor publici externi, fără a analiza, cu atenție, diferența dintre penalitățile de întârziere, stipulate în contractul din 2009 și majorările de întârziere, prevăzute de C. proc. fisc.

Astfel, s-a reținut că nu sunt fondate criticile aduse de reclamantă prin acțiune în condițiile în care rezultă din evoluția reglementarilor în domeniul fiscal că la dala contractului 1/2009 prin „majorări de întârziere" se înțelegeau toate sumele datorate pentru plata cu întârziere a obligațiilor către bugetul de stat, majorările de întârziere acoperind ambele scopuri atât de reparare a prejudiciului material cauzat prin întârziere cât și cel sancționator.

Pentru a ajunge la această concluzie. Curtea de Apel a apreciat că situația de fapt constatată de către organele de control la pct. 4.2. din Decizia nr. 16 din 06 iulie 2012 este corectă, în sensul că societatea nu a prevăzut în actul adițional nr. 3 la contractul din 2009 încheiat cu E. București, pentru neachitarea la termen a facturilor, perceperea de penalități de întârziere la nivelul celor stabilite pentru neplata la termen a obligațiilor către bugetul de stat, contrar prevederilor Ordinului președintelui C. nr. 50 din 03 aprilie 2009 pentru aprobarea Contractului cadru de vânzare cumpărare a energiei termice produse de operatorii economiei aflați în competenta de reglementare a C.. art. 2 lit. b). art. 20 din Anexa, alin. (1) lit. a).

Instanța de fond a perpetuat confuzia echipei de control, în ceea ce privește așa-zisa identitate a naturii juridice a majorărilor de întârziere a penalităților contractuale, ignorând cu desăvârșire natura raporturilor juridice dintre societatea reclamantă și E.

Instanța nu a sesizat că trimiterea, din Contractul cadru de vânzare-cumpărare a energiei termice, aprobat prin Ordinul președintelui C. nr. 50/2009, la nivelul majorării de întârziere percepută pentru neplata la termen a obligațiilor la bugetul de stat, a avut doar rolul de a cuantifica penalitățile contractuale pentru întârzierea la plata facturilor emise de furnizor.

Astfel, aceasta trimitere, inserată în Contractul cadru la nivelul majorării de întârziere, nu schimbă natura sumelor percepute de furnizorii de energie, ca fiind penalități contractuale pentru întârziere la plată. Altfel spus, penalitățile contractuale nu au cum să-și schimbe natura juridică transformându-se în majorări de întârziere pentru neplata la termen a obligațiilor fiscale.

S-a subliniat, atât în fața instanței de judecată, cât și pe parcursul procedurii prealabile, faptul că între penalitățile contractuale și majorările de întârziere, prevăzute de normele juridice fiscale, sunt diferențe substanțiale de regim juridic.

În susținerea acestei afirmații sunt și modificările aduse O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., prin O.U.G. nr. 39/2010, prin a cărei notă de fundamentare se arată că „în prezent, pentru neachitarea la termenul de scadență a obligațiilor de plată fiscale, se datorează după acest termen majorări de întârziere în cuantum de 0.1% pentru fiecare zi-de întârziere, până la data stingerii sumei datorate (36.5% pe an). Acest nivel este unul împovărător și care reprezintă o povara fiscală excesivă pentru contribuabil. În proiectarea unui regim de sancțiuni pentru plățile întârziate, trebuie ca penalizările și dobânda să servească următoarelor obiective: penalitățile sunt menite să descurajeze neconformarea, în timp ce dobânda este destinată să protejeze valoarea reală a plăților reprezentând impozite, taxe și alte sume datorate bugetului general consolidat

Pentru acest motiv, legislația fiscala ar trebui să stabilească penalitățile și dobânzile ca două instrumente separate. Nivelul dobânzii trebuie să fie peste rata dobânzii creditelor acordate de instituțiile financiare astfel încât să descurajeze contribuabilii de a utiliza arieratele ca surse de finanțare ale activităților lor dar nici să nu fie la un nivel foarte mare pentru a constitui un element împovărător pentru contribuabil. Penalitățile de întârziere trebuie să constituie o sancțiune pentru neplata la scadență, calculată ca un procent la nivelul sumei neplătite, astfel încât aceasta să crească în raport cu valoarea sumei neplătite și cu perioada de întârziere.

