ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1230/2016

Decizia nr. 1230/2016

Asupra contestației de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 1009/A din 15 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală,

în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare împotriva Deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, din Dosarul nr. x/3/2005 (nr. x/2012), formulată de contestatoarea SC A. SRL.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată contestatoarea la plata sumei de 400 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București, secția I penală, a reținut următoarele:

La data de 11 mai 2016, sub nr. x/2/2016, a fost înregistrată contestația la executare formulată de

contestatoarea

SC A. SRL împotriva deciziei penale nr. 1207/A

din 14 octombrie 2014

a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2005 (nr. x/2012).

În motivarea contestației la executare s-a arătat ca

există o împiedicare la executare care se datorează

interpretării greșite a legii și încălcării drepturilor procesuale ale

SC A. SRL

de către Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/3/2005, ceea ce a determinat pronunțarea Deciziei penale nr. 1207

din 14 octombrie 2014

, prin care s-a dispus, pe de o parte, indisponibilizarea tuturor bunurilor proprietatea

SC A. SRL,

pentru

garantarea executării măsurii confiscării speciale a sumelor de bani de la inculpatul B.

(măsură care îi conferă

SC A. SRL

, direct în faza judecății în apel, calitatea de „terț garant” pentru recuperarea creanței deținute de Statul Român împotriva inculpatului B., fără ca

SC A. SRL să fi avut vreo

calitate în judecata în primă instanță), iar pe de altă parte, confiscarea acelorași sume de bani de la

SC A. SRL.

S-a invocat faptul că nu se poate accepta ca o hotărâre parțial nelegală, intrată în puterea lucrului judecat, să își producă efectele, deoarece o asemenea acceptare ar echivala cu încălcarea drepturilor procesuale ale

SC A. SRL

și în contra acestor drepturi, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra drepturilor sale atunci când acestea i-au fost încălcate sau nu i-au fost acordate sau recunoscute.

Mai mult, instanța a dispus, printr-o hotărâre definitivă, atât confiscarea unor sume de bani de la

SC A. SRL

, cât și garantarea confiscării speciale a unor sume de bani în același cuantum de la unul dintre inculpați, fără să permită promovarea unei căi de atac ordinare (a apelului) împotriva acestor măsuri, ceea ce arată că, și sub acest aspect, au fost încălcate prevederile art. 6 parag. 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, contestația la executare a fost respinsă, ca nefondată, întrucât, așa cum rezultă din punctul III al deciziei contestate, măsurile asigurătorii au fost dispuse de către procuror și instanța de fond, făcând obiectul cenzurii instanței de apel.

Astfel, la pct. III al Deciziei nr. 1207/A

din 14 octombrie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2015, în temeiul dispozițiilor art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., art. 32 din Legea nr. 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1), 4 C. proc. pen., art. 249 alin. (5) C. proc. pen., coroborate cu dispozițiile art. 32 lit. d) C. fam., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 și cu dispozițiile art. 998 din Vechiul C. civ., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011, s-au menținut măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanța nr. 171/D/P/2003 din 12 ianuarie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Structura Centrală, precum și sechestrul asigurator instituit prin încheierea de ședință din data de 20 mai 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală, asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților B., C., D., E., F., G., H. și I., măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de ședință din data de 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2005.

În plus, la pct. V al Deciziei nr. 1207/A

din 14 octombrie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2015, instanța a analizat și a respins, ca nefondată, în baza art. 250 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 13 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și a îndatoririlor fundamentale, contestația formulată de intervenienta SC A. SRL împotriva luării și împotriva modalității de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii dispuse de instanță prin încheierea din 15 septembrie 2014.

În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 24/2016, invocată de apărare, s-a constatat că aceasta nu are aplicabilitate în cauza de față, întrucât se referă la dreptul de contestare a încheierilor, iar în speță se contestă decizia pronunțată de instanța de apel.

Împotriva

Deciziei penale nr. 1009/A din 15 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, a formulat contestație contestatoarea SC A. SRL

, criticând-o pentru nelegalitate.

La termenul din 26 septembrie 2016, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuția părților

competența materială a instanței supreme de a se pronunța asupra contestației de față, invocând totodată excepția inadmisibilității contestației

, calea de atac fiind exercitată împotriva unei hotărâri definitive.

