ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 657/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 657/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 657/2016

Constată

că prin sentința nr. 798 din 17 februarie 2015 a Tribunalului București,

secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată

de reclamanții A., B. și C., și a fost obligată pârâta D. Asigurare

Reasigurare SA la plata către fiecare reclamant a sumei de 4877,09 RON reprezentând

daune materiale - prestații periodice calculate global pentru perioada 17

noiembrie 2010-31 ianuarie 2015; la plata către fiecare dintre reclamanții

B. și C. a unei prestații periodice lunare în cuantum de 1/6 din salariul

net minim pe economie, începând cu data de 01 februarie 2015 și până la

terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani; la plata

către fiecare reclamant a sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale, la

care se adaugă penalități de întârziere de 0,1% pe zi, calculate

de la data de 15 octombrie 2011 și până la achitare și la plata către

reclamanți a sumei de 3500 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței

s-au reținut următoarele.

A. Cu privire

la prejudiciul material, tribunalul a constatat că, prin acțiunea formulată

s-au solicitat doar venituri periodice, justificate de faptul că E. era singurul

întreținător al familiei; că din probele administrate a rezultat

că reclamanții nu realizau venituri proprii, unicul susținător

financiar fiind E., la data decesului acestuia reclamanții C. și B., fiind

minori, în vârstă de 7, respectiv 1 an; că potrivit adeverinței de

venit, eliberată de Agenția Națională de Administrare Fiscală

pentru A., aceasta nu a realizat venituri în perioada 2003-2010, așa cum a

rezultat și din declarațiile martorelor F. și G., audiate în cauză,

conform cărora reclamanta A. era casnică, iar întreținerea familiei

era asigurată de E., care deținea o societate comercială; că

din actele dosarului mai rezultă că după accidentul rutier, reclamanta

A. a preluat societatea comercială deținută de soțul său,

H. SRL, însă, deși în anul 2010 societatea realizase profit, astfel cum

reiese din înscrisul existent la dosar, acesta a fost destinat să acopere pierderea

din anul anterior, iar în perioada 2011-2012 societatea a înregistrat pierderi;

că deci anterior decesului, E. era cel care asigura întreținerea reclamanților,

în calitate de soție și fii, iar ulterior, reclamanții nu au realizat

venituri proprii și se justifică astfel admiterea cererii de acordare

a unor prestații periodice lunare care să compenseze sumele de bani de

care au fost privați în urma decesului soțului/tatălui, fiind dovedită

existența unui prejudiciu material, precum și legătura de cauzalitate

dintre acesta și fapta ilicită; că, deși este cert că E.

furniza, din activitatea pe care o desfășura în calitate de asociat și

administrator al SC H. SRL, sume de bani pentru întreținerea familiei sale,

la dosar nu a fost depusă nicio probă din care să rezulte cuantumul

acestor sume, fiind depuse doar înscrisuri care atestă derularea de către

societate a unor operațiuni comerciale, cu alți profesioniști sau

cu bănci, nu însă și sumele pe care E. le aloca efectiv întreținerii

familiei sale, iar din înscrisul existent ar fi rezultat că, în perioada 2008-2011

SC H. SRL nu a acordat dividende asociaților săi; că în lipsa oricăror

probe care să ateste sumele pe care E. le aloca lunar pentru întreținerea

reclamanților, tribunalul s-a raportat la salariul de bază

minim brut pe țară garantat în plată, astfel cum acesta a fost

stabilit prin actele normative, urmând ca întinderea daunelor să fie calculate

în funcție de salariul brut stabilit prin hotărâre de Guvern, care este

salariul de bază minim net; că trebuie avut în vedere actele normative

succesive emise în domeniu, în perioada de la decesul lui E. și până în

prezent, ținând cont că nivelul salariului minim pe țară a suferit

modificări; că se impune a se determina suma exactă care se cuvine

fiecăruia dintre reclamanți, fiind vorba de sumele de bani cu care E.

ar fi contribuit la întreținerea familiei sale, așa cum se prevede în

C. fam., act normativ în vigoare la data decesului, respectiv art. 86 alin. (2)

și (3), care prevăd că are drept la întreținere

numai acela care se află în nevoie, neavând putința unui câștig din

muncă, din cauza incapacității de a munci, respectiv că descendentul, cât timp este minor, are drept la întreținere,

oricare ar fi pricina nevoii în care se află; că potrivit art. 94

alin. (3) din același act normativ, când întreținerea este datorată

de părinte sau de cel care înfiază, ea se stabilește până la

o pătrime din câștigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru

doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii; că

în speță, fiind vorba de 2 copii, sumele totale la care aceștia sunt

îndreptățiți reprezintă maximum o treime pentru amândoi, respectiv

1/6 pentru fiecare copil, aceeași sumă fiind acordată și reclamantei

A., în calitate de soție supraviețuitoare, având în vedere că aceasta

se ocupa de creșterea copiilor minori care, aflați la o vârstă fragedă,

au avut nevoie de prezența maternă mai mult decât oricând, dat fiind decesul

tatălui, împrejurare care a justificat neîncadrarea în muncă a reclamantei

A. până în prezent.

La determinarea

sumelor cuvenite reclamanților cu titlu de prestații periodice calculate

global, perioada 17 noiembrie 2010 (data decesului lui E.) – 31 ianuarie 2015 (data

ultimei luni încheiate anterior pronunțării hotărârii), tribunalul

a calculat sumele prin raportare la salariul de bază minim brut pe țară

garantat în plată.

Tribunalul a luat

în discuție durata stării lor de nevoie pentru reclamanții C. și

B., prezumată a exista până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu

de vârsta de 26 de ani [moment până la care ar fi fost îndreptățiți

și la pensia de urmaș, conform art. 84 lit. b) din Legea nr. 263/2010],

astfel că a dispus obligarea pârâtei la plata către fiecare dintre aceștia

a unei prestații periodice lunare în cuantum de 1/6 din salariul net minim

pe economie, calculată în continuare, începând cu data de 01 februarie 2015

și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei

de 26 de ani.

