ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 237/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 237/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 237/2017

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

III-a civilă, în dos. nr. x/3/2011, la 4 mai 2011, reclamanta A.,

căsătorita B., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe - Direcția Consulară, pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună lăsarea în

deplină posesie și utilă folosință a imobilului

constând în construcții și terenul aferent construcțiilor,

situat în București, deținut în mod abuziv de către Statul Român

prin Ministerul Afacerilor Externe - Direcția Consulară, și

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata efectuate cu ocazia

acestui proces.

În motivarea acțiunii, reclamanta

a arătat că este succesoarea defuncților părinți C.

și D., proprietari ai imobilului (construcții + teren) situat în

București, și că Statul Român comunist a procedat la deposedarea

abuzivă a imobilului în cauză, deținut de autorii săi, care

au fost nevoiți să părăsească țara în anul 1947,

tocmai pentru a evita efectele nefaste ale condamnărilor cu caracter

politic.

Ulterior părăsirii

țării de către ea și familie, Statul Român comunist a preluat

întreaga avere deținută de către autori, însușindu-și

ilicit, printre altele, și imobilul din București, dobândit în urma

contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov,

Secția Notariat, sub nr. x/1929, din data de 22 noiembrie 1940, încheiat

între E. și F., în calitate de vânzători, și tatăl

său, C., în calitate de cumpărător.

Actul de preluare efectuat de stat în

virtutea caracterului său eminamente abuziv recunoscut ca atare atât de

legislația națională, cât și internațională, nu

poate fi considerat ca fiind opozabil reclamantei, întrucât atât ea, cât

și autorii ei sunt terțe persoane față de actul de

autoritate abuziv, iar acesta este un fapt juridic ilicit lato sensu, cu toate

consecințele ce decurg din acesta.

Titlul dobândit de către stat în

urma preluării abuzive este unul viciat în esența lui, fapt

certificat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică, care stabilește faptul că "fac parte din domeniul

public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului

în temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat". Acesta contravine de plano

prevederilor Constituției României aflată în vigoare la acel moment,

a C. civ., precum și a Declarației Universale a Drepturilor Omului

din decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1) și (2), prevede că

"Orice persoană are dreptul la proprietate atât singur, cât și

în asociere cu alții, și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de

proprietatea sa."

Astfel fiind, la momentul

preluării de către Statul Român a imobilului din G. au fost flagrant

încălcate dispozițiile din legea fundamentală a României

aflată în vigoare la acel moment (Constituția din anul 1923), care

statuează prin art. 17 faptul că "nimeni nu poate fi expropriat

decât pentru cauză de utilitate publică și după o

dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de

justiție".

Mai mult decât atât, prin actul abuziv

săvârșit de către Statul Român este incontestabil

încălcată legislația națională incidentă în

această materie, respectiv art. 480 C. civ., care prevede că

"proprietatea este dreptul ce are cineva a se bucura și dispune de un

lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de

lege" și art. 481 C. civ. (analog dispozițiilor art. 17 din

Constituție), care stabilește că "nimeni nu poate fi silit

a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate

publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire".

S-a concluzionat, că prin

încălcarea prevederilor legale menționate reiese în mod irefutabil

caracterul abuziv al acestei măsuri, astfel că dreptul de proprietate

al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit

niciodată proprietar verus domino.

În ceea ce privește faptul

că nu au existat mențiuni exprese de preluare a imobilului de

către Statul Român, s-au învederat prevederile art. 1 lit. e) din Cap. 1

al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care este

ridicat la nivel de principiu general aplicabil în materia retrocedărilor

imobiliare faptul că "în cazul în care pentru imobilul respectiv nu

se poate face dovada formală a preluării de către Stat (de

exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul

respectiv se regăsește, în fapt, în patrimoniul Statului),

soluționarea se va face și în funcție de acest element.

Simplul fapt al regăsirii

imobilului în patrimoniul Statului constituie o prezumție relativă de

preluare abuzivă".

Deși nu își

găsește o incidentă directă în această

speță, consideră că aplicarea cu titlu de principiu a art.

6, alin. (1) din Legea nr. 1/2000, este de esență soluționării

oricărei cereri de revendicare imobiliară, acesta statuând asupra

faptului că "orice probă dovedind dreptul de proprietate al

foștilor proprietari poate fi înlăturată numai printr-o probă

de aceeași forță produsă de deținătorul actual al

terenului sau de către terți, tăgăduind dreptul de

proprietate".

