ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5760/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5760/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, la

data de 23 august 2011, reclamantele S.L., S.A.M. și B. (fostă S.) F.M., au

solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâților la plata sumei de 1.500.000 euro – contravaloarea

în lei la data plății ca despăgubiri pentru cota de 1/2 din imobilul teren în suprafața

de 965 mp + construcție demolată compus din 16 apartamente situat în București,

șos. Ștefan cel Mare, cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele legale ale lui

N.S., în calitate de soție supraviețuitoare și fiice. Autorul lor a dobândit

imobilul în discuție prin actul de vânzare-cumpărare din 09 iulie 1947 de la

numitul B.I.

Odată

cu apariția Legii nr. 10/2001 au trecut la notificarea deținătorului

respectivului imobil pentru a le fi restituit, în speță Primăria Municipiului

București. Astfel s-a formulat notificarea din 08 august 2001 la Biroul

Executorului Judecătoresc având nr. 40508 la Primăria Municipiului București.

Prin

dispoziția emisă de Primarul Municipiului București din 30 mai 2007 s-a dispus

acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în speță, având în vedere că

acesta nu se putea restitui în natură fiind în totalitate afectat de diferite

elemente de sistematizare.

Prin

dispoziția nr. 1220 din 30 septembrie 2009 Primăria Municipiului București a

modificat prima dispoziție, în sensul că a stabilit că au dreptul doar pentru

½ din imobil.

S-a

susținut că în ciuda faptului că au depus nenumărate adrese prin care au

solicitat să li se comunice stadiul soluționării dosarului, și de asemenea să

se ia masurile necesare în vederea beneficierii de drepturile care li se cuvin,

nu au primit niciun răspuns până în prezent, astfel nici termenul de 60 de zile

prevăzut în legislația în materie nu a fost respectat, deși au respectat

întrutotul dispozițiile în materie de Legea nr. 10/2001.

În

ceea ce privește această ultimă dispoziție nu au considerat necesară

contestarea acestei, lăsând ca instituțiile statului să continue procedurile,

de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

După

o serie de adrese prin care instituțiile statului au încercat să stabilească cu

exactitate dreptul ce le revenea, abia în luna noiembrie 2010 a fost trimis

spre exercitarea controlului de legalitate Instituției Prefectului Municipiului

București. După această dată dosarul s-a întors la Primăria Municipiului

București pentru a fi din nou completat sub anumite aspecte.

Prin

adresele pe care le-au primit, Instituția Prefectului le-a învederat faptul că

dosarul a fost returnat Primăriei Municipiului București pentru completare.

Aceasta din urma le-a învederat faptul că odată cu completarea dosarului,

urmează să-l înainteze Comisiei interne pentru analizarea notificărilor

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea reanalizării și întocmirii

propunerii de soluționare. Reiese din toată această procedură că dosarul reia

toate etapele de până acum, ignorând toate procedeele pe care le-au efectuat.

Or,

având în vedere cele expuse mai sus, au considerat că ar trebui să obțină unele

despăgubiri bănești corespunzătoare valorii totale a bunului preluat în mod

abuziv, care era prevăzut de legea în vigoare la momentul când ar fi trebuit

soluționată notificarea de către unitatea deținătoare.

Ca

atare, față de toate argumentele expuse, și luând în considerare întreaga

doctrină și practica recentă - inclusiv toate hotărârile CEDO în care România

este sancționată și obligată la restituirea în natură în favoarea foștilor

proprietari și a moștenitorilor acestora a imobilelor abuziv preluate de Statul

român, reclamantele au solicitat admiterea acțiunii.

S-a

mai arătat că un principiu avut în vedere și de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului la soluționarea cauzelor împotriva Statului Român, este că „orice

persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță care va

hotărî (.) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil

(.)" (art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului).

Ca

un argument al susținerii de mai sus, trebuie avut în vedere faptul că în multe

spețe deduse spre soluționare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat

că trebuie menținut un echilibru, just între cerințele de interes general ale

comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului

(Hotărârea Sporrong și Lonnroth).

