ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 262/A/2015

Prin Sentința penală nr. 297 din 14 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, dintr-o infracțiune prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), în două infracțiuni prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., art. 4 C. pen., au fost achitați inculpații A. și B. pentru infracțiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară intrării în vigoare a noului C. pen.) raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969).

În baza art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. (parte vătămată C.), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. (parte vătămată D.), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A., durata reținerii de 24 ore de la 5 aprilie 2011 la 6 aprilie 2011.

În baza art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. (parte vătămată C.), a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. (parte vătămată D.), a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare, iar, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă C. împotriva inculpatului A., care a fost obligat la 16.000 RON daune materiale către partea civilă C.

În baza art. 25 alin. (6) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă D. (decedat) și, totodată, fiecare dintre inculpați a fost obligat la 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Prin Încheierea din 23 octombrie 2014 pronunțată de aceeași instanță s-a dispus înlăturarea omisiunii vădite strecurată în minuta și dispozitivul Sentinței penale nr. 297 din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel Craiova, în sensul că a fost obligat fiecare inculpat la câte 500 RON cheltuieli judiciare către partea civilă C. reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Rechizitoriul nr. x/P/2011 din 20 noiembrie 2011 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A. comisar șef în cadrul Secției Regionale de Poliție Transporturi Craiova și B., ofițer de poliție - inspector principal - în cadrul Secției Regionale de Poliție Transporturi Craiova, pentru săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup, în vederea săvârșirii de infracțiuni care nu este un grup infracțional organizat în sensul art. 2 din Legea nr. 39/2003, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) și șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 C. pen. (1969), constând în exercitarea de presiuni asupra părților vătămate D. și C., în perioada anilor 2009 - 2012, prin introducerea, în nume propriu sau în numele martorului E. a unor acțiuni în justiție, prin formularea de plângeri penale, în nume propriu sau în numele martorului E. (dosarele nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt și nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova), prin sesizarea repetată a Gărzii Financiare, Secția Județeană Dolj în numele martorului F., Autorității Române Rutiere, Secția Craiova și Consiliului Județean Dolj (care au dispus sancționarea contravențională a societăților comerciale administrate de părțile vătămate, cu suma de 63.000 RON și cu retragerea licenței de transport pentru SC G. SRL, în scopul obligării părților vătămate la plata dobânzilor la împrumuturile bănești cu camătă acordate de inculpatul A. și intermediate de inculpatul B. (în anul 2007, suma de 6.000 euro, cu dobândă lunară de 10% și ulterior în anul 2008, suma de 24.000 RON cu dobândă de 10% pe lună părții vătămate D. și în lunile mai - iunie 2008 suma de 10.000 euro, cu o dobândă lunară de 12% părții vătămate C.), urmarea fiind agravarea situației financiare a părților vătămate, care au fost împiedicate să achite datoriile către instituțiile de credit, întrucât au fost executate garanțiile imobiliare (locuințe proprietate personală), situație agravată prin amenințarea părților vătămate, urmată de acte materiale concrete, de participare la licitațiile publice pentru cumpărarea locuințelor părților vătămate, producându-le acestora o stare de puternică temere că, în situația în care nu vor plăti dobânzile, vor pierde locuințele și vor fi deposedate de mijloacele auto folosite în activitatea de transport persoane.

Prin rechizitoriu s-a dispus, de asemenea, scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului E. pentru infracțiunile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, modificată și completată, raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) și art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969), și a învinuiților C. și H., pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. (1969) și art. 292 C. pen. (1969), precum și începerea urmăririi penale față de C. pentru infracțiunile prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, art. 272 din Legea nr. 31/1990 și art. 143 din Legea nr. 85/2006.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: plângerea și declarațiile părții vătămate C., declarația părții vătămate D., Procesul-verbal de constatare al organului de urmărire penală din 5 aprilie 2011; Procesul-verbal de consemnare a seriilor bancnotelor însoțit de planșe fotografice, procese-verbale de percheziție, în care sunt redate documentele ridicate cu ocazia perchezițiilor din fișetul inculpatului A. și din mapa găsită în biroul acestuia din sediul Secției Regionale de Poliție Transporturi Craiova, note de redare a înregistrărilor audio-video din mediul ambiental însoțite de planșe foto, note de redare ale convorbirilor interceptate și înregistrate autorizat, Adresa din 1 noiembrie 2011 a A.R.R., Agenția Dolj, Adresa din 15 noiembrie 2011 a Consiliului Județean Dolj; Lucrarea din 20 octombrie 2009 a Gărzii Financiare, Secția Județeană Dolj; Raport de expertiză criminalistică din 30 noiembrie 2011 al Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București; declarațiile martorilor I., J., K., L., M., N., O., F., P., Q. și R.; declarațiile inculpatului B.; declarațiile inculpatului A.

Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că starea de fapt expusă în actul de sesizare este corect reținută și dovedită cu probele administrate în cauză, în sensul că:

În faza cercetării judecătorești au fost audiați inculpații, părțile vătămate, martorii I., K., J., M., N., L., F., O., Q., P., S., Ș., T., Ț.

