ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6221/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6221/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra contestației în

anulare de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 10664/1/2006

din 5 iulie 2006, condamnații B.C. și B.P.D. prin procurator B.G. au formulat

contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, invocând dispozițiile art. 386 –

art. 392 C. proc. pen.

În motivarea contestației în

anulare s-a arătat că aceștia sunt proprietarii siliștii și gospodăriei din

1922, imobilul fiind ocupat fără drept de partea vătămată, Comisia Județeană

Bacău prin adresa 307823 …. 308835 din 05 iunie 2006 a somat Primăria Faraoani

că nu refacă dreptul de proprietate, partea vătămată nu a lăsat bunuri mobile

și imobile, faptele au caracter de lucru judecat, existând și sentința penală nr.

2924 din 7 noiembrie 2005 a Judecătoriei Bacău aflată la doar în care au fost

achitați pentru furt și lovire în 2 iunie 2004, iar faptele din acest dosar

sunt tot din 2 iunie 2004.

De asemenea, s-a mai

menționat că se face abstracție de dispozițiile art. 21 C. proc. pen., că

expertiza făcută nu are nicio relevanță, neprimind nici un exemplar, astfel că

nu au putut face obiecțiuni, nu au furat nici un bun, nu au primit nici un

răspuns la reclamația făcută contra expertului, contra polițiștilor,

procurorilor, judecătorilor, martorii părții vătămate au fost și sunt în slujba

acesteia, a solicitat atașarea dosarului nr. 7914/1998 și 18459/2004 ale

Judecătoriei Bacău, este în revizuire dosarul nr. 903/P/2005 al Parchetului de

pe lângă Judecătoria Bacău, respectiv dosarul nr. 6901/2006 al Judecătoriei

Bacău cu termen pe 18 iulie 2006 în care D.M. Petru este reclamant pentru fals

și uz de fals, asociere - comitere de infracțiuni, în care a cerut anularea

contractului întreținere, declarațiile lor au fost date sub amenințarea

polițiștilor, au spus adevărul în declarația din 30 aprilie 2006, martorii lor

B.G., copii săi L.A.M., L.P. nu au fost ascultați, lovire nu a fost, nu au fost

cercetate abuzurile și incompatibilitățile de la apel și recurs, solicitând

casarea hotărârilor și a se dispune achitarea lor pentru că sunt nevinovați.

La termenul din 14

septembrie 2006, Înalta Curte a constatat lipsa dosarului nr. 8591/1/2006 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, dispunând atașarea acestuia.

Prezentei contestații în

anulare i-a fost atașat dosarul nr. 8591/2006 al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, la care se află anexate dosarele nr. 1499/2006 al

Curții de Apel Bacău, secția penală, nr. 4365/2005 al Tribunalului Bacău, secția

penală, dosarului de urmărire penală nr. 465/P/2004 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Bacău.

În dosarul nr. 4365/2005 a

fost pronunțată sentința penală nr. 127/ D din 7 martie 2006 a Tribunalului Bacău,

secția penală, prin care, în temeiul art. 211 alin. (1) și (2

1

) lit.

a, cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 75 lit. c) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie, faptă din 2 iunie 2004, a fost condamnată inculpata B.C.,

recidivistă la pedeapsa principală de 7 ani închisoare.

Prin aceeași sentință, în

temeiul art. 211 alin. (1) și (2

1

) lit. a) și c), art. 74 alin. (1) lit.

a) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 80 C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie a fost condamnat inculpatul B.P.D. la pedeapsa de 3

ani închisoare.

S-au interzis inculpaților

exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în

condițiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 14, 346 C.

proc. pen., cu art. 998 și art. 1003 C. civ., au fost obligați inculpații, în

solidar, să plătească moștenitorilor părții civile D.M.M., D.M.R., D.M.M., D.M.P.,

D.M.G. și D.M.E. suma de 1.912 lei RON cu titlu de despăgubiri civile,

reprezentând daune materiale.

S-a respins cererea părții

civile D.M.R. de obligarea inculpaților la plata de despăgubiri civile cu titlu

de daune morale.

În baza art. 191 alin. (2) C.

proc. pen., au fost obligați inculpații să plătească statului câte 650 lei RON

cu titlu de cheltuieli judiciare.

S-a dispus din fondurile

Ministerului Justiției a onorariilor avocat oficiu în sumă de 200 lei RON.