În acest context, a reiterat faptul

că la prezenta cerere este anexată copia contractului de

vânzare-cumpărare prin care tatăl reclamantei, C., a dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului menționat, act nu numai necesar, dar

și suficient dovedirii dreptului de proprietate, și că la baza

preluării imobilului de către pârât a stat un titlu eminamente

neconstituțional, această dobândire fiind realizată prin simpla

cale de fapt, de unde rezultă fără putință de

tăgadă faptul că imobilul în discuție nu a făcut

nicicând obiectul dreptului de proprietate al statului.

Titlul opus spre comparare de

către reclamantă este în mod evident mai bine caracterizat sub toate

aspectele apreciate de către doctrină și practica

judecătorească, iar în ceea ce privește titlul sub care statul

posedă imobilul, s-a arătat că pârâtul nu se poate prevala de

drepturile conferite de un titlu de proprietate valabil, întrucât acesta deține,

prin esență, un titlu viciat, preluarea posesiei fiind

exercitată printr-un vădit abuz, fapt susținut de

dispozițiile legale naționale și internaționale în vigoare

la acel moment.

Concluzionând, s-a arătat că

reiese fără îndoială faptul că titlul deținut de

reclamantă este mai bine caracterizat, întrucât dreptul de proprietate al

defuncților săi părinți este preferabil net față

de simpla stăpânire în fapt de către pârât, pentru sprijinirea

acestui raționament aplicând principiul nemo plus iuris ad alium

transferre potest quam ipse habet.

În ceea ce privește polemicile

jurisprudențiale referitoare la admisibilitatea acțiunilor în

revendicare pe dreptul comun ale imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, promovate după apariția Legii nr.

10/2001, a învederat faptul ca acestea nu vizează în sine prezenta

acțiune. În acest sens, exercitarea dreptului reclamantei nu aduce

atingere "drepturilor de proprietate ale altor persoane și nici

principiului securității raporturilor juridice", întrucât

imobilul nu a fost înstrăinat altor persoane, pârâtul exercitându-și

continuu și vădit abuziv atributele jus utendi și jus fruendi.

Urmare a practicii neunitare a

instanțelor naționale, s-a promovat un recurs în interesul legii în

vederea unificării practicii judiciare în materie. Decizia în interesul

legii nr. 33/2008 impune, cu caracter de principiu, prevalența

Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a aplicării art.

1 din Primul Protocol, în cazul constatării unor neconcordanțe între

aceasta și Legea nr. 10/2001, prevalență care poate fi

acordată și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept

comun, condiția sine qua non în aceasta speță fiind

îndeplinită prin faptul că nu se aduce atingere circuitului civil al

bunurilor și, cu atât mai mult, drepturilor unei alte persoane.

Anticipând poziția

procesuală a pârâtului, a învederat faptul că nu a apelat la

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, în

primul rând, datorită faptului că "entitatea

competentă" a soluționa notificarea era însăși

posesoarea imobilului, motiv pentru care suspiciunile sale privind lipsa

imparțialității unității de stat au fost și sunt

fundamentate. În cel de-al doilea rând, a acordat preferință

opțiunii de a se adresa direct instanțelor judecătorești de

drept comun pentru realizarea dreptului legitim, fără mijlocirea unei

jurisdicții administrative, facultativă prin excelentă, așa

cum limpede statuează art. 21 alin. (4) din Constituția României

"jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și

gratuite".

În drept, s-au invocat

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 17 alin. (1)

și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 17

din Constituția României de la 1923, art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1

lit. e) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, Decizia în

interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, art. 480 - 481 C. civ., și următoarele.

Prin Sentința civilă nr.

1073 din 28 septembrie 2015, Tribunalul București, secția III-a

civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării,

invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, prin întâmpinare,

și excepția lipsei calității procesuale active,

invocată de pârâți, a admis excepția inadmisibilității,

invocată de același pârât, și, pe cale de consecință,

a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta A.,

reținând, în esență, următoarele.

Prin cererea de chemare în

judecată modificată, reclamanta A., căsătorita B., a chemat

în judecată pe pârâți pentru ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român

asupra imobilului din str. G., București; să se dispună

lăsarea în deplină posesie și utilă folosință a

imobilului în litigiu constând în construcții și terenul aferent

(curtea imobilului și terenul aferent construcției), deținut în

mod abuziv de către Statul Român și administrat de către

Ministerul Afacerilor Externe - Direcția Consulară, și să

se dispună evacuarea acestuia din urmă din imobil.

