ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 791/2016

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Reșița sub Dosar nr. x/290/2008, reclamantul Orașul

Bocșa, prin Primar, a chemat în judecată pârâta SC A. SA solicitând obligarea

acesteia să-i restituie în deplină proprietate și posesie imobilul

înscris în CF XX Bocșa Română nr. top. YY – lacul C. și str. B. în

suprafață de 83826 mp, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 11/2009 a Judecătoriei Reșița s-a admis excepția

de necompetență materială a judecătoriei și s-a declinat

competența în favoarea Tribunalului Caraș Severin.

Într-o precizare

ulterioară, reclamantul a arătat că lacul este înscris în prezent

cu nr. top. YY în CF XX Bocșa Română, iar imobilul „stradă” este

înscris parțial pe nr. top. ZZ, parțial pe nr. top. WW și parțial

pe nr. top. YY.

Pârâta SC A. SA

București a chemat în garanție Comisia de lichidare a SC C. SA, respectiv

pe SC D. SPRL Constanța, SCP E. SPRL, D.G.F.P. Caraș Severin, Banca

F. Caraș Severin și Orașul Bocșa prin Primar, solicitând ca,

în măsura în care va cădea în pretenții și va trebui să

restituie reclamantului cele două imobile, să fie obligați chemații

în garanție să le restituie prețul actualizat al acestor bunuri.

În motivarea cererii se arată că a dobândit dreptul de proprietate asupra

celor două imobile prin licitație, ca urmare a lichidării voluntare

stabilite conform Legii nr. 137/2002 a SC C. SA Bocșa, comisia de licitație

fiind formată din cei cinci chemați în garanție. Fără participarea

lor și fără ca ei să își însușească punctul de

vedere al lichidatorului, transferul dreptului de proprietate și plata prețului,

dintre vânzătoare și adjudecatara SC A. SA nu s-ar fi produs.

Prin încheierea

civilă nr. 22558/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Sibiu.

Chemata în garanție

SC D. SPRL a ridicat mai multe excepții și anume: excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, excepția inadmisibilității

cererii de chemare în garanție, excepția autorității de lucru

judecat.

Pârâta SC A. SA

a invocat mai multe excepții, unele dintre acestea fiind soluționate de

Tribunalul Caraș Severin, rămânând de soluționat excepția de

garanție, ridicată prin întâmpinare. De asemenea, pârâta a invocat în

fața Tribunalului Sibiu, oral, la ultimul termen de judecată, excepția

insuficientei timbrări a acțiunii.

De asemenea, la

termenul din 15 martie 2013 chemata în garanție SC D. SPRL a invocat excepția

de nelegalitate a anexei 6 a H.G. nr. 532/2002, excepție susținută

și de pârâta SC A. SA.

Prin încheierea

din 26 ianuarie 2011, Tribunalul Caraș-Severin a unit excepțiile invocate

de cu fondul cauzei.

Prin sentința

civilă nr. 954/2013, Tribunalul Sibiu a respins excepția insuficientei

timbrări a acțiunii, invocată de pârâta SC A. SA cât și excepția

de garanție invocată de aceeași pârâtă.

Au fost respinse

excepțiile lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității

cererii de chemare în garanție și a autorității de lucru judecat,

invocate de chemata în garanție SC D. SPRL.

S-a respins excepția

de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002, anexa 6, invocată de pârâta SC A. SA și

de chemata în garanție SC D. SPRL.

S-a respins acțiunea

civilă formulată de reclamant cât și cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta SC A. SA București. De asemenea, s-a respins cererea

de obligare la plata cheltuielilor de judecată formulată de pârâta SC

A. SA.

Reclamantul a

fost obligat să plătească chematei în garanție SC D. SPRL Constanța

suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Cu privire la

excepția de nelegalitate, instanța a constatat că aceasta este inadmisibilă,

față de împrejurarea că actul atacat, H.G. nr. 532/2002 este un act

administrativ cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a prevederilor

Legii nr. 554/2004, care reglementează această excepție.

Și excepția

inadmisibilității cererii de chemare în garanție a fost reținută

ca neîntemeiată întrucât analizarea acesteia presupune soluționarea fondului

cauzei.

Excepția

de garanție, prev. de art. 1339 C. civ., invocată de chemata în garanție

a fost de asemenea constatată neîntemeiată, față de soluția

preconizată pe fondul cauzei, și mai mult, s-a reținut că, chemata

în garanție nu răspunde de evicțiune față de pârâtă,

având în vedere că a avut doar calitatea de membru în comisia de licitație,

calitate în care a verificat documentele de participare la licitație conform

caietului de sarcini pentru ofertanții care s-au înscris la licitație.

În consecință,

instanța a respins ca neîntemeiate toate excepțiile invocate.

Pe fondul cauzei,

s-a reținut că imobilele ce fac obiectul procesului au fost înscrise inițial

în CF VV Bocșa Română nr. top. QQ și JJ (lacul) la B1 respectiv CF

KK și s-au aflat în proprietatea „Uzinelor de Fer” și „Domeniile din Recița”,

de la localizare, iar în anul 1967 au trecut în proprietatea Statului Român, fiind

transcrise în CF TT. La descrierea imobilului nu a fost identificată vreo stradă

sau vreun lac. În CF TT imobilele cu nr. top. QQ și JJ au fost înscrise sub

A+1 și 2 și tot aici a fost adus și imobilul „teren” cu nr. top.

UU, înscris sub A+5, adus aici din CF KK, sub B3, fiind trecut în proprietatea Statului

Român în baza D. 712/1966.

La descrierea

imobilului cu nr. top. QQ în CF TT apare identificat pentru prima dată „lacul”,

ceea ce înseamnă că la data preluării la Stat, acest lac exista.

Expertiza efectuată în cauză a concluzionat că lacul s-a format ca

urmare a excavărilor de pământ din incinta uzinei, datorită pânzei

freatice ridicate.

Din expertiza

efectuată în cauză a rezultat că lacul este înscris în CF XX Bocșa

Română nr. top. YY, iar imobilul „drum” care deservește incinta C. nu

este identificat astfel în cartea funciară dar el există și este

înscris parțial pe nr. top. YY și parțial pe nr. top. ZZ și

WW. În suplimentul la expertiză expertul a identificat proprietarii acestor

imobile și anume lacul care este întabulat în favoarea SC A. SA, iar drumul

în favoarea SC A. SA și SC G. SRL.