În temeiul art. 193 alin. (1)

C. proc. pen., au fost obligați inculpații să plătească părții civile D.M.R. suma

de 1.400 lei RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

Rude prin alianță, inculpata

B.C., nepoată după fratele vitreg al părții vătămate D.M.M., se aflau în

relații tensionate de mai multă vreme, determinate de dreptul de moștenire pe

care și-l revendică fiecare parte.

Determinat de acest motiv al

neînțelegerilor, între părți au existat pe rolul instanțelor mai multe cauze

civile (Judecătoria Bacău, dosarul nr. 7914/1998, în care s-a pronunțat

sentința civilă nr. 3767 din 4 mai 1999, Curtea de Apel Bacău, dosarul nr. 1628/2000,

în care s-au pronunțat decizii civile nr. 1225 din 31 mai 2000, 982 din 10

iunie 2002 și 138 din 19 aprilie 2004), prin care inculpata sau ruda acesteia B.G.

nu au avut câștig de cauză.

Din adresa nr. 2244 din 10

iunie 2004 a Consiliului Local al comunei Faraoani, județul Bacău a rezultat că

inculpata B.C. nu are nici un grad de rudenie cu partea civilă D.M.M.

În perioada 28 mai - 21

iunie 2004, partea vătămată D.M.M. a depus mai multe plângeri la Postul de

Poliție al comunei Faraoani prin care a sesizat faptul că cei doi inculpați au

pătruns în locuința sa, în mod repetat, au insultat-o și a amenințat-o și că

i-au sustras bunuri din gospodărie.

Acest lucru a avut loc și în

ziua de 2 iunie 2004, când, în jurul orelor 10,30, inculpații B.P.D. și B.C.,

împreună cu fiica inculpatei, minora L.A.M., în vârstă de 10 ani s-au deplasat

la locuința părții vătămate D.M.M. cu scopul de a sustrage bunurile acesteia și

de a o evacua din locuință.

Constatând că ușa de la

intrare în locuință este asigurată prin interior cu un drug, la refuzul părții

vătămate de a o deschide, inculpata B.C. a spart sticla de la fereastra camerei

unde se afla partea vătămată și, printre gratii, a introdus-o pe minora L.A.M.,

care a pătruns astfel în cameră și a deschis ușa de la intrare celor doi

inculpați.

După ce cei doi inculpați au

pătruns în locuință, inculpata B.C. s-a repezit la partea vătămată care se afla

în pat, imobilizată și profitând de faptul că aceasta se află în imposibilitate

de a se apăra, având un handicap locomotor de gr. I, a început să o lovească cu

pumnii și palmele, a strâns-o de gât, a tras-o de păr, cerându-i banii, cheile

de la locuință, vițelul, porumbul, etc., iar la refuzul acesteia a amenințat-o

cu moartea.

Partea vătămată a încercat

să se apere, iar în timpul actelor de violență la care a fost supusă, a

mușcat-o pe inculpată de un deget.

Strigătele de ajutor ale

părții vătămate, ca și momentele anterioare agresiunii acesteia, au fost

observate de martorii M.I. și M.G., care se aflau în curtea locuinței părții

vătămate, împrejurare în care a fost anunțată însoțitoarea părții vătămate,

numita B.C.M.

Aceasta, împreună cu soțul

său s-au deplasat la locuința părții vătămate, pe care au transportat-o cu un

cărucior pentru persoane cu handicap locomotor, la locuința lor. Cei doi

martori au constatat că partea vătămată avea sânge pe față, fiind martori și la

sustragerea de către inculpați a mai multor bunuri proprietatea părții

vătămate.

Inculpații au rămas la

locuința părții vătămate, până în jurul orelor 16,00, interval de timp în care

au sustras o mare parte a bunurilor aflate în locuința și dependințele

acesteia, în care au pătruns tot prin efracție, cu ajutorul minorei L.A.M., că

au avut discuții contradictorii cu partea civilă și că în momentul în care au

venit organele de poliție, atât în curtea locuinței, cât și în exteriorul

acesteia, au fost găsite mai multe bunuri proprietatea părții civile, dar au

negat sustragerea acestora, susținând că nu știu în ce împrejurări bunurile au

ajuns acolo.

Inculpata B.C. a precizat că

s-a judecat cu partea civilă D.M.M. în mai multe cauze civile pentru a intra în

posesia casei și a terenului și că toate acțiunile i-au fost respinse, dar se

consideră proprietară a acestor bunuri și a bunurilor mobile din acel imobil.