Potrivit extrasului de carte

funciară depus la dosar, eliberat la 14 decembrie 2010 și încheierii

din 29 octombrie 2010 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate

Imobiliară București, imobilul situat în București, format din

teren în suprafață de 759,69 mp, și construcții C1 și

C2 în suprafețe construite la sol de 215 mp, și 32 mp, este

proprietatea Statului Român, cu drept de administrare pentru Ministerul

Afacerilor Externe.

Reclamanta a susținut că

este succesoarea defuncților săi părinți C. și D., proprietari

ai imobilului, și că împreună cu părinții săi au

fost nevoiți să părăsească țara în anul 1947,

întrucât făceau parte din categoriile sociale persecutate de regimul

comunist, ulterior statul român preluând întreaga avere a autorilor săi,

printre care și imobilul revendicat.

Din actul de vânzare-cumpărare

din 22 noiembrie 1940, rezultă că C. a cumpărat imobilul în

litigiu.

Conform copiei actului de deces emise

de autoritățile din Quebec, Canada, C., născut în anul 1904 în

România, a decedat la data de 28 ianuarie 1986 în Montreal, Canada, fiind

căsătorit din anul 1930 cu H., care a decedat la data de 24 noiembrie

1988.

Conform extrasului din registrul de

nou-născuți din anul 1937 al Municipiului București,

Primăria sectorului I, la data de 4 martie 1937 s-a născut reclamanta

A., având ca părinți pe C. și D.

Coroborând traducerile actelor de

stare civilă eliberate de autoritățile americane și

canadiene depuse la dosar cu dispozițiile testamentare lăsate de

defuncții C. și D., rezultă că C. i-a lăsat drept

moștenitori pe fiul său I. și fiica sa J.,

căsătorită B.; D. a lăsat o sumă de bani numitei K.,

iar din restul averii sale jumătate fiicei sale J. și jumătate

fiului său I. (din jumătatea sa o treime fiind acordată fiicelor

acestuia L. și M.).

Rezultă din actele de stare

civilă depuse la dosar că I. are ca fiice pe M. și pe L.

La dosar au fost depuse două

procuri date de către M. și de L. prin care acestea arată

că ratifică actul prin care A. a numit pe N. pentru a o reprezenta

"pe ea și pe mine ... în toate măsurile luate, incluzând oricare

și toate măsurile care au fost deja îndeplinite până la

această dată cu privire la succesiunea drepturilor de moștenire

la bunurile bunicului meu C.".

Totodată, la dosar a fost

depusă de către reclamantă și o procură prin care

aceasta îl împuternicea pe N. pentru a o reprezenta în fața

instanțelor de judecată și în fața autorităților

administrative cu privire la solicitarea de restituire a bunurilor care au

aparținut autorilor săi, care le-au fost confiscate abuziv de către

regimul comunist din România, inclusiv imobilul situat în G. București.

Din înscrisurile aflate la dosar,

rezultă, în ceea ce privește situația juridică a imobilului

în litigiu, următoarele: potrivit procesului-verbal încheiat la 21

ianuarie 1943 de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare

în București, terenul în suprafață de 664 mp, și casă

erau proprietatea lui C.; potrivit Hotărârii nr. 776 din 7 iulie 1950 a

Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române, o serie de imobile

proprietatea statului, printre care și imobilul situat în București,

G. (Anexă poz. 118) au fost trecute în folosința gratuită a

Partidului Muncitoresc Român; o serie întreagă de alte documente

ulterioare anului 1950 atestă apartenența la domeniul public a

imobilului din G.

Nu au putut fi obținute alte

înscrisuri din care să rezulte statutul imobilului între anii 1943 - 1950

sau vreun act de preluare a imobilului de către stat, ceea ce, coroborat

cu susținerile făcute de către reclamantă prin cererea de

chemare în judecată, a condus tribunalul la concluzia că imobilul a

fost preluat în fapt de către Statul Român din proprietatea lui C.

ulterior instaurării regimului comunist în România, la 6 martie 1944.

Imobilul nu este menționat în

testamentele lăsate de către C. sau D.

Conform prevederilor art. 137 C. proc.

civ.,"Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor

de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în

totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".

Având în vedere aceste prevederi,

precum și excepțiile invocate de către pârâți prin

întâmpinări și situația de fapt mai sus reținută,

tribunalul a soluționat cu prioritate excepțiile invocate, în ordinea

indicată de textul legal, dar și având în vedere efectele pe care

acestea le produc.