Potrivit dispozițiilor art. 381 alin. (7) C. proc. pen. s-a dat citire declarațiilor date în faza urmăririi penale de martorii R. și U.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, atât la urmărirea penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, s-a reținut următoarea stare de fapt:

Partea vătămată D. a fost asociat unic și administrator la SC G. SRL Piscu Vechi, iar partea vătămată C. a fost asociat unic și administrator la SC V. SRL Piscu Vechi, ambele societăți având obiect de activitate transportul în comun de persoane, pe trasee licitate anual.

La începutul anului 2007, prin intermediul inculpatului B., partea vătămată D. a împrumutat de la inculpatul A. suma de 6.000 euro cu o dobândă lunară de 10%, iar, din cauza problemelor financiare, în primăvara anului 2008, a solicitat reducerea dobânzii la 6% pe lună, după câteva luni fiind în imposibilitate de a mai plăti ratele și dobânda, deoarece mai plătea lunar, altă rată pentru un împrumut ipotecar de 50.000 RON, contractat de la Banca X., motiv pentru care inculpații i-au propus părții vătămate să-i împrumute suma de 45.000 RON pentru a achita creditul ipotecar și a radia ipoteca instituită pe imobilul din comuna Piscu Vechi, pe care să-l folosească ca și garanție ipotecară, pentru obținerea unui alt împrumut de la Y.

Astfel, inculpatul A. i-a solicitat părții vătămate D. să factureze microbuzul marca Z. pe numele inculpatului B. cu suma de 38.000 RON, fără ca, în realitate, vânzarea-cumpărarea microbuzului să aibă loc, factura respectivă constituind o garanție a împrumutului sumei de 45.000 RON, iar înțelegerea fiind în sensul că originalul facturii să fie restituită părții vătămate, după achitarea împrumutului.

După ce a acceptat propunerea inculpaților, partea vătămată a obținut de la Y. suma de 90.000 RON, din care i s-a înmânat la ghișeu, suma de 76.200 RON, diferența fiindu-i oprită cu titlu de depozit social - 10.000 RON și 3.800 RON onorarii notariale, în momentul ridicării banilor, inculpații însoțind-o pe aceasta, astfel că partea vătămată a rămas doar cu suma de 1.800 RON, deoarece restul de până la 76.200 RON a fost oprit de inculpați, reprezentând suma de 45.000 RON împrumutată anterior, la care s-a adăugat o dobândă de 1.000 euro, pentru zilele scurse de la achitarea vechiului credit de la Banca X., până la contractarea noului credit de la Y.

După ce inculpații i-au solicitat părții vătămate D. să le mai plătească suma de 10.000 RON, motivând că au calculat greșit, aceasta a refuzat însă, ulterior, a acceptat, având în vedere că facturase microbuzul pe numele inculpatului B., sens în care, la propunerea inculpaților, partea vătămată a acceptat ca fiul său, K., să contracteze un împrumut de 12.000 RON de la Y., demersurile fiind făcute tot de cei doi, astfel că inculpatul A. l-a însoțit pe K. la sediul Y.

Prima instanță a reținut că K. nu a semnat vreo cerere de acordare a creditului, nu a completat vreun înscris necesar la dosarul de credit, iar, la momentul în care s-a prezentat împreună cu inculpatul A. la sediul Y. nu avea vreun act de identitate asupra sa, motiv pentru care datele sale de identitate au fost obținute telefonic de inculpatul A. Din declarația martorului K. a rezultat el a semnat doar o hârtie în alb, iar din suma împrumutată - 12.000 RON, inculpatul A. a luat 7.000 RON, restul revenindu-i inculpatului B.

S-a mai reținut că, datorită faptului că era îndatorată la limita maximă prevăzută de normele de credit bancar, în anul 2009, partea vătămată D. s-a împrumutat din nou la cei doi inculpați cu suma de 24.000 RON cu o dobândă lunară de 10%, banii fiindu-i necesari la achiziționarea unui mijloc de transport persoane, iar, pentru a putea achita împrumutul și dobânda, partea vătămată D. a apelat la ajutorul nepotului său, C. care a acceptat să preia datoria părții vătămate D., solicitându-le inculpaților să reducă dobânda la 6% lunar.

Astfel, prin intermediul părții vătămate D., partea vătămată C. i-a cunoscut pe inculpați, A. ajutându-l să obțină un credit de 14.0000 RON de la Y., pe care l-a folosit pentru achiziționarea unor mijloace de transport persoane.

Partea vătămată C. a împrumutat de la inculpatul A. în luna iunie 2008 suma de 10.000 euro cu o dobândă lunară de 12%, pentru garantarea restituirii sumei împrumutate și a dobânzii, inculpatul cerându-i să factureze pe numele fratelui inculpatului (martorul E.) autobuzul marca W., cartea de identitate a autobuzului rămânând la inculpat.

Deoarece partea vătămată a avut nevoie de cartea de identitate în vederea efectuării inspecției tehnice periodice, i-a solicitat inculpatului A. să-i restituie acel document, acesta fiind de acord, însă pentru a fi sigur că nu va vinde autobuzul i-a solicitat să factureze pe numele fratelui său (E.) autobuzul marca AA. cu suma de 33.000 euro, înțelegerea fiind ca, în momentul în care i se va restitui cartea de identitate a autoturismului W., el îi va înapoia părții vătămate cartea de identitate a autobuzului AA.

