ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2016

Decizia nr. 791/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița sub Dosar nr. x/290/2008, reclamantul Orașul Bocșa, prin Primar, a chemat în judecată pârâta SC A. SA solicitând obligarea acesteia să-i restituie în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF XX Bocșa Română nr. top. YY – lacul C. și str. B. în suprafață de 83826 mp, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 11/2009 a Judecătoriei Reșița s-a admis excepția de necompetență materială a judecătoriei și s-a declinat competența în favoarea Tribunalului Caraș Severin. Într-o precizare ulterioară, reclamantul a arătat că lacul este înscris în prezent cu nr. top.

YY în CF XX Bocșa Română, iar imobilul „stradă” este înscris parțial pe nr. top. ZZ, parțial pe nr. top. WW și parțial pe nr. top. YY. Pârâta SC A. SA București a chemat în garanție Comisia de lichidare a SC C. SA, respectiv pe SC D. SPRL Constanța, SCP E. SPRL, D.G.F.P. Caraș Severin, Banca F. Caraș Severin și Orașul Bocșa prin Primar, solicitând ca, în măsura în care va cădea în pretenții și va trebui să restituie reclamantului cele două imobile, să fie obligați chemații în garanție să le restituie prețul actualizat al acestor bunuri. În motivarea cererii se arată că a dobândit dreptul de proprietate asupra celor două imobile prin licitație, ca urmare a lichidării voluntare stabilite conform Legii nr. 137/2002 a SC C. SA Bocșa, comisia de licitație fiind formată din cei cinci chemați în garanție.

Fără participarea lor și fără ca ei să își însușească punctul de vedere al lichidatorului, transferul dreptului de proprietate și plata prețului, dintre vânzătoare și adjudecatara SC A. SA nu s-ar fi produs. Prin încheierea civilă nr. 22558/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Sibiu. Chemata în garanție SC D. SPRL a ridicat mai multe excepții și anume: excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, excepția autorității de lucru judecat. Pârâta SC A. SA a invocat mai multe excepții, unele dintre acestea fiind soluționate de Tribunalul Caraș Severin, rămânând de soluționat excepția de garanție, ridicată prin întâmpinare.

De asemenea, pârâta a invocat în fața Tribunalului Sibiu, oral, la ultimul termen de judecată, excepția insuficientei timbrări a acțiunii. De asemenea, la termenul din 15 martie 2013 chemata în garanție SC D. SPRL a invocat excepția de nelegalitate a anexei 6 a H.G. nr. 532/2002, excepție susținută și de pârâta SC A. SA. Prin încheierea din 26 ianuarie 2011, Tribunalul Caraș-Severin a unit excepțiile invocate de cu fondul cauzei. Prin sentința civilă nr. 954/2013, Tribunalul Sibiu a respins excepția insuficientei timbrări a acțiunii, invocată de pârâta SC A. SA cât și excepția de garanție invocată de aceeași pârâtă. Au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității cererii de chemare în garanție și a autorității de lucru judecat, invocate de chemata în garanție SC D. SPRL.

S-a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002, anexa 6, invocată de pârâta SC A. SA și de chemata în garanție SC D. SPRL. S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamant cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC A. SA București. De asemenea, s-a respins cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată formulată de pârâta SC A. SA. Reclamantul a fost obligat să plătească chematei în garanție SC D. SPRL Constanța suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Cu privire la excepția de nelegalitate, instanța a constatat că aceasta este inadmisibilă, față de împrejurarea că actul atacat, H.G.

nr. 532/2002 este un act administrativ cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 554/2004, care reglementează această excepție. Și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a fost reținută ca neîntemeiată întrucât analizarea acesteia presupune soluționarea fondului cauzei. Excepția de garanție, prev. de art. 1339 C. civ., invocată de chemata în garanție a fost de asemenea constatată neîntemeiată, față de soluția preconizată pe fondul cauzei, și mai mult, s-a reținut că, chemata în garanție nu răspunde de evicțiune față de pârâtă, având în vedere că a avut doar calitatea de membru în comisia de licitație, calitate în care a verificat documentele de participare la licitație conform caietului de sarcini pentru ofertanții care s-au înscris la licitație.

În consecință, instanța a respins ca neîntemeiate toate excepțiile invocate. Pe fondul cauzei, s-a reținut că imobilele ce fac obiectul procesului au fost înscrise inițial în CF VV Bocșa Română nr. top. QQ și JJ (lacul) la B1 respectiv CF KK și s-au aflat în proprietatea „Uzinelor de Fer” și „Domeniile din Recița”, de la localizare, iar în anul 1967 au trecut în proprietatea Statului Român, fiind transcrise în CF TT. La descrierea imobilului nu a fost identificată vreo stradă sau vreun lac. În CF TT imobilele cu nr. top. QQ și JJ au fost înscrise sub A+1 și 2 și tot aici a fost adus și imobilul „teren” cu nr. top. UU, înscris sub A+5, adus aici din CF KK, sub B3, fiind trecut în proprietatea Statului Român în baza D. 712/1966.

La descrierea imobilului cu nr. top. QQ în CF TT apare identificat pentru prima dată „lacul”, ceea ce înseamnă că la data preluării la Stat, acest lac exista. Expertiza efectuată în cauză a concluzionat că lacul s-a format ca urmare a excavărilor de pământ din incinta uzinei, datorită pânzei freatice ridicate. Din expertiza efectuată în cauză a rezultat că lacul este înscris în CF XX Bocșa Română nr. top. YY, iar imobilul „drum” care deservește incinta C. nu este identificat astfel în cartea funciară dar el există și este înscris parțial pe nr. top. YY și parțial pe nr. top. ZZ și WW. În suplimentul la expertiză expertul a identificat proprietarii acestor imobile și anume lacul care este întabulat în favoarea SC A. SA, iar drumul în favoarea SC A. SA și SC G. SRL.