Astfel, tribunalul a respins ca

neîntemeiată excepția netimbrării, invocată de pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe, prin întâmpinare, apreciind că în

cauză sunt incidente prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997,

în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, care

prevăd că sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru

"cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru

restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii

și incidente".

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale active, invocată de către

pârâți, tribunalul a reținut că, având în vedere

particularitățile acțiunilor prin care sunt revendicate bunuri

imobile preluate de stat, chiar în fapt, în perioada regimului comunist,

reclamantei nu i se poate solicita, pentru a justifica calitatea

procesuală activă, să facă dovada faptului că în

patrimoniul său se găsește dreptul de proprietate asupra imobilului

revendicat.

Prin urmare, tribunalul a apreciat

că nu poate fi admisă excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei A. pentru faptul că nu poate prezenta pe

lângă vechiul titlul de proprietate al autorilor săi (actul de

vânzare-cumpărare încheiat în anul 1940) și un certificat de

moștenitor prin care să se constate transmiterea dreptului de

proprietate asupra imobilului revendicat din patrimoniul defuncților

săi părinți în patrimoniul său.

Cât privește excepția

inadmisibilității, invocată de către pârâți,

tribunalul a reținut că aceasta a fost pusă în discuție în

legătură cu mai multe aspecte: neparcurgerea procedurii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, faptul că bunul imobil revendicat

este situat în proprietatea publică a statului și pentru că

acțiunea în revendicare nu a fost formulată de toți

coproprietarii indivizi.

Referitor la primul aspect, tribunalul

a reținut că până la data formulării prezentei cereri de

chemare în judecată, 4 mai 2011, reclamanta nu a solicitat restituirea

imobilului preluat abuziv în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu a

făcut dovada obținerii restituirii bunului pe o altă cale.

Tribunalul a apreciat că

situația imobilului revendicat putea fi soluționată doar în

cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și nu pe calea

acțiunii în revendicare de drept comun, întrucât această lege

reglementează atât preluările în temeiul unor acte normative abuzive,

cât și preluările în fapt, fără temei legal, astfel cum

prevăd dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Din acest

motiv, nu se poate accepta susținerea reclamantei că avea

opțiunea de a formula direct acțiune în revendicare, Legea nr.

10/2001 fiind o normă specială care a prevăzut o procedură

specială pentru reglementarea situației juridice a imobilelor preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În cadrul procedurii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, se stabilește și dacă este vorba despre un

imobil preluat abuziv, conform art. 2 din lege, fiind lipsită de

relevanță distincția dintre imobilele preluate cu titlu valabil

și cele preluate fără titlu valabil. Așadar, capătul

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului se

subsumează procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În sensul celor de mai sus, a apreciat

tribunalul că sunt și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii, privind raportul dintre

dreptul comun și Legea nr. 10/2001, și dintre legea internă

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit Deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

soluționate neunitar de instanțele judecătorești,

"Concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială.

În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din

urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice.

În considerentele acestei decizii, s-a

reținut că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială

față de dreptul comun în materia revendicării reprezentat de

art. 480 și urm. C. civ., iar concursul dintre cele două

reglementări, fără a fi necesar ca principiul să fie reluat

în fiecare lege specială, trebuie interpretat în sensul că, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de

acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv, dispozițiile art. 480 și urm. C. civil.

Au fost reluate și reconfirmate

cele reținute prin Decizia în interesul legii nr. LIII din 4 iunie 2007,

potrivit cărora "Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus

perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată,

controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."

Prin aceeași decizie, se

arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia

retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu

valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, s-a apreciat că

numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și

cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă

calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă

acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Prin decizie, s-a mai reținut

că prin faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea

acelor persoane de dreptul de acces la un tribunal, pentru că împotriva

deciziei sau dispoziției de restituire emise în procedura

administrativă art. 26 din lege prevede calea contestației la

instanță, iar prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a

statuat dreptul de acces la instanță și în cazul refuzului

nejustificat de soluționare a notificării în cadrul procedurii administrative.