În consecință,

instanța a constatat că nu sunt îndeplinite disp. art. 480 C. civ., acțiunea

în revendicare formulată de reclamant fiind neîntemeiată.

Față

de soluția dată acțiunii principale, cererea de chemare în garanție

a fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată, pârâta nefiind obligată

să predea reclamantului imobilele ce fac obiectul dreptului de proprietate.

S-a constatat de altfel, că cererea de chemare în garanție este neîntemeiată

și pentru faptul că membrii comisiei de lichidare nu răspund pentru

evicțiunea eventuală cauzată pârâtei SC A. SA.

În ce privește

cheltuielile de judecată, s-a constatat că pârâta SC A. SA nu le-a dovedit,

având în vedere că nr. contractului de asistență juridică menționat

pe facturile depuse la dosar nu corespunde cu nr. contractului de asistență

juridică al av. H., iar pe de altă parte, dl. avocat I. a avut doar delegație

de substituire, iar pe factura emisă la 24 mai 2013 apar cheltuieli de 3000

RON, însă pentru deplasări la 3 instanțe, în baza unui contract de

asistență juridică încheiat în aceeași zi, nefiind dovedite

cheltuielile efectuate cu deplasarea la Tribunalul Sibiu.

Chemata în garanție

SC D. SPRL a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată de

10.000 RON.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul Orașul Bocșa și pârâta

SC A. SA.

Prin decizia civilă

nr. 21/2014, Curtea de Apel Alba Iulia a admis ambele apeluri, a desființat

sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește

motivul de apel invocat de pârâta SC A. SA privitor la excepția de nelegalitate

a H.G. nr. 532/2002, anexa 6, s-a apreciat că soluția este corectă,

atât raportat la data emiterii acestei hotărâri și la dispozițiile

art. 4 alin. (1) din această lege, respectiv art. II alin. (2) din Legea

nr. 262/2007, cât și din perspectiva dispozițiilor art. 20 alin. (2) din

Constituție referitoare la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului dar și a dispozițiilor art. 148 alin. (2) din

Constituție care se referă la compatibilitatea și concordanța

normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară,

soluția primei instanțe este corectă.

Referitor la apelul

reclamantului,s-a reținut că dreptul de proprietate al reclamantului a

fost dobândit prin efectul legii (art. 135 din Constituția României și

Legea nr. 213/1998) și că se impun a fi reținute prevederile

art. 26 din Legea nr. 7/1996 în sensul că acest drept de proprietate este opozabil

terților și fără înscrierea în Cartea funciară.

Prin urmare, greșit

prima instanță a apreciat că Orașul Bocșa nu deține

un titlu de proprietate care să poată fi supus operațiunii de comparare

de titluri. Neprocedând la compararea titlurilor, prima instanță a soluționat

procesul fără a se intra în cercetarea fondului, astfel că, față

de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. așa cum a fost modificat

prin Legea nr. 202/2010, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC A. SA, aducând critici cu privire la soluția

dată excepției de nelegalitate și la fondul cauzei.

Instanța

de recurs a pus în discuție motivul de ordine publică prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire

la art. 297 C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 3122/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

pârâtei, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare.

În considerentele

deciziei s-a reținut că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a trimis cauza spre rejudecare

deși niciuna dintre părți nu a solicitat acest lucru. Ca urmare,

se impunea ca instanța de apel să rețină cauza și judece

procesul cu evocarea fondului.

Dosarul a fost

reînregistrat sub nr. x/290/2008*.

În rejudecarea

apelurilor, procedând la examinarea legalității și temeiniciei sentinței

atacate, prin prisma criticilor formulate de părți, Curtea a reținut

următoarele:

În ce privește

apelul pârâtei SC A. SA, este de menționat în primul rând că, în cursul

rejudecării apelurilor, pârâta SC A. SA a invocat excepția de nelegalitate

parțială a Hotărârii Consiliului Local al Orașului Bocșa

nr. 45/2001, anexa 6, prin care s-au inventariat bunurile din domeniul public al

acestei unități administrative. Prin sentința nr. 1616/2015 a Tribunalului

Sibiu, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2600/2015 a Curții

de Apel Alba Iulia, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea pârâtei SC

A. SA.

Cu privire la

soluția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002,

Curtea a constatat că sentința primei instanțe este legală.

În speță, actul administrativ vizat este un act administrativ unilateral

individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel

încât, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

în forma modificată prin Legea nr. 262/2007, nu poate fi supus controlului

de legalitate pe calea procesuală reglementată de art. 4 din Legea

nr. 554/2004. Prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei

excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată

și, mai cu seamă, prin posibilitatea invocării excepției fără

limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act

normativ, intră în coliziune cu principiul securității raporturilor

juridice, componentă a preeminenței dreptului, situație ce impune

aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, interpretat în lumina preambulului

Convenției.

Cu privire la

excepția de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002, prima instanță a reținut

și netemeinicia, soluție corectă, cu atât mai mult cu cât a fost

respinsă excepția de nelegalitate a HCL nr. 45/2001 prin care s-au inventariat

bunurile din domeniul public al Orașului Bocșa.

Pentru considerentele

expuse, Curtea a constatat neîntemeiate criticile privind soluționarea excepției

de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002.

Curtea nu a primit

nici criticile pârâtei referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată

de către instanța de fond.

Astfel, cheltuielile

făcute de pârâtă cu plata taxei de timbru aferente cererii de chemare

în garanție nu pot fi puse în sarcina reclamantului, câtă vreme cererea

de chemare în garanție a fost respinsă.

Aceste aspecte

nu au fost criticate în apel.

În privința

cheltuielilor de deplasare și a celor reprezentând onorariul avocatului ales,

instanța a constatat că pârâta nu a făcut dovada efectuării

unor astfel de cheltuieli. Facturile de care se prevalează apelanta se referă

la alte contracte de asistență juridică, nu la cel încheiat în prezenta

cauză. Pe de altă parte, emiterea facturilor nu face dovada plății

sumelor de către pârâtă, ci doar a obligației de plată.