În consecință, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite disp. art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare formulată de reclamant fiind neîntemeiată. Față de soluția dată acțiunii principale, cererea de chemare în garanție a fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată, pârâta nefiind obligată să predea reclamantului imobilele ce fac obiectul dreptului de proprietate. S-a constatat de altfel, că cererea de chemare în garanție este neîntemeiată și pentru faptul că membrii comisiei de lichidare nu răspund pentru evicțiunea eventuală cauzată pârâtei SC A. SA. În ce privește cheltuielile de judecată, s-a constatat că pârâta SC A. SA nu le-a dovedit, având în vedere că nr. contractului de asistență juridică menționat pe facturile depuse la dosar nu corespunde cu nr. contractului de asistență juridică al av.

H., iar pe de altă parte, dl. avocat I. a avut doar delegație de substituire, iar pe factura emisă la 24 mai 2013 apar cheltuieli de 3000 RON, însă pentru deplasări la 3 instanțe, în baza unui contract de asistență juridică încheiat în aceeași zi, nefiind dovedite cheltuielile efectuate cu deplasarea la Tribunalul Sibiu. Chemata în garanție SC D. SPRL a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată de 10.000 RON. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul Orașul Bocșa și pârâta SC A. SA. Prin decizia civilă nr. 21/2014, Curtea de Apel Alba Iulia a admis ambele apeluri, a desființat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește motivul de apel invocat de pârâta SC A. SA privitor la excepția de nelegalitate a H.G.

nr. 532/2002, anexa 6, s-a apreciat că soluția este corectă, atât raportat la data emiterii acestei hotărâri și la dispozițiile art. 4 alin. (1) din această lege, respectiv art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007, cât și din perspectiva dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție referitoare la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului dar și a dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituție care se referă la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară, soluția primei instanțe este corectă. Referitor la apelul reclamantului,s-a reținut că dreptul de proprietate al reclamantului a fost dobândit prin efectul legii (art. 135 din Constituția României și Legea nr. 213/1998) și că se impun a fi reținute prevederile art. 26 din Legea nr. 7/1996 în sensul că acest drept de proprietate este opozabil terților și fără înscrierea în Cartea funciară.

Prin urmare, greșit prima instanță a apreciat că Orașul Bocșa nu deține un titlu de proprietate care să poată fi supus operațiunii de comparare de titluri. Neprocedând la compararea titlurilor, prima instanță a soluționat procesul fără a se intra în cercetarea fondului, astfel că, față de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SA, aducând critici cu privire la soluția dată excepției de nelegalitate și la fondul cauzei. Instanța de recurs a pus în discuție motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. cu referire la art. 297 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 3122/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare. În considerentele deciziei s-a reținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a trimis cauza spre rejudecare deși niciuna dintre părți nu a solicitat acest lucru. Ca urmare, se impunea ca instanța de apel să rețină cauza și judece procesul cu evocarea fondului. Dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/290/2008*.

În rejudecarea apelurilor, procedând la examinarea legalității și temeiniciei sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate de părți, Curtea a reținut următoarele: În ce privește apelul pârâtei SC A. SA, este de menționat în primul rând că, în cursul rejudecării apelurilor, pârâta SC A. SA a invocat excepția de nelegalitate parțială a Hotărârii Consiliului Local al Orașului Bocșa nr. 45/2001, anexa 6, prin care s-au inventariat bunurile din domeniul public al acestei unități administrative. Prin sentința nr. 1616/2015 a Tribunalului Sibiu, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2600/2015 a Curții de Apel Alba Iulia, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea pârâtei SC A. SA. Cu privire la soluția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a H.G.

nr. 532/2002, Curtea a constatat că sentința primei instanțe este legală. În speță, actul administrativ vizat este un act administrativ unilateral individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma modificată prin Legea nr. 262/2007, nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și, mai cu seamă, prin posibilitatea invocării excepției fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ, intră în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice, componentă a preeminenței dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, interpretat în lumina preambulului Convenției. Cu privire la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002, prima instanță a reținut și netemeinicia, soluție corectă, cu atât mai mult cu cât a fost respinsă excepția de nelegalitate a HCL nr. 45/2001 prin care s-au inventariat bunurile din domeniul public al Orașului Bocșa.

Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat neîntemeiate criticile privind soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002. Curtea nu a primit nici criticile pârâtei referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanța de fond. Astfel, cheltuielile făcute de pârâtă cu plata taxei de timbru aferente cererii de chemare în garanție nu pot fi puse în sarcina reclamantului, câtă vreme cererea de chemare în garanție a fost respinsă. Aceste aspecte nu au fost criticate în apel. În privința cheltuielilor de deplasare și a celor reprezentând onorariul avocatului ales, instanța a constatat că pârâta nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli. Facturile de care se prevalează apelanta se referă la alte contracte de asistență juridică, nu la cel încheiat în prezenta cauză.

Pe de altă parte, emiterea facturilor nu face dovada plății sumelor de către pârâtă, ci doar a obligației de plată. De altfel, este de menționat că apelanta pârâtă nu a indicat în mod concret înscrisurile care dovedesc cheltuielile de transport și cele reprezentând onorariul avocatului, efectuate de aceasta. Față de cele ce preced, reținând că prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Curtea a constatat nefondate și aceste critici. Curtea a constatat astfel că apelul pârâtei este nefondat, fiind respins. În ce privește apelul reclamantului, s-au reținut următoarele: Prin acțiunea, astfel cum a fost precizată, reclamantul Orașul Bocșa a revendicat suprafața de teren ocupată de lac, înscrisă în prezent cu nr. top.