"

Singurul argument al instanței, în motivarea soluției de menținere a actelor B. pe acest aspect, este acela ca la data încheierii Contractului din 2009, în materia dreptului fiscal nu erau reglementate separat dobânzile și penalitățile de întârziere ci împreună, în cadrul majorării de întârziere.

Acest argument este eronat întrucât, chiar dacă în anul 2009, la momentul încheierii contractului, majorarea de întârziere includea atât dobânda cât și penalitatea; (adică atât componenta reparatorie cât și cea sancționatorie) nefiind făcută o delimitare matematică între acestea în cadrul procentului majorării de întârziere, totuși, atât timp cât, după data de 01 iulie 2010, aceste componente au fost clar separate de legiuitor (printr-un regim juridic total diferit, dobânzile fiind calculate pe fiecare zi de întârziere iar penalitățile fiind calculate pe perioade de până în 60 de zile și mai mari de 60 de zile), ar fi fost imposibil ca în materie comercială să facem aplicarea unor penalități care sunt specifice materiei fiscale.

De altfel, după cum chiar organele de control ale B. au reținut, prin modificările aduse C. proc. fisc., de O.U.G. nr. 39/2010, noțiunea majorare de întârziere s-a înlocuit cu noțiunea de dobânda și/sau penalitate de întârziere, prin urmare, legiuitorul nu a prevăzut că majorarea de întârziere este înlocuita atât de dobânda cât și de penalitate, așa cum în mod eronat reține instanța de fond, ci ori de dobândă ori de penalitate.

De asemenea, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 39/2010 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., în toate actele normative în care se face trimitere/referire la prevederile O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar sumele respective constituie venit al bugetului de stat, pentru neachitarea la termenul de scadență a obligațiilor de plată se datorează dobânzi și/sau penalități de întârziere.

Trecând peste faptul că aceste dispoziții legale nu prevăd substituirea, în toate cazurile, a majorării de întârziere cu dobândă și penalitatea de întârziere ci doar cu una dintre acestea, în funcție de context, dispozițiile art. 2 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 39/2010, invocate de organele B., nu sunt de natura să sprijine concluzia acestora în sensul că prevederile contractuale au fost modificate implicit de acest act normativ, prin înlocuirea penalităților contractuale cu dobânda și penalitatea de întârziere, pentru neachitarea la termen a obligațiilor fiscale.

După cum se poate observa, din analiza dispozițiilor art. 2 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 39/2010, înlocuirea noțiunii de majorare de întârziere cu noțiunea de dobânda și/sau penalitate după caz, se face în cuprinsul actelor normative care reglementează venituri ale bugetului de stat.

Or, în cazul recurentei, B. pretinde aplicarea acestor dispoziții în materie contractuală, în cazul unor sume ce nu constituie venituri ale bugetului de stat, ci venituri ale companiei SC D. SA, aspecte ce exced, în mod evident, voinței legiuitorului de la adoptarea O.U.G. nr. 39/2010.

Din analiza considerentelor hotărârii se poate observa că motivarea instanței pe acest aspect este următoarea: „Curtea constata că acestea au fost acordate pentru desfășurarea activității în executarea contractului de management, criticile reclamantei nefiind fondate; Dispozițiile art. 3

1

din O.U.G. nr. 79/2008 (Remunerația lunară a directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat în condițiile art. 3 alin. (1) este unica formă de recompensare în bani a activității depuse de persoana respectivă. Directorului general/directorului nu i se poate acorda prin contractul de mandat alte beneficii, de orice formă, în afara celor prevăzute la art. 3

1

alin. (2) sunt pe deplin aplicabile”.

