ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 276/2017

Decizia nr. 276/2017

Deliberând asupra cererii de revizuire formulată de revizuenta A., în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 127/D din 7 martie 2006, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2005 s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 211 alin. (1), alin. (2)

1

lit. a), c)u aplicarea art. 37 lit. b) și art. 75 lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, faptă din 2 iunie 2004 a fost condamnată inculpata A., recidivistă, la pedeapsa principală de 7 ani închisoare.

În temeiul art. 211 alin. (1), alin. (2)1 lit. a) și c), art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 80 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, a fost condamnat inculpatul B., necunoscut cu antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani închisoare.

S-a interzis inculpaților exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b C. pen., în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen., cu art. 998 și art. 1003 C. civ., au fost obligați inculpații în solidar să plătească moștenitorilor părții civile C., D., E., F., G. și H. de 1.912 lei cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune materiale.

S-a respins cererea părții civile D. de obligarea inculpaților la plata de despăgubiri civile cu titlu de daune morale.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligați inculpații să plătească statului câte 650 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

S-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiției a onorariilor avocat oficiu în sumă de 200 lei.

În temeiul art. 193 alin. (1) C. proc. pen. au fost obligați inculpații să plătească părții civile D. suma de 1.400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

Rude prin alianță, inculpata A., nepoată după fratele vitreg al părții vătămate C., se aflau în relații tensionate de mai multă vreme, determinate de dreptul de moștenire pe care și-l revendică fiecare parte.

Determinat de acest motiv al neînțelegerilor, între părți au existat pe rolul instanțelor mai multe cauze civile (Judecătoria Bacău - Dosarul nr. x/1998, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 3767 din 4 mai 1999, Curtea de Apel Bacău - Dosarul nr. x/2000, în care s-au pronunțat Deciziile civile nr. 1225 din 31 mai 2000, nr. 982 din 10 iunie 2002 și nr. 138 din 19 aprilie 2004 - filele 115 - 133), prin care inculpata sau ruda acesteia I. nu au avut câștig de cauză.

Din adresa din 10 iunie 2004 a Consiliului Local al com. Faraoani, județul Bacău, rezultă că inculpata A. nu are nici un grad de rudenie cu partea civilă C.

În perioada 28 mai - 21 iunie 2004 partea vătămată C. a depus mai multe plângeri la Postul de Poliție al com. Faraoani prin care a sesizat faptul că cei doi inculpați au pătruns în locuința sa, în mod repetat, au insultat-o și amenințat-o și că i-au sustras bunuri din gospodărie.

Acest lucru a avut loc și în ziua de 2 iunie 2004, când, în jurul orelor 10,30, inculpații B. și A., împreună cu fiica inculpatei, minora J., s-au deplasat la locuința părții vătămate C. cu scopul de a sustrage bunurile acesteia și de a o evacua din locuință.

Constatând că ușa de la intrare în locuință este încuiată prin interior cu un drug, la refuzul părții vătămate de a o deschide, inculpata A. a spart sticla de la fereastra camerei unde se afla partea vătămată și prin gratii, a introdus-o pe minora J., care a pătruns astfel în cameră și a deschis ușa de la intrare celor doi inculpați.

După ce cei doi inculpați au pătruns în locuință, inculpata A. s-a repezit la partea vătămată care se afla în pat, imobilizată și profitând de faptul că aceasta se află în imposibilitate de a se apăra, având un handicap locomotor de gr. I a început să o lovească cu pumnii și palmele, a strâns-o de gât, a tras-o de păr, cerându-i banii, cheile de la locuință, vițelul, porumbul, etc., iar la refuzul acesteia a amenințat-o cu moartea.

Partea vătămată a încercat să se apere, iar în timpul actelor de violență la care a fost supusă, a mușcat-o pe inculpată de un deget.

Strigătele de ajutor ale părții vătămate, ca și momentele anterioare agresiunii acesteia, au fost observate de martorii K. și L., care se aflau în curtea locuinței părții vătămate, numita M.

Aceasta, împreună cu soțul său s-au deplasat la locuința părții vătămate, pe care au transportat-o cu un cărucior pentru persoane cu handicap locomotor, la locuința lor. Cei doi martori au constatat că partea vătămată avea sânge pe față, fiind martori și la sustragerea de inculpați a mai multor bunuri proprietatea părții vătămate.

Inculpații au rămas la locuința părții vătămate, până în jurul orelor 16,00, interval de timp în care au sustras o mare parte a bunurilor aflate în locuința și dependințele acesteia, în care au pătruns tot prin efracție, au consumat și apoi au sustras vinul din beci.

Inculpații au recunoscut că în ziua de 2 iunie 2004, au fost în locuința părții civile C., că au pătruns prin efracție, cu ajutorul minorei J., că au avut discuții contradictorii cu partea civilă și că în momentul în care au venit organele de poliție, atât în curtea locuinței, cât și în exteriorul acesteia, au fost găsite mai multe bunuri proprietatea părții civile, dar au negat sustragerea acestora, susținând că nu știu în ce împrejurări bunurile au ajuns acolo.

