ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6221/2006

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 10664/1/2006 din 5 iulie 2006, condamnații B.C. și B.P.D. prin procurator B.G. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, invocând dispozițiile art. 386 – art. 392 C. proc. pen.

În motivarea contestației în anulare s-a arătat că aceștia sunt proprietarii siliștii și gospodăriei din 1922, imobilul fiind ocupat fără drept de partea vătămată, Comisia Județeană Bacău prin adresa 307823 …. 308835 din 05 iunie 2006 a somat Primăria Faraoani că nu refacă dreptul de proprietate, partea vătămată nu a lăsat bunuri mobile și imobile, faptele au caracter de lucru judecat, existând și sentința penală nr. 2924 din 7 noiembrie 2005 a Judecătoriei Bacău aflată la doar în care au fost achitați pentru furt și lovire în 2 iunie 2004, iar faptele din acest dosar sunt tot din 2 iunie 2004. De asemenea, s-a mai menționat că se face abstracție de dispozițiile art. 21 C. proc.

pen., că expertiza făcută nu are nicio relevanță, neprimind nici un exemplar, astfel că nu au putut face obiecțiuni, nu au furat nici un bun, nu au primit nici un răspuns la reclamația făcută contra expertului, contra polițiștilor, procurorilor, judecătorilor, martorii părții vătămate au fost și sunt în slujba acesteia, a solicitat atașarea dosarului nr. 7914/1998 și 18459/2004 ale Judecătoriei Bacău, este în revizuire dosarul nr. 903/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, respectiv dosarul nr. 6901/2006 al Judecătoriei Bacău cu termen pe 18 iulie 2006 în care D.M. Petru este reclamant pentru fals și uz de fals, asociere - comitere de infracțiuni, în care a cerut anularea contractului întreținere, declarațiile lor au fost date sub amenințarea polițiștilor, au spus adevărul în declarația din 30 aprilie 2006, martorii lor B.G., copii săi L.A.M., L.P.

nu au fost ascultați, lovire nu a fost, nu au fost cercetate abuzurile și incompatibilitățile de la apel și recurs, solicitând casarea hotărârilor și a se dispune achitarea lor pentru că sunt nevinovați. La termenul din 14 septembrie 2006, Înalta Curte a constatat lipsa dosarului nr. 8591/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, dispunând atașarea acestuia. Prezentei contestații în anulare i-a fost atașat dosarul nr. 8591/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la care se află anexate dosarele nr. 1499/2006 al Curții de Apel Bacău, secția penală, nr. 4365/2005 al Tribunalului Bacău, secția penală, dosarului de urmărire penală nr. 465/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.

În dosarul nr. 4365/2005 a fost pronunțată sentința penală nr. 127/ D din 7 martie 2006 a Tribunalului Bacău, secția penală, prin care, în temeiul art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. a, cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 75 lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, faptă din 2 iunie 2004, a fost condamnată inculpata B.C., recidivistă la pedeapsa principală de 7 ani închisoare. Prin aceeași sentință, în temeiul art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. a) și c), art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 80 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie a fost condamnat inculpatul B.P.D. la pedeapsa de 3 ani închisoare. S-au interzis inculpaților exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen., cu art. 998 și art. 1003 C. civ., au fost obligați inculpații, în solidar, să plătească moștenitorilor părții civile D.M.M., D.M.R., D.M.M., D.M.P., D.M.G. și D.M.E. suma de 1.912 lei RON cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune materiale. S-a respins cererea părții civile D.M.R. de obligarea inculpaților la plata de despăgubiri civile cu titlu de daune morale. În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați inculpații să plătească statului câte 650 lei RON cu titlu de cheltuieli judiciare. S-a dispus din fondurile Ministerului Justiției a onorariilor avocat oficiu în sumă de 200 lei RON. În temeiul art. 193 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligați inculpații să plătească părții civile D.M.R.