De altfel, este

de menționat că apelanta pârâtă nu a indicat în mod concret înscrisurile

care dovedesc cheltuielile de transport și cele reprezentând onorariul avocatului,

efectuate de aceasta.

Față

de cele ce preced, reținând că prima instanță a aplicat în mod

corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Curtea a constatat nefondate și

aceste critici.

Curtea a constatat

astfel că apelul pârâtei este nefondat, fiind respins.

În ce privește

apelul reclamantului, s-au reținut următoarele:

Prin acțiunea,

astfel cum a fost precizată, reclamantul Orașul Bocșa a revendicat

suprafața de teren ocupată de lac, înscrisă în prezent cu nr. top.

YY în CF XX Bocșa Română, proprietatea pârâtei SC A. SA și suprafața

ocupată de „strada B.”, înscrisă parțial pe nr. top. ZZ, WW, proprietatea

pârâtei SC G. SA și parțial pe nr. top. YY, proprietatea pârâtei SC A.

SA.

Din succesiunea

înscrierilor din Cartea Funciară, expusă detaliat de prima instanță,

rezultă că aceste suprafețe, identificate cu destinație teren

și nu de lac și drum sau stradă, au făcut parte inițial

din nr. top. QQ, JJ, aflându-se în proprietatea privată a „Uzinelor de Fer”

și „Domeniilor din Recița”. După instaurarea regimului comunist,

Statul a preluat aceste imobile, înscriindu-le în CF TT. Bocșa Română,

unde apare pentru prima dată menționat lacul la descrierea imobilului.

Asupra acestor imobile a fost înscris dreptul de administrare directă a Uzinei

de Construcții Metalice și Mașini Agricole din Bocșa.

Prin H.G. nr.

1296/1990 au fost înființate societățile comerciale pe acțiuni,

persoane juridice, cu denumirea, sediul, obiectul de activitate și capitalul

social prevăzute în anexa nr. 1. La poziția XXX din anexa 1 figurează

C. SA, fosta Întreprindere de construcții metalice Bocșa. Potrivit

art. 6 din H.G. nr. 1296/1900, pe data înființării societăților

comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat, prevăzute

în anexa nr. 1, se desființează, iar activul și pasivul unităților

de stat care se desființează se preiau de către societățile

comerciale înființate.

Prin art. 5 din

H.G. nr. 1296/1990 s-a stabilit că societățile comerciale nou înființate

își vor definitiva capitalul social pe baza reevaluării patrimoniului

în condițiile prevăzute de lege.

Din analiza conținutului

cărților funciare, care relevă evoluția situației juridice

a imobilelor în litigiu, rezultă că acestea s-au aflat în proprietate

privată, apoi au fost preluate de Statul Român, după care au intrat din

nou în proprietate privată. Conform înscrierilor din CF, reclamantul Orașul

Bocșa nu a deținut niciodată un drept de proprietate publică

sau privată asupra acestor imobile.

Susținerile

apelantului reclamant cu privire la dobândirea de către acesta a dreptului

de proprietate publică asupra terenurilor ocupate de lac și de calea de

acces denumită „strada B.” sunt contradictorii. Astfel, pe de-o parte, acesta

arată că imobilele în discuție au devenit proprietatea Statului Român

în temeiul dreptului de accesiune și apoi au trecut din proprietatea publică

a Statului în proprietatea publică a Orașului Bocșa prin efectul

legii. Pe de altă parte, apelantul susține că titlul său de

proprietate îl reprezintă H.G. nr. 532/2002, care atestă compunerea domeniului

public al Orașului Bocșa.

Referitor la susținerile

apelantului cu privire la modul de dobândire a dreptului de proprietate publică,

Curtea a reținut următoarele:

În primul rând

este de menționat că la momentul preluării existau atât lacul cât

și drumul. Astfel, în ce privește lacul, din probele administrate în cauză,

respectiv expertiza judiciară și probele testimoniale, rezultă că

acesta s-a format prin lucrări de excavare, martorul J. declarând că știe

că lacul s-a format în jurul anului 1940 și că în anul 1957, când

s-a mutat în orașul Bocșa, acest lac exista. Așadar, contrar susținerilor

apelantului, lacul nu s-a format după preluarea terenului de către Statul

Român, ci acesta exista la momentul preluării, fiind de altfel menționat

în descrierea imobilului în CF TT. Bocșa Română.

Referitor la bunurile

enumerate în art. 135 alin. (4) din Constituție, ca fiind exclusiv proprietate

publică, se constată că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr.

213/1998, aceste bunuri fac parte din domeniul public al statului, iar nu al unității

administrativ-teritoriale, astfel că susținerile reclamantului apelant

în sensul că dispozițiile art. 135 alin. (4) din Constituție reprezintă

temei al dobândirii dreptului de proprietate, nu pot fi primite.

Suprafețele

de teren revendicate de reclamant nu se încadrează în aceste categorii de bunuri.

În ce privește

terenul ocupat de strada B., Curtea a reținut că reclamantul nu a făcut

dovada că această „stradă” a fost construită de către autoritatea

administrativ-teritorială. Din probatoriul administrat în cauză, respectiv

expertiza tehnică, declarațiile martorilor K. și J. precum și

schițele și fotografiile depuse de părți, rezultă că

pe această suprafață a fost amenajat un drum de exploatare, care

asigura funcționarea Uzinei de fier și mai apoi a Întreprinderii de Construcții

Metalice Bocșa. De asemenea, acest drum constituia calea de acces la locuințele

de serviciu edificate în incinta uzinei. Acest drum a fost folosit de către

muncitorii din cadrul întreprinderii și a reprezentat punctul principal de

acces în uzină din calea publică. Împrejurarea că drumul a fost betonat

și că acesta asigura accesul locuitorilor orașului la competiții

sportive ocazionale, desfășurate pe stadionul Întreprinderii, situat în

incinta uzinei, nu este de natură să schimbe destinația drumului,

din drum de exploatare în stradă.

