ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 516/2018

Asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pogoanele, în data de 14.10.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții "B." S.R.L, "C." S.R.L., D. și E., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x în data de 04.06.2010 la BIN F. din orașul Pogoanele, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între "B." S.R.L. și G.; constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24.11.2006, încheiat la BNP Asociați H. și F. din orașul Pogoanele, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între "C." S.R.L. și G., repunerea părților în situația anterioară încheierii acestor acte juridice, în sensul în care reclamanta să intre în proprietatea suprafețelor de teren corespunzătoare cotei de succesiune, precum și obligarea pârâților la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă cu prezenta acțiune.

Prin Sentința civilă nr. 195/02.05.2017, pronunțată de Judecătoria Pogoanele, s-a admis ca întemeiată acțiunea civilă și, în temeiul prevederilor art. 61 și 63 din Legea nr. 192/2006 privind medierea, cu aplicarea prevederilor art. 438 - 441 din C. proc. civ., s-a luat act de acordul de mediere încheiat la data de 15.02.2017 între reclamantă și pârâta Societatea Comercială "B." S.R.L., în baza Contractului de mediere nr. x/15.02.2017 al mediatorului I., și s-a consfințit înțelegerea acestora potrivit înscrisului depus la dosar care alcătuiește dispozitivul hotărârii; în temeiul prevederilor art. 438 - 440 din C. proc. civ., s-a luat act de tranzacția încheiată între reclamantă și pârâta Societatea Comercială "J." S.R.L. și s-a consfințit înțelegerea acestora potrivit înscrisului depus la dosar care alcătuiește dispozitivul hotărârii; s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta "J." S.R.L., în contradictoriu cu pârâții-chemați în garanție, și s-a luat act de tranzacția părților. S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamantă privind obligarea pârâților E. și D. la plata cheltuielilor de judecată. Au fost obligați pârâții-chemați în garanție E. și D. la plata către pârâta "J." S.R.L. a sumei de 1.405 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A..

Prin Decizia civilă nr. 893 din 13 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamanta A.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs, recurenta A., recurs ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău.

Tribunalul Buzău a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Buzău, secția I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Buzău, secția I civilă revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind soluționarea recursului declarat de recurenta A. împotriva Deciziei civile nr. 893 din 13 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Ploiești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2018.

Procesat de GGC - NN