ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5760/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, la data de 23 august 2011, reclamantele S.L., S.A.M. și B. (fostă S.) F.M., au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 1.500.000 euro – contravaloarea în lei la data plății ca despăgubiri pentru cota de 1/2 din imobilul teren în suprafața de 965 mp + construcție demolată compus din 16 apartamente situat în București, șos. Ștefan cel Mare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele legale ale lui N.S., în calitate de soție supraviețuitoare și fiice. Autorul lor a dobândit imobilul în discuție prin actul de vânzare-cumpărare din 09 iulie 1947 de la numitul B.I. Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 au trecut la notificarea deținătorului respectivului imobil pentru a le fi restituit, în speță Primăria Municipiului București. Astfel s-a formulat notificarea din 08 august 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc având nr. 40508 la Primăria Municipiului București. Prin dispoziția emisă de Primarul Municipiului București din 30 mai 2007 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în speță, având în vedere că acesta nu se putea restitui în natură fiind în totalitate afectat de diferite elemente de sistematizare.

Prin dispoziția nr. 1220 din 30 septembrie 2009 Primăria Municipiului București a modificat prima dispoziție, în sensul că a stabilit că au dreptul doar pentru ½ din imobil. S-a susținut că în ciuda faptului că au depus nenumărate adrese prin care au solicitat să li se comunice stadiul soluționării dosarului, și de asemenea să se ia masurile necesare în vederea beneficierii de drepturile care li se cuvin, nu au primit niciun răspuns până în prezent, astfel nici termenul de 60 de zile prevăzut în legislația în materie nu a fost respectat, deși au respectat întrutotul dispozițiile în materie de Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește această ultimă dispoziție nu au considerat necesară contestarea acestei, lăsând ca instituțiile statului să continue procedurile, de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

După o serie de adrese prin care instituțiile statului au încercat să stabilească cu exactitate dreptul ce le revenea, abia în luna noiembrie 2010 a fost trimis spre exercitarea controlului de legalitate Instituției Prefectului Municipiului București. După această dată dosarul s-a întors la Primăria Municipiului București pentru a fi din nou completat sub anumite aspecte. Prin adresele pe care le-au primit, Instituția Prefectului le-a învederat faptul că dosarul a fost returnat Primăriei Municipiului București pentru completare. Aceasta din urma le-a învederat faptul că odată cu completarea dosarului, urmează să-l înainteze Comisiei interne pentru analizarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea reanalizării și întocmirii propunerii de soluționare.

Reiese din toată această procedură că dosarul reia toate etapele de până acum, ignorând toate procedeele pe care le-au efectuat. Or, având în vedere cele expuse mai sus, au considerat că ar trebui să obțină unele despăgubiri bănești corespunzătoare valorii totale a bunului preluat în mod abuziv, care era prevăzut de legea în vigoare la momentul când ar fi trebuit soluționată notificarea de către unitatea deținătoare. Ca atare, față de toate argumentele expuse, și luând în considerare întreaga doctrină și practica recentă - inclusiv toate hotărârile CEDO în care România este sancționată și obligată la restituirea în natură în favoarea foștilor proprietari și a moștenitorilor acestora a imobilelor abuziv preluate de Statul român, reclamantele au solicitat admiterea acțiunii.

S-a mai arătat că un principiu avut în vedere și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la soluționarea cauzelor împotriva Statului Român, este că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță care va hotărî (.) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (.)" (art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului). Ca un argument al susținerii de mai sus, trebuie avut în vedere faptul că în multe spețe deduse spre soluționare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că trebuie menținut un echilibru, just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (Hotărârea Sporrong și Lonnroth).

Vizavi de dispozițiile în materie de Legea nr. 10/2001, au solicitat instanței să aibă în vedere și întreaga doctrină și practica recentă atât a instanțelor române cât și practica CEDO în ceea ce privește restituirea proprietăților preluate în orice mod de la foștii proprietari în timpul fostului regim totalitar. Reclamantele au mai arătat că între dispozițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 și art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, există o astfel de neconcordanță, constatată de către CEDO prin mai multe hotărâri.