În ce privește

lacul, în cauză, reclamantul nu a dovedit că, la momentul adoptării

Constituției, lacul din incinta SC C. SA, format cu mai bine de 50 de ani înainte

de acest moment, avea potențial energetic sau era folosit în interes public.

Ca urmare, nici lacul nu putea fi inclus în categoria bunurilor aflate exclusiv

în proprietate publică, enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituție.

Nici dispozițiile

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și nici cele din art. 71 din Legea

nr. 69/1991 nu au fot reținute ca temei al dreptului de proprietate publică

al reclamantului asupra imobilelor în litigiu, întrucât aceste prevederi nu fac

decât să recunoască apartenența la domeniul public al unităților

administrativ-teritoriale a bunurilor de interes local. În cauză, reclamantul

nu a făcut dovada declarării de interes local a drumului de exploatare

din incinta societăților pârâte, folosit pentru nevoile de transport ale

acestora sau a lacului din incinta SC A. SA.

În ce privește

Legea nr. 213/1998, ca temei al dobândirii de către reclamant a dreptului de

proprietate publică asupra imobilelor în litigiu, Curtea a reținut că,

potrivit art. 3 alin. (4) din Lege, domeniul public al orașelor este alcătuit

din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de

uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului

local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public

național ori județean.

Între bunurile

enumerate la pct. III din anexă, sunt menționate drumurile comunale, vicinale

și străzile (poziția 1) și lacurile care nu sunt declarate de

interes public național sau județean (poziția 3).

La data de 01

aprilie 1999, când s-a intabulat dreptul de proprietate al SC C. SA conform certificatului

de atestare emis în 1994, erau în vigoare O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor,

prin care s-a abrogat Legea nr. 13/1974, și Legea apelor nr. 107/1996.

Prin dispozițiile

art. 3 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 43/1997 se recunoaște dreptul de proprietate

privată asupra drumurilor de utilitate privată, cum este cazul drumului

în litigiu (strada B.), care, potrivit textului legal menționat, sunt destinate

satisfacerii cerințelor proprii de transport rutier în activitățile

economice, industriale și altora asemenea, de acces în incinte, ca și

cele din interiorul acestora. Suprafața de teren utilizată de SC C. SA

cu destinație de drum nu a fost identificată sub nr. top. distinct, ci,

așa cum rezultă din raportul de expertiză, ea este cuprinsă

în imobilele cu nr. top. YY, ZZ, WW.

Ca urmare, imobilul

în litigiu, având destinație de drum de utilitate privată nu a fost inclus

în bunurile menționate în anexa la Legea nr. 213/1998.

Referitor la lac,

Curtea a reținut că potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 107/1996,

albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu

depășesc suprafața de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparțin

deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează

sau curg. La momentul intabulării dreptului de proprietate al SC C. SA, lacul

apare menționat în descrierea imobilului cu nr. top. YY. Din raportul de expertiză

întocmit în cauză, rezultă că lacul are o suprafață de

19.500 mp, din care 11.250 mp reprezintă luciul de apă.

Ca urmare, nici

lacul nu a fost inclus între bunurile menționate în anexa la Legea nr. 213/1998.

În privința

bunurilor din domeniul public al orașelor menționate în teza a II-a a

art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, respectiv bunurile de uz sau de interes

public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, a constatat

că reclamantul nu a făcut dovada existenței unei asemenea hotărâri.

Prin HCL nr. 45/2001,

emisă în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Consiliul Local

Bocșa își însușește inventarele bunurilor care alcătuiesc

domeniul public al Orașului Bocșa. În anexa 4, este trecută strada

B. (poziția 125), iar la rubrica „situația juridică actuală”,

este menționat „domeniul public”. Tot în anexa 4, la poziția 3, apare

„la uzină”, la rubrica „anul dobândirii” este menționat „registrul de

cadastru SS”, iar la rubrica „situația juridică actuală”, este ca

menționat „domeniul public”.

Față

de cele reținute, Curtea a constatat că HCL nr. 45/2001 și H.G.

nr. 532/2002 nu pot constitui titlu pentru dovedirea dreptului de proprietate publică

al reclamantului asupra suprafețelor de teren revendicate prin acțiunea

de față.

Reținând

că apelantul reclamant nu a făcut dovada că deține vreun titlu

de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul revendicării și că

aceste imobile fac parte din domeniul public, Curtea a constatat nefondate criticile

referitoare la dobândirea dreptului de proprietate de către apelant și

cele vizând compararea titlurilor de proprietate.

Referitor la criticile

privitoare la obligarea apelantului reclamant la plata cheltuielilor de judecată

în favoarea chematei în garanție D. SPRL, Curtea de apel le-a constatat întemeiate,

prima instanță făcând o aplicare greșită a dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ.

Prin hotărârea

pronunțată, Tribunalul Sibiu a reținut, cu privire la cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta SC A. SA, că chemata în garanție

nu răspunde de evicțiune față de pârâtă, deoarece a avut

doar calitatea de membru în comisia de licitație, calitate în care a verificat

documentele de participare la licitație conform caietului de sarcini pentru

ofertanții care s-au înscris la licitație.

În aceste condiții,

reținând inexistența obligației de garanție împotriva evicțiunii,

aspect necriticat în apel, calitatea de parte căzută în pretenții

față de chemata în garanție o are pârâta SC A. SA și nu reclamantul.

Pentru aceste

motive, reținând ca fondate criticile apelantului reclamant referitoare la

stabilirea obligației de plată a cheltuielilor de judecată, Curtea

a constatat întemeiat apelul în aceste limite.

Pe cale de consecință,

în temeiul art. 296 C. proc. civ., l-a admis și a schimbat în parte sentința

atacată, numai cu privire la cheltuielile de judecată, în sensul că

a înlăturat obligația reclamantului Orașul Bocșa de plată

a cheltuielilor de judecată în favoarea chematei în garanție D. SPRL Constanța

și a obligat pe pârâta SC A. SA să plătească chematei în garanție

D. SPRL Constanța sumă de 10.000 RON, cheltuieli de judecată la fond,

menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

În temeiul

art. 274 și 276 C. proc. civ., intimata pârâtă SC A. SA a fost obligată

să plătească apelantului reclamant Orașul Bocșa suma de

1.500 RON, cheltuieli parțiale de judecată în apel, sumă apreciată

de Curte ca rezonabilă în raport de pretențiile admise în apel.