YY în CF XX Bocșa Română, proprietatea pârâtei SC A. SA și suprafața ocupată de „strada B.”, înscrisă parțial pe nr. top. ZZ, WW, proprietatea pârâtei SC G. SA și parțial pe nr. top. YY, proprietatea pârâtei SC A. SA. Din succesiunea înscrierilor din Cartea Funciară, expusă detaliat de prima instanță, rezultă că aceste suprafețe, identificate cu destinație teren și nu de lac și drum sau stradă, au făcut parte inițial din nr. top. QQ, JJ, aflându-se în proprietatea privată a „Uzinelor de Fer” și „Domeniilor din Recița”. După instaurarea regimului comunist, Statul a preluat aceste imobile, înscriindu-le în CF TT. Bocșa Română, unde apare pentru prima dată menționat lacul la descrierea imobilului.

Asupra acestor imobile a fost înscris dreptul de administrare directă a Uzinei de Construcții Metalice și Mașini Agricole din Bocșa. Prin H.G. nr. 1296/1990 au fost înființate societățile comerciale pe acțiuni, persoane juridice, cu denumirea, sediul, obiectul de activitate și capitalul social prevăzute în anexa nr. 1. La poziția XXX din anexa 1 figurează C. SA, fosta Întreprindere de construcții metalice Bocșa. Potrivit art. 6 din H.G. nr. 1296/1900, pe data înființării societăților comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat, prevăzute în anexa nr. 1, se desființează, iar activul și pasivul unităților de stat care se desființează se preiau de către societățile comerciale înființate.

Prin art. 5 din H.G. nr. 1296/1990 s-a stabilit că societățile comerciale nou înființate își vor definitiva capitalul social pe baza reevaluării patrimoniului în condițiile prevăzute de lege. Din analiza conținutului cărților funciare, care relevă evoluția situației juridice a imobilelor în litigiu, rezultă că acestea s-au aflat în proprietate privată, apoi au fost preluate de Statul Român, după care au intrat din nou în proprietate privată. Conform înscrierilor din CF, reclamantul Orașul Bocșa nu a deținut niciodată un drept de proprietate publică sau privată asupra acestor imobile. Susținerile apelantului reclamant cu privire la dobândirea de către acesta a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor ocupate de lac și de calea de acces denumită „strada B.” sunt contradictorii.

Astfel, pe de-o parte, acesta arată că imobilele în discuție au devenit proprietatea Statului Român în temeiul dreptului de accesiune și apoi au trecut din proprietatea publică a Statului în proprietatea publică a Orașului Bocșa prin efectul legii. Pe de altă parte, apelantul susține că titlul său de proprietate îl reprezintă H.G. nr. 532/2002, care atestă compunerea domeniului public al Orașului Bocșa. Referitor la susținerile apelantului cu privire la modul de dobândire a dreptului de proprietate publică, Curtea a reținut următoarele: În primul rând este de menționat că la momentul preluării existau atât lacul cât și drumul. Astfel, în ce privește lacul, din probele administrate în cauză, respectiv expertiza judiciară și probele testimoniale, rezultă că acesta s-a format prin lucrări de excavare, martorul J. declarând că știe că lacul s-a format în jurul anului 1940 și că în anul 1957, când s-a mutat în orașul Bocșa, acest lac exista.

Așadar, contrar susținerilor apelantului, lacul nu s-a format după preluarea terenului de către Statul Român, ci acesta exista la momentul preluării, fiind de altfel menționat în descrierea imobilului în CF TT. Bocșa Română. Referitor la bunurile enumerate în art. 135 alin. (4) din Constituție, ca fiind exclusiv proprietate publică, se constată că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, aceste bunuri fac parte din domeniul public al statului, iar nu al unității administrativ-teritoriale, astfel că susținerile reclamantului apelant în sensul că dispozițiile art. 135 alin. (4) din Constituție reprezintă temei al dobândirii dreptului de proprietate, nu pot fi primite. Suprafețele de teren revendicate de reclamant nu se încadrează în aceste categorii de bunuri.

În ce privește terenul ocupat de strada B., Curtea a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că această „stradă” a fost construită de către autoritatea administrativ-teritorială. Din probatoriul administrat în cauză, respectiv expertiza tehnică, declarațiile martorilor K. și J. precum și schițele și fotografiile depuse de părți, rezultă că pe această suprafață a fost amenajat un drum de exploatare, care asigura funcționarea Uzinei de fier și mai apoi a Întreprinderii de Construcții Metalice Bocșa. De asemenea, acest drum constituia calea de acces la locuințele de serviciu edificate în incinta uzinei. Acest drum a fost folosit de către muncitorii din cadrul întreprinderii și a reprezentat punctul principal de acces în uzină din calea publică.

Împrejurarea că drumul a fost betonat și că acesta asigura accesul locuitorilor orașului la competiții sportive ocazionale, desfășurate pe stadionul Întreprinderii, situat în incinta uzinei, nu este de natură să schimbe destinația drumului, din drum de exploatare în stradă. În ce privește lacul, în cauză, reclamantul nu a dovedit că, la momentul adoptării Constituției, lacul din incinta SC C. SA, format cu mai bine de 50 de ani înainte de acest moment, avea potențial energetic sau era folosit în interes public. Ca urmare, nici lacul nu putea fi inclus în categoria bunurilor aflate exclusiv în proprietate publică, enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituție.