Vizavi

de dispozițiile în materie de Legea nr. 10/2001, au solicitat instanței să aibă

în vedere și întreaga doctrină și practica recentă atât a instanțelor române cât

și practica CEDO în ceea ce privește restituirea proprietăților preluate în

orice mod de la foștii proprietari în timpul fostului regim totalitar.

Reclamantele

au mai arătat că între dispozițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 și art. 1

din Primul Protocol adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale, există o astfel de neconcordanță, constatată de

către CEDO prin mai multe hotărâri.

Având

în vedere că prin măsuri reparatorii se înțelege primirea unor titluri de

despăgubire, care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise

de Fondul Proprietatea și/sau, în funcție de opțiunea fiecărui, de a primi o

sumă maximă de 500.000 lei, și că în prezent, Comisia Centrală de Despăgubiri

nu își desfășoară activitatea în niciun fel sau o desfășoară foarte greu, s-a

solicitat a se observa că se impune a stabili o sumă pe care statul ar trebui să

o plătească.

În

acest sens există mai multe hotărâri ale instanțelor romanești prin care s-a

dispus ca statul să îi plătească beneficiarului dreptului de restituire prețul

bunului la valoarea de piață.

Reclamantele

au invocat hotărârea din data de 09 decembrie 2008 în cazul Viașu împotriva

României, care la paragraful 58 Curtea Europeană statuează faptul că noțiunea

de „bunuri poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori

patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe ale căror

titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea

cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" să

obțină exercitarea efectiva a unui drept de proprietate.

Mai

mult decât atât, prin actul normativ, art. 1 alin. (2) teza a II-a din Legea

nr. 10/2001, se recunoaște dreptul reclamantelor de restituire în natură,

precum și obligația de acordarea unor compensații în caz de nerestituire în natură,

astfel că aceștia au un „interes patrimonial" bine stabilit în dreptul

intern, care intră sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Astfel,

nerestituirea terenului până în prezent, în lipsa acordării oricărei

despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul reclamantelor la respectarea

bunurilor. Rezultă că în patrimoniul reclamantelor s-a născut, ca urmare a

ingerinței în dreptul lor la respectarea bunului lor, direct în temeiul art. 1

din Protocol adițional la Convenție, un drept la despăgubire, cu condiția ca

ingerința să fie nejustificată.

Având

în vedere modificările repetate ale Legii nr. 10/2001, nr. 1/2000 și respectiv nr.

247/2005, incidente în prezenta cauză, în ceea ce privește justificarea

ingerinței și având în vederea că Guvernul ar fi putut demonstra că ingerința

în dreptul reclamantului era prevăzut de lege și servea unei cauze de utilitate

publică, Curtea a reținut că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă.

La

data de 05 aprilie 2012, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția

necompetenței materiale a Tribunalului București și excepția prematurității

solicitării de emitere a titlului de plată.

Referitor

la excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului București cu privire la

solicitările reclamantelor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, pârâta

a arătat că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamante, este

îndreptată împotrivă unei autorități aparținând administrației publice

centrale și anume Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților .

În

cuprinsul art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 361/2005, cu modificările și

completările ulterioare, se arată că „Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, denumită în continuare Autoritatea, este organ de specialitate

al administrației publice centrale, cu personalitate juridică.".

În

același sens, sunt și prevederile art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 34/2009,

potrivit cărora „în subordinea Ministerului Finanțelor Publice se organizează

și funcționează Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca

organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică, finanțat de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanțelor

Publice".

Totodată,

potrivit prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curțile de apel judecă, în

primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ

privind actele autorităților și instituțiilor centrale.

Prin

urmare, s-a învederat că soluționarea cererii de chemare în judecată formulate

de către reclamanți în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților este de competența Curții de Apel - Secția de

Contencios Administrativ și Fiscal.