suma de 1.400 lei RON cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: Rude prin alianță, inculpata B.C., nepoată după fratele vitreg al părții vătămate D.M.M., se aflau în relații tensionate de mai multă vreme, determinate de dreptul de moștenire pe care și-l revendică fiecare parte. Determinat de acest motiv al neînțelegerilor, între părți au existat pe rolul instanțelor mai multe cauze civile (Judecătoria Bacău, dosarul nr. 7914/1998, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 3767 din 4 mai 1999, Curtea de Apel Bacău, dosarul nr. 1628/2000, în care s-au pronunțat decizii civile nr. 1225 din 31 mai 2000, 982 din 10 iunie 2002 și 138 din 19 aprilie 2004), prin care inculpata sau ruda acesteia B.G.

nu au avut câștig de cauză. Din adresa nr. 2244 din 10 iunie 2004 a Consiliului Local al comunei Faraoani, județul Bacău a rezultat că inculpata B.C. nu are nici un grad de rudenie cu partea civilă D.M.M. În perioada 28 mai - 21 iunie 2004, partea vătămată D.M.M. a depus mai multe plângeri la Postul de Poliție al comunei Faraoani prin care a sesizat faptul că cei doi inculpați au pătruns în locuința sa, în mod repetat, au insultat-o și a amenințat-o și că i-au sustras bunuri din gospodărie. Acest lucru a avut loc și în ziua de 2 iunie 2004, când, în jurul orelor 10,30, inculpații B.P.D. și B.C., împreună cu fiica inculpatei, minora L.A.M., în vârstă de 10 ani s-au deplasat la locuința părții vătămate D.M.M.

cu scopul de a sustrage bunurile acesteia și de a o evacua din locuință. Constatând că ușa de la intrare în locuință este asigurată prin interior cu un drug, la refuzul părții vătămate de a o deschide, inculpata B.C. a spart sticla de la fereastra camerei unde se afla partea vătămată și, printre gratii, a introdus-o pe minora L.A.M., care a pătruns astfel în cameră și a deschis ușa de la intrare celor doi inculpați. După ce cei doi inculpați au pătruns în locuință, inculpata B.C. s-a repezit la partea vătămată care se afla în pat, imobilizată și profitând de faptul că aceasta se află în imposibilitate de a se apăra, având un handicap locomotor de gr. I, a început să o lovească cu pumnii și palmele, a strâns-o de gât, a tras-o de păr, cerându-i banii, cheile de la locuință, vițelul, porumbul, etc., iar la refuzul acesteia a amenințat-o cu moartea.

Partea vătămată a încercat să se apere, iar în timpul actelor de violență la care a fost supusă, a mușcat-o pe inculpată de un deget. Strigătele de ajutor ale părții vătămate, ca și momentele anterioare agresiunii acesteia, au fost observate de martorii M.I. și M.G., care se aflau în curtea locuinței părții vătămate, împrejurare în care a fost anunțată însoțitoarea părții vătămate, numita B.C.M. Aceasta, împreună cu soțul său s-au deplasat la locuința părții vătămate, pe care au transportat-o cu un cărucior pentru persoane cu handicap locomotor, la locuința lor. Cei doi martori au constatat că partea vătămată avea sânge pe față, fiind martori și la sustragerea de către inculpați a mai multor bunuri proprietatea părții vătămate.

Inculpații au rămas la locuința părții vătămate, până în jurul orelor 16,00, interval de timp în care au sustras o mare parte a bunurilor aflate în locuința și dependințele acesteia, în care au pătruns tot prin efracție, cu ajutorul minorei L.A.M., că au avut discuții contradictorii cu partea civilă și că în momentul în care au venit organele de poliție, atât în curtea locuinței, cât și în exteriorul acesteia, au fost găsite mai multe bunuri proprietatea părții civile, dar au negat sustragerea acestora, susținând că nu știu în ce împrejurări bunurile au ajuns acolo. Inculpata B.C. a precizat că s-a judecat cu partea civilă D.M.M. în mai multe cauze civile pentru a intra în posesia casei și a terenului și că toate acțiunile i-au fost respinse, dar se consideră proprietară a acestor bunuri și a bunurilor mobile din acel imobil.