Inculpata A. a precizat că s-a judecat cu partea civilă C. în mai multe cauze civile pentru a intra în posesia casei și a terenului și că toate acțiunile i-au fost respins, dar se consideră proprietară a acestor bunuri și a bunurilor mobile din acel imobil.

În drept, faptele inculpaților de a sustrage, prin violență și amenințare, bunuri din locuința părții civile C., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2)

1

lit. a) și c) C. pen.

Deși inculpatul B. nu a exercitat în mod nemijlocit acte de violență asupra părții vătămate, a fost prezent în momentul în care inculpata a pătruns prin efracție în locuința părții vătămate și a lovit-o și amenințat-o pe aceasta și a participat efectiv la sustragerea bunurilor din locuința părții vătămate, astfel încât și fapta săvârșită de acest inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2)

1

lit. a) și c) C. pen.

Deoarece infracțiunea de tâlhărie a fost comisă de cei doi inculpați împreună cu un minor, în cauză s-a reținut și circumstanța agravantă legală, prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termen atât inculpații, cât și moștenitorii părții civile.

Cei doi inculpați, A. și B., au criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate. În esență, aceștia au solicitat achitarea lor pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie motivat de faptul că lipsește un element esențial al laturii subiective a acestei infracțiuni și anume intenția ca formă de vinovăție. În opinia lor, ei nu au făcut altceva decât să intre într-o locuință care le aparține și să-și ia unele lucruri. De asemenea, recurenții au arătat că nu au lovit-o pe partea vătămată C.

Inculpații au mai invocat și existența autorității de lucru judecat și nulitatea raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză motivat de faptul că nu au avut cunoștință de conținutul raportului de expertiză.

Moștenitorii părții civile C. au criticat hotărârea primei instanțe atât în latură penală, cât și în latură civile. Astfel, au arătat că hotărârea primei instanțe este netemeinică, întrucât cuantumul daunelor morale acordat este prea mic în raport cu prejudiciul moral suferit, iar pedepsele aplicate inculpaților nu au fost corect individualizate și impunându-se a fi majorate.

II. Prin Decizia nr. 133/A din 18 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, s-a respins ca nefondată excepția tardivității apelului declarat de părțile civile, care a fost respins ca nefondat, fiind admise în schimb apelurile declarate de inculpații A. și B. și, pe cale de consecință, făcându-se aplicarea art. 74 alin. (2) - 76 lit. b) C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată inculpatei A. de la 7 la 4 ani închisoare iar în ceea ce îl privește pe inculpatul B. s-a dat o mai mare eficiență circumstanțelor atenuante deja reținute în favoarea sa, coborându-se pedeapsa de la 3 la 1 an și 6 luni închisoare.

Curtea a apreciat că, pe de o parte, se impune reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen. în favoarea inculpatei A. și, în consecință, aplicarea art. 76 lit. b) C. pen. (coborârea pedepsei) sub minimul special prevăzut de lege, în condițiile în care aceasta are în întreținere doi copii minori, iar antecedentele penale ale acesteia nu sunt în legătură cu infracțiuni contra patrimoniului iar, pe de altă parte, prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 72 C. pen., nepăstrând o justă proporție între gravitatea faptelor săvârșite de cei doi inculpați, consecințele acestora și durata în timp necesară procesului educațional al resocializării al acestora. În opinia curții de apel scopul pedepsei poate fi atins și dacă se aplică inculpaților pedepse mai mici, 4 ani închisoare pentru inculpata A. și 1 an și 6 luni închisoare pentru celălalt inculpat.

Împotriva acestor hotărâri, în termen legal, au declarat recurs inculpații, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei condamnări pentru o faptă care nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie reținută în sarcina lor, întrucât, pe de o parte, au pătruns în curtea și locuința părții vătămate cu acordul acesteia iar, pe de altă parte, nu au sustras nici un bun, martorii percepând această împrejurare doar cu ocazia reconstituirii făcute de organele de poliție care le-au înscenat această faptă. În subsidiar, inculpații au criticat individualizarea judiciară necorespunzătoare a pedepselor aplicate, pe care le consideră prea aspre în raport de circumstanțele lor personale și împrejurările săvârșirii faptei din care reiese gradul redus de pericol social.

III. Prin Decizia nr. 4149 din 28 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2006 s-a dispus respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de inculpații B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 133 din 18 aprilie 2006 a Curții de Apel Bacău.

Pentru a se pronunța în acest sens, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce privește susținerea inculpaților în sensul că nu se fac vinovați de săvârșirea faptei reținute în sarcina lor deoarece au pătruns în curtea și locuința părții vătămate cu acordul acesteia și nu există dovezi credibile că și-au însușit vreun un bun, la dosarul cauzei există declarații ale inculpaților în care recunosc violarea de domiciliu (faptul că au căutat prin toate camerele, inclusiv în beci, că au venit de acasă cu un cărucior - dar pentru a lua lucernă din curtea părții vătămate), precum și faptul că inculpata o bruscat-o pe partea vătămată care se afla în cărucior, pe fondul relației conflictuale în care se aflau, însă, în nici un caz nu au sustras bunurile ce au fost găsite pe prispă și în curte, arătând însă că se consideră proprietarii tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând părții vătămate, în pofida hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză. Aceste declarații de recunoaștere parțială au fost coroborate cu declarațiile martorilor identificați și audiați în cauză - cu care inculpata a refuzat să fie confruntată -, precum și cu celelalte mijloace de probă, inclusiv cele materiale, în baza cărora instanța de fond și cea de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 62, art. 63 și art. 69 C. proc. pen., au stabilit în mod corect împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia, precum și vinovăția inculpaților, astfel că hotărârile pronunțate sunt legale.