Referitor

la excepția prematuritații solicitării de plată a despăgubirilor, pârâta a

arătat că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este un organ

de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului

Economiei și Finanțelor. Atribuțiile stabilite în sarcina instituției prin H.G.

nr. 361/2005, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 1068/2007, în

ceea ce privește aplicarea Legii nr. 10/2001, constau în acordarea de sprijin

și îndrumare metodologică autorităților administrației publice locale și

centrale, precum și celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care

fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, pentru

aplicarea corecta, și. unitară a prevederilor acestui act normativ. În

procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

Autoritatea asigură Secretariatul Comisiei Centrale, are atribuții ce constau

numai în centralizarea dosarelor transmise, în temeiul art. 16 Titlul VII din

actul normativ amintit, de către entitățile ce au soluționat notificările peroanelor

îndreptățite, și verificarea în privința legalității cererii de restituire.

Este vorba exclusiv de verificarea, în cursul unei proceduri administrative

speciale, a legalității măsurii respingerii cererii de restituire în natură, în

ipoteza în care o atare măsură este dispusă printr-un act administrativ de

restituire conținând propunerea motivată de acordare a despăgubirilor.

De

asemenea, potrivit art. 2 lit. ș) din H.G. nr. 1068/2007 Autoritatea acordă

despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de

plată, în limitele prevăzute de O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea

procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

S-a

mai invocat art. 131 și art. 141 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și a arătat

că atribuția principală a Direcției constă în acordarea de despăgubiri în

numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată, conform

legii și normelor emise în aplicarea acesteia, în limita unei sume de maximum

500.000 lei, cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit.

h) din lege. Plata sumelor înscrise în titlurile de plată se face în 2 tranșe

egale pe o perioadă de 2 ani. Persoanele îndreptățite la despăgubiri în cuantum

de peste 500.000 lei pot opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar în

cuantum de maxim 500.000 lei, diferența urmând a fi acordată în acțiuni la SC F.P.

SA.

Prin

urmare, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Direcția

pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar va efectua plata despăgubirilor

bănești în limita sumei mai sus precizate cu respectarea termenelor și a

limitărilor, de asemenea, mai sus amintite.

S-a

mai susținut că pentru a se efectua plata despăgubirilor bănești de către

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (în urma opțiunii

persoanelor îndreptățite, opțiune care se va face în conformitate cu

dispozițiile Cap. VI Titlul VII din Legea nr. 247/2005), persoanele

îndreptățite trebuie să fie titulare a unor dispoziții/decizii (prin care a

fost stabilit dreptul acestora la acordarea de despăgubiri) emise de către

entitățile învestite cu soluționarea notificărilor potrivit Legii nr. 10/2001,

republicată. Astfel, aceste dispoziții/decizii împreună cu actele care au stat

la baza emiterii lor sunt transmise Secretariatului Comisiei Centrale în

vederea urmării procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr.

247/2005.

Ulterior

parcurgerii procedurii administrative amintite, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor va emite decizia conținând titlurile de despăgubire.

De asemenea, după emiterea acestei decizii de către Comisa Centrala

Autoritatea, pe baza opțiunii persoanelor îndreptățite, va emite un titlu

de plată și/sau un titlu de conversie. În acest sens, pârâta a învederat

prevederile art. 18 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificat

prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit cărora după emiterea titlurilor de

despăgubire aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite un titlu de

conversie și /sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat

Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la

date emiterii, în vederea conversiei în acțiuni, iar titlurile de plată vor fi

remise Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea

efectuării operațiunilor de plată.