Prima instanță a mai reținut că ambele autobuze, proprietatea SC V. SRL Piscu Vechi, după încheierea facturilor pe numele lui E., au rămas în posesia părții vătămate C., fiind folosite de acesta, dar și că inculpatul A. nu a respectat înțelegerea, în sensul că după ce partea vătămată i-a restituit cartea de identitate a autobuzului W. el a refuzat să-i înapoieze cartea de identitate a autobuzului AA.

În acest context, partea vătămată C. a achitat inculpatului A. mai multe sume de bani reprezentând fie dobânda lunară pentru împrumutul luat de la inculpat, fie dobânda și suma împrumutate de partea vătămată D. de la inculpați, datorie preluată de partea vătămată C., pentru care a plătit și rata de leasing a autoturismului BB., facturat pe numele martorului E., iar inculpatului B. sume de bani reprezentând ratele de leasing pentru autoturismul CC.

În acest sens, prima instanță a apreciat ca fiind relevante declarațiile părții vătămate C. și notele de redare a înregistrărilor audio-video în mediul ambiental, planșele foto și notele de redare a convorbirilor telefonice.

Astfel, s-a reținut că la data de 2 martie 2011, partea vătămată C. i-a dat inculpatului suma de 2.000 RON, că, în aceeași zi, inculpatul B. i-a solicitat telefonic aceleiași părți vătămate să-i aducă "rata" pentru el, iar, la data de 5 aprilie 2011, s-a întâlnit cu ambii inculpați, pentru a le da suma de 5.200 RON, reprezentând dobânda la o sumă împrumutată anterior, impozitul pentru un autobuz și o rată de leasing pentru autoturismul CC. După ce au primit banii de la partea vătămată, inculpații au fost legitimați și identificați de echipa operativă, întocmindu-se Procesul-verbal din 5 aprilie 2011.

Pentru a fi determinată să achite sumele de bani datorate, fie cu titlu de împrumut, fie ca dobândă, partea vătămată C., în permanență a fost supusă unor presiuni de natură psihică întrucât inculpatul A., știind că avea ipotecat imobilul în care locuia pentru garantarea unui împrumut la Banca DD., i-a spus că se va înscrie la licitație publică pentru cumpărarea imobilului, sens în care, ambii inculpați au contactat pe L. (lichidator judiciar), J. (juristul Băncii DD.), I. (executorul bancar), pentru a obține informații cu privire la licitația de vânzare a imobilului părții vătămate, iar inculpatul A. a depus o ofertă de cumpărare a imobilului prin intermediul fratelui său, E.

Totodată, cunoscând că activitatea societăților celor două părți vătămate avea ca obiect transportul în comun de persoane, au formulat diverse sesizări referitoare la cele două societăți către A.R.R., Agenția Dolj, Consiliul Județean Dolj, Garda Financiară Dolj, sesizările semnate de E., de B. sau de A.

În cazul sesizării înaintate Gărzii Financiare, Secția Dolj, s-a constatat că cel care figura ca autor al sesizării (martorul F.) a negat că el ar fi semnat sesizarea respectivă, precum și că facturile, chitanțele și copiile cărții de identitate ale părții vătămate D. au fost aduse personal de inculpatul B.

Prima instanță a mai reținut că apărările inculpaților potrivit cărora, între ei și părțile vătămate nu au existat decât convenții de natură civile, fie de împrumut, fie de vânzare-cumpărare au fost apreciate ca nefondate, având în vedere întreg materialul probator administrat în cauză.

Astfel, s-a constatat că inculpații au urmărit ca părțile vătămate să se îndatoreze peste limita posibilităților de a restitui sumele împrumutate, stabilindu-le dobânzi foarte mari, care nu puteau fi plătite, părțile vătămate ajungând în situația de a nu mai avea o evidență concretă a sumelor plătite cu titlu de împrumut sau de dobândă, că au încercat să dea aparență de legalitate banilor primiți, prin întocmirea unor facturi, din care rezulta că părțile vătămate ar fi vândut autovehiculele inculpatului B. (microbuzul marca Z.) și martorului E. (autobuzele marca W. și AA.), aceste facturi reprezentând o garanție a restituirii sumelor împrumutate și a dobânzii percepute, precum și că au oprit facturile și cărțile de identitate pentru a le forța pe părțile vătămate să achite sumele solicitate, existând posibilitatea ca inculpații să înstrăineze mijloacele de transport respective, iar societățile deținute de părțile vătămate să nu mai poată să-și desfășoare activitatea.

Totodată, s-a mai constatat că inculpații au urmărit ca părțile vătămate să contracteze și alte împrumuturi de la alte instituții de credit, pentru acestea să se îndatoreze și mai mult, banii contractați fiind luați de inculpați, iar părțile vătămate urmând să plătească ratele, dar și că interveneau la angajați Y. ca părțile vătămate sau rudele acestora să obțină cât mai repede împrumuturile, chiar dacă dosarul de credit nu era complet.

În acest sens, prima instanță a apreciat ca fiind relevante declarațiile martorilor K., din care rezultă că a semnat doar o hârtie în alb, că a venit o singură dată la sediul Y., fără a avea actul de identitate, că datele de identificare au fost obținute telefonic de inculpatul A., precum și că a împrumutat suma de 12.000 RON din care 7.000 RON i-a luat inculpatul A., restul revenindu-i celuilalt inculpat.