În drept, faptele inculpaților de a sustrage, prin violență și amenințare, bunuri din locuința părții civile D.M.M., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. a) și c) C. pen. Deși inculpatul B.P.D. nu a exercitat în mod nemijlocit acte de violență asupra părții vătămate, a fost prezent în momentul în care inculpata a pătruns prin efracție în locuința părții vătămate și a lovit-o și a amenințat-o pe aceasta și a participat efectiv la sustragerea bunurilor din locuința părții vătămate, astfel încât și fapta săvârșită de acest inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. a) și c) C. pen.

Deoarece infracțiunea de tâlhărie a fost comisă de cei doi inculpați împreună cu un minor, în cauză s-a reținut și circumstanța agravantă legală, prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen. Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termen, atât inculpații, cât și moștenitorii părții civile. Cei doi inculpați, B.C. și B.P.D. au criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate. În esență, aceștia au solicitat achitarea lor pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie motivat de faptul că lipsește un element esențial al laturii subiective a acestei infracțiuni și anume intenția ca formă de vinovăție. În opinia lor, ei nu au făcut altceva decât să intre într-o locuință care le aparține și să-și ia unele lucruri.

De asemenea, apelanții au arătat că nu au lovit-o pe partea vătămată D.M.M. Inculpații au mai invocat și existența autorității de lucru judecat și nulitatea raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză motivat de faptul că nu au avut cunoștință de conținutul raportului de expertiză. Moștenitorii părții civile D.M.M. (care a decedat în faza de urmărire penală) au criticat hotărârea primei instanțe, atât în latură penală, cât și în latură civilă. Prin decizia penală nr. 133/ A din 18 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Bacău. secția penală, în dosarul nr. 1499/2006, s-a respins, ca nefondată, excepția tardivității apelului declarat de părțile civile, acesta fiind respins, ca nefondat, fiind admise apelurile declarate de inculpații B.C.

și B.P.D. și, pe cale de consecință, făcându-se aplicarea art. 74 alin. (2) – art. 76 lit. b) C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată inculpatei B.C. de la 7 ani la 4 ani închisoare, iar în ceea ce îl privește pe inculpatul B.P.D. s-a dat o mai mare eficiență circumstanțelor atenuante deja reținute în favoarea sa, coborându-se pedeapsa de la 3 la un an și 6 luni închisoare. În considerentele deciziei de apel, în ceea ce privește apelul declarat de moștenitorii părții civile D.M.M. s-a constatat că acesta a fost declarat în termen, întrucât prima instanță nu le-a comunicat o copie de pe dispozitiv, conform art. 363 alin. 3 C. proc. pen., deși aceștia au lipsit atât de la dezbateri, cât și de la pronunțare.

Totodată s-a reținut că apelul declarat de părțile civile este nefondat, întrucât, pe de-o parte, în lipsa existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită de inculpați și decesul părții vătămate D.M.M. nu s-a putut concluziona că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru a se putea dispune obligarea inculpaților și la plata de daune morale, nu numai materiale, iar, pe de altă parte, în ceea ce privește latura penală a cauzei, s-a apreciat că pedepsele aplicate celor doi inculpați sunt prea mari, în raport cu criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. În ceea ce privește cuantumul daunelor materiale s-a constatat că acestea au fost stabilite conform concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, iar recurentele nu au formulat obiecțiuni la acesta.