Cu privire la

reclamanta A., tribunalul a reținut că pentru perioada cuprinsă între

data decesului soțului său și data de 31 ianuarie 2015, aceasta are

dreptul la despăgubiri, având în vedere că nu a realizat venituri proprii

iar în trecut soțul său era cel care îi asigura resursele financiare pentru

întreținere; că suma acordată reclamantei este aceeași cu cea

a copiilor, și ea se justifică dată fiind calitatea acesteia de unic

părinte al celor doi copii minori, aflați într-o situație delicată,

determinată de decesul tatălui și prin urmare, apare echitabil să

i se acorde reclamantei A. prestații periodice o perioadă de timp rezonabilă,

necesară pentru ca viața de familie să intre pe un făgaș

normal și în care reclamanta să poată întreprinde demersuri pentru

formarea sa profesională în vederea desfășurării unor activități

aducătoare de venituri, o astfel de perioadă rezonabilă a fost apreciată

ca fiind cea cuprinsă între data decesului soțului reclamantei și

data de 31 ianuarie 2015, fiind vorba de aproximativ 4 ani, însă nu se justifică

acordarea în continuare a unor sume cu titlu de prestații periodice, pe toată

durata vieții, având în vedere că reclamanta A. este o persoană majoră,

tânără, aptă de muncă și care, prin urmare, va trebui să-și

orienteze viața inclusiv din punct de vedere profesional, prin găsirea

unui loc de muncă. De altfel, martorii au declarat că reclamanta a urmat

cursuri de formare profesională, fiind plauzibilă presupunerea că,

depunând suficiente diligențe, va reuși să-și procure un loc

de muncă.

B. Cât privește

daunele morale solicitate de reclamanți, tribunalul a reținut că,

prin decesul soțului, respectiv al tatălui, aceștia au suferit un

prejudiciu moral, așa cum reiese din rapoartele de evaluare psihologică,

conform cărora, în cazul reclamantei C., pierderea neașteptată a

tatălui a generat o stare de șoc emoțional la care s-a adaptat destul

de greu, procesul adaptării fiind îngreunat și de schimbările impuse

(plecarea din țară, schimbarea domiciliului, a componenței familiei,

a școlii și colegilor, prietenilor), iar dificultățile de a

accepta cele petrecute se manifestă prin stări de irascibilitate, ostilitate

față de mamă și fratele mai mic, invidie, izbucniri nervoase,

plâns, regrete; că în ce o privește pe reclamanta A., pierderea bruscă

a soțului în accidentul rutier a declanșat o reacție depresivă

de intensitate crescută, negare, refuzul de a accepta o perioadă destul

de lungă cele întâmplate, retragere socială, închidere în sine, tristețe

marcată, pesimism, descurajare, temeri privind viitorul; că aceste rapoarte

se coroborează cu declarațiile martorelor F. și G., audiate în cauză,

din care reiese în esență că, anterior producerii accidentului rutier

familia I. era una fericită, închegată, stabilă din punct de vedere

financiar, fără probleme deosebite, iar după decesul soțului/tatălui,

lucrurile s-au schimbat, membrii familiei fiind afectați atât financiar, cât

și emoțional și social, având în vedere că, din cauza problemelor

financiare, au fost nevoiți să se mute în Republica Moldova, iar reclamanta

A. a fost nevoită să stea departe de copii săi, pentru a-și

asigura urmarea unor cursuri de formare profesională; că din toate probele

administrate rezultă cu certitudine existența unui prejudiciu moral pentru

fiecare dintre reclamanți, determinat de decesului lui E.; că afectarea

morală a reclamantei A. rezultă din faptul că a pierdut sprijinul

financiar, afectiv și moral al soțului, atât pentru sine, cât și

pentru cei doi copii, ajungând singurul părinte responsabil pentru soarta acestora,

împrejurare de natură a îi determina o stare de temere, incertitudine, pesimism,

retragere socială și chiar depresie; că reclamanta C. a fost afectată

de decesul tatălui, atât în plan emoțional, cât și social, inclusiv

în relațiile cu ceilalți membri ai familiei, manifestând un comportament

ostil, irascibil; și că reclamantul B., deși în vârstă de doar

1 an și 6 luni la momentul decesului tatălui, suferă cu siguranță

efectele nefaste ale acestui eveniment, fiind privat de prezența și îndrumarea

paternă încă de la o vârstă fragedă; că prejudiciul moral

al reclamanților a fost amplificat și de situația financiară

a acestora, care, în urma decesului singurului întreținător al familiei,

s-a înrăutățit, conform declarațiilor martorelor audiate în

cauză, reclamanții fiind nevoiți să apeleze la rude pentru sprijin

financiar și chiar să-și părăsească, din aceleași

motive, domiciliul și să se stabilească, pentru o perioadă,

în Republica Moldova, la bunici.

În concluzie,

tribunalul a reținut că se justifică acordarea de daune morale în

favoarea reclamanților, însă în raport de jurisprudența în materie,

precum și de contextul cauzei, sumele solicitate de reclamanți sunt disproporționate,

motiv pentru care cererea trebuie admisă doar în parte, urmând a se acorda

fiecărui reclamant suma de 15.000 euro cu acest titlu.

C. În privința

penalităților de întârziere, tribunalul a reținut că trebuie

avute în vedere dispozițiile art. 35-37 din Normele aprobate

prin Ordinul CSA nr. 5/2010.