Împotriva deciziei

nr. 1 din 5 ianuarie 2016 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă,

au declarat recurs reclamantul Orașul Bocșa prin primar și pârâta

SC A. SA.

I. Reclamantul

Orașul Bocșa invocă nelegalitatea acestei decizii civile care ar

fi fost pronunțată cu aplicarea greșită a mai multor norme de

drept material, în speță fiind incident motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ.

că instanța de apel a aplicat greșit atât prevederile art. 135

alin. (4) din Constituția României, cât și prevederile Legii nr. 213/1998,

instanța nefăcând distincție între modul de dobândire a dreptului

de proprietate publică și mijlocul de probă al existenței acestui

drept.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs se susține că Legea nr. 213/1998 nu a făcut

altceva decât să clarifice apartenența bunurilor proprietate publică

la domeniul public al statului sau la domeniul public al unităților administrativ-teritoriale

și a reglementat procedura atestării acestor domenii publice.

Hotărârile

Guvernului României de atestare a domeniului public al unităților administrativ-teritoriale

reprezintă pentru aceste unități titluri de proprietate, adică

dovezi, mijloace de probă a dreptului de proprietate publică asupra bunurilor

atestate ca aparținând domeniului public.

la aplicarea greșită a legii de către instanța de apel în ceea

ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate,

se susține că în mod greșit Curtea de Apel Alba Iulia a considerat

că prevederile art. 492 vechiul C. civ. care reglementează accesiunea

imobiliară nu ar fi aplicabile.

În opinia recurentului-reclamant,

indiferent dacă ar fi sau nu aplicabile prevederile art. 492 vechiul C. civ.,

situația juridică a lacului și străzii B. în anul 1991, la data

intrării în vigoare a Constituției României, era aceeași, respectiv

aceste bunuri imobile se aflau în proprietatea Statului Român.

Prin urmare,

art. 135 alin. (4) din Constituția României le-a reglementat regimul juridic

în sensul că „strada B. fiind una dintre „căile de comunicație",

iar lacul fiind unul dintre „apele” ce pot fi folosite în interes public",

acestea puteau face doar obiect al dreptului de proprietate publică.

Curtea de Apel

Alba Iulia a motivat că nu ar putea fi primite susținerile reclamantului

prin care a invocat dispozițiile art. 135 alin. (4) din Constituția României

ca temei de drept al dobândirii dreptului de proprietate publică asupra imobilelor

revendicate.

Instanța

de apel a invocat dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dar

le-a aplicat în mod greșit, în sensul că bunurile enumerate la art. 135

alin. (4) din Constituția României fac parte din domeniul public al statului

și nu al unităților administrativ-teritoriale.

Se concluzionează

în sensul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 3

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 pentru a refuza să recunoască dreptul

de proprietate publică al Orașului Bocșa asupra bunurilor imobile

revendicate, bunuri atestate ca făcând parte din domeniul public prin H.G.

nr. 532/2002 pe care Tribunalul Sibiu și Curtea de Apel Alba Iulia nu au anulat-o

nici măcar parțial.

Instanța

de apel, cu privire la imobilul strada B. a aplicat greșit, de asemenea, prevederile

art. 6 din Legea drumurilor nr. 13/1974 și pe cele ale art. 3 din O.G. nr.

43/1997 pentru a concluziona că strada B. ar fi fost un drum de exploatare

în incinta Întreprinderii de Construcții Metalice Bocșa, devenită

apoi SC C. SA și nu o cale de comunicație folosită în interes public.

Prin H.G. nr.

532/2002 strada B. fost atestată în domeniul public al Orașului Bocșa,

iar titlul de proprietate al reclamantului este valid și nu a fost anulat deși

a fost invocată și judecată excepția de nelegalitate a acestui

act normativ.

Curtea de Apel

Alba Iulia, de asemenea, a interpretat greșit prevederile art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 18/1991 și art. 71 din Legea nr. 69/1991 motivând că pentru

Orașul Bocșa ar fi trebuit să facă dovada declarării de

interes local a străzii B. și a lacului.

Cu privire la

imobilul „lac", Curtea de Apel Alba Iulia a motivat că acesta nu poate

fi inclus în categoria bunurilor aflate exclusiv în proprietate publică, enumerate

la art. 135 alin. (4) din Constituția României, întrucât „reclamantul nu a

dovedit că la momentul adoptării Constituției, lacul din incinta

SC C. SA (...) era folosit în interes public".

Se mai arată

că instanța de apel a aplicat greșit și prevederile art. 3 din

Legea nr. 107/1996 invocând alin. (2) al acestui articol.

Contrar susținerilor

Curții de Apel Alba Iulia, parcela privind drumul purtând numărul topografic

UU a existat în mod distinct până în anul 1999 (conform evidenței de carte

funciară - probă existentă la dosarul cauzei), ulterior fiind înscrisă

în evidența de publicitate imobiliară „Documentația de întabulare

la SC C. SA".

că, în ceea ce privește aplicarea greșită a legii de către

Curtea de Apel Alba Iulia relativ la dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilelor

revendicate, prin titlul de proprietate reprezentat de H.G. nr. 532/2002, Curtea

de Apel Alba Iulia ar fi reținut în mod greșit că hotărârile

consiliilor locale de inventariere nu sunt constitutive de drepturi, ci reprezintă

doar o evidențiere și înregistrare a bunurilor dobândite în proprietate

publică până la momentul întocmirii inventarului și că nici

hotărârile de guvern prin care se atestă apartenența bunurilor la

domeniul public de interes local nu pot reprezenta titluri de proprietate publică,

nu pot constitui titlu pentru dovedirea dreptului de proprietate publică al

reclamantului asupra suprafețelor de teren revendicate prin acțiunea de

fața.

Se consideră

că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și

aplicare a prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate

publică. În ceea ce privește efectele juridice pe care le produce atestarea,

prin hotărâre de guvern, a apartenenței bunurilor la domeniul public al

unităților administrativ-teritoriale, hotărârea de guvern de atestare,

care este un act administrativ unilateral cu caracter individual reprezintă

titlu de proprietate.