În drept, faptele inculpaților

de a sustrage, prin violență și amenințare, bunuri din locuința părții civile D.M.M.,

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.

211 alin. (1) și (2

1

) lit. a) și c) C. pen.

Deși inculpatul B.P.D. nu a

exercitat în mod nemijlocit acte de violență asupra părții vătămate, a fost

prezent în momentul în care inculpata a pătruns prin efracție în locuința

părții vătămate și a lovit-o și a amenințat-o pe aceasta și a participat

efectiv la sustragerea bunurilor din locuința părții vătămate, astfel încât și

fapta săvârșită de acest inculpat întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2

1

)

lit. a) și c) C. pen.

Deoarece infracțiunea de

tâlhărie a fost comisă de cei doi inculpați împreună cu un minor, în cauză s-a

reținut și circumstanța agravantă legală, prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel în termen, atât inculpații, cât și moștenitorii părții civile.

Cei doi inculpați, B.C. și B.P.D.

au criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate. În esență, aceștia

au solicitat achitarea lor pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie motivat

de faptul că lipsește un element esențial al laturii subiective a acestei

infracțiuni și anume intenția ca formă de vinovăție. În opinia lor, ei nu au

făcut altceva decât să intre într-o locuință care le aparține și să-și ia unele

lucruri. De asemenea, apelanții au arătat că nu au lovit-o pe partea vătămată D.M.M.

Inculpații au mai invocat și

existența autorității de lucru judecat și nulitatea raportului de expertiză

tehnică efectuat în cauză motivat de faptul că nu au avut cunoștință de

conținutul raportului de expertiză.

Moștenitorii părții civile D.M.M.

(care a decedat în faza de urmărire penală) au criticat hotărârea primei

instanțe, atât în latură penală, cât și în latură civilă.

Prin decizia penală nr. 133/

A din 18 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Bacău. secția penală, în

dosarul nr. 1499/2006, s-a respins, ca nefondată, excepția tardivității

apelului declarat de părțile civile, acesta fiind respins, ca nefondat, fiind

admise apelurile declarate de inculpații B.C. și B.P.D. și, pe cale de

consecință, făcându-se aplicarea art. 74 alin. (2) – art. 76 lit. b) C. pen.,

s-a redus pedeapsa aplicată inculpatei B.C. de la 7 ani la 4 ani închisoare,

iar în ceea ce îl privește pe inculpatul B.P.D. s-a dat o mai mare eficiență

circumstanțelor atenuante deja reținute în favoarea sa, coborându-se pedeapsa

de la 3 la un an și 6 luni închisoare.

În considerentele deciziei

de apel, în ceea ce privește apelul declarat de moștenitorii părții civile D.M.M.

s-a constatat că acesta a fost declarat în termen, întrucât prima instanță nu

le-a comunicat o copie de pe dispozitiv, conform art. 363 alin. 3 C. proc. pen.,

deși aceștia au lipsit atât de la dezbateri, cât și de la pronunțare.

Totodată s-a reținut că

apelul declarat de părțile civile este nefondat, întrucât, pe de-o parte, în

lipsa existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită de

inculpați și decesul părții vătămate D.M.M. nu s-a putut concluziona că sunt

întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru a se putea dispune

obligarea inculpaților și la plata de daune morale, nu numai materiale, iar, pe

de altă parte, în ceea ce privește latura penală a cauzei, s-a apreciat că

pedepsele aplicate celor doi inculpați sunt prea mari, în raport cu criteriile

de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor materiale s-a constatat că acestea au fost stabilite conform

concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, iar recurentele

nu au formulat obiecțiuni la acesta.

Din analiza probelor dispuse

și administrate în cauză a rezultat că prima instanță a reținut în mod corect

situația de fapt și vinovăția inculpaților, dând faptelor săvârșite de către

aceștia o încadrare juridică corespunzătoare.

Instanța de apel nu a putut

primi nici susținerea inculpaților care a făcut referire la existența

autorității de lucru judecat. Din actele și lucrările dosarului nu a rezultat

că inculpații ar fi fost achitați, condamnați sau s-ar fi dispus încetarea

procesului penal pornit împotriva lor, printr-o altă hotărâre judecătorească

pentru aceleași fapte pentru care au fost trimiși în judecată în cauza de față.