Tribunalul a mai

observat că nu pot fi reținute susținerile pârâtei deoarece aceasta

a fost avizată cu privire la dosarul de daună la data de 15 iulie 2011,

astfel cum rezultă din cererea existentă la dosar, prin care reclamanții

au solicitat despăgubiri constând în suma de 9.000.000 RON daune morale și

rentă lunară pentru copii. Această cerere reprezintă o veritabilă

avizare de daună, față de prevederile art. 38 alin. (2) din Normele

aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, conform cărora depunerea cererii de despăgubire

cu privire la producerea evenimentului asigurat prin polița de asigurare RCA

reprezintă avizare de daună și obligă asigurătorul RCA

răspunzător să deschidă dosarul de daună, să efectueze

constatarea pagubelor, să comunice în scris părții prejudiciate cu

privire la documentele ce trebuie depuse pentru soluționarea cererii de despăgubire

și să soluționeze cererea de despăgubire în termenul legal;

că deci, existând o avizare de daună, pârâta avea obligația, în temeiul

art. 36 alin. (4) din Norme, de a formula o ofertă de despăgubire sau

de a notifica reclamanții în legătură cu refuzul de plată a

despăgubirilor însă pârâta a omis să își îndeplinească

aceste obligații, necomunicând reclamanților răspunsul său cu

privire la cererea de despăgubire formulată; și că în aceste

condiții, ea datorează penalități de întârziere de 0,1% pe zi,

aferente sumelor reprezentând daune morale acordate, calculate cu începere de la

data de 15 octombrie 2011 (data expirării termenului de 3 luni) și până

la achitare. Nu vor fi acordate penalități de întârziere aferente daunelor

materiale, având în vedere caracterul periodic al acestor daune.

D. Cu privire

la cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că reclamanții

au făcut dovada unor cheltuieli de judecată în cuantum de 3.960 RON, reprezentând

onorariu de avocat și că, având în vedere că cererea de chemare în

judecată a fost admisă numai în parte, a apreciat că nu se justifică

acordarea integrală a cheltuielilor de judecată, ci reducerea cuantumului

acestora în raport de gradul culpei procesuale, dispunând astfel obligarea pârâtei

la plata către reclamanți a sumei de 3500 RON cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței

au declarat apel A., B. și C. și SC D. Asigurare-Reasigurare.

Prin decizia

nr. 1331A din data de 25 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția

a VI-a civilă, a respins apelul declarat de SC D. Asigurare-Reasigurare SA,

a admis apelul declarat de reclamanții A., B., C., împotriva aceleiași

sentințe; a schimbat în parte sentința, în sensul obligării pârâtei

la plata către fiecare reclamantă a penalităților de întârziere

de 0,1% aplicat la suma de 4.877,09 RON, așa cum a fost calculată de prima

instanță, începând cu 25 iulie 2011 și în continuare până plata

acestei creanțe. A obligat pârâta la plata penalității de întârziere

de 0,1% către reclamanții B. și C. aplicată la prestația

lunară periodică stabilită de prima instanță începând cu

data de 01 mai 2015, până la achitarea acestei creanțe restante, cât și

la plata către fiecare reclamant a sumei de 40.000 euro cu titlu de daune morale.

A menținut în rest sentința.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

A. Împrejurările

litigiului. La 17 noiembrie 2010 E. a fost accidentat mortal în Ungaria, de J.,

prin pătrunderea pe contrasens cu autoturismul înmatriculat, autoturism asigurat

la K. AG, al cărui corespondent în România este D., așa cum a fost reținut

de Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 709 din 02

octombrie 2014, care a anulat sentința nr. 5594 din 10 septembrie 2013 a Tribunalului

București și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

După anularea

cu trimitere, Tribunalul București a reținut ca părți ale litigiului

pe reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta D. Asigurare Reasigurare

SA.

La 15 iulie 2011

a fost înregistrat la pârâta D. Asigurare Reasigurare, sucursala Bistrița,

dosarul de daună. Pârâta nu a făcut nici-o ofertă reclamanților

și nu a comunicat un alt mod de soluționare sau de respingere a cererii.

B. Dreptul aplicabil.

Prejudiciul s-a produs la 17 noiembrie 2010. În consecință dreptul material

aplicabil este, potrivit dispoziției tranzitorii prevăzută de

art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-999 C. civ. 1864, precum și capitolul

III din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările;

art. 35-37 din Ordinul CSA nr. 5/2010. Sub aspect procedural legea aplicabilă

este C. proc. civ. 1865.

C. Judecata.

I. Este fondat

în parte apelul declarat de reclamanți.

prima critică.

Nu poate fi reținută

critica privind omisiunea judecătorului de a analiza litigiul. De altfel, reclamanții

doar afirmă că tribunalul nu a analizat toate împrejurările. Nu a

menționat însă care ar fi fost acele împrejurări relevante a căror

analiză ar fi fost determinantă în soluționarea litigiului.

De asemenea, nu

poate fi reținută critica privind faptul că instanța trebuia

să acorde o grijă mai mare minorilor în soluționarea litigiului.

Nici cu privire la această critică nu se precizează omisiunea judecătorului

în raport cu reclamanții minori. Curtea de apel reamintește că în

speță obiectul litigiului este răspunderea delictuală (art.

998-999 C. civ.) și că în consecință regulile privind reparația

sunt aceleași pentru toate părțile fără privilegii.

Este fondată

critica privind cuantumul daunelor morale.

Curtea de apel

constată că în cererea de chemare în judecată reclamanții au

solicitat repararea prejudiciului suferit ca urmare a morții „violente” a soțului

respectiv a tatălui. Reclamanții nu invocă expres un tip de prejudiciu

moral. Din considerentele cererii rezultă însă că se referă

la prejudiciul durerii psihice suferite de reclamanți pentru pierderea arătate.

Curtea de apel

constată că reclamanții nu au justificat cuantumul de 150.000

euro pretins cu titlu de daune morale ci au explicat global care este durerea provocată

prin decesul victimei.

1.1. Cu privire

la criticile privind daunele morale acordate reclamantei A.

Curte de apel

constată că tribunalul a verificat probele administrate cu privire la

afectarea psihică a reclamantei în contextul accidentului arătat. Cu toate

acestea aprecierea făcută cu privire la prejudiciul moral nu este corect

dimensionat.

Astfel, Curtea

de apel observă reclamanta A., în vârstă de 28 la data accidentului, este

mama a doi copii în vârstă de 7 respectiv 1 an și șapte luni la momentul

arătat. Tribunalul a luat în considerare în mod global prejudiciul reclamantei,

constând în durerea suferită, constatată în raportul de evaluare psihologică

și relatată în declarațiile martorilor. Curtea consideră că,

pe lângă suferința produsă ca urmare a decesului soțului și

a curmării vieții de familie alături de acesta, elemente care au

fost considerate de prima instanță a fi determinante în aprecierea întinderii

daunei, o suferință majoră este suferința psihică determinată

de consecințele accidentului asupra situației acesteia de mamă, a

faptul că de la vârsta arătată trebuie să crească, să

educe și să supravegheze singură doi copii minori preșcolari.