Referitor la critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte a constatat că nu este întemeiată, deoarece instanța de apel a aplicat corespunzător criteriile de individualizare judiciară a pedepsei, prevăzute de art. 72 C. pen., având în vedere atât modul și mijloacele de săvârșire a faptei, cât și circumstanțele personale ale inculpaților (inculpata are doi copii minori în întreținere, a comis fapta în stare de recidivă însă primul termen îl constituie fapte ce nu au legătură cu infracțiuni contra patrimoniului, în timp ce inculpatul a avut o contribuție mai redusă la comiterea faptei), date în raport de care a apreciat că în favoarea acestora pot fi reținute circumstanțe atenuante judiciare, care, chiar dacă vin în concurs cu starea de recidivă - pentru inculpată, sau cu circumstanța agravantă prev. de art. 75 lit. c) C. pen. - pentru inculpat, pot conduce la coborârea pedepsei sub minimul special de 7 ani închisoare.

S-a apreciat că solicitarea recurenților de a se da o mai mare eficiență circumstanțelor atenuante reținute în favoarea lor și, pe cale de consecință, să fie redus și mai mult cuantumul pedepselor, este nefondată, Înalta Curte apreciind că instanța de apel a dat dovadă de suficiență clemență atunci când a coborât pedepsele sub minimul special, deși erau incidente dispozițiile art. 39 alin. (4) și, respectiv, art. 80 C. pen.

Ca atare s-a apreciat că pedepsele aplicate de instanța de apel sunt apte să asigure reeducarea inculpaților, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni dar și o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale și faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii, inculpații A. și B. au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la 30 noiembrie 2006, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului șl a libertăților fundamentale invocând încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție apreciind că au fost judecați de două ori pentru aceleași fapte.

III. Prin hotărârea din 23 iunie 2015 rămasă definitivă la 23 septembrie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție cu privire la inculpata A.

S-a dispus radierea cererii de pe rol în ceea ce îl privește pe reclamantul B.

S-au stabilit despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat condamnatei A. în valoare de 1.500 euro, în moneda națională a statului pârât la cursul de schimb stabilit pentru data plății, respingându-se cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Pentru a se pronunța hotărârea anterior menționată, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

Garanția consacrată la art. 4 sus-menționat se activează la momentul punerii în mișcare a unei noi acțiuni penale și când decizia anterioară de achitare sau de condamnare dobândise deja autoritate de lucru judecat. În acest stadiu, elementele dosarului includ obligatoriu decizia prin care prima procedură „penală” în sensul Convenției s-a terminat și lista acuzațiilor formulate împotriva persoanei vizate de noua procedură. În mod normal, aceste elemente vor include o expunere a faptelor referitoare la infracțiunea pentru care respectiva persoană a fost deja judecată și o altă expunere referitoare la a doua infracțiune de care este acuzată. Aceste expuneri constituie un util punct de pornire pentru examinarea și clarificarea de către Curte a aspectului dacă faptele celor două proceduri sunt identice sau sunt în esență aceleași.

Curtea a subliniat că prezintă o importanță redusă care părți ale noilor acuzații sunt în cele din urmă reținute sau respinse în procedura ulterioară, deoarece art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție enunță o garanție împotriva noii acțiuni penale sau a riscului unei noi acțiuni penale, iar nu interdicția unei a doua condamnări sau a unei a doua achitări.

Prin urmare, Curtea a apreciat că trebuie să examineze faptele care constituie un ansamblu de circumstanțe de fapt concrete implicând același făptuitor și indisociabil legate între ele în timp și în spațiu, existența acestor circumstanțe trebuind să fie demonstrată pentru a putea fi pronunțată condamnarea sau pentru ca noi acțiuni penale să poată fi puse în mișcare.

Curtea a reținut că reclamanta a fost achitată, într-o fază inițială, de acuzația de lovire sau alte violențe în raport cu incidentul din 2 Iunie 2004 și, ulterior, a fost condamnată pentru tâlhărie în raport tot cu același incident.

În această privință, s-a subliniat că, în raport cu principiile enunțate în Cauza Serguei Zolotoukhine, citată anterior, aspectul care trebuie clarificat nu este acela dacă elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute la art. 180 și la art. 211 C. pen. în vigoare la momentul faptelor erau sau nu identice, ci acela de a determina dacă faptele imputate reclamantei în cele două proceduri penale se refereau la același comportament (Grande Stevens și alți,). În acest scop, Curtea a apreciat că trebuie să cerceteze dacă "în cauză era vorba de același comportament din partea acelorași persoane cu aceeași ocazie (Mărești împotriva Croației, nr. 55.759/07, pct. 63,25 iunie 2009, și Muslija împotriva Bosniei și Herțegovinei, nr. 32.042/11, pct. 34, 14 ianuarie 2014).