Cel de-al doilea punct al Deciziei în

interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a arătat că se poate acorda

prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, vizează ipoteza de

excepție de la principiul că Legea nr. 10/2001 înlătură de

la aplicare dreptul comun al revendicării pentru bunurile preluate de stat

în perioada de referință. Excepția se referă la

situația în care reclamantul sau ambele părți ale acțiunii

în revendicare se pot prevala de "un bun" protejat de art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. În situația de excepție, trebuie să se verifice de la

caz la caz în ce măsură și pârâtul se poate prevala de un bun în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și să se

urmărească ca atenuarea vechilor neajunsuri să nu creeze noi

neajunsuri disproporționate, și să nu fie afectată

securitatea raporturilor juridice.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește sensul noțiunii de

"bun" folosită de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, este extrem de nuanțată și a cunoscut

evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de

circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

Se observă o schimbare în

raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României

din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu,

aplicate constant în practica ulterioară. Astfel, dacă în practica

anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv,

prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui

imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de

proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un

"bun actual", în măsura în care părți din imobil au

fost vândute ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a

obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un

bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol, în cazurile în care vânzarea a

operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești

(cauza Păduraru, par. 83/87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza

Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie

2010, s-a arătat că un "bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(par. 140 și 143).

Așadar, proprietarul care nu

deține un "bun actual", respectiv o hotărâre

judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres

restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât

despăgubirile din procedura legii speciale.

În cauza de față, reclamanta

se prevalează pentru revendicarea bunului imobil de actul vechi de

proprietate, anterior preluării abuzive în fapt de către stat.

Prin urmare, tribunalul a

concluzionat, prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 33/2008, că

Legea nr. 10/2001 înlătură de la aplicare art. 480 și urm. C.

civ., în materia acțiunii în revendicare a imobilelor intrate abuziv în

proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar

reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocând

titlul de proprietate anterior preluării abuzive pentru a justifica

temeinicia acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, astfel

că, din acest punct de vedere, acțiunea în revendicare promovată

de reclamantă apare ca inadmisibilă.

Totodată, tribunalul a apreciat

că acțiunea în revendicare apare ca inadmisibilă și

dintr-un alt punct de vedere, respectiv, pentru faptul că nu este

respectată regula unanimității în cazul promovării

acțiunii în revendicare, adică acțiunea nu a fost formulată

de o persoană care se pretinde proprietar exclusiv și nici de

către toate persoanele care ar putea pretinde dreptul de proprietate

indiviz, în condițiile în care situația juridică s-a născut

și acțiunea a fost formulată la data când în vigoare erau

dispozițiile vechiului C. civ.

Astfel, în prezenta cauză are

calitatea de reclamant doar A., deși din înscrisurile depuse la dosar de

către aceasta reiese faptul că alături de ea mai au calitatea de

succesori și părinților săi și fratele reclamantei I.,

precum și fiicele acestuia M. și L. Deși în procurile date de

către ultimele două persoane se arată că I. ar fi decedat,

la dosar nu a fost depusă nici o dovadă în acest sens și nici cu

privire la cine ar fi succesorii acestuia.

Din probele aflate la dosar,

rezultă că sunt cel puțin alte două persoane (M. și pe

L.) care pretind drepturi cu privire la imobilul revendicat, deși nu au

formulat cerere de chemare în judecată, nefiind părți în

prezenta cauză.

Depunerea la dosar a unor procuri prin

care acestea arată că ratifică actul prin care A. a numit pe N.

pentru efectuarea unor demersuri în legătură cu succesiunea bunicului

lor C. nu poate conferi acestora calitatea de reclamante în prezenta

cauză. O astfel de calitate nu puteau dobândi decât prin formularea unei

cereri exprese prin care să învestească instanța cu

soluționarea unei acțiuni în revendicare, prin introducerea lor în

proces și prin legala lor citare, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Deși în practică au fost

recunoscute limitări ale principiului unanimității, ca urmare a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste

limitări au în vedere situațiile în care există un număr

mare de coindivizări și unul/unii dintre aceștia nu pot fi contactați

sau identificați, fie refuză intentarea acțiunii, ceea ce nu

este cazul în speță, unde regăsim un număr redus de

coindivizări, identificați, care țin legătura și

doresc că acționeze în același sens cu reclamanta.

Lipsa acestora ca părți în

prezenta cauză reprezintă un alt motiv, în opinia tribunalului,

pentru admiterea excepției inadmisibilității.

Cât privește un alt argument

invocat în susținerea acestei excepții, acela că bunul imobil

revendicat este situat în proprietatea publică a statului, astfel încât nu

ar putea fi revendicat, tribunalul a apreciat că această

susținere nu este întemeiată, posibilitatea revendicării unui

bun aflat în proprietatea statului nefiind condiționată de

apartenența acestuia la domeniul public sau la domeniul privat al

statului.