Aceasta motivare nu este de natură să satisfacă exigențele art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situația în care instanța procedează la „un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența”.

Dincolo de aceste aspecte procedurale, hotărârea este criticabilă și datorită interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente. Astfel:

Referitor la suma de 20.073 lei, acordată cu titlu de primă jubiliară, consideram că soluția instanței este nefondată având în vedere următoarele argumente:

Încasarea primei jubiliare nu s-a realizat în mod necuvenit pentru a se pune problema recuperării acesteia - ci a avut ca temei Contractul de management din 12 februarie 2008 încheiat între SC D. SA și dl. H., încheiat înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 79/2008 (23 iunie 2008).

În acest sens sunt și dispozițiile art. 4 lit. b) pct. 2 din Contractul de management, potrivit cărora directorul general este îndrituit să primească, pe lângă indemnizația lunară brută și toate celelalte drepturi bănești și materiale prevăzute în contractul colectiv de muncă al societății comerciale și acordate tuturor salariaților societății comerciale cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, iar la art. 4.86 din Contractul colectiv de muncă este prevăzută acordarea acestei prime la împlinirea vechimii de 35 de ani.

Astfel, încasarea primei jubiliare de către fostul director general s-a efectuat în temeiul contractului de management si al contractului colectiv de munca, în condițiile în care contractul de management a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 79/2008.

Ulterior adoptării acestui act normativ, contractul de management nu a fost modificat în sensul eliminării drepturilor de care directorul general dispune. Din aceasta perspectivă este evident că SC D. SA nu poate întreprinde măsuri de stabilire a unui așa-zis prejudiciu și de recuperare de la această persoană, întrucât un asemenea demers nu are suport legal.

Mai mult decât atât, SC D. SA a făcut dovada, cu înscrisurile depuse (fotocopia cărții de muncă), că vechimea în cadrul SC D. SA, inclusiv SC I. SA, a domnului H., era de peste 35 de ani, motiv pentru care prima jubiliară a fost corect acordată.

Această primă jubiliară nu a fost acordată pentru desfășurarea activității în executarea contractului de management, ci reprezintă un premiu acordat pentru loialitatea directorului general în cadrul societății noastre.

Referitor la acordarea tichetelor de masă directorilor generali, soluția instanței este nefondată având în vedere următoarele:

Instanța de fond își întemeiază hotărârea pe argumentul că singura remunerație a activității desfășurate de directorul general este cea prevăzută de O.U.G. nr. 79/2008.

Se susține contrariul, în sensul că incidente în speță sunt prevederile at. 4 lit. b) pct. 11 din Contractul de management din 12 februarie 2008, potrivit cărora, directorul general are următoarele drepturi: să i se acorde toate facilitățile materiale și bănești (adaosuri, ajutoare, tichete de masa, decontarea parțiala a biletelor de odihna și/sau tratament etc.) prevăzute în contractul colectiv de muncă al societății pentru funcția de director general (în calitate de salariat al societății).

Potrivit chiar contractului de management, directorul general avea dreptul să primească tichete de masă.

Este important de precizat că acest contract de management a fost încheiat între directorul general și persoana desemnată de Adunarea Generală a Acționarilor să reprezinte SC D. SA la semnarea acestui contract.

Un alt aspect relevant îi constituie și faptul că, în Adunarea Generala a Acționarilor sunt desemnați și reprezentanți ai ministerului de resort, și astfel, se poate spune că, implicit, contractul de management, cu toate clauzele acestuia, a fost aprobat de L.

Și în acest caz, la data încheierii contractului de management nu era în vigoare O.U.G. nr. 79/2008, astfel încât, nu se poate susține că drepturile acordate directorului general ar fi fost limitate de prevederile acestui act normativ.

ce privește presupusa majorare a cheltuielilor de exploatare cu suma de 90.000 lei reprezentând servicii achiziționate la prețuri supraevaluate.