Tot în cadrul

analizei corectitudinii emiterii titlului de proprietate, Curtea de Apel Alba Iulia

a greșit și atunci când a considerat că în speță ar fi

aplicabile prevederile art. 3 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 care

reglementează că alături de bunurile prevăzute la pct. III din

anexă, din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale

fac parte și alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare

prin hotărâre a consiliului local.

Se învederează

Înaltei Curți de Casație și Justiție că bunurile revendicate

de către reclamanți fac parte dintre cele prevăzute la pct. III din

anexa la Legea nr. 213/1998, astfel încât nu era necesar ca acestea să fie

declarate de uz sau interes local printr-o hotărâre a Consiliului Local Bocșa,

condiție necesar a fi îndeplinită doar în cazul altor bunuri decât cele

prevăzute în anexă.

Curtea de Apel

Alba Iulia a făcut o greșită aplicare la cazul în speță

și a prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, deoarece până

la emiterea H.G. nr. 532/2002, prin care a fost atestat și domeniul public

al Orașului Bocșa, Consiliul Local Bocșa nu putea iniția o procedură

de transfer în domeniul său public a oricărui bun imobil conform art.

9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât nu putea proba compunerea propriului

său domeniu public.

După emiterea

H.G. nr. 532/2002, Consiliul Local Bocșa nu mai avea interesul de a iniția

procedura emiterii unei astfel de hotărâri de guvern, întrucât prin atestarea

domeniului său public, Statul Român a recunoscut că „strada B. și

lacului fac deja parte din domeniul public al Orașului Bocșa și nu

din cel al statului, situație juridică neschimbată la data pronunțării

deciziei civile nr. 1/2016 a Curții de Apel Alba Iulia.

După cum

se poate constata, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

din 21 iunie 1994 nu este însoțit de un plan cadastral de situație, astfel

încât nu se poate dovedi că imobilele strada Uzinei și lacului erau incluse

în suprafața de teren atestată.

În opinia recurentului,

este nelegală decizia civilă nr. 1/2016 prin care Curtea de Apel Alba

Iulia a evitat să procedeze la compararea titlului de proprietate reprezentat

de H.G. nr. 532/2002 cu titlurile de proprietate ale pârâtei, cu motivarea că

subscrisul Orașul Bocșa nu ar avea un titlu de proprietate.

II. Împotriva

deciziei civile nr. 1/2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a

declarat recurs și pârâta SC A. SA care a susținut următoarele motive

de nelegalitate.

Deși pârâta

SC A. SA a avut câștig de cauză în contradictoriu cu reclamantul Orașul

Bocșa, iar, în conformitate cu art. 274 vechiul C. civ. intimata este obligată

la suportarea cheltuielilor de judecata întreprinse de pârâtă în Dosarul

nr. x/290/2008, acestea nu au fost acordate.

Potrivit art.

998 vechiul C. civ. „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,

obligă pe aceia din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara",

iar potrivit art. 999 vechiul C. civ. prevede ca „omul este responsabil nu numai

de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și cel cauzat prin neglijența

sau imprudența sa".

Se susține

că în cauză sunt îndeplinite toate condițiile pentru a se angaja

răspunderea civilă a intimatului: prejudiciul suportat de recurent constând

în sumele de bani pe care a trebuit să le achite în considerarea litigiului,

respectiv taxe de timbru, onorarii de avocat (în toate fazele procesuale, cu excepția

rejudecării apelului, unde s-a specificat expres că nu se solicită),

contravaloarea cheltuielilor de deplasare, precum și sumele suportate reprezentând

taxe de timbru datorate în vederea chemării în garanție a SC D. SPRL Constanța.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă constând în onorariu de

apărător, se arată că diferența dintre nr. contractului

de asistență juridică prevăzut pe facturile depuse la dosar

și nr. contractului de asistență juridică al av. H. poate avea

valoarea unei erori materiale, neputând în niciun caz fiind interpretată în

sensul inexistenței contractului de asistență juridică ori în

sensul nedovedirii sale.

Cu privire la

cheltuielile de judecată suportate de chematul în garanție SC D. SPRL

Constanța, la plata cărora pârâta a fost obligată prin decizia

nr. 1/2016 se arată ca soluția este nelegală deoarece recurenta a

fost obligată la plata unei taxe de timbru în vederea chemării în garanție

a SC D. SPRL Constanța și, pe de altă parte, prin decizia civilă

nr. 1/2015 s-a considerat că aceasta poartă răspunderea cheltuielilor

de judecată efectuate de chemata în garanție.

Ori, legătura

de cauzalitate între fapta intimatului, respectiv chemarea pârâtei în judecată

printr-o acțiune respinsă ca neîntemeiată și prejudiciul constând

în taxa de timbru plătită de recurentă este lesne de observat, în

lipsa unei cereri de chemare în judecată a recurentei nu există nici necesitatea

chemării în garanție a SC D. SPRL Constanța, în vederea exercitării

dreptului la apărare.

Totodată,

având în vedere că cererea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată

în mod corect a fost respinsă și cererea de chemare în garanție ca

lipsită de obiect.

I. Recursul declarat

de recurentul-reclamant Orașul Bocșa prin primar va fi respins pentru

următoarele considerente:

Se invocă

în primul rând aplicarea greșită a prevederilor art. 135 alin. (4) din

Constituție și ale Legii nr. 213/1998, argumentele recurentului urmând

a fi grupate în vederea încadrării în motivul de nelegalitate invocat.

constituționale invocate de recurentul reclamant – art. 135 alin. (4) precum

și dispozițiile Legii nr. 213/1998 au fost în mod just interpretate și

aplicate de instanța de apel.

Pe de o parte,

dispozițiile constituționale prevăd cu valoare de principiu că

proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ

teritoriale [art. 135 alin. (3)]. În alineatele următoare sunt cuprinse prevederi

referitoare la principalele categorii de bunuri care alcătuiesc obiectul dreptului

de proprietate publică, exercitarea acestui drept și titularii dreptului

de proprietate publică.

