ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 52 din 7 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2014, printre altele, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) și art. 16 lit. c) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 și de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (5) și art. 16 lit. b) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei comise de inculpata A. din infracțiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 și art. 15 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 20 din C. pen. din 1969 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 132 și art. 15 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 20 din C. pen. din 1969 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 132 și art. 15 din Legea nr. 78/2000 și a art. 5 din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 din C. pen. din 1969.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, s-a dispus ca pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate inculpatei să se suspende și executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 88 din C. pen. din 1969, s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatei perioada reținerii de 24 de ore, de la data de 15.10.2014 la data de 16.10.2014.

Prin aceeași hotărâre au fost pronunțate soluții și cu privire la inculpații B., C., D. și E.

Totodată, în baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus revocarea măsurilor asigurătorii luate prin Ordonanțele Direcției Naționale Anticorupție, secția de combatere a corupției nr. 21/P/2014 din 26.11.2014 - prin care s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra cotei de 1/2 din terenul în suprafața de 3827 m.p, situat pe str. x din Mun. Orșova, aparținând inculpatului B., și nr. 21/P/2014 din 04.12.2014 - prin care s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra cotei de 1/2 din terenul în suprafața de 1097 m.p situat pe strada x nr. 116 din Mun. Drobeta-Turnu Severin, aparținând inculpatei A.

Împotriva sentinței anterior menționate au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpata A.

În calea sa de atac, parchetul a criticat, printre altele, soluția de achitare a inculpatei A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 291 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 și art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, respectiv de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, individualizarea judiciară a pedepsei aplicate acesteia în fond și soluția de revocare a măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanțele nr. 21/P/2014 din 26.11.2014 și, respectiv din 04.12.2014 ale Direcției Naționale Anticorupție, secția de combatere a corupției.

Inculpata A. a criticat soluția de condamnare dispusă față de aceasta pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 20 din C. pen. din 1969 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 132 și art. 15 din Legea nr. 78/2000, solicitând achitarea pentru această faptă, în principal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., iar în subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 241/A din 2 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpata A. împotriva Sentinței penale nr. 52 din 7 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2014, privind și pe intimații inculpați E., B., D. și C., s-a casat, în parte, sentința apelată, iar în rejudecare, printre altele:

În baza art. 83, art. 84 din C. pen., s-a dispus amânarea aplicării pedepsei principale de 2 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. față de inculpata A., pentru săvârșirea instigării la infracțiunea de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

Pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatei A. obligația respectării următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte săptămânal la Serviciul de probațiune Mehedinți, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacele sale de existență.

S-a atras atenția inculpatei A. asupra prevederilor art. 88 din C. pen., privind revocarea amânării aplicării pedepsei.

S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor inculpatei formulată de procuror din tentativă la infracțiunea de abuz în serviciu în infracțiunea de fals intelectual.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei A. sub aspectul săvârșirii tentativei la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 20 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 132 și art. 15 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 din C. pen., ca urmare a dezincriminării faptei.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, care nu contraveneau deciziei.

Împotriva Deciziei penale nr. 241/A din 2 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014, a declarat recurs în casație inculpata A.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpata A. a arătat, în esență, că este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., solicitând admiterea recursului în casație formulat, casarea hotărârii recurate și achitarea recurentei în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen.

În argumentarea cazului de recurs în casație invocat, susținând, prioritar, că acesta este aplicabil nu numai în situația în care s-a dispus o soluție de condamnare, ci și în ipoteza în care față de inculpat s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei pentru o faptă neprevăzută de legea penală, apărarea recurentei inculpate, făcând și ample considerații preliminare cu privire la sfera de cuprindere a cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a arătat că fapta în raport de care față de inculpata A. s-a dispus, în apel, amânarea aplicării pedepsei, respectiv instigare la folosirea de informații ce nu sunt destinate publicității, nu este prevăzută de legea penală.

În acest sens, recurenta, prin apărător ales, a arătat că i se impută săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, reținându-se în sarcina acesteia, în concret, că: "C., șeful Formațiunii rutiere din cadrul Poliției Mun. Orșova, la instigarea inculpatei A., a accesat baza de date pentru evidența persoanelor, cu privire la F. (...). Informațiile pe care C. le-a obținut, fără legătură cu legala îndeplinire a atribuțiilor de serviciu, le-a furnizat în aceeași zi doamnei A., săvârșind infracțiunea de folosire de informații ce nu sunt destinate publicității. Infracțiunea a fost comisă în legătură cu interesul doamnei avocat G., fiica doamnei prim-procuror, de aflare informații nedestinate publicului despre concubina din acea perioadă a avocatului H. din Baroul Mehedinți. Dialogurile dintre A. și fiica sa, G., au relevat că aceasta din urmă a derulat relații de concubinaj cu domnul H., fiica doamnei magistrat fiind preocupată de procurarea unor date despre rivala sa. (...).