Nici dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și nici cele din art. 71 din Legea nr. 69/1991 nu au fot reținute ca temei al dreptului de proprietate publică al reclamantului asupra imobilelor în litigiu, întrucât aceste prevederi nu fac decât să recunoască apartenența la domeniul public al unităților administrativ-teritoriale a bunurilor de interes local. În cauză, reclamantul nu a făcut dovada declarării de interes local a drumului de exploatare din incinta societăților pârâte, folosit pentru nevoile de transport ale acestora sau a lacului din incinta SC A. SA.

În ce privește Legea nr. 213/1998, ca temei al dobândirii de către reclamant a dreptului de proprietate publică asupra imobilelor în litigiu, Curtea a reținut că, potrivit art. 3 alin. (4) din Lege, domeniul public al orașelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean. Între bunurile enumerate la pct. III din anexă, sunt menționate drumurile comunale, vicinale și străzile (poziția 1) și lacurile care nu sunt declarate de interes public național sau județean (poziția 3). La data de 01 aprilie 1999, când s-a intabulat dreptul de proprietate al SC C. SA conform certificatului de atestare emis în 1994, erau în vigoare O.G.

nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, prin care s-a abrogat Legea nr. 13/1974, și Legea apelor nr. 107/1996. Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 43/1997 se recunoaște dreptul de proprietate privată asupra drumurilor de utilitate privată, cum este cazul drumului în litigiu (strada B.), care, potrivit textului legal menționat, sunt destinate satisfacerii cerințelor proprii de transport rutier în activitățile economice, industriale și altora asemenea, de acces în incinte, ca și cele din interiorul acestora. Suprafața de teren utilizată de SC C. SA cu destinație de drum nu a fost identificată sub nr. top. distinct, ci, așa cum rezultă din raportul de expertiză, ea este cuprinsă în imobilele cu nr. top.

YY, ZZ, WW. Ca urmare, imobilul în litigiu, având destinație de drum de utilitate privată nu a fost inclus în bunurile menționate în anexa la Legea nr. 213/1998. Referitor la lac, Curtea a reținut că potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. La momentul intabulării dreptului de proprietate al SC C. SA, lacul apare menționat în descrierea imobilului cu nr. top. YY. Din raportul de expertiză întocmit în cauză, rezultă că lacul are o suprafață de 19.500 mp, din care 11.250 mp reprezintă luciul de apă.

Ca urmare, nici lacul nu a fost inclus între bunurile menționate în anexa la Legea nr. 213/1998. În privința bunurilor din domeniul public al orașelor menționate în teza a II-a a art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, respectiv bunurile de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, a constatat că reclamantul nu a făcut dovada existenței unei asemenea hotărâri. Prin HCL nr. 45/2001, emisă în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Consiliul Local Bocșa își însușește inventarele bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Orașului Bocșa. În anexa 4, este trecută strada B. (poziția 125), iar la rubrica „situația juridică actuală”, este menționat „domeniul public”.

Tot în anexa 4, la poziția 3, apare „la uzină”, la rubrica „anul dobândirii” este menționat „registrul de cadastru SS”, iar la rubrica „situația juridică actuală”, este ca menționat „domeniul public”. Față de cele reținute, Curtea a constatat că HCL nr. 45/2001 și H.G. nr. 532/2002 nu pot constitui titlu pentru dovedirea dreptului de proprietate publică al reclamantului asupra suprafețelor de teren revendicate prin acțiunea de față. Reținând că apelantul reclamant nu a făcut dovada că deține vreun titlu de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul revendicării și că aceste imobile fac parte din domeniul public, Curtea a constatat nefondate criticile referitoare la dobândirea dreptului de proprietate de către apelant și cele vizând compararea titlurilor de proprietate.

Referitor la criticile privitoare la obligarea apelantului reclamant la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematei în garanție D. SPRL, Curtea de apel le-a constatat întemeiate, prima instanță făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Prin hotărârea pronunțată, Tribunalul Sibiu a reținut, cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC A. SA, că chemata în garanție nu răspunde de evicțiune față de pârâtă, deoarece a avut doar calitatea de membru în comisia de licitație, calitate în care a verificat documentele de participare la licitație conform caietului de sarcini pentru ofertanții care s-au înscris la licitație. În aceste condiții, reținând inexistența obligației de garanție împotriva evicțiunii, aspect necriticat în apel, calitatea de parte căzută în pretenții față de chemata în garanție o are pârâta SC A. SA și nu reclamantul.

Pentru aceste motive, reținând ca fondate criticile apelantului reclamant referitoare la stabilirea obligației de plată a cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat întemeiat apelul în aceste limite. Pe cale de consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ., l-a admis și a schimbat în parte sentința atacată, numai cu privire la cheltuielile de judecată, în sensul că a înlăturat obligația reclamantului Orașul Bocșa de plată a cheltuielilor de judecată în favoarea chematei în garanție D. SPRL Constanța și a obligat pe pârâta SC A. SA să plătească chematei în garanție D. SPRL Constanța sumă de 10.000 RON, cheltuieli de judecată la fond, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. În temeiul art. 274 și 276 C. proc.