Având în vedere că prin măsuri reparatorii se înțelege primirea unor titluri de despăgubire, care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea și/sau, în funcție de opțiunea fiecărui, de a primi o sumă maximă de 500.000 lei, și că în prezent, Comisia Centrală de Despăgubiri nu își desfășoară activitatea în niciun fel sau o desfășoară foarte greu, s-a solicitat a se observa că se impune a stabili o sumă pe care statul ar trebui să o plătească. În acest sens există mai multe hotărâri ale instanțelor romanești prin care s-a dispus ca statul să îi plătească beneficiarului dreptului de restituire prețul bunului la valoarea de piață.

Reclamantele au invocat hotărârea din data de 09 decembrie 2008 în cazul Viașu împotriva României, care la paragraful 58 Curtea Europeană statuează faptul că noțiunea de „bunuri poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe ale căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" să obțină exercitarea efectiva a unui drept de proprietate. Mai mult decât atât, prin actul normativ, art. 1 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, se recunoaște dreptul reclamantelor de restituire în natură, precum și obligația de acordarea unor compensații în caz de nerestituire în natură, astfel că aceștia au un „interes patrimonial" bine stabilit în dreptul intern, care intră sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Astfel, nerestituirea terenului până în prezent, în lipsa acordării oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul reclamantelor la respectarea bunurilor. Rezultă că în patrimoniul reclamantelor s-a născut, ca urmare a ingerinței în dreptul lor la respectarea bunului lor, direct în temeiul art. 1 din Protocol adițional la Convenție, un drept la despăgubire, cu condiția ca ingerința să fie nejustificată. Având în vedere modificările repetate ale Legii nr. 10/2001, nr. 1/2000 și respectiv nr. 247/2005, incidente în prezenta cauză, în ceea ce privește justificarea ingerinței și având în vederea că Guvernul ar fi putut demonstra că ingerința în dreptul reclamantului era prevăzut de lege și servea unei cauze de utilitate publică, Curtea a reținut că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă.

La data de 05 aprilie 2012, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și excepția prematurității solicitării de emitere a titlului de plată. Referitor la excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului București cu privire la solicitările reclamantelor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, pârâta a arătat că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamante, este îndreptată împotrivă unei autorități aparținând administrației publice centrale și anume Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților . În cuprinsul art. 1 alin. (1) din H.G.

nr. 361/2005, cu modificările și completările ulterioare, se arată că „Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, denumită în continuare Autoritatea, este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică.". În același sens, sunt și prevederile art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 34/2009, potrivit cărora „în subordinea Ministerului Finanțelor Publice se organizează și funcționează Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, finanțat de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanțelor Publice". Totodată, potrivit prevederile art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., curțile de apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale. Prin urmare, s-a învederat că soluționarea cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanți în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este de competența Curții de Apel - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal. Referitor la excepția prematuritații solicitării de plată a despăgubirilor, pârâta a arătat că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este un organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor. Atribuțiile stabilite în sarcina instituției prin H.G.

nr. 361/2005, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 1068/2007, în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 10/2001, constau în acordarea de sprijin și îndrumare metodologică autorităților administrației publice locale și centrale, precum și celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, pentru aplicarea corecta, și. unitară a prevederilor acestui act normativ. În procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 Autoritatea asigură Secretariatul Comisiei Centrale, are atribuții ce constau numai în centralizarea dosarelor transmise, în temeiul art. 16 Titlul VII din actul normativ amintit, de către entitățile ce au soluționat notificările peroanelor îndreptățite, și verificarea în privința legalității cererii de restituire.

