ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 970/2018

Asupra cauzei de față, constata următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare la data de 05.02.2015, reclamanții A., B. și C., în calitate de succesori ai defunctului D. și E., soția defunctului F., în contradictoriu cu pârâții:

3 G. căsătorit cu H.;

4. I.;

- să constate nulitatea absolută parțială a Încheierii nr. 3529 din data de 9 septembrie 1977, fiind consecința înscrierii falsificate a conținutului adeverinței nr. x/1977;

- rectificarea înscrierii de sub Bl. 1, prin înscrierea casei de locuit, certificată de Adeverința nr. x/1977 a Consiliului Popular al Municipiului Satu Mare în foaia A + 3 a CF x;

- rectificarea înscrierii de sub X, în principal, în sensul radierii acesteia din CF nr. x Satu Mare și, în subsidiar, în sensul înscrierii parcelei cu nr. top x de sub A+3;

- să constate nulitatea absolută a Încheierii nr. 3260 din 4 noiembrie 1.971 și pe cale de consecință să dispună rectificarea înscrierii de carte funciară de sub C 5 și 6, în sensul înscrierii dreptului de folosință veșnică asupra cotei de 248/269 parte din imobilul de sub foaia A 4- 3 cu nr. top x din CF x, în favoarea lui F. și soția E.;

- în principal, să dispună radierea tuturor înscrierilor din CF x Satu Mare și, pe cale de consecință, sistarea acestei coli de carte funciară, deoarece actul în temeiul căruia s-a dispus înființarea acestei coli funciare nu a fost valabil, respectiv Încheierea nr. 3529 din 9 septembrie 1977;

în subsidiar:

- ca efect a constatării nulității absolute a Încheierii nr. 3529/1999, să dispună rectificarea înscrierii de sub A + 3, în sensul înscrierii imobilului cu nr. top x, categoria de folosință "Loc de casă cu casă", având suprafața de 75 stp, respectiv 269 mp, precum și rectificarea înscrierii de sub B 1, în sensul înscrierii Statului Român în baza încheierii nr. 630 din 29 martie 1971;

- să constate nulitatea absolută a Încheierilor nr. 3548 și 3549 din 12 septembrie 1977 și să dispună rectificarea înscrierilor de căile funciară de sub x și x și de sub x și x, în sensul înscrierii dreptului de proprietate a lui D. asupra cotei de 1/3 parte din casa de locuit de sub nr. de ordine A +1, top x și a dreptului de folosință veșnică asupra cotei de 83/248 mp, respectiv a dreptului de proprietate al lui E. fiică asupra cotei de 1/3 parte din casa de locuit de sub nr. ordine A+l, top 13.554 și a dreptului de folosință veșnică asupra cotei de 100/248 mp;

- - să dispună rectificarea înscrierii de sub B9 din CF x, în sensul înscrierii dreptului de proprietate născut în baza contractului de vânzare-cumpărare autentic nr. x/1988 asupra cotei de 1/3 parte din casă proprietatea lui J. în favoarea lui D. și soția A.;

- să constate nulitatea absolută a Încheierii nr. 10457 din 2 octombrie 2000 cu privire la notarea în foaia de proprietate sub X a unui drept de preemțiune asupra cotei de proprietate a lui D. de sub x și x, fiind un drept greșit calificat, iar înscrierea și actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu au fost valabile, dreptul de preemțiune nefiind un drept real, ci unul de creanță;

- să dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierii de sub X;

- să constate nulitatea absolută a Încheierii nr. 15638 din 13.12.2001 cu privire la intabularea dreptului de proprietate al numitului I. asupra cotei de 11/24 parte din casă, fiind un drept greșit calificat, iar înscrierea și actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu au fost valabile, neputând fi operată o înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară, în afara cazului când înscrierea se solicită în baza unei hotărârii judecătorești, unui act notarial sau a unui act administrativ, după caz;

- să dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierii de sub X;

- să dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierii de sub X, pe de o parte fiind o înscriere bazată pe un act nevalabil sub aspectul constituirii dreptului de folosință, cu încălcarea regimului juridic al proprietății Statului și, pe de altă parte, fiind o înscriere ce se suprapune peste înscrierea de sub X real;