Curtea de Apel de Apel București,

secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 573 din data de 27 septembrie 2016, a admis cererea de repunere în

termenul de apel formulată de apelanta-reclamantă D.; a respins, ca

nefondată, excepția tardivității, și a respins, ca

nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă D., reținând, în

esență, următoarele.

În privința cererii de repunere

pe rol, Curtea a reținut că din plicurile poștale depuse la

dosar, din succesiunea datelor aplicate de către agentul poștal

coroborate cu faptul că reclamanta se află în posesia primului plic,

în ordinea trimiterii, îndreptățește concluzia afirmată de

apelantă referitor la direcționarea eronată a primei

corespondențe de către factorul poștal. Apreciind că

această situație îndeplinește cerințele unui motiv de

repunere în termen, în sensul prevederilor art. 103 C. proc. civ., Curtea a

considerat întemeiată cererea de repunere în termen, și, în consecință,

a admis-o. Pe cale de consecință, Curtea a respins, ca

nefondată, excepția tardivității cererii de apel.

În ceea ce privește soluția

primei instanței, s-a reținut că este justă, pentru

următoarele considerente:

Având în vedere că imobilul

revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului

comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în

considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la

criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008,

pronunțată în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte a

tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității

acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință,

instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare

prin raportare la criteriile speciale stabilite de Înalta Curte prin Decizia

nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, care

condiționează admiterea acțiunii în revendicare și

retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, sub forma dreptului de proprietate în

patrimoniul foștilor proprietari sau, altfel spus, potrivit celor statuate

de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la

restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea a

reținut că preluarea imobilului, în baza Hotărârii Consiliului

de Miniștrii nr. 241/1951, așa cum este cazul în speță, nu

este suficientă pentru ca instanță să ajungă la

concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca

reclamanta să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau

judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în

favoarea acesteia un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile

legale în vigoare și la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului. Din această perspectivă, Curtea a considerat

necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislații

reparatorii, care recunoaște posibilitatea foștilor titulari de a

solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii

reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a

unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a

creării unui cadru legislativ și instituțional care să

permită examinarea administrativă și, dacă este cazul,

judiciară a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea

măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale, situației juridice

și de fapt a imobilului. Dreptul de proprietate și respectiv, dreptul

la restituire, sunt consecința recunoașterii pe cale

administrativă sau judiciară a calității de titulari ai

acestui drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii

retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.

Pe cale de consecință,

pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii reclamantei și

implicit admisibilitatea acțiunii în revendicarea imobilului în litigiu,

Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior

menționate, dacă reclamanta dețin sau nu un bun în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care este

conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează aceasta.

Pornind de la cele statuate de

instanța supremă în recurs în interesul legii, prin Decizia nr.

33/2008, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a

opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Sintetizând, Curtea a reținut

că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că,

deși nu există un drept de opțiune pentru persoanele

îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare

preluate abuziv în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă

că acțiunea în revendicare este de plano respinsă ca

inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul

derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în

concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea

specială de reparație.

În același timp, instanța

supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea

exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor

de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate

constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o

eventuală intervenție legislativă care să înlăture

neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Astfel, instanța supremă a

recunoscut necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei

acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de

existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară

mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a

unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces

echitabil și care are drept componență de bază accesul

concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru

analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curtea a explicat, în Decizia

nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul

unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere

în cazul în care reclamantul, fost proprietar, se poate prevala de un bun în

sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire,

potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

cauza Maria Athanasiu.

Din decizia Înaltei Curți se

desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în

revendicare, trebuie să le analizeze în concret ținând cont de

particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul

Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea

și stabilitatea circuitului juridic civil, și să nu se

aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei

persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte pe care

instanța supremă le-a impus spre analiză în vederea

soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un

imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existența

unui "bun" în patrimoniul reclamantului este esențială

pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea

instanței în privința celorlalte chestiuni anterior enumerate. Altfel

spus, legitimitatea interesului reclamantei de a formula o acțiune în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei

astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul acesteia,

în sensul Convenției.

Această concepție

promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată

în recurs în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie

acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea

de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea

acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și

instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr.

10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei

reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la

momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de

contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile

pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României. Din

această perspectivă, s-a arătat că trebuie avute în vedere

și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene și

anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea, urmând ca instanța

să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.