Este vorba exclusiv de verificarea, în cursul unei proceduri administrative speciale, a legalității măsurii respingerii cererii de restituire în natură, în ipoteza în care o atare măsură este dispusă printr-un act administrativ de restituire conținând propunerea motivată de acordare a despăgubirilor. De asemenea, potrivit art. 2 lit. ș) din H.G. nr. 1068/2007 Autoritatea acordă despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată, în limitele prevăzute de O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

S-a mai invocat art. 131 și art. 141 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și a arătat că atribuția principală a Direcției constă în acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată, conform legii și normelor emise în aplicarea acesteia, în limita unei sume de maximum 500.000 lei, cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege. Plata sumelor înscrise în titlurile de plată se face în 2 tranșe egale pe o perioadă de 2 ani. Persoanele îndreptățite la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 lei pot opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum de maxim 500.000 lei, diferența urmând a fi acordată în acțiuni la SC F.P.

SA. Prin urmare, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar va efectua plata despăgubirilor bănești în limita sumei mai sus precizate cu respectarea termenelor și a limitărilor, de asemenea, mai sus amintite. S-a mai susținut că pentru a se efectua plata despăgubirilor bănești de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (în urma opțiunii persoanelor îndreptățite, opțiune care se va face în conformitate cu dispozițiile Cap. VI Titlul VII din Legea nr. 247/2005), persoanele îndreptățite trebuie să fie titulare a unor dispoziții/decizii (prin care a fost stabilit dreptul acestora la acordarea de despăgubiri) emise de către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor potrivit Legii nr. 10/2001, republicată.

Astfel, aceste dispoziții/decizii împreună cu actele care au stat la baza emiterii lor sunt transmise Secretariatului Comisiei Centrale în vederea urmării procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Ulterior parcurgerii procedurii administrative amintite, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite decizia conținând titlurile de despăgubire. De asemenea, după emiterea acestei decizii de către Comisa Centrala Autoritatea, pe baza opțiunii persoanelor îndreptățite, va emite un titlu de plată și/sau un titlu de conversie. În acest sens, pârâta a învederat prevederile art. 18 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit cărora după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite un titlu de conversie și /sau un titlu de plată.

Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la date emiterii, în vederea conversiei în acțiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operațiunilor de plată. În cuprinsul art. 3 lit. a) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările aduse prin O.U.G.

nr. 81/2007, menționându-se semnificațiile unor expresii și termeni folosiți în actul normativ amintit, se arată că titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi exersate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea” și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în O.U.G. nr. 81/2007 privind accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

S-a mai învederat că în cazul de față, reclamantele nu au un titlu de plată în baza căruia Autoritatea să poată efectua o plată a despăgubirilor bănești. Pârâta a precizat că reclamantele nu sunt nici titularele titlului de despăgubire reprezentat tot de Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (decizie ce se emite în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Pentru aceste considerente, solicitarea de obligare la plata sumei de 1,500.000 euro este prematură. Pârâta a mai arătat că trebuie observat că potrivit articolului unic din O.U.G.

nr. 4 din 13 martie 2012 se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII „ Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. La data de 02 mai 2012 reclamanta B.F., a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că a formulat aceasta acțiune în temeiul art. 23, art. 25, art. 26 și art. 11 din Legea nr. 10/2001, precum și în temeiul art. 1073 și art. 998 C. civ. - actul normativ în vigoare la momentul introducerii acțiunii 23 august 2011 și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și a Primului Protocolul Adițional la convenție.

Prin încheierea din 2 mai 2012 au fost respinse excepțiile necompetenței materiale, prematurității și lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P. și au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 precum și excepția inadmisibilității cererii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO. Prin sentința civilă nr. 1612 din 12 septembrie 2012 Tribunalul București a respins cererea formulată de reclamantele S.L., S.A.M. și B.F.M. (născuta S.), în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO ca inadmisibilă. S-a dispus respingerea în rest ca neîntemeiată a acțiunii formulată de reclamantele în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Pentru a pronunța aceasta hotărâre tribunalul a reținut următoarele; Prin încheierea din 2 mai 2012 au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive a statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 precum și excepția inadmisibilității cererii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O.