Curtea a observat că reclamanta a fost acuzată în două rânduri pentru aceleași acte de violență pe care le aplicase aceleiași persoane, C., la aceeași dată, 2 iunie 2004; a observat, de asemenea, că C. a avut posibilitatea de a-și susține cauza în calitate de victimă (pct. 9 supra). Chiar dacă alte fapte - respectiv o atingere adusă patrimoniului lui C. - au fost imputate persoanei în cauză în cadrul celei de a doua proceduri, nu este mai puțin adevărat că cele două proceduri în cauză coincideau în privința actelor de violență.

Or, s-a arătat că în cauze similare prezentei spețe, Curtea a concluzionat deja în sensul existenței, în esență, a acelorași fapte, chiar dacă cele două proceduri vizate au tratat elemente parțial diferite (Gradinger împotriva Austriei, 23 octombrie 1995, pct. 55, seria A, nr. 328-C). Cel mai recent, în Cauza Asadbeyli și alții împotriva Azerbaidjanului (nr. 3.653/05, 14.729/05, 20.908/05, 26.242/05, 36.083/05 și 16.519/06, 11 decembrie 2012), în care reclamanții au făcut obiectul a două proceduri distincte privind o manifestare la care participaseră, Curtea a admis că infracțiunile de săvârșirea cărora persoanele în cauză erau acuzate erau diferite în raport cu un anumit număr de elemente, dar a concluzionat că procedurile se suprapuneau în ceea ce privește elementele esențiale ale infracțiunilor.

În ceea ce privește Cauza Muslija citată anterior, în care reclamantul făcuse obiectul a două proceduri - administrativă și, respectiv, penală - pentru că își lovise fosta soție, Curtea a urmat un raționament identic și a concluzionat că faptele erau esențial aceleași, întrucât actele de violență erau, între altele, un element atât al abaterii administrative, cât și un element al infracțiunii.

S-a arătat că, în același timp, în Cauza Ruotsalainen împotriva Finlandei (nr. 13.079/03, 16 iunie 2009), în care reclamantul fusese condamnat în două rânduri pentru infracțiuni prevăzute de legislația fiscală, Curtea a concluzionat că faptele de care era acesta acuzat în cadrul procedurilor respective erau, în esență, aceleași, chiar dacă elementul intențional nu fusese reținut decât în cadrul primei proceduri.

În schimb, în Cauza Pirttimăki împotriva Finlandei (nr. 35.232/11, 20 mai 2014), Curtea a concluzionat că nu fusese încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție pe motiv că cele două proceduri menționate nu se refereau la fapte, în esență, identice, întrucât circumstanțele de fapt și părțile erau diferite.

Prin urmare, în speță, Curtea a considerat că infracțiunea de tâlhărie de care reclamanta era acuzată îngloba în ansamblul său faptele infracțiunii de lovire sau alte violențe și că această din urmă infracțiune nu conținea niciun element care să nu fi fost inclus în infracțiunea de tâlhărie. Actele de violență constituiau astfel elementul infracțional unic în cadrul procedurii pentru lovire sau alte violențe și un element esențial în cadrul procedurii pentru tâlhărie.

Curtea a mai observat că, deși reclamanta a invocat autoritatea de lucru judecat în cadrul celei de-a doua proceduri, instanțele interne nu au stabilit expres în cadrul acestei proceduri că existau circumstanțe de fapt care distingeau acuzația de tâlhărie de cea de lovire sau alte violențe pentru care persoana în cauză fusese deja achitată (Asadbeyli și alți, pct. 161). Pe de altă parte, a arătat că instanța de apel s-a pronunțat, prin Decizia din 4 martie 2008, că a existat identitate de fapte între cele două proceduri în cauză (supra, pct. 20), dar că aceste constatări nu puteau să conducă, din motive procedurale, la o redeschiderea procedurii (supra, pct. 21).

Prin urmare, Curtea a considerat că actele de violență de care reclamanta era acuzată în cadrul celor două proceduri au fost, în esență, aceleași.

Curtea a reamintit că art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu vizează numai cazul unei duble condamnări, ci, de asemenea, pe cel al dublei trimiteri în judecată (Franz Fischer împotriva Austriei, nr. 37.950/97, pct. 29, 29 mai 2001). Astfel, această dispoziție reafirmă trei garanții distincte conform cărora nimeni nu poate fi urmărit penal, judecat sau pedepsit de două ori pentru aceleași fapte (Nikitine împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, pct. 36, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-VIII, și Serguei Zolotoukhine, pct. 110).

În plus, s-a arătat că art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție are ca obiect să interzică repetarea procedurilor penale definitiv închise (Franz Fischer pct. 22, și Gradinger, pct. 53). Rezultă așadar o interdicție privind procedurile penale consecutive.