Din analiza probelor dispuse și administrate în cauză a rezultat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpaților, dând faptelor săvârșite de către aceștia o încadrare juridică corespunzătoare. Instanța de apel nu a putut primi nici susținerea inculpaților care a făcut referire la existența autorității de lucru judecat. Din actele și lucrările dosarului nu a rezultat că inculpații ar fi fost achitați, condamnați sau s-ar fi dispus încetarea procesului penal pornit împotriva lor, printr-o altă hotărâre judecătorească pentru aceleași fapte pentru care au fost trimiși în judecată în cauza de față. Curtea de apel a constatat că este neadevărată susținerea inculpaților, conform căreia ei nu ar fi avut cunoștință de raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de domnul expert P.D.

Din preambulul raportului de expertiză a rezultat că expertiza „s-a efectuat în prezența părții civile D.M.R. și a inculpatei B.C.” Prima instanță de control judiciar a apreciat că, pe de-o parte s-a impus reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen., în favoarea inculpatei B.C. și, în consecință, aplicarea art. 76 lit. b C. pen. (coborârea pedepsei), sub minimul special prevăzut de lege, în condițiile în care aceasta are în întreținere doi copii minori, iar antecedentele penale ale acesteia nu sunt în legătură cu infracțiuni contra patrimoniului, iar, pe de altă parte, prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 72 C. pen., nepăstrând o justă proporție între gravitatea faptelor săvârșite de cei doi inculpați, consecințele acestora și durata în timp necesară procesului educațional al resocializării acestora.

În opinia curții de apel, scopul pedepsei poate fi atins și dacă se aplică inculpaților pedepse mai mici, respectiv 4 ani închisoare pentru inculpata B.C. și un an și 6 luni închisoare pentru celălalt inculpat. Împotriva hotărârilor mai sus menționate, în termen legal, au declarat recurs inculpații B.P.D. și B.C., criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei condamnări pentru o faptă care nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, reținută în sarcina lor, întrucât, pe de-o parte, au pătruns în curtea și locuința părții vătămate cu acordul acesteia, iar, pe de altă parte, nu au sustras niciun bun, martorii percepând această împrejurare doar cu ocazia reconstituirii făcute de organele de poliție care le-au înscenat această faptă.

În subsidiar, inculpații au criticat individualizarea judiciară necorespunzătoare a pedepselor aplicate, pe care le-au considerat prea aspre, în raport cu circumstanțele lor personale și împrejurările săvârșirii faptei, din care a reieșit gradul redus de pericol social. Prin decizia penală nr. 4149 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 8591/1/2006, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații B.D. și B.C. împotriva deciziei penale nr. 133 din 18 aprilie 2006 a Curții de Apel Bacău. Au fost obligați recurenții inculpați la plata sumelor de câte 220 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu s-au avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a constatat că în ceea ce privește susținerea inculpaților, în sensul că nu se fac vinovați de săvârșirea faptei reținute în sarcina lor, deoarece au pătruns în curtea și locuința părții vătămate cu acordul acesteia și nu a existat dovezi credibile că și-au însușit vreun bun, la dosarul cauzei există declarații ale inculpaților în care recunosc violarea de domiciliu (faptul că au căutat prin toate camerele, inclusiv în beci, că au venit de acasă cu un cărucior, dar pentru a lua lucernă din curtea părții vătămate), precum și faptul că inculpata a bruscat-o pe partea vătămată care se afla în cărucior, pe fondul relației conflictuale în care se aflau, însă, în nici un caz nu au sustras bunurile ce au fost găsite pe prispă și în curte, arătând, însă că se consideră proprietarii tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând părții vătămate, în pofida hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză.

Aceste declarații de recunoaștere parțială au fost coroborate cu declarațiile martorilor identificați și audiați în cauză, cu care inculpata a refuzat să fie confruntată, precum și cu celelalte mijloace de probă, inclusiv cele materiale, în baza cărora instanța de fond și cea de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 62, art. 63 și art. 69 C. proc. pen., au stabilit în mod corect împrejurările faptei, încadrarea juridică dacă acesteia, precum și vinovăția inculpaților, astfel că hotărârile pronunțate sunt legale.