Este evident că reclamanta este profund marcată de previziunile sumbre

și neliniștile mamei care trebuie să crească să educe și

să supravegheze doi copii minori într-o situație cu totul particulară:

nu are venituri și nici nu poate avea alături pe membrii familiei de origine,

aflați în altă țară.

Familia sa este

așezată în România după ce a plecat din Republica Moldova, iar în

prezent trebuie să își gestioneze singură situația arătată

fără ca aici să aibă sprijinul familiei unuia sau altuia dintre

membrii familiei din care au provenit soții.

Curtea de apel

reține că suma alocată de tribunal reclamantei A., cu titlu de daune

morale este corectă luând în considerare doar durerea suferită pentru

pierderea soțului. Această sumă este în adevăr conformă

cu liniile generale ale practicii judiciare, în măsura în care a fost conturată

pentru prejudiciul suferit ca urmare a morții unui membru al familiei.

Având în vedere

însă și particularitățile arătate ale suferințelor

psihice care o marchează pe reclamantă, Curtea de apel consideră

că suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale nu acoperă întregul prejudiciu

moral.

Pentru prejudiciul

moral suferit de soția care a rămas singură cu doi copii de vârstă

foarte mică, practica judiciară stabilește un prejudiciu care variază

în jurul sumei de 25.000 euro.

Este adevărat

că există și soluții dizidente, cum ar fi cea invocată

de apelante, în care au fost acordate 100.000 euro cu titlu de daune morale, însă

acestea sunt doar soluții de speță determinate de situațiile

particulare ale litigiilor. Extremele nu constituie însă practica judiciară.

În plus, practica

judiciară nu este singurul criteriu de evaluare a prejudiciului moral. Curtea

de apel reține că prejudiciul arătat trebuie să fie rezonabil

și nu ține cont de pierderea materială ci doar de afectarea psihică

produsă, în speță victimelor prin ricoșeu. De asemenea, prejudiciul

moral nu trebuie să ducă nici la îmbogățirea fără

justă cauză. Ipotetic vorbind, un accident nu trebuie să constitui

un prilej de a transforma o persoană în milionar. Spre o astfel de ipoteză

tinde reclamanta arătată solicitând suma de 150.000 euro cu titlul de

daune morale.

Având în vedere

particularitățile arătate ca și liniile generale ale practicii

judiciare conturate în aceste ipoteze, Curtea de apel consideră că daunele

morale suferite de reclamantă se ridică la echivalentul sumei totale de

40.000 euro.

1.2. Cu privire

la prejudiciul suferit de cei doi reclamanți minori.

Având în vedere

că situația celor doi copii minori este asemănătoare sub aspectul

prejudiciului suferit prin decesul tatălui lor în accident, criticile din apel

vor fi analizate pentru amândoi.

Curtea de apel

constată că reclamanții minori au solicitat aceeași sumă

cu titlu de prejudiciu moral, 150.000 euro fiecare, apreciind că aceștia

au suferit în aceeași măsură.

Și cu privire

la minori trebuie să se distingă între suferința în sine produsă

prin moartea tatălui de cea produsă prin consecința acesteia care

marchează viitorul lor în raportul de creștere, educare, îngrijirea și

supraveghere de care vor fi lipsiți prin aportul specific tatălui.

Curtea de apel

reține că, relativ la suferința copiilor minori pentru pierderea

în sine a tatălui, în practica judiciară se conturează suma de până

la 15.000 euro cu titlu de daună suferită. Se are în vedere faptul că

suferința lor la vârsta arătată este atenuată de faptul că

la ei conștiința de sine este în formare dar și că, pe de altă

parte, sensibilitatea lor este mai pronunțată decât la maturi și

că din această cauză durerea lor este mai pronunțată la

epoca evenimentului.

Curtea de apel

a luat în discuție și durerea provocată acestora prin consecințele

lipsei tatălui. Cu privire la acest aspect al durerii morale, Curtea de apel

constată că la dosar există rapoarte de evaluare psihologică

și declarații de martori. Din aceste probe rezultă starea globală

a psihicului reclamanților minori.

Analizând starea

arătată a celor doi reclamanți minori Curtea de apel reține

că starea psihică a acestora este generată de simțămintele

firești ale unui copil. Experiența relevă că ei simt lipsa de

afecțiune a tatălui și în plus simt lipsa persoanei puternice, autoritare,

dar care îi ocrotește, îi îndrumă, îi educă și în fine le garanteze

siguranța economică necesară pentru o dezvoltare care să nu

fie marcată de astfel de griji.

Având în vedere

criteriile legale arătate mai sus cu privire la evaluarea prejudiciului moral

ca și liniile generale ale practicii judiciare Curtea de apel consideră

că pentru acest prejudiciu suma de 25.000 euro este rezonabilă, fiind

suficientă pentru a atenua durerea arătată.

În concluzie,

și pentru cei doi minori suma totală pe care trebuie să o primească

fiecare cu titlul de prejudiciu moral este de 40.000 euro.

a doua critică.

2.1. Nu poate

fi reținută critica privind faptul că tribunalul nu ar fi distins

între sumele cuvenite lui Dina Gheorghiana și cele cuvenite minorilor.

Curtea de apel

observă că această critică este artificială. În realitate

aceste sume sunt acordate distinct pentru fiecare reclamant, respectiv câte 4.877,09

RON pentru perioada 17 noiembrie 2010-31 ianuarie 2015. În plus, pentru cei doi

apelanți minori a fost stabilită o prestație periodică lunară

care va fi calculată prin luarea în considerare a salariului minim brut pe

țară și prin luarea în calcul a cotei reținută de tribunal.