Referitor la acest aspect, reținut de auditorii publici externi la pct. 7 din Decizia nr. 16 din 06 iulie 2012, și anume că societatea a înregistrat majorarea cheltuielilor de exploatare cu suma de 90.000 lei reprezentând servicii achiziționate la preturi supraevaluate, instanța de fond a preluat în esență constatările echipei de control, fără a analiza nici argumentele întemeiate pe dispozițiile legale incidente și nici situația de fapt existentă.

Astfel, judecătorul fondului a reținut că societatea nu a respectat dispozițiile art. 28 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006 potrivit cărora, estimarea se realizează în funcție de valoarea contractului din ultimele 12 luni, iar ajustarea valorii în funcție de modificările previzibile ce pol surveni în următoarele 12 luni, în privința cantităților achiziționate și valorilor aferente.

Este surprinzătoare afirmația instanței de fond, în sensul că deși nu rezultă care au fost împrejurările concrete avute în vedere la depunerea unei oferte cu o valoare de patru ori mai mare decât cea din anul precedent, în condițiile în care caietele de sarcini erau similare, reclamanta, în calitate de autoritate contractantă, nu a solicitat detalii, precizări sau confirmări suplimentare de la ofertant, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 925 din 19 iulie 2006 și nu a declarat oferta ca neconformă, deși conținea, în cadrul propunerii financiare, prețuri care nu sunt rezultatul liberei concurente și care nu pot fi justificate.

Aceasta susținere denota faptul că judecătorul fondului nu a lecturat acțiunea în cuprinsul căreia se regăsesc motivele care au determinat imposibilitatea anulării procedurii de licitație.

Daca ar fi analizat argumentele invocate atât prin acțiune cât și prin concluziile scrise, cu siguranță ar fi avut o corectă reprezentare a situației de fapt.

Astfel, în situația în care SC D. SA ar fi estimat un preț mai mic al contractului de prestări servicii ar fi putut obține oferte de pe piața libera ce ar ti putut duce la depășirea valorii inițial estimate, urmare a derulării unei proceduri publice. În acest caz, societatea ar fi trebuit să anuleze procedura, potrivit dispozițiilor legale incidente (art. 209 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006). Consecința imediată ar fi fost majorarea prețului inițial estimat și, mai ales, depășirea termenului în care verificarea rapoartelor de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră trebuia finalizată.

De asemenea, anularea procedurii, ar fi determinat reluarea procedurii, fapt ce nu ar fi permis contractarea și prestarea serviciului până în data de 31 martie 2010.

Deși s-a invocat atât prin contestația depusa in cadrul procedurii prealabile cat si prin acțiunea introductiva, incidența dispozițiilor art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera, cu modificările si completările ulterioare,"considerentele hotărârii atacate nu cuprind nici o referire la acest aspect.

În situația în care instanța de fond ar fi lecturat sau analizat aceste dispoziții legale și ar fi constatat că nerespectarea acestor prevederi legale ar fi determinat plata unei penalități de 100 euro/t CO2 emis, în cazul anului 2010 această penalitate însumând o valoare de 356.044.700 euro, ar fi avut o mai bună reprezentare a situației de fapt.

În pofida acestor argumente, instanța a preferat să îmbrățișeze opinia B., în sensul că a preluat afirmația potrivit căreia reclamanta a încheiat cu SC J. SRL Constanța contractul de prestări servicii din 09 martie 2010 având ca obiect verificarea rapoartelor de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră, aferente anului 2009" la valoarea de 116.441,50 lei, aproximativ de 4 ori mai mare, comparativ cu achiziția acestor servicii în aceleași condiții și de la aceeași firmă în anul 2009 (24.990 lei) și respectiv în anul 2012 (22.816 lei).