Scopul obținerii acestor informații a fost personal, fără legătură cu menirea accesării bazelor de date puse la dispoziția organelor cu atribuții în prevenirea și combaterea infracțiunilor. Urmare aflării, prin accesarea nelegală a bazei de date de către C., a datelor complete despre prietena de atunci a fostului concubin al doamnei avocat, aceasta și mama ei au obținut foloase nepatrimoniale necuvenite ce au constat în beneficierea de informații nedestinate publicității, strict în scopuri personale cadrate de foste sau actuale relații de concubinaj, pentru efectuarea unor comparații și însușirea sentimentului de superioritate a fiicei inculpatei față de persoana la care s-au referit aceste date."

În acest context, plecând de la definiția dată infracțiunii de referință prin dispozițiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, "sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: (...) b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații." și făcând o prezentare succintă a conținutului constitutiv al infracțiunii, apărarea a susținut că, sub aspectul laturii subiective, infracțiunea poate fi săvârșită numai cu intenție directă calificată prin scop, legea obligând ca faptele care determină elementul material al infracțiunii să fie săvârșită în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

În continuare, invocând teza conform căreia prin noțiunea de "foloase" se înțeleg atât cele materiale, cât și cele nemateriale, apărarea a subliniat faptul că doctrina a statuat că foloasele nemateriale "trebuie înțelese și limitate la acele foloase care au sau pot avea, mai devreme sau mai târziu, consecințe de ordin patrimonial și care indirect, îmbunătățesc situația patrimonială a funcționalului (...) Avantajele pur și exclusiv morale, fără consecințe patrimoniale sau sociale, nu credem că pot determina noțiunea de folos."

Evaluând datele concrete ale cauzei prin prisma acestor considerații teoretice, apărarea a invocat justețea reținerilor instanței de fond în sensul că "avantajul de care se susține că a beneficiat inculpata A. nu constituie nici măcar un folos nepatrimonial și că, prin urmare, în sarcina celor doi inculpați nu poate fi reținută infracțiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în calitate de autor, respectiv instigator. Ar fi absurd să se rețină că cei doi inculpați au săvârșit infracțiunea menționată în baza unei concluzii și a unui raționament care aparțin procurorului de caz și care nu se reflectă în probele administrate, probe din care rezultă, fără echivoc, inclusiv faptul că inculpata A. a fost obiectivă în aprecierea calităților fizice ale numitei F., afirmând într-o convorbire cu fiica sa, în ziua de 11.03.2014 că "e frumoasă".

Corelativ, a susținut că argumentele instanței de apel referitoare la faptul că preluarea informațiilor s-a făcut pentru obținerea unui folos nepatrimonial în favoarea inculpatei A., respectiv pentru a contracara ori rezolva favorabil problemele sentimentale ale fiicei inculpatei referitoare la presupusa legătură a acelei persoane, cu același bărbat "râvnit" de fiica inculpatei, deci implicit și în folosul fiicei inculpatei, depășesc orice interpretare doctrinară și jurisprudențială dată noțiunii de "folos nepatrimonial".

În acest sens, făcând trimitere la Decizia nr. 50/2017 prin care Curtea Constituțională a reținut că "noțiunea de «folos necuvenit» utilizată de legiuitor nu are un caracter echivoc, întrucât își are explicațiile doctrinare conturate de-a lungul anilor și reflectă faptul că folosul astfel obținut este «legal nedatorat», are caracter de retribuție, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al infracțiunilor de abuz în serviciu ori de uzurpare a funcției. De altfel, câtă vreme ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar și avantaje nepatrimoniale, cu condiția ca acestea să fie legal nedatorate. În plus, noțiunea nu este nouă, regăsindu-se în activul legislației și în art. 11 din Legea nr. 78/2000", apărarea a susținut că sintagma "alte foloase necuvenite" este întâlnită și în alte texte incriminatorii ale faptelor de corupție, motiv pentru care beneficiază de o bogată interpretare doctrinară și jurisprudențială.