Curtea de apel a constatat

că este neadevărată susținerea inculpaților, conform căreia ei nu ar fi avut

cunoștință de raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de domnul expert

P.D. Din preambulul raportului de expertiză a rezultat că expertiza „s-a

efectuat în prezența părții civile D.M.R. și a inculpatei B.C.”

Prima instanță de control

judiciar a apreciat că, pe de-o parte s-a impus reținerea circumstanței atenuante

prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen., în favoarea inculpatei B.C. și, în

consecință, aplicarea art. 76 lit. b C. pen. (coborârea pedepsei), sub minimul

special prevăzut de lege, în condițiile în care aceasta are în întreținere doi

copii minori, iar antecedentele penale ale acesteia nu sunt în legătură cu

infracțiuni contra patrimoniului, iar, pe de altă parte, prima instanță a

aplicat în mod greșit dispozițiile art. 72 C. pen., nepăstrând o justă

proporție între gravitatea faptelor săvârșite de cei doi inculpați,

consecințele acestora și durata în timp necesară procesului educațional al

resocializării acestora. În opinia curții de apel, scopul pedepsei poate fi

atins și dacă se aplică inculpaților pedepse mai mici, respectiv 4 ani

închisoare pentru inculpata B.C. și un an și 6 luni închisoare pentru celălalt

inculpat.

Împotriva hotărârilor mai

sus menționate, în termen legal, au declarat recurs inculpații B.P.D. și B.C.,

criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei condamnări

pentru o faptă care nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

tâlhărie, reținută în sarcina lor, întrucât, pe de-o parte, au pătruns în

curtea și locuința părții vătămate cu acordul acesteia, iar, pe de altă parte,

nu au sustras niciun bun, martorii percepând această împrejurare doar cu ocazia

reconstituirii făcute de organele de poliție care le-au înscenat această faptă.

În subsidiar, inculpații au criticat individualizarea judiciară

necorespunzătoare a pedepselor aplicate, pe care le-au considerat prea aspre,

în raport cu circumstanțele lor personale și împrejurările săvârșirii faptei,

din care a reieșit gradul redus de pericol social.

Prin decizia penală nr. 4149

din 28 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în dosarul nr. 8591/1/2006, au fost respinse, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații B.D. și B.C. împotriva deciziei penale nr. 133

din 18 aprilie 2006 a Curții de Apel Bacău.

Au fost obligați recurenții

inculpați la plata sumelor de câte 220 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul de avocat

pentru apărarea din oficiu s-au avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel,

instanța supremă a constatat că în ceea ce privește susținerea inculpaților, în

sensul că nu se fac vinovați de săvârșirea faptei reținute în sarcina lor,

deoarece au pătruns în curtea și locuința părții vătămate cu acordul acesteia

și nu a existat dovezi credibile că și-au însușit vreun bun, la dosarul cauzei

există declarații ale inculpaților în care recunosc violarea de domiciliu (faptul

că au căutat prin toate camerele, inclusiv în beci, că au venit de acasă cu un

cărucior, dar pentru a lua lucernă din curtea părții vătămate), precum și

faptul că inculpata a bruscat-o pe partea vătămată care se afla în cărucior, pe

fondul relației conflictuale în care se aflau, însă, în nici un caz nu au

sustras bunurile ce au fost găsite pe prispă și în curte, arătând, însă că se

consideră proprietarii tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând părții

vătămate, în pofida hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză. Aceste

declarații de recunoaștere parțială au fost coroborate cu declarațiile

martorilor identificați și audiați în cauză, cu care inculpata a refuzat să fie

confruntată, precum și cu celelalte mijloace de probă, inclusiv cele materiale,

în baza cărora instanța de fond și cea de apel, cu respectarea dispozițiilor art.

62, art. 63 și art. 69 C. proc. pen., au stabilit în mod corect împrejurările

faptei, încadrarea juridică dacă acesteia, precum și vinovăția inculpaților,

astfel că hotărârile pronunțate sunt legale.