Pe de altă

parte, bunurile inserate în norma constituțională respectiv bogățiile

de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic

valorificabil de interes național, plajele, marea teritorială, resursele

naturale ale zonei economice și ale platoului continental, sunt bunuri ce fac

obiect exclusiv al proprietății publice. Însă, așa cum a reținut

și instanța de apel, transmiterea unui bun din proprietatea statului în

proprietate publică a unității administrativ teritoriale se poate

realiza prin Hotărâre de Guvern conform art. 9 din Legea nr. 213/1998, transmitere

nedovedită de reclamant în prezenta cauză. În ceea ce-l privește

pe reclamant, în mod corect s-a reținut de instanța de apel că suprafața

de teren ce face obiectul prezentului litigiu nu se încadrează în categoria

acestor bunuri proprietate publică.

Dispozițiile

Legii nr. 213/1998 - lege organică care reglementează proprietatea publică

și regimul acesteia fac o enumerare a imobilelor ce aparțin domeniului

public, de asemenea, statuează asupra modalității de exercitare a

dreptului de proprietate publică.

Prevederile

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 au fost în mod corect interpretate și

aplicate de instanța de apel, neîncadrarea bunurilor litigioase în ipoteza

prevăzută de norma legii organice realizându-se în mod legal. Astfel,

pot face obiect al domeniului public al statului conform art. 3 alin. (2) al Legii

nr. 213/1998 bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție,

cele prevăzute la pct. I din anexă, și alte bunuri de uz sau de interes

public național, declarate ca atare prin lege.

O altă critică

vizează calificarea H.G. nr. 532/2002 care ar constitui, în opinia recurentului,

un mijloc de probă a dreptului de proprietate publică, un „titlu de proprietate”,

critică nefondată deoarece această

Hotărâre

de Guvern constituie o hotărâre de atestare a domeniului public al județului

Caras

Severin. Hotărârea de Guvern prin care s-a atestat domeniul public al orașului

Bocșa nu constituie titlu de proprietate în sensul celor prevăzute de

Legea nr. 213/1998. Această hotărâre de Guvern nu are efect translativ,

ci doar constatator, respectiv de inventariere a bunurilor din domeniul respectivei

unități administrativ-teritoriale, aspect reținut in mod corect de

Curtea de Apel. Vor fi înlăturate astfel și argumentele recurentului reclamant

privind eventuala confuzie a instanței în ceea ce privește modul de dobândire

a dreptului de proprietate publică și mijlocul de probă al existenței

acestui drept.

În mod just s-a

mai reținut de instanța de apel și că Hotărârea Consiliului

Local de inventariere a bunurilor reprezintă doar o evidență a bunurilor

dobândite în proprietate publică până la momentul inventarierii, astfel

că Hotărârea Consiliului Local Bocșa nr. 45/2001 nu poate fi asimilată

unei hotărâri la care face referire art. 3 alin. (4) teza a II-a din Legea

nr. 213/1998.

Drept urmare,

numai pârâta care a dobândit imobilele prin acte translative de proprietate – respectiv

contract de vânzare-cumpărare de la autoarea SC C. SA Bocșa care posedă

certificat de atestare emis în baza dispozițiilor H.G. nr. 1296/1990 și

H.G. nr. 834/1991, neatacat în instanță, a putut prezenta titlu de proprietate

cu privire la imobilele în litigiu, așa cum a concluzionat și Curtea de

Apel Alba Iulia, neputând fi primite criticile acestui recurent.

recurs ce vizează interpretarea art. 492 C. civ. nu sunt fondate. Se susține

că, și dacă instanța ar fi interpretat că sunt sau nu aplicabile

prevederile art. 492 C. civ., situația juridică a bunurilor revendicate,

respectiv a „lacului și a străzii uzinei” în anul 1991 la data intrării

în vigoare a Constituției este aceeași, ele fiind proprietatea Statului

Român, indiferent dacă au intrat în proprietatea acestuia prin accesiune sau

prin naționalizare. Aceste afirmații nu pot conduce la reținerea

nelegalității deciziei recurate, în mod corect s-a considerat că

lacul și drumul ce fac obiectul litigiului existau la momentul preluării,

lacul fiind format prin lucrări de excavare, fiind menționat în CF TT

Bocșa Română. De asemenea, corect s-a considerat că drumul era, la

data adoptării Constituției, un drum de exploatare aflat în incinta SC

C. SA Bocșa.

Drept urmare,

în mod just s-a clarificat regimul juridic al acestor bunuri care nu se aflau în

proprietatea Statului Român și cărora nu le poate fi aplicat art. 492

C. civ.

Reglementarea

constituțională - art. 135 alin. (4) în mod corect nu a fost reținută

drept temei de drept al dobândirii vreunui drept de proprietate publică al

orașului Bocșa, asupra bunurilor revendicate, ca de altfel nici motivele

invocate de reclamant și reiterate în recurs privind încadrarea „drumului”

în categoria „căilor de comunicație” reglementat de art. 135 alin.

(4) din Constituție, și care ar fi trecut, în opinia reclamantului, în

proprietatea publică a unității administrativ teritoriale – orașul

Bocșa.

Distincția

dintre bunurile proprietate publică a statului și bunurile proprietate

publică a unităților administrativ teritoriale este foarte clară,

fiind reglementată în Constituție și în Legea nr. 213/1998, și

realizată ca atare de instanță, domeniul public al statului fiind

alcătuit din bunurile enumerate la art. 135 alin. (4) din norma constituțională.

Domeniul public

al orașelor și municipiilor cuprinde bunurile prevăzute de pct. III

al anexei legii organice la care se adaugă și alte bunuri de uz sau de

interes local. Raportat la aceste reglementări legale, nu i se poate imputa

instanței de apel că nu a calificat corect obiectul acțiunii așa

cum susține recurentul-pârât.

Se mai arată

că în ceea ce privește strada B., s-au aplicat eronat dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 13/1974 , art. 3 O.G. nr. 43/1997 și art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 18/1991, (în ceea ce privește dovada declarării de interes

local a străzii B. și lacului), și art. 3 din Legea nr. 107/1996.