Totuși, s-a menționat în ceea ce privește procedurile penale paralele că art. 4 nu le interzice. Într-o astfel de situație nu se poate afirma că reclamantul a fost trimis în judecată în mai multe rânduri pentru „o infracțiune pentru care fusese deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă" (Garaudy împotriva Franței (dec), nr. 65.831/01, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2003-IX (extrase)). Astfel, Curtea a concluzionat în sensul caracterului vădit nefondat al unei cereri într-o cauză în care instanța națională pusese capăt celei de-a doua proceduri atunci când a fost pronunțată o hotărâre definitivă în cadrul primei proceduri (Zigarelia împotriva Italiei (dec), nr. 48.154/99, 3 octombrie 2002). Cu toate acestea, a constatat o încălcare atunci când instanțele interne nu au pus capăt celei de-a doua proceduri (Tomasovise împotriva Croației, nr. 53.785/09, pct. 31,18 octombrie 2011, Muslija, citată anterior, pct. 37, și Lucky Dev împotriva Suediei, nr. 7.356/10, pct. 59 și 63, 27 noiembrie 2014).

Aplicând aceste principii în speță, Curtea a observat că prima procedură s-a finalizat cu o hotărâre definitivă pronunțată la 24 ianuarie 2006 de Tribunalul Bacău. Constată, de asemenea, că, în cadrul celei de-a doua proceduri, aceeași instanță a pronunțat, la 7 martie 2006, o hotărâre prin care condamna reclamanta în primă instanță. A constata că aceasta a fost condamnată în primă instanță pentru tâlhărie, deși hotărârea de achitare pentru lovire sau alte violențe rămăsese deja definitivă.

În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că reclamanta a fost judecată în două rânduri pentru aceleași acte de violență și prin urmare, a fost încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

IV. Prin cererea formulată la data de 14 noiembrie 2016, petenta A. a solicitat îndreptarea erorii judiciare produse prin pronunțarea Deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2006.

La dosar s-au depus copia Hotărârii din 23 iunie 2015 a Curții Europene a Drepturilor Omului, publicată în M. Of. al României nr. 139 în 23 februarie 2016 și copia acțiunii civile înregistrate la data de 01 martie 2016 la Tribunalul Bacău.

Petenta A. a precizat că solicitarea sa vizează înlăturarea erorii judiciare și reabilitarea sa pentru fapta de tâlhărie pentru care a fost condamnată.

Prin încheierea din data de 25 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că natura juridică a cererii formulată de petenta A. este cea a revizuirii în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului întemeiată pe dispozițiile art. 465 C. proc. pen., precum și îndeplinirea condițiilor de admisibilitate referitoare la titularul cererii de revizuire și termenul de introducere a acesteia reținând că prin acțiunea civilă îndreptată la Tribunalul Bacău la data de 1 martie și completată la data de 27 aprilie 2016, partea a solicitat, îndreptarea erorii judiciare, achitarea pentru fapta de tâlhărie și reabilitarea sa. S-a apreciat că manifestarea de voință a părții în sensul de a aduce în fața instanței calea extraordinară de atac a fost evidentă de la data modificării acțiunii civile, 27 aprilie 2016, chiar dacă aceasta a fost greșit îndreptată.

Analizând cererea de revizuire formulată de revizuenta A., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, constată următoarele:

Potrivit art. 465 alin. (1) C. proc. pen. hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Înalta Curte reamintește că, drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor considerate ca esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea lor, indispensabile dezvoltării personalității umane, drepturi care sunt stabilite prin Constituție și garantate de aceasta, precum și de legile în materie.

Reglementarea procedurii de revizuire în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului este impusă de necesitatea de a înlătura consecințele încălcării prevederilor Convenției europene în procesele penale, atunci când aceste consecințe continuă să se producă și după constatarea încălcării prin hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului definitivă.

Art. 465 alin. (1) C. proc. pen. instituie două condiții cumulative pentru revizuirea hotărârilor definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a constatat o încălcare a drepturilor omului: în primul rând, este necesar ca vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției și a protocoalelor adiționale la aceasta să continue să se producă, iar în al doilea rând, repararea vătămărilor produse prin încălcarea Convenției și a protocoalelor adiționale să nu poată fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Înalta Curte constată că, la data de 23 februarie 2016, s-a publicat în M. Of. Hotărârea Curții Europeană a Drepturilor Omului pronunțată la data de 23 iunie 2015 în cauza Butnaru și Bejan-Piser împotriva României, prin care s-a hotărât că a fost încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție în ceea ce o privește pe reclamanta A. prin pronunțarea Deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006, în Dosarul nr. x/1/2006, decizie contestată și în prezenta cale extraordinară de atac.

Se observă că reclamanta a fost judecată în două rânduri pentru aceleași acte de violență fiind condamnată ulterior pentru infracțiunea de tâlhărie, deși hotărârea de achitare pentru lovirile sau violențele care intrau în conținutul infracțiunii de tâlhărie rămăsese definitivă.