Deși s-a învederat situația existentă pe piață, din pct. de vedere al prețurilor practicate de ceilalți operatori economici (Turceni, Rovinari, Deva, Brașov, Midia), ce desfășoară aceeași activitate, instanța de fond a evitat să analizeze și acele susțineri ale noastre. Aceste informații se regăseau în K., atât de auditorii publici externi cât și de instanța de judecată având posibilitatea să verifice realitatea acestora.

Nici argumentele reclamantei privind piața concurențiala în formare pentru prestarea unui asemenea serviciu, cum este cel de verificare a rapoartelor de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră și caracterul sezonier al activității de verificare ce se desfășoară doar în perioada 1 ianuarie - 31 martie a fiecărui an, nu au fost analizate sau combătute de către instanța de fond, așa cum rezultă din lecturarea considerentelor hotărârii atacate.

Nici cu privire la susținerea în sensul că oferta SC J. SRL a fost conformă și acceptabila în raport de dispozițiile art. 72 alin. (2), respectiv ale art. 81 din H.G. nr. 925/2006, instanța de fond nu s-a pronunțat, apreciind doar că argumentele au un caracter general și nu răspund aspectelor punctuale reținute prin actul administrativ contestat.

Au fost pur si simplu ignorate argumentele reclamantei referitoare la faptul că pentru a fi considerată neconformă, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, oferta ar fi trebuit să nu îndeplinească cerințele caietului de sarcini, să conțină propuneri de modificare a clauzelor contractuale stabilite de autoritatea contractantă, care sunt evident dezavantajoase pentru autoritatea contractantă, iar ofertantul nu acceptă renunțarea la aceste clauze, să cuprindă prețuri care nu sunt rezultatul liberei concurențe și care nu pot fi justificate.

Or, în cazul de față, comisia de evaluare desemnată în cadrul procedurii de achiziție publică, nu avea argumente legale care să determine calificarea ofertei ca fiind neconformă.

După cum s-a mai precizat, atât in faza controlului cat si ulterior, comisia de evaluare ar fi avut obligația sa solicite clarificări si sa declare oferta neconforma, după cum pretind organele B., in cazul în care ofertantul ar fi prezentat un preț neobișnuit de scăzut întrucât numai în această situație comisia de evaluare ar fi putut ridica problema unor preturi neconcurențiale și numai în aceste condiții ar fi putut solicita justificarea elementelor de cost care compun prețul ofertat.

Deci, procedura nu putea fi anulată, în raport de dispozițiile art. 209 alin. (1), din O.U.G. nr. 34/2006, întrucât oferta depusă de SC J. SRL era conformă și acceptabilă și, ca atare, nu ar fi putut fi respinsă de către comisia de evaluare.

A fost omisă de către instanță și împrejurarea că societatea a asigurat transparența procedurii de achiziție, publicând un anunț de participare în K., împrejurare esențiala în economia prezentei cauze, și care ar fi fost de natură să înlăture suspiciunile total nefondate ale auditorilor B. datorita participării unui singur ofertant la procedura de achiziție.

De asemene, instanța a girat constatările netemeinice și nelegale ale auditorilor publici externi referitoare la neverificarea de către comisia de evaluare a valorii estimate a achiziției. Astfel, instanța ar fi trebuit să observe ca atribuțiile comisiei de evaluare sunt prevăzute de art. 72 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006 iar conform acestor dispoziții verificarea valorii estimate nu intra in atribuțiile acesteia.

Î

n ceea ce privește nerespectarea de către societatea reclamantă a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, invocată de organele B., instanța nu a verificat temeinicia acestei afirmații, căci ar fi observat că afirmația echipei de control este generică, întrucât nu menționează care din documentele solicitate au limitat posibilitatea ofertantului de a demonstra îndeplinirea criteriilor de calificare.