Astfel, părțile vătămate erau nevoite să facă alte împrumuturi de la inculpați, cu dobânzi foarte mari, existând tot timpul presiunea psihică exercitată de inculpați că în cazul în care nu vor plăti, vor fi formulate sesizări către diverse instituții care au legătură cu obiectul de activitate al societăților părților vătămate.

S-a mai reținut că inculpații au contactat persoanele implicate în executarea silită a imobilului părții vătămate C. - martorii J., I., L. pentru a se înscrie la licitația publică de vânzare a imobilului, urmărind constrângerea părții vătămate de a le plăti sumele pretinse, că o ofertă de participare a fost depusă în numele martorului E., de care inculpatul A. se folosea pentru a da aparență de legalitate tuturor acțiunilor la care a recurs pentru constrângerea părților vătămate, dar și că inculpatul A. i-a cerut părții vătămate să plătească jumătate din suma de vânzare a imobilului la licitație publică, însă cumpărătorul fiind E.

De asemenea, s-a mai observat că inculpații au folosit numele martorului F. pentru a depune o sesizare la Garda Financiară Dolj, din declarațiile sale rezultând cu certitudine că acesta nu a semnat sesizarea respectivă, scrisul și semnătura fiind executate de altă persoană.

Tot pentru a constrânge părțile vătămate să plătească în continuare banii solicitați, inculpații s-au deplasat la Postul de Poliție Piscu Vechi, depunând o plângere scrisă privitoare la partea vătămată C., dar în aceeași zi au revenit, solicitându-i ajutorul șefului de post - martorul Q. să le restituie plângerea, pe care au rupt-o.

Astfel, prima instanță a constatat că acțiunile în justiție și sesizările formulate la diferite instituții au constituit doar o parte a planului conceput de inculpați pentru a constrânge părțile vătămate să plătească sumele de bani cerute, după ce, în prealabil, au urmărit îndatorarea acestora, au intrat în posesia cărților de identitate ale autobuzelor care au fost facturate pe numele inculpatului B. și martorului E., pentru ca activitatea desfășurată de societățile părților vătămate să depindă de inculpați, în condițiile în care autovehiculele respective erau folosite la transportul în comun de persoane, dând o aparență de legalitate motivelor pentru care le solicitau sume de bani părților vătămate.

Prima instanță a reținut că această stare de fapt rezultă din declarațiile părților vătămate D., C., coroborate cu notele de redare a înregistrărilor audio-video în mediu ambiental, planșe foto, note de redare a convorbirilor telefonice, declarațiile martorilor audiați în cauză, înscrisuri eliberate de A.R.R., Agenția Dolj, Consiliul Județean Dolj, Garda Financiară, Secția Județeană Dolj, Raport de expertiză criminalistică din 30 noiembrie 2011 al Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București, procese-verbale de percheziție.

În ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, prima instanță a constatat că, sub aspectul laturii obiective, constrângerea exercitată asupra părților vătămate constă în stabilirea unor dobânzi foarte mari pe care părțile vătămate nu le-au putut plăti, determinându-le să se îndatoreze peste limita posibilităților de a restitui sumele împrumutate, încheierea unor facturi care reprezentau doar o garanție a restituirii sumelor împrumutate și a dobânzii percepute, facturi care împreună cu cărțile de identitate au rămas în posesia inculpaților, dar și acțiunile în justiție și sesizările formulate la diferite instituții, toate contribuind la menținerea presiunii psihice asupra părților vătămate pentru a restitui sumele de bani solicitate ilegal și injust de către inculpați. De asemenea, urmarea imediată a infracțiunii este lezarea libertății psihice a părților vătămate, crearea unei stări de temere atât părților vătămate, cât și familiilor acestora, după cum reiese din transcrierile interceptărilor telefonice, în timp ce legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea periculoasă rezultă ex re.

Sub aspectul laturii subiective, s-a apreciat că fapta inculpaților constând în constrângerea exercitată asupra părții vătămate este săvârșită cu intenție directă calificată prin scop, inculpații urmărind să determine părțile vătămate să se îndatoreze peste limita posibilităților de a restitui sumele împrumutate, stabilindu-le dobânzi foarte mari care nu puteau fi plătite și cu privire la care nu se putea ține o evidență concretă, încercând că dea o aparență de legalitate a banilor primiți.

De asemenea, constrângerea a fost exercitată de fiecare inculpat asupra celor două părți vătămate, urmărind un folos de la fiecare, fapt pentru care prima instanță a apreciat că exista atâtea infracțiuni de șantaj câte victime sunt, constrângere care a fost realizată prin acte materiale săvârșite la intervale diferite, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale, în condițiile în care, deși s-a urmărit obținerea în mod injust a unor sume mari de bani, totuși, constrângerea, respectiv presiunea psihică a fost determinată atât prin diferitele acțiuni în justiție și sesizări formulate la diferite instituții, cât și prin îndatorarea părților vătămate, determinându-i să obțină de la instituții de credit și alte împrumuturi, sume de bani care erau luate de către inculpați, fapt pentru s-a reținut forma continuată a infracțiunii de șantaj pentru fiecare inculpat în parte.