Astfel, în DEX, termenul "foloase" (beneficii) este definit ca "beneficii morale sau materiale, foloase, profit", iar în doctrina penală, termenul de "alte foloase" înseamnă orice tip de foloase materiale, altele decât bani, precum și foloase nepatrimoniale și morale (înmânarea unor medalii, distincții academice, universitare, științifice, culturale, artistice, titluri sportive, poziții militare etc.), conceptul de "necuvenit", prezent în incriminările de mită, fiind definit drept recompensă, retribuție pentru comportamentul incorect al funcționarului.

În contextul acestor considerente teoretice, apărarea a susținut că, raportat la conținutul concret al infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 reținută în sarcina inculpatei A., nu se poate decela scopul nepatrimonial urmărit de aceasta, speculându-se doar, sub aspectul laturii subiective, faptul că informațiile referitoare la persoana numitei F. îi puteau permite inculpatei și fiicei acesteia să-și orienteze conduita în scopul obținerii rezultatului propus în raport cu fostul concubin al celei din urmă. Practic, în acest fel s-a încercat să se stabilească o legătură de cauzalitate între fapta inculpatei A. de obținere a informațiilor de la coinculpatul C. și interesul inculpatei și a fiicei acesteia de a o cunoaște pe numita F.

Or, în cauză nu s-a demonstrat scopul folosirii informațiilor cu caracter confidențial de către inculpată și prin aceasta, nu s-a demonstrat intenția directă calificată prin scop a acesteia în comiterea infracțiunii de referință. Ca urmare, faptul că prin obținerea informațiilor referitoare la numita F. au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 677/2001 privind protecția datelor cu caracter personal nu conduce automat la reținerea, în sarcina inculpatei A., a infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, întrucât faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, câtă vreme scopul prevăzut de lege nu este atins.

Altfel spus, diferența dintre încălcarea reglementărilor referitoare la protecția datelor cu caracter personal și infracțiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 o reprezintă tocmai intenția calificată prin scop, respectiv obținerea pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite. În cauză însă, inculpata A. a obținut informațiile referitoare la numita F. dintr-o simplă curiozitate, fără ca aceasta să obțină vreun avantaj nepatrimonial în urma vizualizării unei fotografii cu înfățișarea persoanei respective.

Ca urmare, apărarea a arătat că este absurd a se pune semnul egalității între motivul real al solicitării informațiilor confidențiale de către inculpata A. și scopul ilicit al folosirii informațiilor nedestinate publicității prevăzut de legiuitor în norma de incriminare, motiv pentru care a susținut că fapta inculpatei nu poate constitui decât o contravenție.

În concluzie, susținând că fapta concretă reținută în sarcina inculpatei A. sub acuzația de instigare la folosirea de informații ce nu sunt destinate publicității nu se suprapune normei incriminatoare prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, apărarea a conchis că soluția de amânare a aplicării pedepsei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia recurată este nelegală.

Pentru toate aceste considerente, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, dispunerea achitării inculpatei pentru infracțiunea anterior menționată.

Prin încheierea din data de 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 241/A din data de 2 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014, și a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători.

A fost acordat termen la data de 10 ianuarie 2020, cu citarea recurentei-inculpate și asigurarea apărării (apărător ales).

Pentru a dispune astfel, procedând la evaluarea îndeplinirii în speță a condiției de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a notat, cu titlu prioritar, că, presupunând o constatare prealabilă asupra existenței faptei, a aptitudinii acesteia de a fi infracțiune și a săvârșirii ei de către inculpat, în condițiile art. 83 - 90 din C. proc. pen., soluția de amânare a aplicării pedepsei, prev. de art. 396 alin. (4) din C. proc. pen., pronunțându-se în aceleași condiții ca cea de condamnare, prev. de art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., poate fi cenzurată din perspectiva cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Altfel spus, deși nu constituie o soluție de condamnare, ci o modalitate de individualizare judiciară a pedepsei, soluția de amânare a aplicării pedepsei nu poate fi exclusă din sfera de aplicabilitate a cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât acesta se circumscrie situațiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora dintre elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Acestor argumente, confirmate doctrinar, care se raportează la obiectul controlului de legalitate ce poate fi exercitat prin prisma cazului de recurs în casație invocat, li se alătură cele de interpretare coroborată și sistematică a dispozițiilor legale care reglementează recursul în casație, fiind evident că, în măsura în care legiuitorul ar fi urmărit excluderea soluției de amânare a aplicării pedepsei din categoria hotărârilor judecătorești ce pot fi supuse recursului în casație (implicit prin prisma cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.), ar fi cuprins-o în categoria limitativă a hotărârilor ce nu sunt susceptibile a fi supuse cenzurii prin prisma acestei căi de atac, riguros stabilită prin alin. (2) al art. 434 din C. proc. pen.