2.2. Nu poate

fi primită nici critica privind stabilirea prejudiciului suferit de reclamanți

în funcție de salariul minim brut pe țară garantat în plată

și că acest cuantum ar fi fost probat cu dovezi administrate de instanță

după rămânerea în pronunțare.

Curtea de apel

constată că apelanții nu au probat la instanța de fond și

nici în apel întinderea prejudiciului material suferit și fac mai multe confuzii

de care se prevalează pretinzând un prejudiciu în cuantum de 2000 RON lunar

fără însă al dovedi, considerând că este suficient să îl

solicite.

Se constată

că reclamanții confundă patrimoniul defunctului cu cel al societății

la care era asociat și în plus ignoră faptul că acea societate nu

a avut venituri. Apelanții pretind că veniturile defunctului sunt sinonime

cu cele ale societății la care era asociat și administrator. În limita

legii, veniturile unui asociat al unei societăți sunt dividendele și/sau

un eventual salariu. Din relațiile depuse la dosar rezultă că în

perioada 2008-2011 H. SRL nu a acordat dividende asociaților. Din aceleași

relații rezultă că în 2009, anul anterior celui în care a avut loc

decesul, societatea a avut pierderi și că profitul obținut în anul

2010, în sumă de 363.226 RON, a fost destinat să acopere pierderile arătate.

Rezultă deci că nici chiar societatea de care se prevalează reclamanții

apelanți nu a avut venituri pe perioada anterioară decesului victimei.

În aceste condiții

corect instanța de fond a calculat prejudiciul prin luarea în considerare a

salariului minim brut pe țară garantat în plată. Declarațiile

martorilor, care susțin că defunctul asigura venitul familiei nu pot fi

coroborate cu nici-o probă pentru a reține un alt venit decât cel arătat,

pentru a stabili întinderea pierderii materiale suferită de reclamanți.

2.3. Nu poate

fi reținută nici critica privind probarea prejudiciului de instanță

cu dovezi care nu au fost depuse la dosar înainte de dezbateri.

Curtea de apel

reține că salariul de bază minim brut pe țară garantat

în plată este stabilită prin acte normative și că acestea nu

trebuie să fie probate. Oricine poate să consulte actele normative.

Cu privire la

această critică, Curtea de apel mai observă că apelanții

nu au dovedit o eventuală eroare a modului în care a fost reținută

suma luată în calcul cu titlu de salariu minim brut pe țară garantat,

ci doar au criticat.

2.4. Nu pot fi

reținute nici criticile privind lipsa temeiului juridic al cotei de 1/6 în

funcție de care a fost calculat prejudiciul reclamantei A., a greșitei

alocări către aceasta a prestației periodice doar până la 31

ianuarie 2015 fără a se ține seama de prevederile art. 74 alin.

(2) din Ordinul CSA nr. 5/2010, și a calculării greșite a cuantumului

prestației periodice fără a ține cont de nevoile reclamanților.

Curtea de apel

observă că în cererea de chemare în judecată reclamanții au

solicitat suma de 2000 RON/lună prestație periodică fără

să justifice întinderea acestei pretenții, considerând că este suficient

să o afirme. În plus, apelanții critică modul de stabilire a prestațiilor

periodice de tribunal și cuantumul lor, fără a arăta că

există un alt mod de a calcula prestațiile.

Curtea de apel

constată că reclamanții sunt victime prin ricoșeu, solicitând

repararea prejudiciului material constând în sumele pe care defunctul, soț

respectiv tată, le-ar fi alocat acestora. Având în vedere că nu există

dovezi privind sumele alocate de defunct reclamanților, corect tribunalul a

stabilit această sumă ca rezultând din luarea în considerare a salariului

de bază minim brut pe țară garantat în plată.

Cu privire la

sumele care ar fi fost alocate de defunct fiecărui reclamant în parte, în lipsa

altor dovezi tribunalul a aplicat prin analogie regulile art. 86 alin. (2)-(3) și

ale art. 94 alin. (3) C. fam., reguli în vigoare la data decesului victimei.

Potrivit textelor

arătate, nu poate pretinde întreținere decât cel care se află în

nevoie din cauza incapacității de a munci și că minorii sunt

în nevoie până la majorat. În consecință corect tribunalul a reținut

că reclamanta nu poate pretinde prestație periodică pe toată

perioada vieții, așa cum susține în apel. Tribunalul a reținut

că reclamanta A. poate pretinde reparație cu titlul arătat doar până

la 31 ianuarie 2015 (sfârșitul lunii anterioare celei în care a fost pronunțată

sentința), adică timp de peste 4 ani de zile de la data producerii accidentului,

considerând că în această perioadă are timp să se organizeze

pentru a obține venituri și a ieși astfel din starea de nevoie care

îi dă dreptul la a pretinde această reparație.

Curtea de apel

consideră că acordarea acestei perioade este rezonabilă ținând

cont de faptul că reclamanta Dina nu a fost angajată înainte de producerea

accidentului și că între timp copii au crescut, având vârstele de 11 respectiv,

de aproximativ 6 ani.

Reclamanta arătată

nu poate pretinde prestație periodică pe toată viața. În legătură

că o astfel de întindere în timp a prestației, apelanta a pretins că

tribunalul a omis să aplice regula art. 74 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 5/2010

ca temei al recunoașteri dreptului acesteia pe toată durata vieții

la prestații periodice. Curtea de apel observă că regula arătată

este prevăzută pentru victimele directe ale accidentelor, ori apelanta

A. nu este în această ipoteză. Este și logic să nu fie aplicată

această regulă unei persoane care, în lipsa unei împrejurări medicale

ea poate să obțină venituri. Dacă ar fi altfel regula arătată

ar încuraja persoanele care au o legătură de cauzalitate mai apropiată

sau mai îndepărtată cu un accident, să nu muncească.

În fine, Curtea

de apel observă că, deși afirmă că reparația trebuie

să fie calculată în funcție de prejudiciul real suferit și nu

de nevoile celui care le pretinde, apelanții critică artificial soluția

tribunalului pe motiv că suma stabilită cu titlu de reparație pentru

minori este mică fiind insuficientă pentru nevoile de creștere a

copiilor.