civ., intimata pârâtă SC A. SA a fost obligată să plătească apelantului reclamant Orașul Bocșa suma de 1.500 RON, cheltuieli parțiale de judecată în apel, sumă apreciată de Curte ca rezonabilă în raport de pretențiile admise în apel. Împotriva deciziei nr. 1 din 5 ianuarie 2016 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul Orașul Bocșa prin primar și pârâta SC A. SA. I. Reclamantul Orașul Bocșa invocă nelegalitatea acestei decizii civile care ar fi fost pronunțată cu aplicarea greșită a mai multor norme de drept material, în speță fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ. 1. Se susține că instanța de apel a aplicat greșit atât prevederile art. 135 alin. (4) din Constituția României, cât și prevederile Legii nr. 213/1998, instanța nefăcând distincție între modul de dobândire a dreptului de proprietate publică și mijlocul de probă al existenței acestui drept.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susține că Legea nr. 213/1998 nu a făcut altceva decât să clarifice apartenența bunurilor proprietate publică la domeniul public al statului sau la domeniul public al unităților administrativ-teritoriale și a reglementat procedura atestării acestor domenii publice. Hotărârile Guvernului României de atestare a domeniului public al unităților administrativ-teritoriale reprezintă pentru aceste unități titluri de proprietate, adică dovezi, mijloace de probă a dreptului de proprietate publică asupra bunurilor atestate ca aparținând domeniului public. 2. Cu privire la aplicarea greșită a legii de către instanța de apel în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, se susține că în mod greșit Curtea de Apel Alba Iulia a considerat că prevederile art. 492 vechiul C. civ.

care reglementează accesiunea imobiliară nu ar fi aplicabile. În opinia recurentului-reclamant, indiferent dacă ar fi sau nu aplicabile prevederile art. 492 vechiul C. civ., situația juridică a lacului și străzii B. în anul 1991, la data intrării în vigoare a Constituției României, era aceeași, respectiv aceste bunuri imobile se aflau în proprietatea Statului Român. Prin urmare, art. 135 alin. (4) din Constituția României le-a reglementat regimul juridic în sensul că „strada B. fiind una dintre „căile de comunicație", iar lacul fiind unul dintre „apele” ce pot fi folosite în interes public", acestea puteau face doar obiect al dreptului de proprietate publică. Curtea de Apel Alba Iulia a motivat că nu ar putea fi primite susținerile reclamantului prin care a invocat dispozițiile art. 135 alin. (4) din Constituția României ca temei de drept al dobândirii dreptului de proprietate publică asupra imobilelor revendicate.

Instanța de apel a invocat dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dar le-a aplicat în mod greșit, în sensul că bunurile enumerate la art. 135 alin. (4) din Constituția României fac parte din domeniul public al statului și nu al unităților administrativ-teritoriale. Se concluzionează în sensul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 pentru a refuza să recunoască dreptul de proprietate publică al Orașului Bocșa asupra bunurilor imobile revendicate, bunuri atestate ca făcând parte din domeniul public prin H.G. nr. 532/2002 pe care Tribunalul Sibiu și Curtea de Apel Alba Iulia nu au anulat-o nici măcar parțial. Instanța de apel, cu privire la imobilul strada B. a aplicat greșit, de asemenea, prevederile art. 6 din Legea drumurilor nr. 13/1974 și pe cele ale art. 3 din O.G.

nr. 43/1997 pentru a concluziona că strada B. ar fi fost un drum de exploatare în incinta Întreprinderii de Construcții Metalice Bocșa, devenită apoi SC C. SA și nu o cale de comunicație folosită în interes public. Prin H.G. nr. 532/2002 strada B. fost atestată în domeniul public al Orașului Bocșa, iar titlul de proprietate al reclamantului este valid și nu a fost anulat deși a fost invocată și judecată excepția de nelegalitate a acestui act normativ. Curtea de Apel Alba Iulia, de asemenea, a interpretat greșit prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și art. 71 din Legea nr. 69/1991 motivând că pentru Orașul Bocșa ar fi trebuit să facă dovada declarării de interes local a străzii B. și a lacului.

Cu privire la imobilul „lac", Curtea de Apel Alba Iulia a motivat că acesta nu poate fi inclus în categoria bunurilor aflate exclusiv în proprietate publică, enumerate la art. 135 alin. (4) din Constituția României, întrucât „reclamantul nu a dovedit că la momentul adoptării Constituției, lacul din incinta SC C. SA (...) era folosit în interes public". Se mai arată că instanța de apel a aplicat greșit și prevederile art. 3 din Legea nr. 107/1996 invocând alin. (2) al acestui articol.

Contrar susținerilor Curții de Apel Alba Iulia, parcela privind drumul purtând numărul topografic UU a existat în mod distinct până în anul 1999 (conform evidenței de carte funciară - probă existentă la dosarul cauzei), ulterior fiind înscrisă în evidența de publicitate imobiliară „Documentația de întabulare la SC C. SA". 3. Se mai arată că, în ceea ce privește aplicarea greșită a legii de către Curtea de Apel Alba Iulia relativ la dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, prin titlul de proprietate reprezentat de H.G.

nr. 532/2002, Curtea de Apel Alba Iulia ar fi reținut în mod greșit că hotărârile consiliilor locale de inventariere nu sunt constitutive de drepturi, ci reprezintă doar o evidențiere și înregistrare a bunurilor dobândite în proprietate publică până la momentul întocmirii inventarului și că nici hotărârile de guvern prin care se atestă apartenența bunurilor la domeniul public de interes local nu pot reprezenta titluri de proprietate publică, nu pot constitui titlu pentru dovedirea dreptului de proprietate publică al reclamantului asupra suprafețelor de teren revendicate prin acțiunea de fața. Se consideră că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

În ceea ce privește efectele juridice pe care le produce atestarea, prin hotărâre de guvern, a apartenenței bunurilor la domeniul public al unităților administrativ-teritoriale, hotărârea de guvern de atestare, care este un act administrativ unilateral cu caracter individual reprezintă titlu de proprietate. Tot în cadrul analizei corectitudinii emiterii titlului de proprietate, Curtea de Apel Alba Iulia a greșit și atunci când a considerat că în speță ar fi aplicabile prevederile art. 3 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 care reglementează că alături de bunurile prevăzute la pct. III din anexă, din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale fac parte și alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local.