În

cuprinsul art. 3 lit. a) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și

completările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționându-se semnificațiile unor

expresii și termeni folosiți în actul normativ amintit, se arată că titlurile

de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează

drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător

despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi exersate

prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea” și/sau, după caz,

în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin

preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute

în O.U.G. nr. 81/2007 privind accelerarea procedurii de acordare a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

S-a mai învederat că

în cazul de față, reclamantele nu au un titlu de plată în baza căruia

Autoritatea să poată efectua o plată a despăgubirilor bănești. Pârâta a

precizat că reclamantele nu sunt nici titularele titlului de despăgubire

reprezentat tot de Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

(decizie ce se emite în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzută de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Pentru aceste considerente, solicitarea de

obligare la plata sumei de 1,500.000 euro este prematură.

Pârâta

a mai arătat că trebuie observat că potrivit articolului unic din

O.U.G.

nr. 4 din 13 martie 2012 se suspendă, pe o perioadă

de

6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum

și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri,

prevăzute

de titlul VII

„

Regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv

din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente.

La data de 02 mai 2012

reclamanta B.F., a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că a

formulat aceasta

acțiune în

temeiul art. 23, art. 25,

art. 26 și art. 11 din Legea nr. 10/2001, precum și în temeiul

art.

1073 și art. 998 C. civ. - actul normativ în vigoare la momentul introducerii

acțiunii

23 august 2011 și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului,

precum și a Primului

Protocolul Adițional la convenție.

Prin încheierea din 2

mai 2012 au fost respinse excepțiile necompetenței materiale, prematurității și

lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P. și au fost admise excepțiile

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 precum și excepția inadmisibilității cererii

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și art. 1 din Protocolul Adițional nr.

1 la CEDO.

Prin sentința civilă nr.

1612 din 12 septembrie 2012 Tribunalul București a respins cererea formulată de

reclamantele S.L., S.A.M. și B.F.M. (născuta S.), în contradictoriu cu pârâtul

Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă

cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO ca inadmisibilă.

S-a dispus

respingerea în rest ca neîntemeiată a acțiunii formulată de reclamantele în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre tribunalul a reținut

următoarele;

Prin încheierea din 2 mai 2012 au fost admise

excepțiile

lipsei calității procesuale pasive a statului Român prin Ministerul

Finanțelor

Publice în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 26

alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 precum și excepția inadmisibilității cererii

întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun și art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la C.E.D.O.

Dispozițiile art. 23, 25 și 11 din

Legea nr. 10/2001 sunt dispoziții de drept substanțial și nu ordin procedural

și care să deschidă o

cale specifică de acces la instanță.

Accesul la instanță se face prin

intermediul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum au

fost interpretate prin decizia nr. XX/2008 a ICCJ.

Pe fond cererea de

chemare în judecată în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul

General și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este

neîntemeiată.

Astfel, reclamantele

se plâng în esență, pe de o parte, că soluționarea notificării trenează ca

urmare a acțiunii sau inacțiunii instituțiilor implicate în această procedură,

iar pe de altă parte, că procedura instituită de Legea nr. 247/2005 nu este una

de natură a conduce la acordarea unei despăgubiri efective.

În consecință față de cele reținute mai sus, reclamantele

solicită în mod

expres acordarea unei

despăgubiri bănești corespunzătoare valorii totale a

bunului care ar fi

fost preluat de la autorul lor.

Reclamantele nu

solicită nici un moment ca instanță să soluționeze notificarea în condițiile

procedurii Legii nr. 10/2001 prin constatarea calității de persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent la condițiile

Legii nr. 247/2005, în condițiile în care potrivit susținerilor acestora a fost

emisă o astfel de dispoziție care a fost restituită de instituția prefectului

și oricum acestea critică tocmai această procedură pentru ineficientă și nici

obligarea municipiului București de a întreprinde toate verificările ce se

impun și emiterea unei noi decizii, dacă este cazul.

În ceea ce privește solicitarea de

obligare la plata despăgubirilor bănești a

Municipiului București prin Primarul General aceasta

este neîntemeiată.