în parte cea de a treia critică.

Curtea de apel

observă că în drept, potrivit art. 36 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 5/2010:

„în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de

către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul

RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante,

formulând oferta de despăgubire potrivit propriilor investigații cu privire

la producerea evenimentului asigurat, în cazul în care se dovedește îndeplinirea

condițiilor de asigurare și producerea riscurilor acoperite prin asigurarea

obligatorie RCA; b) fie să notifice părții prejudiciate motivele

pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire".

Iar potrivit textului art. 37 din același ordin: „Dacă asigurătorul

RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la

art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează

nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care

se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată

pentru fiecare zi de întârziere".

În speță,

pârâta nu a răspuns în termenul maxim de 3 luni de la avizarea daunei, astfel

că de drept reclamanții pot pretinde penalitățile de 0,1% care

se aplică sumei de despăgubire cuvenite.

Tribunalul a reținut

că deși au trecut mai mult de trei luni de zile de la avizarea daunei

pârâta nu a dat nici un răspuns pretențiilor reclamanților și

că în consecință în temeiul regulii arătate aceștia sunt

îndreptățiți la plata penalităților stabilite cu titlu

de daune morale. A refuzat însă să recunoască aplicarea regulii privind

penalitățile și pentru daunele materiale, sub motiv că acestea

nu pot fi aplicate la prestațiile periodice.

Având în vedere

că penalitățile sunt recunoscute pentru orice prejudiciu, fără

nicio distincție Curtea de apel reține că apelanții sunt îndreptățiți

să dobândească penalitățile de întârziere de 0,1% calculate

la prejudiciile materiale de 4.877,09 RON, așa cum au fost ele stabilite de

tribunal pentru perioada 15 octombrie 2011 și până la achitare, pentru

toți cei trei apelanți.

Totodată,

apelanții B. și C. au dreptul să primească în continuare penalitatea

de 0,1% aplicată la prestația lunară periodică stabilită

de prima instanță începând cu 31 ianuarie 2015 și până la achitarea

acestei creanțe restante. Având în vedere că penalitățile arătate

sunt datorate cu titlu de sancțiune pentru întârzierea plății lor

de la data la care a fost produs prejudiciul, se înțelege de la sine că

după data achitării prestațiilor restante cei doi reclamanți-apelanți

nu mai au dreptul la penalități ci doar la plata creanței principale.

a patra critică. Curtea de apel constată că greșit tribunalul

a aplicat regulile art. 453 alin. (2) noul C. proc. civ.

Cu toate acestea

soluția dată este justă textul arătat fiind o reluare a regulii

prevăzută de alin. (3) din art. 274 C. proc. civ. 1865. Astfel, din regula

ultimului text se deduce că partea care a câștigat procesul nu va putea

obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constata

caracterul rezonabil („potrivit” în limbajul Codului) al sumelor pretinse cu titlul

arătat.

În speță,

reclamanții au plătit o sumă importantă, 3960 RON reprezentând

onorariu de avocat, raportată la valoarea prejudiciului pretins, 450.000

euro cu titlu de daune morale și 6.000 RON prestații periodice. Aceste

pretenții s-au dovedit a fi nu doar nelegale ci și nerezonabile, astfel

că reducerea onorariului la 3.500 RON arătat este justificată, fiind,

de altfel nesemnificativă.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții A., B. și C., solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate sub aspectul cuantumului daunelor morale.

Se invocă

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ.

În motivarea recursului

s-au arătat următoarele.

nu cuprinde motivele pe care se sprijină potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Motivarea hotărârii

înseamnă ca aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus

la soluția pronunțată, care au legătură directă cu

aceasta și care susțin soluția pronunțată, potrivit

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Acest text a consacrat principiul potrivit

căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui

principiu constituie motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

rolul textului fiind acela de a asigura exercitarea controlului judiciar de către

instanțele superioare.

Arată că

deși, în motivele de apel, au invocat faptul ca instanța de fond nu s-a

raportat la jurisprudența din România [așa cum impune în mod expres

art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 5/2010] și că acest fapt constituie

motiv de nelegalitate și netemeinicie a sentinței atacate, instanța

de apel nu menționează în tot cuprinsul deciziei recurate despre acest

motiv de apel, nu îl analizează și nu arată care este motivul pentru

care a fost înlăturată această susținere.

Mai mult, instanța

de apel nu a ținut seama de jurisprudența invocată, depusă la

dosarul cauzei și analizată de către reclamanți pentru a se

garanta unui tratament comparabil, nediscriminatoriu persoanelor prejudiciate din

prezenta cauză, deși normele legale imperative invocate impun stabilirea

despăgubirii în funcție de acest unic criteriu legal și obiectiv,

cel al jurisprudenței.

Sub acest aspect,

au arătat la pct. 8 din motivele de apel că instanța supremă

a stabilit că încălcarea criteriului jurisprudențial constituie motiv

de nelegalitate, sens în care am indicat și au citat din considerentele deciziei

nr. 298 din 30 ianuarie 2014 pronunțate de Î.C.C.J., secția I civilă,

în Dosarul nr. x/1285/2011, arătând că instanțele trebuie să

țină cont de criteriul jurisprudențial al consecințelor pe toate

planurile ale decesului unui membru de familie, precum și de criteriul echității

și de principiul proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată, consacrate pe cale jurisprudențială în materia stabilirii

daunelor morale: „Neprocedând în acest mod, instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din

Ordinul 20 din 07 noiembrie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente

de vehicule, potrivit cărora, ia stabilirea întinderii despăgubirii în

caz de deces, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația

și jurisprudența din România". De asemenea, instanța supremă

a arătat că faptul de a nu avea în vedere toate criteriile jurisprudențiale

în materie echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei și

a impus instanței de trimitere să verifice și practica judiciară

invocată în cauză, urmând a aprecia dacă aceasta vizează situații

similare cu cea din speță, spre a putea fi avută în vedere în determinarea

cuantumului daunelor morale.