În contextul acestei concluzii, raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazului de recurs în casație invocat - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în practică și jurisprudență, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că, formal, criticile recurentei-inculpate A. privind lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii de instigare la folosirea de informații ce nu sunt destinate publicității, în raport de care, în apel, față de aceasta s-a dispus o soluție de amânare a aplicării pedepsei, se circumscriu în conținut dispozițiilor art. .438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. conform cărora "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

La data de 17.01.2020, recurenta inculpată A., prin apărător ales, a transmis la dosarul cauzei concluzii scrise privind admiterea recursului în casație pendinte susținând, în esență, pe de o parte, faptul că nu există nicio rațiune pentru care să poată fi redus "câmpul" de aplicare al căii extraordinare de atac prin interpretarea sintagmei "faptă prevăzută de legea penală" ca "acoperind" doar latura obiectivă a unei infracțiuni, iar pe de altă parte, a susținut că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa nu este prevăzută de legea penală în lipsa condiției privind scopul obținerii de bani sau alte foloase necuvenite (condiția prevăzută de text - "dacă a fost săvârșită").

Analizând recursul în casație formulat de inculpata A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale, instanța verifică exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă numai în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În ceea ce privește lipsa vinovăției prevăzute de lege, conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., aceasta reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și de exercitare a acțiunii penale distinctă de neprevederea în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menționat. Or, raportat la modul în care cele două teze au fost legiferate și la dispozițiile art. 15 alin. (1) din C. pen. potrivit căruia "infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o", se constată că doar neprevederea în legea penală ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în casație, Înalta Curte notează că starea de fapt reținută prin decizia recurată, raportat la săvârșirea instigării la infracțiunea de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității, prevăzută de art. 47 din C. pen. rap. la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 constă, în esență, în aceea că în ziua de 11.03.2014, la cererea inculpatei A., inculpatul C. a accesat baza de date pentru evidența persoanelor cu privire la numita F., precum baza de date auto în care a efectuat verificări dacă această persoană deține permis de conducere și dacă figurează ca fiind proprietara unui autoturism, iar ulterior, toate informațiile obținute, incluzând și fotografia persoanei, le-a pus la dispoziția inculpatei A., cu scopul de a fi folosite pentru a-și sprijini fiica într-o dispută sentimentală.

Prin aceeași hotărâre s-a reținut că această prelucrare a fost realizată într-un scop ilicit, mai precis de obținere a unui folos nepatrimonial în favoarea inculpatei A., respectiv obținerea unor informații cu caracter personal pentru a contracara ori rezolva favorabil problemele sentimentale ale fiicei inculpatei referitoare la o presupusă legătură a acelei persoane cu același bărbat "râvnit" de fiica inculpatei, deci implicit și în folosul fiicei inculpatei.

Văzând prevederile art. 2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că inculpații C. și A. au dat o altă interpretare motivelor ce i-au determinat să efectueze verificările în bazele de date cu privire la F., iar pe de altă parte, că folosul obținut de inculpata A. prin accesarea bazei de date de către C. este necuvenit, are caracter nepatrimonial și valorifică un interes personal și al fiicei sale, în sensul în care cunoașterea acelor informații, inaccesibile în alt mod, le putea permite să-și orienteze conduita în scopul obținerii rezultatului propus în raport cu fostul concubin al fiicei sale care rupsese legăturile cu aceasta, mecanismul asumat de inculpată fiind apt a produce consecința vizată.

Totodată, s-a reținut faptul că după prelucrare și obținerea fotografiei persoanei în cauză, inculpatul C. a transmis-o inculpatei A. pe o rețea publică de socializare, într-o manieră străină rigorilor procesual penale, probele demonstrând dincolo de orice îndoială că inculpații A. și C. au acționat cu intenție directă, calificată prin scop, motiv pentru care instanța de apel a reținut că faptele inculpatei A. realizează elementele constitutive ale instigării la infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, fapte pentru care de altfel a fost angajată răspunderea penală a acestei inculpate.