Se învederează Înaltei Curți de Casație și Justiție că bunurile revendicate de către reclamanți fac parte dintre cele prevăzute la pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998, astfel încât nu era necesar ca acestea să fie declarate de uz sau interes local printr-o hotărâre a Consiliului Local Bocșa, condiție necesar a fi îndeplinită doar în cazul altor bunuri decât cele prevăzute în anexă. Curtea de Apel Alba Iulia a făcut o greșită aplicare la cazul în speță și a prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, deoarece până la emiterea H.G. nr. 532/2002, prin care a fost atestat și domeniul public al Orașului Bocșa, Consiliul Local Bocșa nu putea iniția o procedură de transfer în domeniul său public a oricărui bun imobil conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât nu putea proba compunerea propriului său domeniu public.

După emiterea H.G. nr. 532/2002, Consiliul Local Bocșa nu mai avea interesul de a iniția procedura emiterii unei astfel de hotărâri de guvern, întrucât prin atestarea domeniului său public, Statul Român a recunoscut că „strada B. și lacului fac deja parte din domeniul public al Orașului Bocșa și nu din cel al statului, situație juridică neschimbată la data pronunțării deciziei civile nr. 1/2016 a Curții de Apel Alba Iulia. După cum se poate constata, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 21 iunie 1994 nu este însoțit de un plan cadastral de situație, astfel încât nu se poate dovedi că imobilele strada Uzinei și lacului erau incluse în suprafața de teren atestată.

În opinia recurentului, este nelegală decizia civilă nr. 1/2016 prin care Curtea de Apel Alba Iulia a evitat să procedeze la compararea titlului de proprietate reprezentat de H.G. nr. 532/2002 cu titlurile de proprietate ale pârâtei, cu motivarea că subscrisul Orașul Bocșa nu ar avea un titlu de proprietate. II. Împotriva deciziei civile nr. 1/2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a declarat recurs și pârâta SC A. SA care a susținut următoarele motive de nelegalitate. Deși pârâta SC A. SA a avut câștig de cauză în contradictoriu cu reclamantul Orașul Bocșa, iar, în conformitate cu art. 274 vechiul C. civ. intimata este obligată la suportarea cheltuielilor de judecata întreprinse de pârâtă în Dosarul nr. x/290/2008, acestea nu au fost acordate.

Potrivit art. 998 vechiul C. civ. „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe aceia din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", iar potrivit art. 999 vechiul C. civ. prevede ca „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și cel cauzat prin neglijența sau imprudența sa". Se susține că în cauză sunt îndeplinite toate condițiile pentru a se angaja răspunderea civilă a intimatului: prejudiciul suportat de recurent constând în sumele de bani pe care a trebuit să le achite în considerarea litigiului, respectiv taxe de timbru, onorarii de avocat (în toate fazele procesuale, cu excepția rejudecării apelului, unde s-a specificat expres că nu se solicită), contravaloarea cheltuielilor de deplasare, precum și sumele suportate reprezentând taxe de timbru datorate în vederea chemării în garanție a SC D. SPRL Constanța.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă constând în onorariu de apărător, se arată că diferența dintre nr. contractului de asistență juridică prevăzut pe facturile depuse la dosar și nr. contractului de asistență juridică al av. H. poate avea valoarea unei erori materiale, neputând în niciun caz fiind interpretată în sensul inexistenței contractului de asistență juridică ori în sensul nedovedirii sale. Cu privire la cheltuielile de judecată suportate de chematul în garanție SC D. SPRL Constanța, la plata cărora pârâta a fost obligată prin decizia nr. 1/2016 se arată ca soluția este nelegală deoarece recurenta a fost obligată la plata unei taxe de timbru în vederea chemării în garanție a SC D. SPRL Constanța și, pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 1/2015 s-a considerat că aceasta poartă răspunderea cheltuielilor de judecată efectuate de chemata în garanție.

Ori, legătura de cauzalitate între fapta intimatului, respectiv chemarea pârâtei în judecată printr-o acțiune respinsă ca neîntemeiată și prejudiciul constând în taxa de timbru plătită de recurentă este lesne de observat, în lipsa unei cereri de chemare în judecată a recurentei nu există nici necesitatea chemării în garanție a SC D. SPRL Constanța, în vederea exercitării dreptului la apărare. Totodată, având în vedere că cererea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată în mod corect a fost respinsă și cererea de chemare în garanție ca lipsită de obiect. I. Recursul declarat de recurentul-reclamant Orașul Bocșa prin primar va fi respins pentru următoarele considerente: Se invocă în primul rând aplicarea greșită a prevederilor art. 135 alin. (4) din Constituție și ale Legii nr. 213/1998, argumentele recurentului urmând a fi grupate în vederea încadrării în motivul de nelegalitate invocat.

1. Dispozițiile constituționale invocate de recurentul reclamant – art. 135 alin. (4) precum și dispozițiile Legii nr. 213/1998 au fost în mod just interpretate și aplicate de instanța de apel. Pe de o parte, dispozițiile constituționale prevăd cu valoare de principiu că proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ teritoriale [art. 135 alin. (3)]. În alineatele următoare sunt cuprinse prevederi referitoare la principalele categorii de bunuri care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică, exercitarea acestui drept și titularii dreptului de proprietate publică. Pe de altă parte, bunurile inserate în norma constituțională respectiv bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, sunt bunuri ce fac obiect exclusiv al proprietății publice.