S-a mai reținut, că trebuie

avut în vedere și faptul că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001

a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în recurs în

interesul legii de către instanța supremă. Este vorba de Decizia

nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă

să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate, precum și de Decizia nr. 52/2007, prin care

Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și

următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatorii

prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către

unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia

Centrală.

În egală măsură, s-a

arătat că adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care legiuitorul,

conformându-se recomandărilor trasate de instanța de contencios

european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură prin

care a urmărit facilitarea accesului foștilor proprietari la

obținerea unei reparații echitabile, urmărind punerea în acord a

sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 cu exigențele de

rezonabilitate impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește efectivitatea

unui astfel de sistem, s-a reținut că prevederile Legii nr. 165/2013

conțin dispoziții de natură să accelereze procedura de

soluționare a notificărilor și de acordare a unor reparații

echitabile pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

respectiv preluate abuziv de stat în perioada de referință

prevăzută de acest act normativ.

S-a mai reținut, că

legiuitorul a consacrat, de data aceasta legislativ, soluția adoptată

de instanța supremă în privința unităților

deținătoare prin Decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs

în interesul legii, atât în ceea ce privește unitățile

deținătoare, în sensul prevederilor art. 21 coroborat cu art. 29 din

Legea nr. 10/2001, cât și în ceea ce privește Comisia

Națională, în sensul că nefinalizarea procedurii în fața

unității deținătoare, respectiv a Comisiei Naționale,

dă drept persoanei îndreptățite să sesizeze instanța

în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru

soluționarea cererilor.

S-a conchis, că toate aceste

chestiuni au relevanță, în special, din punct de vedere al

compatibilități Legii nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificată)

cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect care

reprezintă unul dintre criteriile de analiză a acțiunii în

revendicare, potrivit celor statuate de Înalta Curte în recurs în interesul

legii, prin Decizia nr. 33/2008.

În ceea ce privește chestiunea

existenței unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamantei, Curtea a

avut în vedere următoarele aspecte care se degajă din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra

României. Noțiunea de "bun" în sensul CEDO constituie un concept

autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a admis

acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea

adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza

Brumărescu contra României).

Tot sub incidența acestei

noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se

prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului

statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi

realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă,

atât sub aspectul considerentelor, cât și al dispozitivului, fie printr-o

decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz,

o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv

calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de

soluția pronunțată în acțiunea de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reținute de

instanța de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat

că se poate reține existența unui interes patrimonial, care, de

asemenea, intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior

recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la

această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin

Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea

patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada

formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de

reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după

revoluția din anul 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor

reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere

și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost

abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste

dispoziții legale au fost abrogate, însă, în opinia instanței,

pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să

aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea

drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte

din domeniul de aplicare a noțiunii de "bun", s-a arătat

că ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art.

2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al

legalității, aplicat în cazul particular al preluării abuzive a

unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu

subzistând în continuare, și că problema care se pune este de a

ști în ce măsură poate avea relevanță juridică,

din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în

condițiile în care consacrarea sa legală, expresă, nu mai

există.

De asemenea, Curtea Europeană a

făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță

legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care

interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală

suficient de bine stabilită în dreptul intern, susținută de o

practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare

care se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în

temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza

Legii nr. 112/1995 și/sau a Legii nr. 10/2001, și nici acțiune

în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv

neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar)

precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o

hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a

constatări nevalabilității titlului statului, Curtea a

reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar

cel mult o "speranță legitimă".

Făcând aplicarea acestor aspecte

teoretice în speța de față și având în vedere că

apelanta nu a urmat procedura legilor speciale de reparație care s-au

edictat după căderea regimului comunist, instanța de apel a

reținut că reclamanta nu s-ar putea prevala de un interes patrimonial

(în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care să

intre în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a apreciat că analiza

realizată în cele ce preced, precum și concluzia la care s-a ajuns

sunt de natură să ofere un răspuns criticilor reclamantei legate

de lipsa notificării în baza Legii nr. 10/200, ca reprezentând un

impediment pentru obținerea unei reparații pentru imobilul preluat

abuziv, precum și pentru lipsa de relevanță a titlurilor de

proprietate pe care le invocă reclamanta în susținerea și

dovedirea dreptului de proprietate imobiliară pretins. Fără a

nega valabilitatea acestora, Curtea a constatat, în acord cu cele anterior

menționate, că foștii proprietari nu-și pot legitima

această calitate exclusiv prevalându-se de vechile titluri de proprietate,

atâta timp cât nu au obținut o recunoaștere actuală și

definitivă a dreptului pretins, pe cale administrativă sau judiciară,

în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 sau printr-o

hotărâre irevocabilă de admitere a revendicării și

restituire a imobilului, potrivit celor statuate în cauza pilot Maria

Athanasiu.