În ceea ce privește critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte a constatat că nu este întemeiată, deoarece instanța de apel a aplicat corespunzător criteriile de individualizare judiciară prevăzute de art. 72 C. pen., având în vedere, atât modul și mijloacele de săvârșire a faptei, cât și circumstanțele personale ale inculpaților (inculpata are doi copii minori în întreținere, a comis fapta în stare de recidivă, însă primul termen îl constituie fapte ce nu au legătură cu infracțiuni contra patrimoniului, în timp ce inculpatul a avut o contribuție mai redusă la comiterea faptei), date în raport cu care a apreciat că în favoarea acestora pot fi reținute circumstanțe atenuante judiciare care, chiar dacă vin în concurs cu starea de recidivă, pentru inculpată sau cu circumstanța agravantă prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen., pentru inculpat, pot conduce la coborârea pedepsei sub minimul special de 7 ani închisoare.

Solicitarea recurenților de a se da o mai mare eficiență circumstanțelor atenuante reținute în favoarea lor și, pe cale de consecință, să fie redus și mai mult cuantumul pedepselor a fost considerată nefondată, Înalta Curte, apreciind că instanța de apel a dat dovadă de suficientă clemență atunci când a coborât pedepsele sub minimul special, deși erau incidente dispozițiile art. 39 alin. (4) și, respectiv, art. 80 C. pen. Ca atare, apreciind că pedepsele aplicate de instanța de apel sunt apte să asigure reeducarea inculpaților, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, dar și o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale, având în vedere și faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod, a respins recursurile formulate de inculpați, ca nefondate. Conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru termenul de astăzi nu s-a dispus citarea părților. Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 391 C. proc. pen., a pus în discuție admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulată. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă în principiu, a contestației în anulare formulată de contestatori, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii, neindicând în susținerea contestației decât apărări de fond și nu au făcut trimitere la cazurile de contestație în anulare prevăzute limitativ în art. 386 C. proc.

pen. Totodată, reprezentantul parchetului a învederat că este inadmisibilă contestația în anulare și pentru faptul că a fost promovată de o persoană care nu era titular legitim al acestei căi extraordinare de atac. Examinând contestația în anulare formulată de contestatorii B.C. și B.P.D., în raport cu motivele invocate, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată contestația în anulare formulată pentru considerentele ce se vor arăta. Legiuitorul român a prevăzut în conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, cazurile de contestație în anulare, statuând că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1). Din analiza cauzei rezultă că motivele invocate de contestatori referitoare la greșita lor condamnare, în condițiile în care se consideră că sunt nevinovați, invocând autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri prin care au fost achitați pentru fapte din data de 2 iunie 2004, ca și cele din prezenta cauză,

aspectele privind expertiza efectuată în cauză, declarațiile martorilor părții vătămate, precum și declarațiilor lor, nu se circumstanțiază cauzelor expres și limitativ stipulate în art. 386 lit. a) - e) C. proc. pen., deoarece solicitările contestatorilor reprezintă critici ce au fost invocate și verificate în căile ordinare de atac exercitate în cauză, așa cum au fost amplu evidențiate. Înalta Curte consideră că examinarea susținerilor evidențiate de contestatori, chiar și în condițiile în care contestația în anulare a fost formulată de procurator B.G., fără a exista o procură autentică în acest sens, în raport cu îndeplinirea condițiilor impuse de legiuitor în cadrul cazurilor de contestație în anulare prevăzute în art. 386 lit. a) – e) C. proc.

pen., nu conduce la inadmisibilitatea contestației în anulare, atunci când motivele invocate nu se regăsesc în acele dispoziții, ci la analizarea pe fond a conținutului acesteia. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii B.C. și B.P.D. împotriva deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 8591/1/2006. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se vor obliga contestatorii condamnați fiecare la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii B.C. și B.P.D. împotriva deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 8591/1/2006. Obligă contestatorii condamnați la plata sumei de câte 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 octombrie 2006.