Sub acest aspect, se constată îndeplinite respectarea condițiilor de temeinicie prevăzute de art. 465 C. proc. pen., respectiv consecințele grave ale încălcării unui drept prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului continuă să se producă și în prezent, fiind reprezentate de existența unei condamnări pentru o infracțiune pentru care fusese achitată în mod definitiv.

Din perspectiva instanței învestită cu soluționarea acestei cereri de revizuire, unicul remediu adaptabil înlăturării consecințelor drepturilor încălcate și care continuă să se producă îl reprezintă admiterea căii de atac cu consecința desființării deciziei de condamnare și rejudecării căii de atac a recursului declarat de către inculpata A.

Înalta Curte apreciază că se impune a se stabili limita rejudecării, respectiv limita în care instanța poate, în această etapă procesuală, respectiv în rejudecarea recursului, după admiterea cererii de revizuire, să aprecieze asupra fondului cauzei și al întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatei A.

În acest punct de analiză se constată că judecarea cererii de revizuire se poate realiza numai în limitele impuse prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv numai cu privire la partea și faptele vizate de aceasta, respectiv numai cu privire la încălcarea principiului ne bis in idem, pentru restul dezlegărilor din decizia instanței de recurs menținându-se.

În aceste coordonate, Înalta Curte reține că infracțiunea de lovire sau alte violențe fost definitiv soluționată anterior condamnării pentru infracțiunea de tâlhărie, fiind pronunțată soluția de achitare, definitivă prin sentința penală nr. 2924 din 7 noiembrie 2005 pronunțată de Judecătoria Bacău rămasă definitivă prin Decizia nr. 81/R din 24 ianuarie 2006 a Tribunalului Bacău. Aceeași infracțiune, având aceeași bază factuală, este absorbită în conținutul infracțiunii de tâlhărie pentru care a fost condamnată inculpata A. prin Decizia nr. 4149 din 28 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2006, desființată în prezenta cerere de revizuire.

Admiterea revizuirii formulate de revizuenta A. are drept consecință desființarea deciziei penale atacate și rejudecarea recursului declarat de inculpată împotriva Deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2006.

Această interpretare a naturii căii de atac ce se va rejudeca și a principiului legii active în materia recursului este susținută de Decizia nr. 12 din 8 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii. Prin această decizie s-a stabilit că în cazul in care după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 se casează decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, hotărârea pronunțată în prima instanță, înainte de intrarea în vigoare a legii, de către judecătorie rămâne supusă apelului, cale de atac prevăzută de legea sub care a început procesul, competența de soluționare revenind tribunalului.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că: în situația în care în cauză s-a pronunțat o hotărâre supusă la acel moment, potrivit normei procesuale în vigoare, unei anumite căi de atac, iar ulterior intervine o lege care înlătură respectiva cale de atac, este aplicabilă în continuare legea veche care reglementează acea cale de atac la data soluționării în primă instanță, asigurându-se astfel autoritatea hotărârii și securitatea raporturilor juridice.

Pentru ca normele de drept procesual penal referitoare la competența si căile de atac să fie ultraactive este obligatoriu să existe o hotărâre dată în primă instanță, înainte de intrarea în vigoare a noii legi de procedură, căci în caz contrar este incident principiul aplicării imediate a normei de drept procesual penal. Aceasta este si rațiunea pentru care în alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 202/2010, legiuitorul a stabilit că, în caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare sunt incidente dispozițiile legii noi privitoare la competența vizând exclusiv situația în care este desființată sau casată hotărârea dată în primul grad de jurisdicție, în caz contrar fiind aplicabile prevederile alin. (1) și (2) ale aceluiași articol.

Aceeași rezolvare este reținută mai recent în cadrul sesizării instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. Prin Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015, pronunțată în cadrul dezlegării unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C. proc. pen., în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial.

Ca urmare, în rejudecare, se va avea în vedere reglementarea instituției recursului de la data pronunțării deciziei atacate, reglementare ce permitea inclusiv reindividualizarea judiciară a pedepselor, în limitele date de principiul non reformatio in pejus, existând posibilitatea pronunțării unor pedepse mai ușoare în raport cu limitele de pedeapsă mai favorabile (art. 385

9

punct 14 C. proc. pen.).

Înlăturarea încălcării constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ori a viciului din judecata acțiunii penale exercitate împotriva inculpatei are ca unic remediu înlăturarea soluției de condamnare pentru fapta de loviri și alte violențe. Aceasta presupune spargerea unității legale infracționale în cazul infracțiunii de tâlhărie, în infracțiunile absorbite, furt calificat și loviri și alte violențe, prin schimbarea încadrării juridice și ulterior, pronunțarea unor soluții distincte, pentru fiecare acțiune penală corespunzătoare acestor infracțiuni.

Ca urmare, în baza art. 386 C. proc. pen., se va schimba încadrarea juridică dată faptelor reținute în sarcina inculpaților A. din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2)

1

lit. a), c) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208-209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 și infracțiunea de loviri și alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 37 lit. b) C. pen. din 1969.