Prima instanță a mai constatat că legea mai favorabilă inculpaților o reprezintă reglementarea anterioară raportat la limitele mai reduse de pedeapsă, dar și la regimul sancționator al infracțiunii continuate și al concursului de infracțiuni.

Totodată, s-a constatat că inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară intrării în vigoare a noului C. pen.) raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969), care se regăsește în noua reglementare în dispozițiile art. 367 C. pen.

Având în vedere că prin Decizia nr. 12/2014 a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că în situația în care nu este îndeplinită condiția privind numărul de trei persoane prevăzută în art. 367 alin. (6) C. pen., devine incident art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 și cum în cauză grupul infracțional este format din două persoane, respectiv cei doi inculpați, nefiind îndeplinită astfel respectiva condiție, s-a constatat că fapta este dezincriminată, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Pe de altă parte, prima instanță a înlăturat susținerea Parchetului în sensul îndeplinirii condiției sus-menționate (cea de-a treia persoană fiind învinuitul E.) în condițiile în care față de învinuitul E. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003, acesta fiind o persoană cu handicap locomotor, folosit de către cei doi inculpați, astfel că nu se poate reține apartenența în vreun fel la un grup, mai ales că nu a acționat cu forma de vinovăție cerută de lege, nici măcar nu cunoștea numele părților vătămate de la care ar fi cumpărat autoturismele înregistrate pe numele lui, prețul sau alte date legate de imobilul ce a fost scos la licitație publică.

La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, prima instanță a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv gravitatea infracțiunii (infracțiune care aduce atingere libertății psihice a persoanei), modalitatea și împrejurările concrete, dar și mijloacele folosite (cei doi inculpați ofițeri de poliție în cadrul TF Craiova, au determinat prin constrângere exercitată asupra a două părți vătămate, în sensul restituirii unor dobânzi foarte mari la sumele de bani pe care le împrumutau, îndatorându-le peste limita posibilităților de a restitui sumele împrumutate, încercând să dea aparență de legalitate asupra banilor primiți, prin întocmirea unor facturi care să mascheze aceste împrumuturi, din care să reiasă că ar fi cumpărat prin vânzare cele două autovehicule, reținându-le cărțile de identitate ale autovehiculelor, fapt ce le putea periclita desfășurarea activității de transport, determinându-i și ajutându-i să obțină alte împrumuturi de la instituții de credit pentru a-și însuși sumele de bani împrumutate, inclusiv prin acțiunile, sesizările și plângerile formulate la diferite instituții, în special pentru a restitui sumele de bani solicitate de către aceștia, creând și menținând o presiune psihică asupra părților vătămate și membrii familiei acestora, temându-se și conștientizând pericolul viitor de a-și pierde locuințele lăsate drept garanții bancare), starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs, scopul urmărit, precum și persoana inculpaților, care nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, dar care, potrivit depozițiilor martorilor S., M. acordau împrumuturi cu camătă, urmând a-i condamna la pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni închisoare pentru fiecare dintre infracțiunile săvârșite, pedeapsa rezultantă urmând a fi executată în regim de detenție, apreciindu-se că numai astfel poate fi realizat scopul educativ-preventiv.

În ceea ce privește acțiunea civilă, prima instanță a constatat că partea vătămată D. s-a constituit parte civilă cu suma de 50.000 euro reprezentând contravaloarea microbuzului Z., BB. și casa din Piscu Vechi, precum și suma de 10.000 euro reprezentând daune morale, că, pe parcursul cercetării judecătorești, a decedat, conform Certificatului de deces din 23 mai 2014 eliberat de către Primăria municipiului Craiova la de 23 mai 2014, fapt pentru care s-a dispus efectuarea unei adrese către Primăria comunei Piscu Vechi pentru a se preciza dacă a fost dezbătută succesiunea și eventual precizarea moștenitorilor.

S-a constata că din adresele din 18 iunie 2014 emisă de Primăria comunei Piscu Vechi și din 18 iulie 2014 a Camerei Notarilor Publici Craiova, a rezultat că succesiunea defunctului D. nu figura ca fiind dezbătută prin procedură succesorală notarială, și, având în vedere că moștenitorii nu au dezbătut succesiunea, nu au solicitat eliberarea certificatului de moștenitor și nici nu și-au exprimat opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile, potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. pen., prima instanță a constatat că moștenitorii părții civile nu au acceptat moștenirea de pe urma defunctului, astfel încât, acțiunea civilă formulată de partea civilă D. a fost lăsată nesoluționată, în temeiul art. 25 alin. (6) C. proc. pen.

În ceea ce privește pe partea vătămată C. s-a constatat că aceasta s-a constituit parte civilă cu suma de 25.000 euro, față de inculpatul A., sumă reprezentând banii dați în plus față de suma de 10.000 euro pentru care a contractat împrumutul, fără a solicita acordarea daunelor morale.