Reprezentantul Ministerului Public a susținut că instanța supremă este competentă să soluționeze prezenta contestație,

apreciind totodată că aceasta este admisibilă, în raport cu obiectul judecății, respectiv contestația la executare.

Apărătorul contestatoarei a apreciat, de asemenea, că Înalta Curte este competentă să soluționeze contestația de față, care este și admisibilă,

în raport cu dispozițiile art. 597 alin. (7) C. proc. pen., făcând referire deopotrivă și la prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și la Decizia Curții Constituționale nr. 24/2016.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că prezenta contestație este inadmisibilă, pentru considerentele care urmează.

Din actele dosarului rezultă că, în speță, contestatoarea SC A. SRL a formulat contestație împotriva

Deciziei penale nr. 1009/A din 15 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (nr. x/2016)

, prin care s-a soluționat contestația la executare formulată de aceasta (întemeiată pe dispozițiile

art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

) împotriva unei hotărâri definitive pronunțate în calea de atac a apelului, respectiv Decizia penală

nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2005 (nr. x/2012)

.

Potrivit dispozițiilor

art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

În alin. (2) al aceluiași articol se prevede că, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), competența de a soluționa contestația revine instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută.

În cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește exercitarea căii de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluționată contestația la executare fundamentată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., analiza trebuie să aibă ca punct de plecare, pe de o parte,

dispozițiile art. 129 din legea fundamentală, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 35 și următoarele C. proc. pen., care reglementează competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei, a instanțelor judecătorești și, în fine, dispozițiile art. 409 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (potrivit cărora,

poate face apel

orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare

).

Astfel, potrivit art. 129 din Constituția României „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Textul invocat cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale și netemeinice, iar a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii.

Această a doua teză are în vedere reguli de procedură referitoare la termene, instanța la care se depune cererea, competența și modul de judecare. Totodată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Prin art. 40 C. proc. pen., se prevede că: (1) „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(2) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(3) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile în casație împotriva hotărârilor penale definitive, precum și recursurile în interesul legii.

(4) Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență în cazurile în care este instanța superioară comună instanțelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiției este întrerupt, cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel în cazurile prevăzute de lege.

(5) Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.”

Din analiza dispozițiilor procesuale la care s-a făcut referire anterior, corelate cu dispozițiile art. 129 și art. 126 alin. (2) din legea fundamentală, se observă că o contestație la executare fundamentată pe dispozițiile art. 598 C. proc. pen., formulată împotriva unei hotărâri definitive, pronunțată de o instanță de apel, este inadmisibilă.

Nici din punct de vedere al competenței funcționale (rațione oficii) și nici din cel al competenței materiale (rațione materiae), Înalta Curte nu poate fi competentă în această materie.

Apărarea face cel puțin două confuzii fundamentale în ceea ce privește regimul căilor de atac reglementat în procedura penală.

Prima are în vedere faptul că, într-o cale de atac inadmisibilă, nu poate fi schimbat obiectul judecății.

Astfel, așa cum s-a arătat anterior, obiectul cauzei îl constituie o contestație la executare, și nu o contestație împotriva măsurilor asiguratorii, instituție reglementată de alte dispoziții legale, respectiv art. 250 și următoarele C. proc. pen.

Din această perspectivă, nu pot fi invocate și, implicit, aplicate nici dispozițiile art. 250 C. proc. pen. și nici Decizia Curții Constituționale nr. 24/2016 care, în mod evident, nu-și găsesc aplicabilitatea în cauză, prin raportare la temeiul de drept invocat de apărare în susținerea contestației la executare.

A doua are în vedere dispozițiile

art. 597 alin. (7) C. proc. pen., care prevăd în mod expres că „hotărârile pronunțate în primă instanță în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.”

Or, în cauză, hotărârea criticată de apărare a fost pronunțată de către instanța de apel, astfel că devin incidente prevederile art. 597 alin. (8) teza a II-a C. proc. pen., potrivit cu care decizia instanței prin care se soluționează contestația este definitivă.

În fine, trebuie observat că măsura asiguratorie a fost instituită prin Ordonanța nr. 171/D/P/2003 din 12 ianuarie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Structura Centrală, iar prin încheierea de ședință din data de 20 mai 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală, a fost instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților B., C., D., E., F., G., H. și I., măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de ședință din data de 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2005.