În ceea ce privește infracțiunea de furt calificat, întrucât limitele rejudecării consecutive admiterii revizuirii, nu permit reformarea hotărârii sub orice aspect, ci numai în raport cu drepturile sau libertățile fundamentale constatate ca încălcate, trebuie menținută concluzia întrunirii condițiilor tragerii la răspundere penală pentru conduita infracțională subsumată acestei infracțiuni.

Ca urmare, cu privire la infracțiunea de furt, Înalta Curte nu va realiza o reevaluare din perspectiva analizei întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat existentă cu privire la această infracțiune, astfel încât va menține soluția de condamnare.

Potrivit art. 209 C. pen. de la 1969, constituie infracțiunea de furt calificat

furtul săvârșit în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică;

c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra;

e) într-un loc public;

f) într-un mijloc de transport în comun;

g) în timpul nopții;

h) în timpul unei calamități;

i) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase,

se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

În cazul reținerii circumstanțelor atenuante, limitele de pedeapsă puteau fi reduse sub minimul special (art. 76 alin. (1) lit. b), când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de un an), iar în caz de concurs între circumstanțele agravante și atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie (art. 80 alin. (2)), însă rămâne posibilă în urma individualizării, context în care limitele de pedeapsă sunt 1 an - 3 ani închisoare.

Potrivit art. 229 C. pen., constituie infracțiunea de furt calificat furtul săvârșit în următoarele împrejurări:

(1) Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:

a) într-un mijloc de transport în comun;

b) în timpul nopții;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase;

e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere;

- se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Dacă furtul a fost săvârșit în următoarele împrejurări:

a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;

b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;

c) de o persoană având asupra sa o armă;

- pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Deși limita de pedeapsă este mai redusă în legea nouă, incidența circumstanțelor agravante (săvârșirea faptei împreună cu un minor) și starea de agravare (recidiva postexecutorie) ar fi generat limite superioare de pedeapsa (3 ani - 10 ani și 6 luni), față de cele ce se puteau obține ca efect al circumstanțelor atenuante în legea veche.

Potrivit art. 211 C. pen. de la 1969, (1)

furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani.

(2

1

) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost săvârșită:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică ori paralizantă;

c) într-o

locuință

sau în dependințe ale acesteia;

d) în timpul unei calamități;

e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.

Efect al circumstanțelor atenuante, pedeapsa aplicată inculpatei a fost coborâtă sub minimul special, fiind stabilită în cuantumul de 4 ani închisoare, aceasta executând efectiv 2 ani și 7 luni închisoare.

Un cuantum al pedepsei de 2 ani și 7 luni închisoare se situează în limitele generate sub imperiul legii anterioare, în condițiile reținerii circumstanțelor atenuante, agravante și stării de recidivă și coborârii sub minimul special, pedeapsă ce se va considera executată.

Consecință a admiterii cererii de revizuire o constituie rejudecarea căii de atac a recursului declarat de revizuentă potrivit reglementării în vigoare la data pronunțării deciziei atacate.

Astfel, potrivit art. 385

7

C. proc. pen. anterior, instanța de recurs examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea.

Înalta Curte constată că situația inculpatei A. este identică cu cea a coinculpatului B., existând și față de acesta aceeași încălcare a principiului ne bis in idem, astfel că în temeiul art. 385

7

C. proc. pen. anterior, se impune extinderea efectelor recursului și asupra inculpatului, urmând a se înlătura încălcarea principiului ne bis in idem și față de acesta, în aceleași limite și condiții.

În acest sens, Înalta Curte constată că se impune schimbarea încadrării juridice dată faptelor reținute în sarcina inculpatului din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2)

1

lit. a), c) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969 în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208-209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969 și infracțiunea de loviri și alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 208-209 alin. (1) lit. a) și i) cu aplicarea art. 75 lit. c), art. 74 alin. (2) și art. 80 C. pen. din 1969, pedeapsa ce se va aplica va fi stabilită în cuantumul minimului special permis de incidența textelor menționate, explicitat anterior, respectiv la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.

Față de infracțiunea a cărei autoritate de lucru judecat a fost constatată și de instanța europeană, respectiv lovire sau alte violențe, Înalta Curte va dispune încetarea procesului penal, în considerarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., față de inculpata A.

Față de incidența unui caz care împiedică exercitarea acțiunii penale, respectiv existența autorității de lucru judecat, în temeiul art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., se va dispune încetarea procesului penal privind pe inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzute de art. 180 alin. (2) cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969.

Este de reținut sau amintit că inculpații au invocat autoritatea de lucru judecat și în căile ordinare și extraordinare de atac, înaintea sesizării ori pronunțării Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În considerarea celor anterior evocate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/1/2006 cu privire la inculpata A.

Va desființa decizia penală atacată și rejudecând recursul declarat de inculpată, va extinde efectele asupra coinculpatului B.

Rejudecând acțiunea penală în limitele arătate:

În baza art. 386 C. proc. pen., va schimba încadrarea juridică dată faptelor reținute în sarcina inculpaților A. și B. din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2

1

) lit. a), c) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969 pentru ambii inculpați și art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 pentru inculpata A. în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208-209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969, pentru ambii inculpați și art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 numai pentru inculpata A. și infracțiunea de loviri și alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969, pentru ambii inculpați și art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 numai pentru inculpata A.