Astfel, din probele administrate prima instanță a constatat că inculpatul A. a primit de la partea vătămată C. suma de 16.000 RON întrucât din Declarația acesteia din 28 februarie 2011 rezultă că i-a plătit inculpatului A. lunar din septembrie 2008 și până în lunile mai - iunie 2009 suma de 275 euro, iar la un interval de 2 - 3 luni îi dădea între 10 - 20 milioane RON vechi, că inculpatul, în Declarația din 1 iulie 2011 recunoaște că partea vătămată i-a plătit suma de 2.000 RON lunar până în lunile decembrie 2008 sau ianuarie 2009, precum și că, din notele de redare a convorbirilor înregistrate în mediul ambiental la 2 martie 2011 a rezultat că partea vătămată i-a dat inculpatului suma de 2.000 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, inculpații A. și B., pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanții inculpați A. și B. au solicitat, potrivit motivelor de apel (depuse la 12 februarie 2015 de ambii inculpați, prin apărători aleși EE. și FF.), celor susținute cu ocazia dezbaterilor, dar și a concluziilor scrise (depuse la 14 iulie 2015 de ambii inculpați și la 20 iulie de inculpatul A., prin avocat GG.), în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen, admiterea apelurilor, desființarea sentinței atacate și, în principal, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii celor două infracțiuni de șantaj întrucât lipsește actul procesual prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, conform art. 270 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 4 Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 50 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, dar și că pentru aceleași fapte materiale au fost cercetați anterior și în dosarele nr. x/P/2009 al Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Craiova, respectiv nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în care s-au dispus soluții de neîncepere a urmăririi penale, care nu au fost infirmate, fiind astfel încălcat principiul ne bis in idem.

S-a mai precizat că încetarea procesului penal se mai impune, pe de o parte, pentru încălcarea principiului non reformatio in pejus întrucât infirmarea soluției de neîncepere a urmăririi penale s-a dispus exclusiv ca urmare a plângerilor formulate de apelanți, pentru schimbarea temeiului de drept al respectivei soluții, iar, pe de altă parte, având în vedere că D.I.I.C.O.T. nu era competentă să efectueze urmărirea penală în cauză, ci Direcția Națională Anticorupție, raportat la calitatea de ofițeri de poliție judiciară la momentul săvârșirii infracțiunilor, conform art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002.

În subsidiar, potrivit motivelor de apel (depuse la 12 februarie 2015 de ambii inculpați, prin apărători aleși EE. și FF.), celor susținute cu ocazia dezbaterilor, dar și a concluziilor scrise (depuse la 26 iunie 2015, 29 iunie 2015 și 14 iulie 2015 de ambii inculpați, fie prin avocat HH., fie personal, la 30 iunie 2015, de inculpatul B., prin avocat FF. și 20 iulie 2015, de inculpatul A., prin avocat GG.) s-a solicitat, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpaților întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de șantaj, atât latura obiectivă, cât și cea subiectivă, din probele administrate rezultând că nu s-a exercitat nici un fel de constrângere sau amenințare la adresa respectivelor părți vătămate.

Totodată, potrivit concluziilor scrise (depuse de inculpatul A. la 26 iunie 2015) s-a susținut că hotărârea instanței de fond este criticabilă pentru modul în care s-a stabilit presupusul prejudiciu ce ar fi fost cauzat părților vătămate.

Într-un al doilea subsidiar, potrivit motivelor de apel (depuse la 12 februarie 2015 de ambii inculpați, prin apărători aleși EE. și FF.), dar și a concluziilor scrise (depuse la 14 iulie 2015 de ambii inculpați și la 20 iulie de inculpatul A., prin avocat GG.) s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță întrucât hotărârea atacată nu este motivată, în raport de exigențele art. 403 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen. și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, fără a fi avute în vedere probele administrate de apărare în cursul cercetării judecătorești.

De asemenea, într-un ultim subsidiar, potrivit motivelor de apel (depuse la 4 decembrie 2014 de inculpatul A., prin apărător din oficiu) dar și a celor susținute cu ocazia dezbaterilor, s-a solicitat reindividualizarea pedepselor aplicate, atât din punct de vedere al cuantumului, cât și al modalității de executare, cu consecința aplicării art. 81 C. pen. (1969) sau art. 86

1

C. pen. (1969).

În ședința publică din data de 12 februarie 2015, în temeiul dispozițiilor art. 420 alin. (4) C. proc. pen., la interpelarea Înaltei Curți, apelanții inculpați A. și B. au precizat că doresc să dea declarații în fața instanței de control judiciar, depozițiile lor fiind consemnate în scris, semnate și atașate la dosar, la termenul din 26 martie 2015. Totodată, la aceeași dată a fost administrată proba testimonială constând în audierea părții vătămate C. și a martorului II., probă încuviințată apelanților inculpați la termenul din 12 februarie 2015, iar la data de 7 mai 2015 a fost încuviințată proba cu înscrisuri în circumstanțiere solicitată de apărare.

Examinând cauza atât în privința motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, conform art. 417 alin. (1) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte apreciază apelurile declarate de inculpații A. și B. ca fiind nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Verificând în acest cadru legal susținerile inculpaților apelanți, prin raportare la dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 255/2010), care preiau în esență prevederile art. 379 pct. (2) lit. b) din legea de procedură penală anterioară, Înalta Curte constată că acestea, reglementând soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța de apel, enumeră în mod limitativ situațiile în care, urmare admiterii căii de atac și desființării sentinței fondului, se poate dispune rejudecarea cauzei de către prima instanță, cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor referindu-se la lipsa de la judecarea cauzei a unei părți nelegal citate sau care, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate (teza I) și la existența unuia din cazurile de nulitate absolută prevăzute de lege (teza a II-a).

