ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4662/2011

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Soluția a cărei revizuire se solicită

Revizuentul T.C. a

investit instanțele de judecată cu cererea de anulare a deciziei din 11

septembrie 2006 a Penitenciarului cu regim de maximă siguranță R.L, prin care a

fost eliberat din funcția de inspector șef principal de penitenciare și a deciziei

din 11 septembrie 2006 prin care s-a dispus încetarea raporturilor sale de

serviciu, solicitând reintegrarea, cu plata drepturilor bănești cuvenite și

daune morale.

Prin sentința nr.

1700 din 17 aprilie 2009 Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea, a

anulat cele două decizii, a dispus reintegrarea petentului în funcția publică

deținută anterior, cu plata drepturilor bănești cuvenite, respingând capătul de

cerere privind daune morale.

Prin decizia nr. 4057

din 1 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul

petentului în privința daunelor morale și a admis recursurile pârâților

Penitenciarul București R. și al Ministerului Justiției, Administrația

Națională a Penitenciarelor, a modificat sentința atacată și a respins acțiunea

reclamantului, ca neîntemeiată.

În motivarea

soluției, instanța de recurs a reținut că prin adeverința din 25 aprilie 2006

petentul a atestat că deținutul O.H. se află în evidența cabinetului medical cu

diagnosticul neoplasm colon operat, metastaze, cu precizarea că s-a eliberat

această adeverință pentru a-i servi la Curtea de Apel București, consultația

fiind trecută din 25 aprilie 2006 în registrul de consultații medicale, iar la

diagnostic s-a menționat neoplasm colon operat.

Instanța de recurs a

reținut că măsura disciplinară a eliberării petentului din funcția publică s-a

dispus ca urmare a neglijenței acestuia în îndeplinirea atribuțiilor de

serviciu, constând în eliberarea unei adeverințe medicale către deținutul O.H.,

fără aprobarea conducerii penitenciarului, fără cererea scrisă a deținutului,

fără înregistrarea în registrul de consultații a diagnosticului stabilit, a

scopului și destinației documentului eliberat.

S-a constatat că în

același registru, la 26 aprilie 2006 s-a menționat diagnosticul de status post

neocolon, iar adeverința eliberată la această dată atestă în plus și

diagnosticul metastaze.

II. Cererea de revizuire

Împotriva deciziei

nr. 4057 din 1 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a formulat

cerere de revizuire recurentul-reclamant T.C., în temeiul art. 322 pct. 4 teza a

II-a C. proc. civ.

Revizuentul a susținut

că deși în decizia instanței de recurs se menționează două adeverințe medicale,

una din 25 aprilie 2004, iar cealaltă din 26 aprilie 2006 privindu-l pe deținutul

O.H., revizuentul nu a eliberat decât prima adeverință din 25 aprilie 2006, în urma

unei adrese a Curții de Apel București, secția I penală, care i-a fost repartizată

spre rezolvare de conducerea penitenciarului și care nu a produs consecințe juridice,

întrucât a ajuns la dosarul instanței pe 27 aprilie 2006, după punerea în libertate

a deținutului.

Revizuentul a învederat

că nu l-a consultat pe deținut decât la data de 25 aprilie 2006, în două etape,

ca urmare a întreruperii consultațiilor curente, cu cele acordate bolnavilor diabetici,

că nu a eliberat nici o adeverință la data de 26 aprilie 2006 pe numele acestuia

, adeverința din 25 aprilie 2006 care reflectă realitatea fiind dată de revizuent

în scopul îndeplinirii obligațiilor profesionale.

S-a mai arătat că prin

decizia nr. 341 din 30 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

decis schimbarea temeiului juridic al soluției de neîncepere a urmăririi penale,

din art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în art. 11

pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. fapta nu există, instanța

de recurs nepreocupându-se de conduita procurorului de ședință, care a pus concluzii

de punere în libertate a deținutului, magistratul fiind sancționat disciplinar de

Consiliul Superior al Magistraturii.

A concluzionat revizuentul

că instanța de recurs nu a analizat întregul material probator, respectiv hotărârea

penală menționată anterior, și decizia din 2007 a Colegiului Medicilor, că există

o practică a instanței supreme, în privința competenței instanței civile de a constata

nerealitatea actului, invocând în acest sens decizia nr. 534/1992 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și decizia nr. 5606/2000, secția comercială,

solicitându-se admiterii cererii de revizuire așa cum a fost formulată.