Nici aceste critici nu sunt fondate. Conform prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 18/1991, art. 71 din Legea nr. 69/1991 se recunoaște apartenența la

domeniul public al unităților administrativ-teritoriale a bunurilor de

interes local, dar în cauză nu s-au produs dovezi în sensul declarării

unei asemenea declarări de interes local a drumului de exploatare din incinta

societății pârâte sau a lacului respectiv. De asemenea, corect s-a considerat

că la data intrării în vigoare a Constituției era în vigoare

art. 6 din Legea nr. 13/1974 care a recunoscut dreptul de proprietate asupra drumului

de exploatare (anterior intrării în vigoare a Constituției), astfel că

străzii B. i-a fost recunoscut in mod just regimul juridic, destinație

pe care a păstrat-o și în prezent - de „drum de exploatare aflat în proprietate

privată” (fiind amenajat pentru normala exploatare a Întreprinderii de Construcții

Metalice Bocșa (respectiv SC C. SA Bocșa).

Și în ceea

ce privește lacul, corect s-a statuat că nu poate fi inclus în categoria

bunurilor aflate exclusiv în proprietate publică, nefiind realizată dovada

de către reclamant a apartenenței acestuia la categoria bunurilor menționate

în anexa la Legea nr. 213/1998.

ultimului motiv de recurs, se reiterează calificarea pe care recurenta o dă

H.G. nr. 532/2002 pe care o consideră „titlu de proprietate” pentru dovedirea

dreptului său de proprietate asupra bunurilor revendicate, și drept urmare,

se susține că hotărârea instanței ar fi nelegală pentru

greșita interpretare a art. 21 și a art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Criticile privind

nelegala interpretare a art. 21 din Legea nr. 213/1998 au fost analizate în expunerea

răspunsului la primul motiv de recurs, recurentul reiterând practic calificarea

juridică a H.G. nr. 532/2002, cu consecința validării, în opinia

sa, a efectelor juridice ale acestui act ce ar sta la baza revendicării bunurilor

obiect al litigiului.

În ceea ce privește

interpretarea art. 9 al Legii nr. 213/1998, recurenta aduce și critici noi

legate de transferul în domeniul public al unității administrativ teritoriale

a unor bunuri imobile, ce nu au fost supuse analizei instanței de apel, nefiind

formulate motive de apel pe acest aspect, acestea urmând să nu fie supuse analizei

de legalitate, fiind formulate omisso medio.

Susținerile

formulate de recurentul reclamant privind dovada domiciliului unor martori, identificarea

cu numere cadastrale a suprafeței de teren cu destinația de drum, lipsa

interesului Consiliului local de a iniția o procedură de transfer a unor

bunuri constituie argumente de netemeinicie a deciziei recurate, neputând face obiect

al controlului de legalitate de către instanța de recurs, pe care îl impun

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente, recursul declarat de reclamantul Orașul Bocșa prin primar

împotriva deciziei civile nr. 1 din 5 ianuarie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia

va fi respins.

II. Recursul declarat

de pârâta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 1 din 5 ianuarie 2016 a Curții

de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, va fi admis pentru următoarele

considerente:

Se susține

de către recurenta-pârâtă că ar fi incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce privește aplicarea greșită

de către instanța de apel a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Nu este fondat

motivul de recurs formulat de recurenta pârâtă în sensul că sunt îndeplinite

în ceea ce o privește pe reclamantă, condițiile răspunderii

delictuale deoarece prejudiciul suportat de recurenta-pârâtă ar consta în sumele

pe care a trebuit să le achite în considerarea litigiului, iar fapta ilicită

ar consta „în pornirea unui litigiu cunoscând că acțiunea este netemeinică”.

Susținerea

recurentei privind calificarea temeiului juridic al acordării cheltuielilor

de judecată ocazionate de desfășurarea procesului (art. 998 – 999

C. civ.) nu subzistă.

Însă, pretenția

recurentei pârâte întemeiată pe prevederile art. 274 C. proc. civ. este fondată

sub aspectul cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru

achitată în primul ciclu procesual de către pârâta SC A. SA (în cuantum

de 6.635,46 RON) pentru care s-a făcut dovada plății acestei sume.

Astfel, prevederile

art. 274 C. proc. civ. prevăd că partea căzută în pretenții

va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată

părții care a câștigat procesul. Cum acțiunea formulată

de reclamantă a fost respinsă, reclamantul trebuia obligat la plata cheltuielilor

ocazionate de desfășurarea procesului către pârât, în măsura

dovedirii acestor cheltuieli.

Nu poate fi primită

critica formulată de aceeași recurentă sub aspectul neacordării

cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocatului ales, deoarece așa

cum a reținut și instanța de apel, nu s-a verificat în speță

identitatea dintre nr. contractului de asistență juridică încheiat

între pârâtă și apărătorul său cu cel înserat în cuprinsul

facturilor emise și depuse la dosarul cauzei.

Susținerea

recurentei-pârâte privind existența unei erori materiale (care n-ar putea justifica

respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în opinia sa)

este nefondată. Pentru a se face dovada cuantumului cheltuielilor ocazionate

de desfășurarea procesului care ar trebui acordate de instanța de

judecată, cheltuieli ce ar fi trebuit efectiv suportate de partea respectivă,

trebuiau depuse înscrisuri care să ateste plata sumelor respective către

avocat. Așa cum a considerat și Curtea de Apel, emiterea facturilor respective

face doar dovada obligației de plată, nu a plății efective a

sumelor de către pârâtă către apărătorul ales.

Pe de altă

parte, critica din cuprinsul motivelor de recurs ce vizează eronata obligare

a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către chemata în garanție

SC D. SPRL Constanța nu poate conduce la reținerea nelegalității

deciziei recurate sub acest aspect. Față de reținerea de către

instanță a inexistenței obligației de garanție împotriva

evicțiunii, (aspect ce nu a făcut obiect al niciunei critici în calea

de atac a apelului), în mod corect s-a considerat că pârâta SC A. SA poate

fi asimilată drept parte căzută în pretenții față

de chemata în garanție, și nu reclamantul Orașul Bocșa, prin

Primar.

De asemenea, în

mod corect nu i-a fost acordată pârâtei, de către instanța de apel,

contravaloarea sumei de bani constând în taxa de timbru achitată de pârâtă

cu ocazia chemării în garanție a SC D. SPRL Constanța, apărarea

pârâtei în