Așa cum se poate observa, din înscrisurile pe care atât instanța de judecata, cat si echipa de control le-au avut la dispoziție, ofertantul a demonstrat, prin documentele depuse, atât situația economică și financiară, cât și capacitatea tehnică și/sau profesională, criterii de calificare prevăzute de dispozițiile art. 176 din O.U.G. nr. 34/2006 coroborate cu cele ale art. 8 din H.G. nr. 925/2006.

Subliniază recurenta-reclamantă că procedura de achiziție a serviciilor de verificare a rapoartelor de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră, în anul 2010, s-a desfășurat cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Și în ceea ce privește presupusa nerespectare a măsurii dispuse de B., de stabilire a întinderii prejudiciului și recuperării acestuia, ca urmare a măsurii de la pct. II.7 din Decizia nr. 4/13 ianuarie 2012, hotărârea instanței de fond

a fost pronunțata cu aplicarea greșită a legii

Referitor la acest aspect reținut de auditorii publici externi la pct. 11 din Decizia nr. 16/06 iulie 2012, anume că societatea nu a dispus măsuri pentru analiza vânzărilor de energie termică în perioada 2007 - 2008, destinată altor consumatori decât populația (livrată către E. București, E. Constanța și altor consumatori, în baza contractelor de vânzare cumpărare încheiate la nivelul sucursalelor), instanța de fond a preluat în esență constatările echipei de control, constatând că nu sunt fondate criticile aduse de societatea reclamantă legalității actelor administrative atacate în speță.

Aceleași sunt considerentele reținute de instanța de fond și cu privire la măsuri pe care societatea trebuia să le întreprindă, în sensul stabilirii întinderii prejudiciului produs ca urmare a vânzării de energie termică în perioada 2007 - 2008, destinată altor consumatori decât populația, la prețul stabilit de C. pentru energia termică destinată consumului populației, înregistrării în contabilitate a diferențelor stabilite, recuperării acestora în condițiile legii, precum și corectării rezultatelor contabile înregistrate.

În combaterea constatărilor B. recurenta-reclamantă a învederat, atât în cadrul procedurii prealabile cât și prin acțiunea înaintată, faptul ca a transmis adrese atât Sucursalei București cât și Sucursalei Constanța prin care a adus la cunoștință obligativitatea luării măsurilor dispuse de auditorii publici externi.

Totodată, s-a arătat că societatea efectuase deja o analiză a vânzărilor de energie din perioada 2007 - 2008 încă din anul 2009, ca urmare a Deciziei nr. 2/2009 emisă de către B. prin care se dădea o dispoziție identică cu cea din prezenta decizie.

Urmare a acelei analize a fost întocmită Nota privind îndeplinirea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 2/2009, înregistrată cu nr. 25563 din 06 noiembrie 2009, prin intermediul căreia au fost identificați consumatorii direcți cărora li s-a livrat energie sub prețul de cost și recuperată diferența dintre valoarea de vânzare a energiei și prețul de cost al acesteia.

Mai mult decât atât, SC D. SA a pus în aplicare masurile dispuse de către B., însă, datorita faptului ca activitatea societății se desfășoară sub autoritatea C., prin raportare la prevederile art. 40 alin. (6) și (8) din Legea nr. 325/2006 s-a purtat o permanenta corespondenta cu autoritatea de reglementare pentru a putea respecta atât deciziile B., cât și legislația specifica în domeniul energiei.

În cadrul acestei corespondențe președintele C., prin adresa din 29 iulie 2011, a atras atenția asupra faptului că „prețul pentru energia termică livrată de SC A. SA este reglementat fără a fi prevăzute diferențieri de tratament între consumatorii casnici și cei noncasnici." Totodată, prin aceeași adresa se arată faptul că propunerile formulate de SC D. SA pentru un preț negociabil al energiei termice destinată consumatorilor noncasnici racordați la F. exced cadrului de reglementare si generează riscuri de nerespectare a reglementarilor emise de C. pentru E. București cu toate consecințele ce pot decurge din asumarea unor astfel de riscuri.