Însă, așa cum a reținut și instanța de apel, transmiterea unui bun din proprietatea statului în proprietate publică a unității administrativ teritoriale se poate realiza prin Hotărâre de Guvern conform art. 9 din Legea nr. 213/1998, transmitere nedovedită de reclamant în prezenta cauză. În ceea ce-l privește pe reclamant, în mod corect s-a reținut de instanța de apel că suprafața de teren ce face obiectul prezentului litigiu nu se încadrează în categoria acestor bunuri proprietate publică. Dispozițiile Legii nr. 213/1998 - lege organică care reglementează proprietatea publică și regimul acesteia fac o enumerare a imobilelor ce aparțin domeniului public, de asemenea, statuează asupra modalității de exercitare a dreptului de proprietate publică.

Prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 au fost în mod corect interpretate și aplicate de instanța de apel, neîncadrarea bunurilor litigioase în ipoteza prevăzută de norma legii organice realizându-se în mod legal. Astfel, pot face obiect al domeniului public al statului conform art. 3 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, cele prevăzute la pct. I din anexă, și alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege. O altă critică vizează calificarea H.G. nr. 532/2002 care ar constitui, în opinia recurentului, un mijloc de probă a dreptului de proprietate publică, un „titlu de proprietate”, critică nefondată deoarece această Hotărâre de Guvern constituie o hotărâre de atestare a domeniului public al județului Caras Severin.

Hotărârea de Guvern prin care s-a atestat domeniul public al orașului Bocșa nu constituie titlu de proprietate în sensul celor prevăzute de Legea nr. 213/1998. Această hotărâre de Guvern nu are efect translativ, ci doar constatator, respectiv de inventariere a bunurilor din domeniul respectivei unități administrativ-teritoriale, aspect reținut in mod corect de Curtea de Apel. Vor fi înlăturate astfel și argumentele recurentului reclamant privind eventuala confuzie a instanței în ceea ce privește modul de dobândire a dreptului de proprietate publică și mijlocul de probă al existenței acestui drept.

În mod just s-a mai reținut de instanța de apel și că Hotărârea Consiliului Local de inventariere a bunurilor reprezintă doar o evidență a bunurilor dobândite în proprietate publică până la momentul inventarierii, astfel că Hotărârea Consiliului Local Bocșa nr. 45/2001 nu poate fi asimilată unei hotărâri la care face referire art. 3 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 213/1998. Drept urmare, numai pârâta care a dobândit imobilele prin acte translative de proprietate – respectiv contract de vânzare-cumpărare de la autoarea SC C. SA Bocșa care posedă certificat de atestare emis în baza dispozițiilor H.G. nr. 1296/1990 și H.G. nr. 834/1991, neatacat în instanță, a putut prezenta titlu de proprietate cu privire la imobilele în litigiu, așa cum a concluzionat și Curtea de Apel Alba Iulia, neputând fi primite criticile acestui recurent.

2. Motivele de recurs ce vizează interpretarea art. 492 C. civ. nu sunt fondate. Se susține că, și dacă instanța ar fi interpretat că sunt sau nu aplicabile prevederile art. 492 C. civ., situația juridică a bunurilor revendicate, respectiv a „lacului și a străzii uzinei” în anul 1991 la data intrării în vigoare a Constituției este aceeași, ele fiind proprietatea Statului Român, indiferent dacă au intrat în proprietatea acestuia prin accesiune sau prin naționalizare. Aceste afirmații nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, în mod corect s-a considerat că lacul și drumul ce fac obiectul litigiului existau la momentul preluării, lacul fiind format prin lucrări de excavare, fiind menționat în CF TT Bocșa Română.

De asemenea, corect s-a considerat că drumul era, la data adoptării Constituției, un drum de exploatare aflat în incinta SC C. SA Bocșa. Drept urmare, în mod just s-a clarificat regimul juridic al acestor bunuri care nu se aflau în proprietatea Statului Român și cărora nu le poate fi aplicat art. 492 C. civ. Reglementarea constituțională - art. 135 alin. (4) în mod corect nu a fost reținută drept temei de drept al dobândirii vreunui drept de proprietate publică al orașului Bocșa, asupra bunurilor revendicate, ca de altfel nici motivele invocate de reclamant și reiterate în recurs privind încadrarea „drumului” în categoria „căilor de comunicație” reglementat de art. 135 alin. (4) din Constituție, și care ar fi trecut, în opinia reclamantului, în proprietatea publică a unității administrativ teritoriale – orașul Bocșa.

Distincția dintre bunurile proprietate publică a statului și bunurile proprietate publică a unităților administrativ teritoriale este foarte clară, fiind reglementată în Constituție și în Legea nr. 213/1998, și realizată ca atare de instanță, domeniul public al statului fiind alcătuit din bunurile enumerate la art. 135 alin. (4) din norma constituțională. Domeniul public al orașelor și municipiilor cuprinde bunurile prevăzute de pct. III al anexei legii organice la care se adaugă și alte bunuri de uz sau de interes local. Raportat la aceste reglementări legale, nu i se poate imputa instanței de apel că nu a calificat corect obiectul acțiunii așa cum susține recurentul-pârât. Se mai arată că în ceea ce privește strada B., s-au aplicat eronat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 13/1974 , art. 3 O.G.

nr. 43/1997 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, (în ceea ce privește dovada declarării de interes local a străzii B. și lacului), și art. 3 din Legea nr. 107/1996. Nici aceste critici nu sunt fondate. Conform prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 71 din Legea nr. 69/1991 se recunoaște apartenența la domeniul public al unităților administrativ-teritoriale a bunurilor de interes local, dar în cauză nu s-au produs dovezi în sensul declarării unei asemenea declarări de interes local a drumului de exploatare din incinta societății pârâte sau a lacului respectiv.