III. Apărările intimatului

În temeiul art. 326

alin. (2) C. proc. civ. intimatul Penitenciarul București R. a solicitat respingerea

cererii de revizuire, arătând că motivele invocate de revizuent nu se încadrează

în niciunul din cazurile de revizuire expres și limitativ enumerate de art. 322

pct. 1-pct. 9 C. proc. civ.

IV. Considerentele Înaltei

Curți asupra cererii de revizuire

Potrivit art. 322

pct. 4 C. proc. civ. invocat de revizuent ca temei legal al cererii de revizuire,

se poate solicita revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci

când evocă fondul (cum este decizia nr. 4057/2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție) „dacă un judecător, martor sau expert care a luat parte la judecată, a

fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea

s-a declarat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății

ori dacă un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției

cu rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză”, revizuientul prevalându-se

de teza a II-a a acestui text.

Revizuirea este o cale

extraordinară de atac, de retractare, care poate fi promovată pentru îndreptarea

unei erori de fapt necunoscută la data soluționării cauzei, în scopul restabilirii

adevărului, în concordanță cu prevederile art. 124 din Constituție privind înfăptuirea

justiției.

Potrivit art. 126

alin. (2) și art. 129 din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor

de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt stabilite numai prin lege.

Din aceste norme constituționale

reiese că legiuitorul este singurul care are dreptul și libertatea de a stabili

căile ordinare și extraordinare de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate,

cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Legea fundamentală și actele

juridice internaționale la care România este parte.

Principiul siguranței

raporturilor juridice, legat de interesul general al asigurării stabilității hotărârilor

judecătorești definitive a impus legiuitorului să stabilească riguros, concret și

limitativ cazurile și motivele pentru care poate fi exercitată calea de atac a revizuirii

și modul în care acestea pot fi probate.

Cererea de revizuire nu

declanșează un noi litigiu, ci reprezintă o fază procesuală a aceleiași cauze, astfel

că aspectele care au incidență asupra fondului, ce a fost supuse cercetării judecătorești,

indiferent că au căpătat sau nu o dezlegare juridică, sau cele care ar fi fost putut

fi prezentate la fond ori cu prilejul căilor ordinare de atac, însă nu au fost deduse

judecății din omisiunea culpabilă a părții interesate nu pot constitui motiv de

revizuire.

Față de aceste considerații

generale, Înalta Curte constată că motivele prezentate de revizuent nu se încadrează

între cele care, potrivit art. 322 C. proc. civ. pot justifica promovarea unei cereri

de revizuire.

Astfel, adeverința medicală

din 26 aprilie 2006 privindu-l pe deținutul O.H., despre care revizuentul susține

că nu a eliberat-o (acest înscris fiind menționat în considerentele deciziei

nr. 4057/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție atacată cu prezenta cerere

de revizuire) nu a fost declarată falsă printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

așa cum prevede expres art. 322 alin. (4) C. proc. civ. pentru justificarea promovării

unei cereri de revizuire pe acest temei.

Nici împrejurarea că reprezentantul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, C.N. ar fi pus concluzii de eliberare

a deținutului O.H. și ar fi fost sancționat de Consiliul Superior al Magistraturii

pentru acest motiv, nu poate conduce la admiterea cererii de revizuire în baza

art. 322 alin. (4) C. proc. civ., deoarece textul se referă la magistrații care

au pronunțat soluția a cărei revizuire s-a solicitat, deci la unul sau toți judecătorii,

care s-au pronunțat în cauză și care ar fi fost sancționați pentru exercitarea funcției

cu rea credință sau gravă neglijență.

Reprezentantul Parchetului

este parte în proces, însă nu ia parte la deliberări și nici la pronunțarea hotărârii.

Potrivit jurisprudenței

C.E.D.O.,

acesta nu are calitatea

de „magistrat” deoarece prin dubla subordonare, față de Procurorul General dar și

față de Ministerul Justiției nu îndeplinește condiția de independență în raport

cu puterea executivă, garanție pe care o presupune noțiunea de „magistrat”, conform

art. 5 alin. (3) din Convenție (cauza Vasilescu c.României, hotărârea din 22 mai

1998, cauza Pantea c.României, hotărârea din 3 iunie 2003, Schiesser c. Elveției,

hotărârea din 4 decembrie 1979) astfel că sancționarea disciplinară a unui procuror

nu poate atrage revizuirea unei hotărâri pronunțată cu participarea acestuia, în

sensul art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ.

V. Soluția Înaltei Curți

asupra cererii de revizuire

Astfel fiind, în temeiul

art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată

de T.C. împotriva deciziei nr. 4057 din 1 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de T.C., împotriva deciziei nr. 4057 din 1 octombrie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2011.