ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4662/2011

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Soluția a cărei revizuire se solicită Revizuentul T.C. a investit instanțele de judecată cu cererea de anulare a deciziei din 11 septembrie 2006 a Penitenciarului cu regim de maximă siguranță R.L, prin care a fost eliberat din funcția de inspector șef principal de penitenciare și a deciziei din 11 septembrie 2006 prin care s-a dispus încetarea raporturilor sale de serviciu, solicitând reintegrarea, cu plata drepturilor bănești cuvenite și daune morale. Prin sentința nr. 1700 din 17 aprilie 2009 Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea, a anulat cele două decizii, a dispus reintegrarea petentului în funcția publică deținută anterior, cu plata drepturilor bănești cuvenite, respingând capătul de cerere privind daune morale.

Prin decizia nr. 4057 din 1 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul petentului în privința daunelor morale și a admis recursurile pârâților Penitenciarul București R. și al Ministerului Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, a modificat sentința atacată și a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată. În motivarea soluției, instanța de recurs a reținut că prin adeverința din 25 aprilie 2006 petentul a atestat că deținutul O.H. se află în evidența cabinetului medical cu diagnosticul neoplasm colon operat, metastaze, cu precizarea că s-a eliberat această adeverință pentru a-i servi la Curtea de Apel București, consultația fiind trecută din 25 aprilie 2006 în registrul de consultații medicale, iar la diagnostic s-a menționat neoplasm colon operat.

Instanța de recurs a reținut că măsura disciplinară a eliberării petentului din funcția publică s-a dispus ca urmare a neglijenței acestuia în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, constând în eliberarea unei adeverințe medicale către deținutul O.H., fără aprobarea conducerii penitenciarului, fără cererea scrisă a deținutului, fără înregistrarea în registrul de consultații a diagnosticului stabilit, a scopului și destinației documentului eliberat. S-a constatat că în același registru, la 26 aprilie 2006 s-a menționat diagnosticul de status post neocolon, iar adeverința eliberată la această dată atestă în plus și diagnosticul metastaze. II. Cererea de revizuire Împotriva deciziei nr. 4057 din 1 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a formulat cerere de revizuire recurentul-reclamant T.C., în temeiul art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc.

civ. Revizuentul a susținut că deși în decizia instanței de recurs se menționează două adeverințe medicale, una din 25 aprilie 2004, iar cealaltă din 26 aprilie 2006 privindu-l pe deținutul O.H., revizuentul nu a eliberat decât prima adeverință din 25 aprilie 2006, în urma unei adrese a Curții de Apel București, secția I penală, care i-a fost repartizată spre rezolvare de conducerea penitenciarului și care nu a produs consecințe juridice, întrucât a ajuns la dosarul instanței pe 27 aprilie 2006, după punerea în libertate a deținutului. Revizuentul a învederat că nu l-a consultat pe deținut decât la data de 25 aprilie 2006, în două etape, ca urmare a întreruperii consultațiilor curente, cu cele acordate bolnavilor diabetici, că nu a eliberat nici o adeverință la data de 26 aprilie 2006 pe numele acestuia , adeverința din 25 aprilie 2006 care reflectă realitatea fiind dată de revizuent în scopul îndeplinirii obligațiilor profesionale.

S-a mai arătat că prin decizia nr. 341 din 30 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a decis schimbarea temeiului juridic al soluției de neîncepere a urmăririi penale, din art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. fapta nu există, instanța de recurs nepreocupându-se de conduita procurorului de ședință, care a pus concluzii de punere în libertate a deținutului, magistratul fiind sancționat disciplinar de Consiliul Superior al Magistraturii.

A concluzionat revizuentul că instanța de recurs nu a analizat întregul material probator, respectiv hotărârea penală menționată anterior, și decizia din 2007 a Colegiului Medicilor, că există o practică a instanței supreme, în privința competenței instanței civile de a constata nerealitatea actului, invocând în acest sens decizia nr. 534/1992 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și decizia nr. 5606/2000, secția comercială, solicitându-se admiterii cererii de revizuire așa cum a fost formulată. III. Apărările intimatului În temeiul art. 326 alin. (2) C. proc. civ. intimatul Penitenciarul București R. a solicitat respingerea cererii de revizuire, arătând că motivele invocate de revizuent nu se încadrează în niciunul din cazurile de revizuire expres și limitativ enumerate de art. 322 pct. 1-pct.