În temeiul art. 208-209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 75 lit. c), art. 74 alin. (2) și art. 80 C. pen. din 1969, va condamna pe inculpata A., la pedeapsa de 2 ani și 7 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.

În temeiul art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., va dispune încetarea procesului penal privind pe inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzute de art. 180 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 75 lit. c) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 208-209 alin. (1) lit. a) și i) cu aplicarea art. 75 lit. c), art. 74 alin. (2) și art. 80 C. pen. din 1969, va condamna pe inculpatul B., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.

În temeiul art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., va dispune încetarea procesului penal privind pe inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzute de art. 180 alin. (2) cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969.

Se vor constata pedepsele aplicate pentru infracțiunea de furt calificat integral executate pentru ambii inculpați.

Văzând și dispozițiile art. 275 C. proc. pen., referitoare la cheltuielile judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2006 cu privire la inculpata A.

Desființează decizia penală atacată și rejudecând recursul declarat de inculpată, extinde efectele asupra coinculpatului B.

Rejudecând acțiunea penală în limitele arătate:

În baza art. 386 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică dată faptelor reținute în sarcina inculpaților A. și B. din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2)

1

lit. a), c) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969 pentru ambii inculpați și art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 pentru inculpata A. în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208-209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969, pentru ambii inculpați și art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 numai pentru inculpata A. și infracțiunea de loviri și alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969, pentru ambii inculpați și art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 numai pentru inculpata A.

În temeiul art. 208-209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 75 lit. c), art. 74 alin. (2) și art. 80 C. pen. din 1969, condamnă pe inculpata A., la pedeapsa de 2 ani și 7 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.

În temeiul art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., dispune încetarea procesului penal privind pe inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzute de art. 180 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 75 lit. c) C. pen. din 1969.

Constată integral executată pedeapsa.

În temeiul art. 208-209 alin. (1) lit. a) și i) cu aplicarea art. 75 lit. c), art. 74 alin. (2) și art. 80 C. pen. din 1969, condamnă pe inculpatul B., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.

În temeiul art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., dispune încetarea procesului penal privind pe inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzute de art. 180 alin. (2) cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. din 1969.

Constată integral executată pedeapsa.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 15 martie 2017.

Cu opinie separată în sensul admiterii cererii de revizuire și desființării deciziei penale numai cu privire la inculpata A.

În baza art. 386 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică dată faptelor reținute în sarcina inculpatei A. din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2

1

) lit. a), c) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 75 lit. c) C. pen. din 1969 în infracțiunile prevăzute de art. 208-209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. din 1969 și art. 180 alin. (2) C. pen. din 1969, ambele cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 75 lit. c) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 208-209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 75 lit. c), art. 74 alin. (2) și art. 80 C. pen. din 1969 condamnă pe inculpata A., la pedeapsa de 2 ani și 7 luni închisoare.

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. dispune încetarea procesului penal privind pe inculpata A. conform art. 396 alin. (6) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzute de art. 180

alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 75 lit. c) C. pen. din 1969.

Constată executată pedeapsa de 2 ani și 7 luni închisoare.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu decizia adoptată în majoritate, apreciez că decizia penală nr. 4149 din 28 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală în dosarul nr. x/1/2006, ce face obiectul prezentei cereri de revizuire, trebuia desființată doar în parte, respectiv numai în ceea ce o privește pe revizuenta A. și numai cu privire la încălcarea constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Consider că situația juridică a inculpatei A. determinată de încălcarea principiului ne bis in idem ca urmare a faptului că reclamanta a fost judecată în două rânduri pentru aceleași acte de violență fiind condamnată pentru infracțiunea de tâlhărie, deși hotărârea de achitare pentru lovirile sau violențele care intrau în conținutul infracțiunii de tâlhărie rămăsese definitivă, atrage încetarea procesului penal în considerarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., astfel cum s-a reținut și în opinia majoritară.

În ceea îl privește însă pe coinculpatul B., intimat în această cauză se constată că situația nu este identică cu cea a inculpatei A., întrucât prin hotărârea instanței europene s-a dispus radierea cererii de pe rol în ceea ce îl privește pe reclamantul B.

În acest punct de analiză, consider că atâta timp cât nu s-a constatat o încălcare a vreunui drept față de inculpatul B. de către instanța europeană nu se pot extinde efectele și față de acest inculpat, judecarea cauzei fiind mărginită la limitele și persoanele arătate prin hotărârea CEDO.

Conform dispozițiilor art. 465 alin. (1) C. proc .pen., aplicabile în cauză, se poate formula cerere de revizuire împotriva hotărârilor definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Rezultă că pentru a fi admisă calea de atac a revizuirii pentru motivul menționat, este necesar ca instanța europeană să constate o încălcarea drepturilor consacrate prin Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta. Or, așa cum s-a arătat mai sus, referitor la intimatul B., Curtea europeană a drepturilor omului nu a constatat nicio încăl