În egală măsură, faptul

că imobilul revendicat se află în administrarea Ministerului

Afacerilor Externe, nefiind înstrăinat către o terță

persoană, nu este de natură să conducă la o altă

concluzie în ceea ce privește soluționarea acțiunii în

revendicare și nici să înlăture de la aplicare Decizia nr.

33/2008, pronunțată de instanța supremă în recurs în

interesul legii, care vizează toate situațiile în care foștii

proprietari solicită, pe calea dreptului comun, retrocedarea imobilelor

preluate abuziv în perioada regimului comunist. Nu este susceptibil să

conducă la o altă soluție nici faptul că, în sistemul

reparatoriu instituit de Legea nr. 10/2001, reclamanta, dacă ar fi urmat

procedura specială, ar fi avut șansa să obțină

restituirea în natură a imobilului, evident sub rezerva dovedirii tuturor

cerințelor impuse de dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr.

10/2001 și, bineînțeles, în funcție de situația

actuală și concretă, de fapt și de drept, a imobilului, în

condițiile în care legiuitorul nu impune acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent ca unică modalitatea de despăgubire,

așa cum statuează în cazul imobilelor înstrăinate din

patrimoniul unităților deținătoare.

În privința primului capăt

de cerere, referitor la constatarea nevalabilității titlului statului

asupra imobilului revendicat, Curtea a subliniat, pe de o parte, că

reprezintă o chestiune ce ține de regimul juridic al imobilului,

aspect care formează obiect de analiză în cadrul acțiunii în

revendicare, iar pe de altă parte, respectând principiul

disponibilității și examinându-l ca pe un capăt de cerere

distinct (așa cum l-a formulat partea), a reținut că este

indisolubil legat de aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, procedură

specială pe care reclamanta nu a urmat-o, de unde derivă lipsa de

interes în promovarea unui astfel de cereri de constatare.

În ceea ce privește chestiunea

respectării regulii unanimității, Curtea a constatat că

acest aspect rămâne subsidiar și lipsit de relevanță, în

sensul că indiferent dacă acțiunea în revendicare a fost

formulată cu observarea sau nu a acestei reguli, nu este de natură

să conducă la o altă soluție în condițiile în care

reclamanta nu a urmat procedura legii speciale, iar această chestiune este

prioritară.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta D., care, indicând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele:

Instanța de apel s-a

pronunțat exclusiv asupra excepției inadmisibilității

acțiunii introductive, prin aplicarea personalizată a Deciziei nr.

33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, astfel că se impune ca

instanța de recurs să pronunțe o soluție corectă

și conform rațiunilor avute în vedere de către Înalta Curte de

Casație și Justiție în momentul pronunțării deciziei

în interesul legii și să nu facă o interpretare

străină de caracterul protector al acesteia.

Reclamanta a arătat că, în

opinia sa, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, precum

și întreaga legislație ulterioară vizează stabilirea unui

punct de vedere unitar în problema revendicărilor imobiliare promovate de

către foștii proprietari în contra subdobânditorilor de imobile

naționalizate, cumpărate cu respectarea Legii nr. 112/1995 sau,

după caz, a legislației din materia privatizărilor,

încercându-se astfel stoparea unor abuzuri de facto care privau

"cumpărătorii de bună credință" de bunul

aflat în proprietatea lor, periclitându-se astfel securitatea circuitului

civil.

În prezenta cauză, nu există

un pârât de bună credință care să se apere prin opunerea

unui titlu valabil și consolidat eventual prin dispoziții legale

conforme unei situații de fapt echitabile, ci această calitate o are

pârâtul Statul Român, care a preluat abuziv imobilul în discuție în urma

cu peste 60 de ani, l-a folosit în toată această perioadă

și refuză să-l restituie, astfel că Decizia nr. 33/2008,

pronunțată în recurs în interesul legii, nu este aplicabilă în

speță, întrucât nu este afectat în niciun mod circuitul civil sau

securitatea raporturilor juridice civile, bunul neaflându-se în circuitul

civil, ci în proprietatea publică a Statului.

Pornind de la aceste premise, s-a

arătat că întreaga expunere de motive folosită de către

instanța de apel se limitează la aprecierea cara