Acest aspect este întărit și prin adresa C. din 03 noiembrie 2011 prin care se arata faptul ca „în ceea ce privește vânzarea energiei termice la un preț unic aprobat", chiar din titlul sau „Contractul - Cadru de vânzare cumpărare a energiei termice produsa de operatorii economici aflați în competența de reglementare a C.", aprobat prin Ordinul C. nr. 50/2009, nu se face distincție între tipurile/natura consumatorilor de energie termica. Conform prevederilor art. 10 alin. (1) din contract „Pentru energia termica vânduta care este destinată consumatorilor de energie termica racordați la F., prețul de contract este egal cu prețul de producere a energiei termice aprobat prin decizie emisa de președintele C. pentru centrală/centrale electrice de cogenerare ale vânzătorului prevăzute în anexa nr. 2."

S-a mai arătat că prevederile Contractului-cadru reglementat prin Decizia nr. 4/2000 sunt obligatorii, nefiind permisă, sub sancțiunea nulității, nicio derogare, cu excepția clauzelor lăsate la latitudinea părților. Pentru toate clauzele obligatorii acordul pârtilor este substituit de voința legiuitorului, fiind o derogare de la principiul libertății contractuale, cu scopul de a proteja un sector de activitate ce deservește un interes public, așa cum este definit de art. 16 din Legea nr. 13/2007.

În aceste condiții este eronată afirmația instanței de fond în sensul că adresele din 13 august 2012 și din 13 martie 2012 prin care conducerea SC A. SA a dispus conducerii Sucursalelor București și Constanta masurile ce revin acestora (...) nefiind echivalente cu aducerea la îndeplinirea măsurii, ci cu demararea procedurilor necesare.

De asemenea, prin hotărârea atacată s-a reținut că nota întocmită la 06 noiembrie 2009 nu face dovada îndeplinirii obligației de a dispune măsurile pentru stabilirea întinderii prejudiciului, înregistrarea în contabilitate a diferențelor stabilite și recuperarea acestora în condițiile legii (pag. 33 parag. 4), fără a arăta însă ce măsuri ar fi trebuit să dispună societatea pentru a aduce la îndeplinire dispozițiile B.

Asupra aceleiași probleme de drept instanța de fond s-a mai pronunțat, apreciind cu privire la pct. 3.2. din Decizia nr. 16 din 06 iulie 2012, că nu s-a făcut dovada faptului că energia termică nu este destinată utilizării pentru asigurarea serviciului public de alimentare cu energie termică pentru încălzire și prepararea apei calde de consum, iar E. este furnizor autorizat să presteze serviciul public la care face referire art. 8 alin. (1) lit. b) din cuprinsul Licenței nr. 559.

De asemenea, s-a reținut ca, potrivit dispozițiilor art. 10 din contractul cadru aprobat de C. prin Ordinul nr. 50/2009, pentru energia termică vândută care este destinată consumatorilor de energie termică racordați la F. (sistemul de alimentare centralizata cu energie termica), prețul de contract este egal cu prețul de producere a energiei termice aprobat prin decizia emisă de președintele C. pentru centrala/centralele electrice de cogenerare ale vânzătorului (…).

A mai constatat judecătorul fondului și faptul că prețul se referă la consumatorii de energie termică racordați la F., fără să se facă distincția între populație și alți consumatori.

Se subliniază că instanța de fond, pe de o parte, și-a însușit argumentele învederate prin acțiune, confirmând ca dispozițiile legale incidente nu fac distincția între consumatorii casnici și ceilalți consumatori racordați la F. iar pe de altă parte, a constatat că societatea nu a dispus masuri pentru analiza vânzărilor de energie termică în perioada 2007 - 2008, destinata altor consumatori decât populația (livrata către E. București, E. Constanța și altor consumatori, în baza contractelor de vânzare cumpărare încheiate la nivelul sucursalelor) și nu a stabilit întinderea prejudiciului produs.