În ceea ce privește critica

referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte a

constatat că nu este întemeiată, deoarece instanța de apel a aplicat

corespunzător criteriile de individualizare judiciară prevăzute de art. 72 C.

pen., având în vedere, atât modul și mijloacele de săvârșire a faptei, cât și

circumstanțele personale ale inculpaților (inculpata are doi copii minori în

întreținere, a comis fapta în stare de recidivă, însă primul termen îl

constituie fapte ce nu au legătură cu infracțiuni contra patrimoniului, în timp

ce inculpatul a avut o contribuție mai redusă la comiterea faptei), date în

raport cu care a apreciat că în favoarea acestora pot fi reținute circumstanțe

atenuante judiciare care, chiar dacă vin în concurs cu starea de recidivă,

pentru inculpată sau cu circumstanța agravantă prevăzută de art. 75 lit. c) C.

pen., pentru inculpat, pot conduce la coborârea pedepsei sub minimul special de

7 ani închisoare.

Solicitarea recurenților de

a se da o mai mare eficiență circumstanțelor atenuante reținute în favoarea lor

și, pe cale de consecință, să fie redus și mai mult cuantumul pedepselor a fost

considerată nefondată, Înalta Curte, apreciind că instanța de apel a dat dovadă

de suficientă clemență atunci când a coborât pedepsele sub minimul special,

deși erau incidente dispozițiile art. 39 alin. (4) și, respectiv, art. 80 C.

pen.

Ca atare, apreciind că

pedepsele aplicate de instanța de apel sunt apte să asigure reeducarea

inculpaților, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, dar și o constrângere

corespunzătoare încălcării legii penale, având în vedere și faptul că nu există

motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform

dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în

baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, a respins

recursurile formulate de inculpați, ca nefondate.

Conform dispozițiilor art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați au fost obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru termenul de astăzi nu

s-a dispus citarea părților.

Înalta Curte, în temeiul

dispozițiilor art. 391 C. proc. pen., a pus în discuție admisibilitatea în

principiu a contestației în anulare formulată.

Reprezentantul Ministerului

Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă în principiu, a contestației în

anulare formulată de contestatori, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.

391 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii, neindicând în susținerea

contestației decât apărări de fond și nu au făcut trimitere la cazurile de

contestație în anulare prevăzute limitativ în art. 386 C. proc. pen. Totodată,

reprezentantul parchetului a învederat că este inadmisibilă contestația în

anulare și pentru faptul că a fost promovată de o persoană care nu era titular

legitim al acestei căi extraordinare de atac.

Examinând contestația în

anulare formulată de contestatorii B.C. și B.P.D., în raport cu motivele invocate,

Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată contestația în anulare formulată

pentru considerentele ce se vor arăta.

Legiuitorul român a prevăzut

în conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., așa cum a fost modificat

prin Legea nr. 356/2006, cazurile de contestație în anulare, statuând că

împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în

următoarele cazuri:

a) când procedura de citare

a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că

la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs nu

s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

), cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva unei

persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art.

385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1).

Din analiza cauzei rezultă că

motivele invocate de contestatori referitoare la greșita lor condamnare, în

condițiile în care se consideră că sunt nevinovați, invocând autoritatea de

lucru judecat a unei hotărâri prin care au fost achitați pentru fapte din data

de 2 iunie 2004, ca și cele din prezenta cauză, aspectele privind expertiza

efectuată în cauză, declarațiile martorilor părții vătămate, precum și

declarațiilor lor, nu se circumstanțiază cauzelor expres și limitativ stipulate

în art. 386 lit. a) - e) C. proc. pen., deoarece solicitările contestatorilor

reprezintă critici ce au fost invocate și verificate în căile ordinare de atac

exercitate în cauză, așa cum au fost amplu evidențiate.

Înalta Curte consideră că

examinarea susținerilor evidențiate de contestatori, chiar și în condițiile în

care contestația în anulare a fost formulată de procurator B.G., fără a exista

o procură autentică în acest sens, în raport cu îndeplinirea condițiilor impuse

de legiuitor în cadrul cazurilor de contestație în anulare prevăzute în art. 386

lit. a) – e) C. proc. pen., nu conduce la inadmisibilitatea contestației în

anulare, atunci când motivele invocate nu se regăsesc în acele dispoziții, ci

la analizarea pe fond a conținutului acesteia.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de

contestatorii B.C. și B.P.D. împotriva deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în

dosarul nr. 8591/1/2006.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., se vor obliga contestatorii condamnați fiecare la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de contestatorii B.C. și B.P.D. împotriva

deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 8591/1/2006.

Obligă contestatorii

condamnați la plata sumei de câte 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 octombrie 2006.