În acest context,

reiterează jurisprudența depusă la dosar și solicită instanței

de recurs să se pronunțe în sensul solicitat, constatând că sumele

solicitate ca victime mediate de afecțiune cauzată de decesul victimei

directe E., sunt comparabile cu cele acordate prin decizii definitive și irevocabile

de instanțele din România în cazuri similare. Raportat la aceste sume, despăgubirea

în cuantum de 40.000 euro constituie o limitare disproporționată a dreptului

său la despăgubire, o încălcare a garantării tratamentului comparabil

victimelor accidentelor rutiere, o discriminare și inegalitate între persoanele

prejudiciate.

În condițiile

în care legiuitorul stabilește un sistem de referință obiectiv la

care asigurătorii în procedura administrativă a cererii de despăgubire

și apoi instanțele în procedura contencioasă trebuie să se raporteze

(jurisprudența din România) hotărârea pronunțată este susceptibilă

de modificare de către instanța de recurs pentru faptul că a fost

dată cu încălcarea legii.

Raportarea la

jurisprudența este obligatorie în materie, în vederea respectării principiului

egalității în fața legii, și este consecința firească

a dispozițiilor constituționale ce proclamă, în art. 16 din Constituția

României, că nimeni nu este mai presus de lege, iar cetățenii sunt

egali în fața legii și a autorităților publice, fără

privilegii și fără discriminări, ceea ce înseamnă că

situațiilor juridice egale le corespunde un tratament juridic egal, iar situațiilor

juridice diferite le corespunde un tratament juridic diferit. Sau, altfel spus,

principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament

egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

În acest sens

invocă Deciziile Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995,

nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, nr. 599 din 14 aprilie 2009, nr. 1.354 din 20 octombrie

2010.

Instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru

prejudiciile cauzate în urma accidentelor de circulație aflate în situații

similare nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În cauza de

față, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este determinat de neîndeplinirea

de către instanța de apel a obligației imperative de raportare la

jurisprudența din România. În consecință, un tratament diferit nu

poate fi expresia aprecierii exclusive a judecătorului, ci trebuie să

se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor

în fața legii.

Având în vedere

considerentele expuse, se constată că decizia civilă recurată

creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se

găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament

juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

Decizia recurată

nu conține motivele pe care se sprijină [art. 304 pct. 7 teza I C.

proc. civ. și din perspectiva lipsei totale a considerentelor pentru care au

fost înlăturate susținerile subsemnaților privind celelalte criterii

pentru stabilirea cuantumului daunelor morale pentru cei 3 reclamanți din motivele

noastre de apel], precum și a lipsei motivelor invocate raportat la interesul

superior al minorilor. Instanța de apel nu a răspuns motivelor de critică

și nu a examinat problemele aduse spre analiză referitoare la asigurarea

unui tratament comparabil al victimelor accidentelor rutiere, principiul echivalenței

și efectivității, garantarea unei despăgubiri adecvate, integrale,

rezonabile și echitabile victimelor accidentelor rutiere, interzicerea limitării

disproporționate a despăgubirii, obligațiile statelor și instanțelor

în legătură cu garantarea drepturilor victimelor accidentelor rutiere,

relevate de legislația comunitară și de jurisprudența Curții

de Justiție a Uniunii Europene, care sunt obligatorii pentru instanțele

naționale.

Lipsa analizei

probatoriului administrat în cauză, în sensul că la stabilirea daunelor

morale acordate, instanța trebuia sa aibă în vedere atât consecințele

suportate de reclamanți în plan personal, familial, psihologic, social și

profesional ca urmare a decesului soțului, respectiv tatălui copiilor

minori, precum și criteriul echității și proporționalității

daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate jurisprudențial

în materia stabilirii daunelor morale, relevă nelegalitatea pentru considerentele

expuse.

De asemenea, instanța

de apel reține în considerente că „reclamanții nu au justificat cuantumul

de 150.000 euro pretins cu titlu de daune morale". Există o prezumție

simplă că soțul, respectiv copiii au suferit un prejudiciu major

prin decesul soțului, respectiv tatălui reclamanților; prejudiciul

a fost probat atât prin evaluări psihologice, cât și prin proba cu martori,

iar cuantumul despăgubirii solicitate a fost justificat cu jurisprudența

anexată, la care am făcut referire comparativă.

recurată este dată cu aplicarea greșită a legii și din

perspectiva calificării juridice greșite a prezentei cauze.

Instanța

de apel reține greșit faptul că „obiectul litigiului este răspunderea

delictuală (art. 998-999 C. civ.)".

Prezenta este

o acțiune directă, în răspundere contractuală, îndreptată

împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto, în baza contractului

de asigurare, în temeiul și în limitele prevederilor legii speciale în domeniu.

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România

și de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010 pentru

punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, sens în care a

fost motivată în drept acțiunea.

Caracterele răspunderii

asigurătorului și ale acțiunii împotriva acestuia au fost reliefate

și de Curtea Constituțională în Deciziile nr. 77 din 11 februarie

2014 și nr. 317 din 18 iunie 2013.

acordate reclamantei A.

Cu privire la

daunele morale pentru reclamanta A., decizia instanței de apel pe de o parte

conține motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 teza a 3-a

C. proc. civ.), pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii (art. 304

pct. 7 teza a 2-a C. proc. civ.) și este dată cu aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct. 9 teza a 3-a C. proc. civ.).

3.1 Motive străine

„Liniile generale

ale practicii judiciare" constituie un concept nou, propriu al instanței,

care nu are corespondent în criteriile care stau la baza aprecierii cuantumului

daunelor morale.

În schimb, pe

lângă faptul că nu ține seama de jurisprudența relevată

în cazuri similare, decizia instanței de apel, la fel ca sentința primei

instanțe, nu ține seama de toate criteriile relevate de jurisprudența

în cuantificarea prejudiciului moral de afecțiune, și anume: valoarea

socială ocrotită - însuși dreptul la viață, relația

de rudenie dintre reclamanți și defunct, gradul de afecțiune existent

între aceștia, împrejurarea că reclamanții au locuit și au gospodărit

împreuna cu defunctul, că toți reclamanții se aflau în întreținerea

decedatului, împrejurarea că prin deces a avut loc o dezmembrare a familiei,

copiii defunctului urmând să crească fără a beneficia de sprijinul

și îndrumarea părintelui lor, vârsta, profesiunea defunctului, posibilitățile

pe care aceștia le aveau anterior decesului, starea familială, consecințele

negative în plan personal, familial, social și profesional asupra victimelor

mediate.