Din examinarea Deciziei penale

nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2005 (nr. x/2012), rezultă că, în temeiul dispozițiilor art. 250 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 13 din Convenția europeana a drepturilor omului și a îndatoririlor fundamentale, a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de intervenienta SC A. SRL, aceasta formulând contestație împotriva luării și împotriva modalității de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii dispuse de instanță prin încheierea din 15 septembrie 2014.

Prin urmare, și din această perspectivă, contestația este inadmisibilă întrucât nu instanța de apel a dispus măsura asiguratorie, ci instanța de fond, dispoziție ce a fost supusă controlului judiciar.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. a) teza finală C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de

contestatoarea SC A. SRL.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,

contestatoarea

va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru

contestatoare

,

până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 35 lei,

va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatoarea SC A. SRL împotriva Deciziei penale nr. 1009/A din 15 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 235 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 35 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 26 septembrie 2016.

Cu opinie separată, în sensul:

Admite

contestația formulată de contestatoarea SC A. SRL împotriva Deciziei penale nr. 1009/A din 15 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală

.

Desființează decizia penală atacată și, în rejudecare:

Constată că Înalta Curte este competentă să soluționeze prezenta contestație.

OPINIE SEPARATĂ

Se reține că măsurile asigurătorii sau confiscarea presupune ingerințe în exercitarea drepturilor reale asupra bunurilor, drepturi protejate de dispozițiile art. 6 și 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1. Prin jurisprudența Curții Europene s-a statuat că textul trebuie interpretat în sensul că garantează un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale oricărei persoane care pretinde existența unei încălcări a drepturilor și libertăților sale apărate de Convenție (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 6 septembrie 1978, Klass și alții c. Germaniei; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 25 martie 1983 Silver și alții c. Regatului Unit). Recursul efectiv presupune existența unui recurs intern ce permite înlăturarea eventualei încălcări a Convenției, cu reparație subsecventă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Conka contra Belgiei).

Dublul grad de jurisdicție în materia drepturilor protejate de art. 6 și art. 1 din Protocolul 1 din Convenție și caracterul contradictoriu al procedurii presupun în primul rând o judecată a măsurii înainte ca aceasta să fie dispusă, ceea ce în cauza de față lipsește. Printr-o decizie de speță (Decizia nr. 1261 din 23 septembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015) Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat față de luarea unei măsuri care afectează drepturile patrimoniale că orice procedură în care se discută asupra intereselor și drepturilor unor persoane cu posibilitatea îngrădirii acestora însă cu excluderea posibilității intervenției celui interesat, naște un viciu în considerarea garanțiilor recunoscute în contextul art. 6 din Convenție, procedura devenind inechitabilă.

Procedura este inechitabilă și atunci când permite numai participarea procurorului, cu excluderea persoanei interesate și asupra căreia se produc efectele hotărârii (Decizia Curții Constituționale a României nr. 542 din 14 iulie 2015 publicată în M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, Decizia Curții Constituționale a României nr. 506 din 30 iunie 2015 publicată în M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia Curții Constituționale a România nr. 599 din 21 octombrie 2014 publicată în M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014).

Jurisprudența citată a fost confirmată ulterior prin modificarea art. 250

1

C. proc. pen., care începând cu data de 23 mai 2016, data publicării O.U.G. nr. 18/2016 impune comunicarea soluției instanței părții interesate pentru ca aceasta să evalueze oportunitatea declarării căii de atac.

Anterior introducerii art. 250

1

C. proc. pen., Înalta Curte evaluând admisibilitatea examinării temeiniciei măsurii sechestrului asigurător direct în calea de atac a apelului, a arătat că, doar prin concluziile formulate de procuror pentru extinderea măsurii sechestrului asigurător prin decizie, nu este îndepărtat caracterul inechitabil al procedurii în contextul în care persoana interesată care a suferit consecințe patrimoniale ca urmare a hotărârii pronunțate nu a fost parte, nefiind citată și nici reprezentată. Evaluarea dreptului nu se poate realiza în condiții de contradictorialitate și echitate în calea de atac a contestației, în această manieră părțile fiind prejudiciate de un grad de jurisdicție. Pentru a da eficiență și a respecta acest principiu, soluția unică posibilă în cauză este desființarea cu trimitere spre rejudecare, în condițiile menținerii tuturor demersurilor anterioare intrării în dezbateri.