- să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentic nr. x/2007, pe de o parte, ca efect a constatării nulității absolute a Încheierii nr. 15638 din 13.12.2001. și a radierii înscrierii dreptului de preemțiune de sub X și a dreptului de proprietate de sub B 15 și, pe de altă parte, pe motiv că contractul are o cauză ilicită în condițiile în care vânzătorul și cumpărătorul fiind rude sunt prezumați a fi de rea-credință, dispunând asupra bunului altuia, cum să păstreze dreptul de uzufruct viager al reclamantei E. și dispunând un drept de folosință asupra terenului proprietatea Statului Român;

- să dispună rectificarea cărții funciare în sensul: radierii dreptului de folosință asupra 83 mp teren, fiind o înscriere bazată pe un act nevalabil sub aspectul constituirii dreptului de folosință asupra unui teren proprietate de Stat; înscrierii dreptului de folosință asupra cotei de 140,8/248 parte în favoarea lui D.; înscrierea dreptului de folosință asupra cotei de 40,7/248

- parte în favoarea iui E.; înscrierea dreptului de folosință asupra cotei de 33,5/248 parte în favoarea Iui E.

- cu cheltuieli de judecată în sarcina pârâților de ordin I, lI, III și IV, urmând ca instanța să dispună obligarea lor la plata, în solidar, a cheltuielilor acordate.

Prin sentința nr. 1665 din 11 mai 2017 a Judecătoriei Satu Mare, au fost respinse cererile de probațiune formulate de reprezentantul reclamanților A., C., B., în calitate de succesori ai defunctului D. și E., ca nefiind utile soluționării cererii. A fost admisă excepția autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare atestat de avocat K. la data de 24.04.2001, invocată de pârâții I. și L., prin întâmpinare, în Dosarul nr. x/296/2015, conexat cu Dosarul nr. x/296/2015. A fost respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare atestat de avocat K. la data de 24.04.2001, formulat de reclamantele E. și A., în contradictoriu cu pârâții I., L., G. și M., în Dosarul nr. x/296/2015 conexat cu Dosarul nr. x/296/2015, pentru existența autorității de lucru judecat. Au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere formulate de reclamantele E. și A., în contradictoriu cu pârâții I., L., G. și M., în Dosarul nr. x/296/2015 conexat cu Dosarul nr. x/296/2015. Au fost disjunse capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007 la Biroul Notarilor Publici N. pentru cauză ilicită, rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de folosință asupra 83 mp teren, înscrierii dreptului de folosință asupra câte unei cote de 340,8/248 parte fiecare în favoarea lui D. și E. și înscrierii dreptului de folosință asupra cotei de 33,5/248 parte în favoarea pârâtei E. S-a dispus înregistrarea unui nou dosar în vederea continuării judecății capetelor de cerere disjunse potrivit alineatului precedent și acordarea unui termen de judecată la data de 21 iunie 2017, sala 111, ora 8:30, dată pentru care se vor cita părțile. Au fost respinse, ca neîntemeiate, restul capetelor de cerere, astfel cum au fost formulate în Dosar nr. x/296/2015 de reclamanții A., C., în calitate de succesori ai defunctului D. și E., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Satu Mare, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, G., M., I. și E. Au fost obligate reclamantele E. și A. la plata, către pârâtul I., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 de Iei, reprezentând onorariu de avocat. Au fost respinse, ca neîntemeiate, restul cererilor pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 658/Ap din data de 4 decembrie 2017 a Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de către apelanții-reclamanți A., E., C. și B., în calitate de succesori ai defunctului D., în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Satu Mare, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară Satu Mare, G., M., I., E. și L., împotriva sentinței civile nr. 1665 din 11.05.2017. Au fost obligați apelanții să plătească intimaților I. și L. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

împotriva acestei decizii, reclamanții A., E., B. și C. au declarai recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 21 februarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din data de 26 februarie 2018 s-a fixat termen de judecată la 22 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererilor de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursurilor, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia atacată de recurenți a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect rectificare carte funciară.

În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă, și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență» prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, aceiași scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare ia situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

în acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin, (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Satu Mare revine instanței ierarhie superioare, respectiv Curții de Apel Oradea, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursurilor, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursurilor formulate de reclamanții A., E., B. și C. împotriva Deciziei nr. 658/Ap din 4 decembrie 2017 a Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Oradea.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2018.