Stabilirea în concret a întinderii despăgubirilor nu este

posibilă în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, având în vedere că

pârâtul Municipiul București în calitate de unitate deținătoare este competent

în condițiile Legii nr. 10/2001 să dispună restituirea în natură sau să propună

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Cu alte cuvinte soluționarea notificării de către

unitatea deținătoare sau de către instanța de judecată se face prin raportare

la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la atribuțiile pe care unitatea

deținătoare/entitatea investită cu soluționarea notificării le are.

Or,

în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 notificarea poate fi soluționată atunci

când este găsită întemeiată, fie prin restituirea în natură a imobilului, fie

prin propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri care

pot îmbrăca forma acordării de alte bunuri în compensare, fie forma propunerii

acordării de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv. Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării

directe de despăgubiri bănești și cu atât mai puțin obligarea unității

deținătoare la plata acestor despăgubiri.

Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează

în modurile mai sus arătate. Stabilirea în concret a despăgubiri și modalitatea

în care va fi acordată

face obiectul unei

alte proceduri respectiv cea prevăzută de Legea nr. 247/2005, cu

căi de

atac și competențe speciale.

Pe de altă parte, prin raportare la

răspunderea civilă delictuală, în nici un caz pentru o eventuală tergiversare a

soluționării notificării, prejudiciul cauzat nu se acoperă prin acordarea

valorii de piață a bunului ce face obiectul notificării.

În ceea ce privește acțiunea formulată în

contradictoriu cu Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților de

asemenea este neîntemeiată.

În primul rând se impune a se reține că

reclamantele nu indică în concret care sunt aspectele pe care le reproșează

acestui pârât atunci când solicită

obligarea

acestuia la plata contravalorii cotei de 1/2 din imobil.

Pentru a fi atrasă răspunderea civilă

delictuală a acestui pârât, fie pentru a se constata încălcarea de către acest

pârât a art. 1 din Protocolul adițional la CEDO se impune mai întâi constatarea

că acesta și-a încălcat atribuțiile ce îi revin în temeiul legii.

Or,

pe de o parte, în procedura Legii nr. 10/2001 Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților nu are atribuții, iar, pe de altă parte, procedura

instituită de Legea nr. 247/2005 nu a fost demarată, notificarea nefiind

înaintată către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantele S.L., S.A.M. și B. (fosta S.) F.M.,

criticând-o pentru următoarele motive:

Prin acțiunea

introductiva au criticat procedeele greoaie

de

soluționare

a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 cât și obligarea

instituțiilor

statului la plata unor despăgubiri pentru 1/2 din imobilul situat în

București,

str. Ștefan cel Mare în suprafață de 965 mp, la

prețul pieții.

S-a arătat că, după ani și ani de

încercări de a duce la bun sfârșit dosarul

de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul

mai sus menționat, astfel cum prevede legea în astfel de situații, s-au lovit

de incapacitatea instituțiilor statului de a finaliza acest dosar.

Ori, ținând cont de caracterul neeficient al procedurii

speciale, trebuie

examinat de instanța națională în funcție de starea

legislației și a practicilor

administrative (mai ales modul de

funcționare a fondului „Proprietatea") de la

momentul

pronunțării hotărârii și de situația particulară a reclamantului, dreptul la

despăgubiri.

Pentru trecut, Curtea

Europeana a decis, în mod constant, în jurisprudența sa (de la Străin până la

cauza pilot) că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este eficientă pe

baza a două elemente: absența despăgubirilor și incertitudinea cu privire la

data la care ar urma să fie plătite și cuantumul acestora. În acest sens se

înscrie și O.U.G. nr. 4/2012, care suspendă un an de zile orice analiză a

acestor dosare, având în vedere absența fondurilor Guvernului

În funcție de

demersurile anterioare administrativ-jurisdicționale de reclamant, acesta

va putea invoca fie un bun actual (când are o hotărâre irevocabilă ce

recunoaște caracterul nelegal al naționalizării și, eventual, dispune restituirea

imobilului), fie o speranță legitimă (în măsura în care există constatări

făcute de instanțe sau de administrație cu privire legalitatea naționalizării

sau dreptul de a primi despăgubiri). Atanasiu și alți vs. România.