9 C. proc. civ. IV. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire Potrivit art. 322 pct. 4 C. proc. civ. invocat de revizuent ca temei legal al cererii de revizuire, se poate solicita revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul (cum este decizia nr. 4057/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) „dacă un judecător, martor sau expert care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a declarat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză”, revizuientul prevalându-se de teza a II-a a acestui text.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi promovată pentru îndreptarea unei erori de fapt necunoscută la data soluționării cauzei, în scopul restabilirii adevărului, în concordanță cu prevederile art. 124 din Constituție privind înfăptuirea justiției. Potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt stabilite numai prin lege. Din aceste norme constituționale reiese că legiuitorul este singurul care are dreptul și libertatea de a stabili căile ordinare și extraordinare de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate, cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Legea fundamentală și actele juridice internaționale la care România este parte.

Principiul siguranței raporturilor juridice, legat de interesul general al asigurării stabilității hotărârilor judecătorești definitive a impus legiuitorului să stabilească riguros, concret și limitativ cazurile și motivele pentru care poate fi exercitată calea de atac a revizuirii și modul în care acestea pot fi probate. Cererea de revizuire nu declanșează un noi litigiu, ci reprezintă o fază procesuală a aceleiași cauze, astfel că aspectele care au incidență asupra fondului, ce a fost supuse cercetării judecătorești, indiferent că au căpătat sau nu o dezlegare juridică, sau cele care ar fi fost putut fi prezentate la fond ori cu prilejul căilor ordinare de atac, însă nu au fost deduse judecății din omisiunea culpabilă a părții interesate nu pot constitui motiv de revizuire.

Față de aceste considerații generale, Înalta Curte constată că motivele prezentate de revizuent nu se încadrează între cele care, potrivit art. 322 C. proc. civ. pot justifica promovarea unei cereri de revizuire. Astfel, adeverința medicală din 26 aprilie 2006 privindu-l pe deținutul O.H., despre care revizuentul susține că nu a eliberat-o (acest înscris fiind menționat în considerentele deciziei nr. 4057/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție atacată cu prezenta cerere de revizuire) nu a fost declarată falsă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, așa cum prevede expres art. 322 alin. (4) C. proc. civ. pentru justificarea promovării unei cereri de revizuire pe acest temei. Nici împrejurarea că reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, C.N.

ar fi pus concluzii de eliberare a deținutului O.H. și ar fi fost sancționat de Consiliul Superior al Magistraturii pentru acest motiv, nu poate conduce la admiterea cererii de revizuire în baza art. 322 alin. (4) C. proc. civ., deoarece textul se referă la magistrații care au pronunțat soluția a cărei revizuire s-a solicitat, deci la unul sau toți judecătorii, care s-au pronunțat în cauză și care ar fi fost sancționați pentru exercitarea funcției cu rea credință sau gravă neglijență. Reprezentantul Parchetului este parte în proces, însă nu ia parte la deliberări și nici la pronunțarea hotărârii.

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., acesta nu are calitatea de „magistrat” deoarece prin dubla subordonare, față de Procurorul General dar și față de Ministerul Justiției nu îndeplinește condiția de independență în raport cu puterea executivă, garanție pe care o presupune noțiunea de „magistrat”, conform art. 5 alin. (3) din Convenție (cauza Vasilescu c.României, hotărârea din 22 mai 1998, cauza Pantea c.României, hotărârea din 3 iunie 2003, Schiesser c. Elveției, hotărârea din 4 decembrie 1979) astfel că sancționarea disciplinară a unui procuror nu poate atrage revizuirea unei hotărâri pronunțată cu participarea acestuia, în sensul art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. V. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de revizuire Astfel fiind, în temeiul art. 326 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de T.C. împotriva deciziei nr. 4057 din 1 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de T.C., împotriva deciziei nr. 4057 din 1 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2011.