În speță, însă, deși au solicitat desființarea sentinței Curții de Apel și trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeași instanță, apelanții nu au precizat în care din cele două situații reglementate expres și limitativ de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. s-ar încadra cererea lor și nu au indicat vreunul din cazurile de nulitate absolută ce ar putea avea incidentă în cauză, iar instanța de apel, efectuând propriul examen sub acest aspect, nu a identificat, din oficiu, vreo încălcare de către judecătorul fondului a unor dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal, ce ar putea fi subsumate textului de lege menționat și care ar putea atrage nulitatea hotărârii atacate, cu consecința rejudecării cauzei de către prima instanță.

În acest sens, în raport de aspectul invocat de inculpați cu privire la nemotivarea hotărârii atacate și cu situația de fapt evocată în aceasta, Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat în cauză o cercetare judecătorească efectivă, de natură a asigura apelanților dreptul la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 parag. 1 și 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În primul rând se remarcă faptul că, în sentința primei instanțe, a fost descrisă în întregime activitatea infracțională a fiecărui inculpat apelant, încadrarea în drept a faptelor presupus a fi comise de către aceștia, analizarea probelor pe care se sprijină soluția pronunțată, atât sub aspect penal, cât și sub aspect civil.

Totodată, trebuie menționat că soluționarea în fond a unei cauze penale implică pronunțarea asupra existenței sau inexistenței faptei, a săvârșirii acesteia de către inculpați, a caracterului ei penal și a răspunderii penale a acestora, iar o soluție de condamnare, cum este și cea din cauză, trebuie să se bazeze pe probele administrate în speță, obligația magistraților fiind de a verifica legalitatea și temeinicia probelor strânse în cursul urmăririi penale, prin administrarea lor în ședință publică, nemijlocit, oral și contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare. Pe de altă parte, judecătorii trebuie să administreze la cererea părților, cât și din oficiu, orice alte probe necesare aflării adevărului și totodată a încuviința probele pertinente și concludente necesare verificării apărărilor invocate de inculpați.

Din economia noilor dispoziții ale C. proc. pen. rezultă și obligația instanței de a reține, motivat, care dintre probe exprimă adevărul și, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiție.

Instanțele de judecată nu sunt ținute de încadrarea juridică a faptelor date prin rechizitoriu și drept urmare, în cadrul cercetării judecătorești, magistrații sunt obligați a efectua toate actele procesuale și procedurale impuse de soluționarea pe fond a cauzei penale.

Înalta Curte observă că, sub aspectul faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, Curtea de Apel Craiova a administrat toate probele ce se impuneau pentru a clarifica dacă faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor deduse judecății.

În acest context, nu pot fi primite susținerile inculpaților apelanți în sensul încălcării dreptului la un proces echitabil, relevant fiind chiar modul în care s-a desfășurat cercetarea judecătorească, prin audierea lor nemijlocită în fața Curții de Apel Craiova.

Astfel, în volumul I al dosarului instanței de fond, magistratul fondului, în declarațiile luate inculpaților, după ce a adus la cunoștință faptele reținute în actul de sesizare, a consemnat poziția procesuală a acestora, în sensul nerecunoașterii infracțiunilor, precum și a motivelor care au determinat această atitudine.

Mai mult decât atât, situația de fapt reținută de Curtea de Apel Craiova corespunde unei cercetări judecătorești complete și efective, ascultarea inculpaților, părților vătămate și a martorilor nefiind rezumată la consemnări de ordin general, cum ar fi "mențin declarația de la urmărirea penală" sau "nu mai am nimic de adăugat".

Deși obligativitatea instanțelor de a-și motiva hotărârile adoptate nu rezultă din textul Convenției Europene, instanța europeană justifică această necesitate prin dreptul părților de a le fi examinate efectiv argumentele și mijloacele de probă administrate, enunțarea problemelor de drept și de fapt pe care judecătorul s-a întemeiat, trebuind să-i permită justițiabilului să aprecieze șansele de succes ale unui apel (hotărârile Van der Hurk contra Olandei, Dumitru contra României).

Înalta Curte constată astfel că prima instanță a înfăptuit o activitate efectivă de judecată cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal - contradictorialitatea, nemijlocirea, alături de dreptul la apărare și la motivarea hotărârilor, iar, în ansamblu, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părților din dosar - și a normelor legale aplicabile, fiind consecința unei aprecieri complete a probelor administrate în ambele faze ale procesului penal, hotărârea pronunțată astfel bazându-se pe fapte veridice, bine dovedite, care nu dau naștere niciunei îndoieli.

Pe de altă parte, trebuie menționat că, în baza art. 420 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 364 alin. (2) C. proc. pen., art. 378 C. proc. pen., art. 108 și urm. C. proc. pen., inculpații A. și B., precum și partea vătămată C., potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 380 alin. (1) C. proc. pen., au fost audiați în fața instanței de control judiciar, declarațiile acestora fiind consemnate în scris, semnate și atașate la dosar, după ce a fost acordată posibilitatea reprezentantului Ministerului Public, și celorlalte părți, prin apărător de a adresa întrebări.