Ori, având în vedere

că pe numele reclamantelor au fost emise dispoziții de primar, prin care li s-a

recunoscut dreptul la restituire în baza Legii nr. 10/2001, reiese faptul că

constatarea a fost făcută de către instituțiile abilitate și le-a fost

recunoscut dreptul de a primi despăgubiri ori imobilul în natură.

Apelantele

au invocat în sprijinul temeiniciei acțiunii mai multe hotărâri

pronunțate

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat, de

principiu, ca orice acțiune în revendicare este

admisibilă în condițiile în care

Legea

nr. 10/2001 nu garantează o despăgubire certă a proprietarilor și dreptul de

proprietate

fundamental al acestora este

grav afectat.

Totodată s-a invocat hotărârea Faimblat versus România,

prin care se statuează

ca acțiunile în revendicare nu sunt inadmisibile, iar

decizia nr. 33/2008 a ICCJ nu

împiedica soluționarea cererilor pe

fond, întrucât procedura administrativa a

Legii nr. 10/2001,

precum și a Legii nr. 247/2005 nu reprezintă o garanție a

soluționării

sigure și cu celeritate a cauzelor aflate pe rolul instanțelor interne,

Mai mult decât atât,

având în vedere modificările repetate ale Legii nr.

10/2001,

1/2000 și respectiv Legea nr. 247/2005, incidente în prezenta cauză, în ceea ce

privește justificarea ingerinței și având în vederea că

Guvernul ar fi putut

demonstra că ingerința în dreptul reclamant era prevăzut

de lege și servea unei cauze de utilitate publică, Curtea a reținut că

reclamantul a suportat o sarcină

specială și exorbitantă.

Ca și o concluzie, Curtea Europeană,

în aceeași speță Viașu contra

României, citând mai

multe hotărâri date de instanțele interne, arata că „ .pe

cale

de consecință instanțele au dispus ca statul să îi plătească beneficiarului

dreptului de

restituire prețul bunului la valoarea de piață.”

Prin hotărârea din 20 iulie 2006,

pronunțată de CEDO în cauza Radu

împotriva României, se

constată, în principal că Fondul nu funcționează de o

manieră care să

conducă la o justă despăgubire, și rezultatul acestei

nefuncționalități dă naștere, în sarcina autorului faptei ilicite

săvârșite prin

omisiune, unei

obligații de plată a despăgubirilor bănești corespunzătore

prejudiciilor

suferite de persoanele internate.

Prin decizia civilă nr. 186 A din 19 decembrie 2012, Curtea

de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins excepția

inadmisibilității.

A respins apelul formulat de apelantele-reclamante S.A.M.,

B.F.M. și S.L. împotriva sentinței civile nr. 1612 din 12 septembrie 2012

pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civile, în dosarul nr. 57711/3/2011,

în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București prin Primarul

General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Conform dispozițiilor

art. 295 C. proc. civ. limitele efectului devolutiv sunt stabilite raportat la

motivele de apel formulate, verificările instanței privind temeinicia și legalitatea

hotărârii apelate neputând depăși aceste limite.

Prin urmare, cum

apelanta pârâtă nu a înțeles să formuleze critici care să vizeze modul de

soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, precum și respingerea ca inadmisibilă a cererii

de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și pe

dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice, analiza legalității și temeiniciei hotărârii

primei instanțe nu poate viza aceste aspecte, ci urmează a fi făcută raportat

la criticile invocate în apel, ce vizează modalitatea de soluționare a

acțiunii, pe fond.

În acest sens, se

reține că în cuprinsul cererii de apel se reiau practic argumentele prezentate

în fața instanței de fond cât privește prejudiciul creat reclamanților ca

urmare a absenței despăgubirilor pentru bunul ce formează obiectul deciziei administrative

de acordare a măsurilor reparatorii și necesitatea analizei temeiniciei pretențiilor

formulate prin prisma jurisprudenței CEDO.