Dispozițiile art. 23, 25 și 11 din Legea nr. 10/2001 sunt dispoziții de drept substanțial și nu ordin procedural și care să deschidă o cale specifică de acces la instanță. Accesul la instanță se face prin intermediul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. XX/2008 a ICCJ. Pe fond cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este neîntemeiată. Astfel, reclamantele se plâng în esență, pe de o parte, că soluționarea notificării trenează ca urmare a acțiunii sau inacțiunii instituțiilor implicate în această procedură, iar pe de altă parte, că procedura instituită de Legea nr. 247/2005 nu este una de natură a conduce la acordarea unei despăgubiri efective.

În consecință față de cele reținute mai sus, reclamantele solicită în mod expres acordarea unei despăgubiri bănești corespunzătoare valorii totale a bunului care ar fi fost preluat de la autorul lor. Reclamantele nu solicită nici un moment ca instanță să soluționeze notificarea în condițiile procedurii Legii nr. 10/2001 prin constatarea calității de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent la condițiile Legii nr. 247/2005, în condițiile în care potrivit susținerilor acestora a fost emisă o astfel de dispoziție care a fost restituită de instituția prefectului și oricum acestea critică tocmai această procedură pentru ineficientă și nici obligarea municipiului București de a întreprinde toate verificările ce se impun și emiterea unei noi decizii, dacă este cazul.

În ceea ce privește solicitarea de obligare la plata despăgubirilor bănești a Municipiului București prin Primarul General aceasta este neîntemeiată. Stabilirea în concret a întinderii despăgubirilor nu este posibilă în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, având în vedere că pârâtul Municipiul București în calitate de unitate deținătoare este competent în condițiile Legii nr. 10/2001 să dispună restituirea în natură sau să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Cu alte cuvinte soluționarea notificării de către unitatea deținătoare sau de către instanța de judecată se face prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la atribuțiile pe care unitatea deținătoare/entitatea investită cu soluționarea notificării le are.

Or, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 notificarea poate fi soluționată atunci când este găsită întemeiată, fie prin restituirea în natură a imobilului, fie prin propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri care pot îmbrăca forma acordării de alte bunuri în compensare, fie forma propunerii acordării de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării directe de despăgubiri bănești și cu atât mai puțin obligarea unității deținătoare la plata acestor despăgubiri. Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează în modurile mai sus arătate.

Stabilirea în concret a despăgubiri și modalitatea în care va fi acordată face obiectul unei alte proceduri respectiv cea prevăzută de Legea nr. 247/2005, cu căi de atac și competențe speciale. Pe de altă parte, prin raportare la răspunderea civilă delictuală, în nici un caz pentru o eventuală tergiversare a soluționării notificării, prejudiciul cauzat nu se acoperă prin acordarea valorii de piață a bunului ce face obiectul notificării. În ceea ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților de asemenea este neîntemeiată. În primul rând se impune a se reține că reclamantele nu indică în concret care sunt aspectele pe care le reproșează acestui pârât atunci când solicită obligarea acestuia la plata contravalorii cotei de 1/2 din imobil.

Pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestui pârât, fie pentru a se constata încălcarea de către acest pârât a art. 1 din Protocolul adițional la CEDO se impune mai întâi constatarea că acesta și-a încălcat atribuțiile ce îi revin în temeiul legii. Or, pe de o parte, în procedura Legii nr. 10/2001 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are atribuții, iar, pe de altă parte, procedura instituită de Legea nr. 247/2005 nu a fost demarată, notificarea nefiind înaintată către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele S.L., S.A.M.

și B. (fosta S.) F.M., criticând-o pentru următoarele motive: Prin acțiunea introductiva au criticat procedeele greoaie de soluționare a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 cât și obligarea instituțiilor statului la plata unor despăgubiri pentru 1/2 din imobilul situat în București, str. Ștefan cel Mare în suprafață de 965 mp, la prețul pieții. S-a arătat că, după ani și ani de încercări de a duce la bun sfârșit dosarul de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul mai sus menționat, astfel cum prevede legea în astfel de situații, s-au lovit de incapacitatea instituțiilor statului de a finaliza acest dosar. Ori, ținând cont de caracterul neeficient al procedurii speciale, trebuie examinat de instanța națională în funcție de starea legislației și a practicilor administrative (mai ales modul de funcționare a fondului „Proprietatea") de la momentul pronunțării hotărârii și de situația particulară a reclamantului, dreptul la despăgubiri.