Totodată, în realizarea unei activități complete și efective de judecată, Înalta Curte a procedat la administrarea probei cu înscrisuri în circumstanțiere și a celei testimoniale, solicitate de apelanții inculpați A. și B., constând în audierea martorului II., declarația sa fiind luate în condiții de contradictorialitate, nemijlocire și oralitate, dându-se posibilitatea apărătorilor inculpaților și părții vătămate de a-i adresa întrebări.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că au fost pe deplin respectate atât de organele de anchetă penală, cât și de instanța de fond dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului penal în ambele faze procesuale, nefiind invocată și nici identificată, din oficiu, vreo încălcare a acestora de natură să atragă nulitatea hotărârii pronunțată în cauză și trimiterea dosarului, spre rejudecare, la Curtea de Apel, așa cum au solicitat, în mod neîntemeiat, inculpații apelanți.

Deși pe parcursul procedurii judiciare, inculpații au manifestat o atitudine nesinceră, de negare a faptelor reținute în sarcina lor (declarațiile lui A. din 1 iulie 2011,  din 15 martie 2013, și din 26 martie 2015); B. din 6 aprilie 2011, 15 martie 2013, și 26 martie 2015), Înalta Curte apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că vinovăția lor este pe deplin dovedită, nefiind întemeiate criticile invocate în acest sens de către apelanți.

Astfel, relevante sub aspectul săvârșirii de către inculpații A. și B. a infracțiunilor de șantaj reținute în sarcina lor sunt plângerea formulată la data de 24 februarie 2011 de către partea vătămată C. cu privire la săvârșirea de către ofițerii de poliție A. și B., ambii din cadrul Secției Regionale de Poliție Transporturi Craiova a infracțiunii de șantaj, constând în exercitarea de amenințări și intimidări sub diverse forme, în scopul determinării acestuia să achite suma de 30.000 euro reprezentând suma împrumutată și dobânda aferentă, pentru împrumuturi bănești în cuantum de 10.000 euro acordate cu camătă de cei doi ofițeri de poliție; declarația aceleiași părți vătămate care a arătat că într-o situație asemănătoare se află și partea vătămată D., căreia ofițerii de poliție A. și B. îi pretind restituirea unor sume de bani cu titlu de dobândă pentru împrumuturi acordate cu camătă; declarațiile părților vătămate C. din 28 februarie 2011, 2 martie 2011, 17 martie 2011, 6 aprilie 2011, 11 septembrie 2012, 15 martie 2013 și D. din 5 aprilie 2011, 31 octombrie 2011, 11 septembrie 2012 și 15 martie 2013 care au susținut, în mod constant că, fiind nevoite să achiziționeze mijloace auto de transport persoane care să respecte criterii stricte de siguranță pentru pasageri și norme tehnice, au contractat, ca persoane fizice, dar și ca persoane juridice, credite de la instituții bancare garantate cu garanții imobiliare, însă datorită gradului maxim de îndatorare au fost nevoite să recurgă la împrumuturi acordate cu camătă de către diferite persoane fizice pentru susținerea activității comerciale pe care o desfășurau.

Au mai arătat că începând cu anul 2007, inculpații A. și B. le-au acordat împrumuturi de bani (aproximativ 20.000 euro cu o dobândă de 10% și, ulterior, de 6% pe lună, părții vătămate D. și cu o dobândă de 12% pe lună părții vătămate C.), iar, ulterior, pentru garantarea împrumuturilor (cu toate că ratele stabilite, reprezentând dobândă și sumă împrumutată, erau achitate cu regularitate), au fost obligați să factureze pe numele lui E. un microbuz marca Z., un autobuz marca W. și un autobuz marca AA. aparținând societăților lor comerciale, să achite ratele de leasing ale autoturismului CC., utilizat de inculpatul B., să îi vândă numitului A. autoturismul marca BB., aparținând părții vătămate D. și înmatriculat ulterior pe numele lui E., pentru care partea vătămată C. a fost obligat să achite în continuare ratele de leasing până la valoarea de 4.500 euro, să contracteze împrumuturi la Y. de care inculpații au beneficiat integral în cazul împrumutului făcut de D. (80.000 RON) și parțial în cazul împrumutului făcut de C.

Totodată, părțile vătămate au declarat că împrumuturile bănești luate de la cei doi ofițeri de poliție au fost achitate integral, inclusiv dobânda aferentă însă, aceștia au refuzat să restituie autovehiculele facturate ca garanție și mai mult, au făcut presiuni asupra lor pentru achitarea în continuare a sumei de 2.000 RON lunar, reprezentând dobândă la dobândă și să garanteze plata acestor sume cu alte vehicule achiziționate de părțile vătămate în calitate de administratori ai societăților comerciale.

Părțile vătămate au mai susținut că inculpații, pentru a-i constrânge să le achite sumele de bani pretinse, au reclamat la instituții în drept că efectuează activități de transport persoane, fără ca mijloacele de transport să aibă autorizațiile necesare, întrucât aceștia au refuzat să le restituie părților vătămate cărțile de identitate ale vehiculelor oprite ca garanție, absolut necesare la reînnoirea licențelor de transport persoane.

De altfel, partea vătămată D. a declarat că, în situația în care nu accepta condițiile impuse de inculpați, era în imposibilitate de a-și putea achita creditele bancare și de a-și scoate de sub ipotecă locuința, întrucât singura sursă de venit la vârsta de 62 de ani o reprezintă activitatea societății sale comerciale.

Incl