Instanța, învestită cu soluționarea contestației va judeca cu citarea persoanelor interesate și cu asigurarea unei dezbateri orale și contradictorii (în acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 640 din 4 mai 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015). Prin urmare, jurisprudența a recunoscut anterior modificării C. proc. pen. admisibilitatea examinării unei atare soluții, în considerarea îndepărtării lipsei de echitate a procedurii ce a condus la o ingerință în patrimoniul unei persoane ce nu a fost înștiințată cu privire la respectiva procedură.

Garantarea dublului grad de jurisdicție a fost recunoscut și în cadrul unei contestații împotriva unei încheieri definitive (încheierea din 5 ianuarie 2016, Dosar nr. x/1/2015), în considerentele căreia aprecierea asupra admisibilității căii de atac a avut la bază, invocarea art. 6 și 13 din Convenție.

Totodată, prin Decizia Curții Constituționale a România nr. 24 din data de 20 ianuarie 2016, publicată la data de 12 aprilie 2016, s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 250 alin. (6) C. proc. pen., dacă nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională.

Având în vedere că persoana juridică SC A. SRL a contestat luarea măsurii sechestrului asigurător prin decizia de apel și nu doar punerea sa în executare, admisibilitatea contestației devine evidentă, indiferent de natura hotărârii prin care aceasta a fost dispusă (încheiere sau decizie) pentru a fi examinat fondul cauzei (luarea măsurii), soluționat inițial fără îndeplinirea procedurii de citare față de o persoană care nu a fost parte în proces și care astfel nu poate beneficia de cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen.

În ceea ce privește competența de soluționare a contestației împotriva măsurii luate de către Curtea de Apel București se constată că actuala procedură prevede că Înalta Curte de Casație și Justiție are deplină jurisdicție. Conform art. 250

1

C. proc. pen. cu referire la art. 425

1

alin. (5) C. proc. pen. în vigoare la data soluționării căii de atac, contestația se soluționează de către judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanța superioară celei sesizate, de completul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședință publică, cu participarea procurorului.

Deși prevederile art. 250

1

au în vedere contestarea la instanța ierarhic superioară în ceea ce privește măsurile dispuse prin încheiere, nu poate fi exclusă nici posibilitatea contestării aceleiași soluții, dacă aceasta este dată prin decizie, având în vedere că textul recunoaște necesitatea evaluării măsurii, dat fiind caracterul său de ingerință în drepturile patrimoniale. Procedura este, de altfel, validată de jurisprudență într-un alt domeniu, și anume competența instanței ierarhic superioare de a soluționa calea de atac declarată împotriva dispoziției privind cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate conținută direct în dispozitivul deciziei din apel.

Se reține că petenta SC A. SRL nu a fost parte în procesul penal soluționat prin Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/3/2005, nu a fost citată în cauză, iar măsura confiscării față de contestatoarea SC A. SRL asupra bunurilor imobile și sumelor de bani - 91.166.300 dolari SUA (echivalent în lei la data plății, actualizată cu indicele de inflație), 57.768.138 dolari SUA (echivalent în lei la data plății, actualizată cu indicele de inflație), 13.133.541 euro echivalent în lei la data plății, actualizată cu indicele de inflație) - a fost dispusă direct în apel, prin decizie definitivă, fără citarea contestatoarei.

Așadar, măsura asiguratorie a fost dispusă într-un proces penal în care contestatoarea nu a fost parte, iar eforturile sale de a supune fondul pretențiilor cenzurii unui judecător au eșuat, cererile anterioare fiind respinse ca inadmisibile sau ca nefondate, în acest din urmă caz, fără antamarea fondului. Hotărârile pronunțate anterior s-au limitat a sublinia motivele pentru care căile procesuale alese (contestație la titlu, ș.a.) nu erau utile demersului juridic urmărit.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat că unei alte societăți din cauză - SC J. SRL aflată într-o situație juridică identică cu contestatoarea SC A. SRL (în sensul că prin aceeași Decizie nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București a fost dispusă confiscarea direct în apel, fără citare și fără ca petenta SC J. SRL să fie parte în proces) i-a fost admisă contestația prin Decizia nr. 640 din 4 mai 2016 a Înaltei Curți, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București pentru a fi analizat fondul pretențiilor petentei.