De asemenea, corect s-a considerat că la data intrării în vigoare a Constituției era în vigoare art. 6 din Legea nr. 13/1974 care a recunoscut dreptul de proprietate asupra drumului de exploatare (anterior intrării în vigoare a Constituției), astfel că străzii B. i-a fost recunoscut in mod just regimul juridic, destinație pe care a păstrat-o și în prezent - de „drum de exploatare aflat în proprietate privată” (fiind amenajat pentru normala exploatare a Întreprinderii de Construcții Metalice Bocșa (respectiv SC C. SA Bocșa). Și în ceea ce privește lacul, corect s-a statuat că nu poate fi inclus în categoria bunurilor aflate exclusiv în proprietate publică, nefiind realizată dovada de către reclamant a apartenenței acestuia la categoria bunurilor menționate în anexa la Legea nr. 213/1998.

3. În dezvoltarea ultimului motiv de recurs, se reiterează calificarea pe care recurenta o dă H.G. nr. 532/2002 pe care o consideră „titlu de proprietate” pentru dovedirea dreptului său de proprietate asupra bunurilor revendicate, și drept urmare, se susține că hotărârea instanței ar fi nelegală pentru greșita interpretare a art. 21 și a art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Criticile privind nelegala interpretare a art. 21 din Legea nr. 213/1998 au fost analizate în expunerea răspunsului la primul motiv de recurs, recurentul reiterând practic calificarea juridică a H.G. nr. 532/2002, cu consecința validării, în opinia sa, a efectelor juridice ale acestui act ce ar sta la baza revendicării bunurilor obiect al litigiului.

În ceea ce privește interpretarea art. 9 al Legii nr. 213/1998, recurenta aduce și critici noi legate de transferul în domeniul public al unității administrativ teritoriale a unor bunuri imobile, ce nu au fost supuse analizei instanței de apel, nefiind formulate motive de apel pe acest aspect, acestea urmând să nu fie supuse analizei de legalitate, fiind formulate omisso medio. Susținerile formulate de recurentul reclamant privind dovada domiciliului unor martori, identificarea cu numere cadastrale a suprafeței de teren cu destinația de drum, lipsa interesului Consiliului local de a iniția o procedură de transfer a unor bunuri constituie argumente de netemeinicie a deciziei recurate, neputând face obiect al controlului de legalitate de către instanța de recurs, pe care îl impun dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Pentru aceste considerente, recursul declarat de reclamantul Orașul Bocșa prin primar împotriva deciziei civile nr. 1 din 5 ianuarie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia va fi respins. II. Recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 1 din 5 ianuarie 2016 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, va fi admis pentru următoarele considerente: Se susține de către recurenta-pârâtă că ar fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce privește aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 274 C. proc. civ. Nu este fondat motivul de recurs formulat de recurenta pârâtă în sensul că sunt îndeplinite în ceea ce o privește pe reclamantă, condițiile răspunderii delictuale deoarece prejudiciul suportat de recurenta-pârâtă ar consta în sumele pe care a trebuit să le achite în considerarea litigiului, iar fapta ilicită ar consta „în pornirea unui litigiu cunoscând că acțiunea este netemeinică”.

Susținerea recurentei privind calificarea temeiului juridic al acordării cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea procesului (art. 998 – 999 C. civ.) nu subzistă. Însă, pretenția recurentei pârâte întemeiată pe prevederile art. 274 C. proc. civ. este fondată sub aspectul cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în primul ciclu procesual de către pârâta SC A. SA (în cuantum de 6.635,46 RON) pentru care s-a făcut dovada plății acestei sume. Astfel, prevederile art. 274 C. proc. civ. prevăd că partea căzută în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată părții care a câștigat procesul. Cum acțiunea formulată de reclamantă a fost respinsă, reclamantul trebuia obligat la plata cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procesului către pârât, în măsura dovedirii acestor cheltuieli.

Nu poate fi primită critica formulată de aceeași recurentă sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocatului ales, deoarece așa cum a reținut și instanța de apel, nu s-a verificat în speță identitatea dintre nr. contractului de asistență juridică încheiat între pârâtă și apărătorul său cu cel înserat în cuprinsul facturilor emise și depuse la dosarul cauzei. Susținerea recurentei-pârâte privind existența unei erori materiale (care n-ar putea justifica respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în opinia sa) este nefondată. Pentru a se face dovada cuantumului cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procesului care ar trebui acordate de instanța de judecată, cheltuieli ce ar fi trebuit efectiv suportate de partea respectivă, trebuiau depuse înscrisuri care să ateste plata sumelor respective către avocat.

Așa cum a considerat și Curtea de Apel, emiterea facturilor respective face doar dovada obligației de plată, nu a plății efective a sumelor de către pârâtă către apărătorul ales. Pe de altă parte, critica din cuprinsul motivelor de recurs ce vizează eronata obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către chemata în garanție SC D. SPRL Constanța nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate sub acest aspect. Față de reținerea de către instanță a inexistenței obligației de garanție împotriva evicțiunii, (aspect ce nu a făcut obiect al niciunei critici în calea de atac a apelului), în mod corect s-a considerat că pârâta SC A. SA poate fi asimilată drept parte căzută în pretenții față de chemata în garanție, și nu reclamantul Orașul Bocșa, prin Primar.

De asemenea, în mod corect nu i-a fost acordată pârâtei, de către instanța de apel, contravaloarea sumei de bani constând în taxa de timbru achitată de pârâtă cu ocazia chemării în garanție a SC D. SPRL Constanța, apărarea pârâtei în