Prin cererea formulată reclamantele tind

practic ca pe calea dreptului comun să obțină despăgubiri bănești

reprezentând valoarea de circulație a imobilului ce face obiectul deciziei

administrative nr. 12201 din 30 septembrie 2009, în urma constatării

neconcordanței între dispozițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 și art. 1

din Primul Protocol Adițional la CEDO, prezentând un raționament asemănător cu

acela expus în cuprinsul deciziei nr. XX/ 2007 a ICCJ, pronunțată în recurs în interesul

legii, prin care s-a stabilit că instanțele de judecată sunt competente să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Se

invocă totodată decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul

celor reținute cu privire la admisibilitatea acțiunilor în revendicare, în condițiile

în care procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 și cea a Legii nr. 247/2005

nu reprezintă o garanție a soluționării cu celeritate a cauzelor aflate pe rolul

instanțelor române .

Re

gimul stabilirii

despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv de către stat este

prevăzut de dispozițiile legii speciale, respectiv titlul VII din Legea nr. 247/

2005,

Stabilirea cuantumului despăgubirilor,

potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face

de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va

proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Conform dispozițiilor art. 19 din lege, (1) Deciziile

adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi

atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul,

reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Plângerea

suspendă exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al

titularului.

În cauza reclamantele se afla în cursul

desfășurării procedurii administrative, privind stabilirea despăgubirilor, acestea

deținând o decizie administrativă prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent pentru imobilul situat în București.

Prin decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii s-a stabilit că

acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului

român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun ale art. l din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt

inadmisibile.

Fără a putea reține finele de neprimire al

acțiunii îndreptate de reclamanți direct împotriva pârâților Municipiul

București prin Primarul General și

Autoritatea

Națională Pentru Restituirea Proprietăților, se apreciază că

raționamentul

prezentat de Înalta Curte de Casație și Justiție în această decizie își

găsește în parte aplicabilitatea și în prezenta cauză.

Astfel, în ce privește aplicarea art. 13 din CEDO, s-a

reținut că în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o

lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să

aplice legea existentă în

lumina

principiilor degajate din blocul de convenționalitate,

Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că

deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio

garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție

compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

S-a mai reținut totodată că în ce privește controlul de

convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, acesta a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit

în sarcina Statului

român obligația de a

pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care

să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție

și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor

consacrate de Convenție.

Prin urmare, acțiunea pornită de reclamante pe calea

dreptului comun, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București nu poate fi

primită, atâta vreme

cât există norme

speciale care reglementează acordarea de despăgubiri bănești în

aceasta

ipoteză, iar reclamantele se află în cursul desfășurării procedurii

administrative.

Totodată, astfel cum în

mod corect a reținut instanța de fond, pârâții

Municipiul București și A.N.P.R. nu au

atribuții, stabilite de legiuitor în baza Legii nr.

10/2001 privind acordarea directa de despăgubiri bănești,

obligația pârâtului

Municipiul București fiind aceea de soluționare a

notificărilor, prin emiterea unei decizii de admitere sau de respingere .

Se mai reține că reclamantele nu și-au

întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, însă din cuprinsul acțiunii,

cât și al motivelor de apel formulate nu rezultă că aceștia au investit

instanța cu o cerere întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale,

astfel încât temeinicia soluției instanței de fond cu privire la acest aspect

nu va face obiectul analizei în calea de atac .

Se reține totodată că

la soluționarea prezentei cauze nu pot fi reținute argumentele avute în vedere

de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.

33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, întrucât acestea

vizează ipoteza

acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, privind imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, câtă vreme prezenta cauză se referă la ipoteza solicitării pe calea

dreptului comun a

despăgubirilor

bănești reprezentând valoarea de piață a imobilului preluat în mod abuziv,

despăgubiri care pot fi solicitate doar în condițiile legii speciale.