Cuantificarea

prejudiciului moral, deși nu este supusă unor criterii legale de determinare,

cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, ca urmare a aplicării

de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele

negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și emoțional,

importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori,

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării,

măsura în care Ie-a fost afectată situația familială, profesională

și socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste

criterii sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază

echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs

victimei accidentului rutier.

Prin urmare, reclamanții,

victime indirecte sau mediate, au suferit în mod direct un prejudiciu de ricoșeu,

constând într-un prejudiciu de afecțiune și un prejudiciu de agrement.

Instanța

de apel separă în mod nepermis și artificial criteriile de cuantificare

a daunelor morale, arătând că „suma alocată de tribunal reclamantei

A. este corectă luând în considerare doar durerea suferită pentru pierderea

soțului (...). Având în vedere însă și particularitățile

arătate ale suferințelor psihice care o marchează pe reclamantă,

Curtea consideră că suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale nu acoperă

întregul prejudiciu moral”.

Pentru cuantificarea

daunelor morale, toate criteriile de apreciere trebuie analizate și deci luate

în considerare pentru acordarea unei sume globale. Nu se poate spune că o instanță

a acordat suma X pentru una sau unele din componentele prejudiciului, iar instanța

de control judiciar „suplimentează" pentru celelalte. Ar însemna că

reclamantul obține repararea integrală a prejudiciului doar parcurgând

toate fazele procesuale. Sub acest aspect, hotărârea este dată cu aplicarea

greșită a legii.

3.2. Instanța

nu a acordat pretențiile solicitate considerând greșit că este aplicabil

principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Un alt motiv străin

de cauză este aserțiunea instanței de apel potrivit căreia:

„Ipotetic vorbind un accident nu trebuie să constituie un prilej de a transforma

o persoană în milionar. Spre o astfel de ipoteza tinde reclamanta arătată

solicitând suma de 150.000 euro cu titlul de daune morale". Sarcina instanței

este să judece în mod independent și imparțial cauza de față,

nu să analizeze situații ipotetice iar acordarea daunelor morale trebuie

făcută fără a se aprecia asupra stării materiale a debitorului

obligației de plată.

3.3. Practica

judiciară depusă a fost desconsiderată în ceea ce privește considerentul

potrivit căruia soluția invocată de apelanți în care au fost

acordate 100.000 euro daune morale soției decedatului (fără să

arate în mod concret care este hotărârea invocată) este o soluție

„dizidentă", o „extremă" și „nu constituie practică

judiciară".

Orice hotărâre

judecătorească în sens larg reprezintă practică judiciară.

Prin voința legiuitorului național, jurisprudența în cazuri similare

constituie criteriu obiectiv de acordare a daunelor morale persoanelor prejudiciate

prin accidente de vehicule în temeiul contractului de asigurare de răspundere

civilă auto. Astfel cum a precizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene

(ale cărei hotărâri sunt obligatorii pentru instanțele naționale

și constituie izvor de drept), condițiile de fond și de formă

stabilite de diferitele legislații naționale în materie de reparare a

prejudiciilor nu pot fi mai puțin favorabile decât cele care privesc cereri

interne asemănătoare (principiul echivalenței), în consecință,

nici cuantumul despăgubirilor pentru daune morale nu poate să fie mal

puțin favorabil față de situații asemănătoare, relevate

de jurisprudența din România. Principiul echivalenței impune raportarea

ia soluțiile cele mai favorabile pronunțate în favoarea victimelor, în

urma analizei jurisprudenței depuse. Cele două hotărâri definitive

invocate de reclamanta A. în situații similare au dovedit că instanțele

au acordat sume cu titlu de daune morale pentru prejudiciul prin ricoșeu cauzat

de moartea soțului în sumă de 100.000 euro, respectiv 125.000 euro.

Nu poate fi o

soluție „dizidentă" decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă nr. 3951 din 10 decembrie 2014, în

condițiile în care instanța supremă a împărtășit considerentele

sentinței pronunțate de Tribunalul Maramureș în primă instanță

și ale Curții de Apel Cluj din apel, menținând cuantumul daunelor

morale de 275.000 euro pentru minorul orfan de mamă L. și 125.000 euro

mamei persoanei decedate, M., deși nu se afla în aceeași situație

cu reclamanta A., nu locuia și nu gospodărea împreună cu decedata,

iar prin deces nu s-a produs o dezmembrare a familiei reclamantei M. (ambele având

întemeiate propriile familii), cum s-a produs în cazul familiei I. Prin urmare,

Curtea de Apel București înlătură o decizie definitivă și

irevocabilă chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție

și nu ține cont de aceasta, deși legea îi impunea acest lucru.

3.4. Instanța

se raportează la practica judiciară fără a o indica.

Un alt motiv străin

de cauză este susținerea instanței că: „Pentru prejudiciul moral

suferit de soția care a rămas cu doi copii de vârstă foarte mică,

practica judiciară stabilește un prejudiciu care variază în jurul

sumei de 25.000 euro". Această susținere nu este argumentată,

demonstrată și probată și este contrazisă de jurisprudența

depusă la dosarul cauzei. Instanța de apel nu arată care este practica

judiciară pe care o are în vedere, prin afirmația: "practica judiciară

stabilește un prejudiciu (...) în sumă de (...)".

3.5 Motive contradictorii.

Cu privire la

considerentele instanței de apel în acordarea daunelor morale reclamantei A.,

sesizează și existența unor motive contradictorii, astfel: pe de

o parte, Curtea consideră că suma acordată de Tribunal (15.000

euro) este corectă și conformă cu așa zisele „linii generale

ale practicii judiciare", iar pe de altă parte