În raport de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că situația de fapt reținută în cauză se circumscrie elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de folosire de informații ce nu sunt destinate publicității prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Analizând motivele invocate în prezentul demers judiciar, Înalta Curte apreciază că recurenta inculpată a indicat doar în mod formal cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., neinvocând împrejurarea că a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală din perspectiva neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci contestând, în realitate, scopul urmărit de făptuitor, de a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.

Însă aceste critici nu pot face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului de casație întrucât presupun analiza elementelor factuale ale cauzei în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu țin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

Astfel, se constată că, în esență, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate în cauză, existența unui folos necuvenit cu caracter nepatrimonial, de natură personală a inculpatei A., respectiv a fiicei acesteia, G.

Or, baza probatorie a constatărilor instanței de apel nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului în casație, iar analiza mijloacelor de probă pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția excedează limitelor cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De asemenea, limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

Prin urmare, susținerile recurentei inculpate în sensul că prin probatoriul administrat nu s-a demonstrat scopul folosirii informațiilor cu caracter confidențial și nu s-a demonstrat intenția directă calificată prin scop nu pot fi analizate în actualul cadru procesual. În realitate, recurenta nu contestă un element de tipicitate a infracțiunii reținute în sarcina sa, ci fundamentul soluției pronunțate de instanța de apel. Or, probele pe care s-a întemeiat soluția dispusă în cauză privind o anumită formă de vinovăție nu pot fi analizate de instanța de recurs în casație.

Înalta Curte subliniază că sintagma - nu este prevăzută de legea penală - regăsită în cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege. Analizând criticile formulate în prezenta cale extraordinară de atac, se constată că apărarea a subsumat noțiunii de "neprevedere a faptei de legea penală" elemente probatorii ce au format convingerea instanței de apel că inculpata A. se face vinovată de comiterea infracțiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în forma de participație a instigării, invocând lipsa intenției directe calificate prin scop.

Ca atare, în raport de prevederile art. 447 din C. proc. pen., potrivit cărora, pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curți stabilirea situației de fapt și analiza probatoriului, stabilirea formei de vinovăție cu care a acționat inculpata A. excedează cenzurii instanței de control judiciar, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Mai mult, foloasele necuvenite, reglementate în cuprinsul art. 12 din Legea nr. 78/2000, pentru a fi pe deplin conturate, trebuie determinate prin raportare la situația concretă, presupunând, implicit, analiza situației de fapt și a probatoriului reținut la stabilirea acesteia. Pe cale de consecință, contestarea de către apărare a caracterului de foloase nepatrimoniale necuvenite a foloaselor de natură personală obținute de inculpată și fiica acesteia în modalitatea reținută de instanța de apel presupune, așa cum s-a arătat și anterior, cenzurarea unor aspecte de temeinicie cuprinse în considerentele deciziei atacate, extranee prezentei căi extraordinare de atac.

Pe de altă parte, limitarea foloaselor nepatrimoniale la acele foloase care au sau care pot avea consecințe de ordin patrimonial, astfel cum a susținut apărarea inculpatei, nu pot fi primite.

În acest sens, sunt relevante considerentele Deciziei nr. 584/2018 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 1070/18.12.2018, prin care Curtea a constatat că dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea art. 12 din Legea nr. 78/2000 sunt neconstituționale, după cum urmează:

"62. Cu privire la natura folosului, din textul de incriminare se înțelege că subiectul activ al infracțiunii "se răsplătește" sau răsplătește o altă persoană prin conduita sa contrară atribuțiunilor sale de serviciu, urmărind astfel un folos, indiferent de natura sa, patrimonială sau nepatrimonială. Curtea reține că norma analizată urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase, drept care, în acest caz, folosul obținut este întotdeauna necuvenit, indiferent că este de natură patrimonială sau nepatrimonială.

Prin urmare, natura foloaselor necuvenite obținute - foloase de natură patrimonială, respectiv foloase de natură nepatrimonială - este clar delimitată, acestea fiind în mod cert diferite.

În ceea ce privește criticile recurentei privind pretinsa confuzie între folosirea informației și folosul necuvenit, respectiv între latura obiectivă și subiectivă a infracțiunii reținută în sarcina inculpatei, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză detaliată a elementelor constitutive ale infracțiunii din perspectiva elementelor de tipicitate atât obiectivă, cât și subiectivă, motiv pentru care susținerile apărării sunt nefondate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 241/A din data de 02 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., o va obliga pe recurenta-inculpată A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 241/A din data de 02 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014.

Obligă recurenta-inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.

GGC - NN