Prin urmare, față de

cele mai sus reținute, instanța de judecată nu se poate substitui acestor

instituții administrative, acestea fiind singurele

abilitate de legiuitor să stabilească cuantumul despăgubirilor ce

urmează a fi acordate

persoanelor îndreptățite.

Argumentele avute în vedere de Înalta Curte

de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 27/2011 își găsesc

aplicabilitatea și în

cauză, cu atât mai mult cu cât pârâții nu au atribuții legale privind acordarea

directă de despăgubiri bănești .

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

au declarat recurs reclamantele S.L., S.A.M. și B. (fostă S.) F.M., fără a

indica în drept motivele de recurs.

În dezvoltarea argumentelor de nelegalitate

ale hotărârii, care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a susținut că acțiunea este fondată motivat de faptul că procedura

prevăzută de legea specială este una greoaie și ineficientă, determinată de

absența despăgubirilor și incertitudinea cu privire la data la care acestea vor

fi plătite, fapt statuat și de jurisprudența C.E.D.O.

Au susținut reclamantele că în măsura în care

au făcut dovada existenței un „bun actual” sau a unei „speranțe legitime” în

patrimoniul lor, prin emiterea celor două dispoziții, în procedura Legii nr. 10/2001,

sunt îndreptățite a primi despăgubiri efective, întrucât Legea nr. 10/2001 nu

garantează o despăgubire certă a foștilor proprietari, decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți nefiind incidentă în cauză.

Recursul nu este fondat pentru următoarele

considerente:

Se constată că reclamantele beneficiază de

prevederile legii speciale pentru obținerea măsurilor reparatorii în echivalent

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar o acțiune întemeiată pe

dreptul comun, având aceeași finalitate ca și dispozițiile legii speciale,

respectiv plata contravalorii bunurilor preluate în mod abuziv, nu este permisă

în baza considerentelor avute în vedere și de decizia nr. 27/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție pronunțate în recurs în interesul legii.

În raport de scopul acțiunii, precum și

drepturile pretins încălcate, care își au izvorul în legea specială, este

evident că pârâții nu pot fi obligați la plată directă și personal a

contravalorii bunurilor preluate în mod abuziv, legea specială prevăzând o

procedură specială de plată și debitor expres al obligației de plată.

Prin respingerea acțiunii de drept comun, nu

se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime.

Curtea Europeană a constatat că, de la

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism

care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de

despăgubiri.

Reclamantele au uzat de dispozițiile legii

speciale iar exercițiul dreptului lor dedus prin cererea dedusă judecății i se

opun, atât regula concursului dintre legea specială și cea de drept comun, cât

și principiul electa una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă

realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente și paralele,

decât cu riscul încălcării principiilor evocate.

Legea nr. 10/2001 a suprimat practic,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul imobilelor ce cad sub incidența

acestei legi, fără să diminueze accesul la justiție, sistemul reparator fiind

subordonat controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter

special.

Nu este de admis că în cadrul aceleași

categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica

drepturile numai în cadrul procedurii speciale de reparație, iar alții să poată

acționa în justiție pe cale separată și în același scop, fapt contrar principiului

stabilității și securității raporturilor juridice.

Articolul 6 din Convenție garantează „dreptul

la un Tribunal” adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice

contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană

a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări

implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de

apreciere.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea

parcurgerii procedurii speciale pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la

privarea de dreptul la un Tribunal, pentru că împotriva dispozițiilor emise în

procedura administrativă, legea prevede căi de atac, controlul judecătoresc

fiind deplin pentru toate deciziile care se iau în cadrul acestei proceduri.

Mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza

declanșării procedurii administrative, este unul funcțional, constituind pentru

reclamanți o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor lor, statuările din

urmă fiind făcute de Curtea Europeană și în hotărârea pilot pronunțată în cauza

Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

Având în vedere aceste considerente, urmează

ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.A.M., B. (fostă S.) F.M. și S.L.

împotriva deciziei nr. 186A din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2013.