Pentru trecut, Curtea Europeana a decis, în mod constant, în jurisprudența sa (de la Străin până la cauza pilot) că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este eficientă pe baza a două elemente: absența despăgubirilor și incertitudinea cu privire la data la care ar urma să fie plătite și cuantumul acestora. În acest sens se înscrie și O.U.G. nr. 4/2012, care suspendă un an de zile orice analiză a acestor dosare, având în vedere absența fondurilor Guvernului În funcție de demersurile anterioare administrativ-jurisdicționale de reclamant, acesta va putea invoca fie un bun actual (când are o hotărâre irevocabilă ce recunoaște caracterul nelegal al naționalizării și, eventual, dispune restituirea imobilului), fie o speranță legitimă (în măsura în care există constatări făcute de instanțe sau de administrație cu privire legalitatea naționalizării sau dreptul de a primi despăgubiri).

Atanasiu și alți vs. România. Ori, având în vedere că pe numele reclamantelor au fost emise dispoziții de primar, prin care li s-a recunoscut dreptul la restituire în baza Legii nr. 10/2001, reiese faptul că constatarea a fost făcută de către instituțiile abilitate și le-a fost recunoscut dreptul de a primi despăgubiri ori imobilul în natură. Apelantele au invocat în sprijinul temeiniciei acțiunii mai multe hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat, de principiu, ca orice acțiune în revendicare este admisibilă în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu garantează o despăgubire certă a proprietarilor și dreptul de proprietate fundamental al acestora este grav afectat.

Totodată s-a invocat hotărârea Faimblat versus România, prin care se statuează ca acțiunile în revendicare nu sunt inadmisibile, iar decizia nr. 33/2008 a ICCJ nu împiedica soluționarea cererilor pe fond, întrucât procedura administrativa a Legii nr. 10/2001, precum și a Legii nr. 247/2005 nu reprezintă o garanție a soluționării sigure și cu celeritate a cauzelor aflate pe rolul instanțelor interne, Mai mult decât atât, având în vedere modificările repetate ale Legii nr. 10/2001, 1/2000 și respectiv Legea nr. 247/2005, incidente în prezenta cauză, în ceea ce privește justificarea ingerinței și având în vederea că Guvernul ar fi putut demonstra că ingerința în dreptul reclamant era prevăzut de lege și servea unei cauze de utilitate publică, Curtea a reținut că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă.

Ca și o concluzie, Curtea Europeană, în aceeași speță Viașu contra României, citând mai multe hotărâri date de instanțele interne, arata că „ .pe cale de consecință instanțele au dispus ca statul să îi plătească beneficiarului dreptului de restituire prețul bunului la valoarea de piață.” Prin hotărârea din 20 iulie 2006, pronunțată de CEDO în cauza Radu împotriva României, se constată, în principal că Fondul nu funcționează de o manieră care să conducă la o justă despăgubire, și rezultatul acestei nefuncționalități dă naștere, în sarcina autorului faptei ilicite săvârșite prin omisiune, unei obligații de plată a despăgubirilor bănești corespunzătore prejudiciilor suferite de persoanele internate.

Prin decizia civilă nr. 186 A din 19 decembrie 2012, Curtea de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins excepția inadmisibilității. A respins apelul formulat de apelantele-reclamante S.A.M., B.F.M. și S.L. împotriva sentinței civile nr. 1612 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civile, în dosarul nr. 57711/3/2011, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat. Curtea de Apel a reținut următoarele: Conform dispozițiilor art. 295 C. proc.

civ. limitele efectului devolutiv sunt stabilite raportat la motivele de apel formulate, verificările instanței privind temeinicia și legalitatea hotărârii apelate neputând depăși aceste limite. Prin urmare, cum apelanta pârâtă nu a înțeles să formuleze critici care să vizeze modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, precum și respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și pe dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, analiza legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe nu poate viza aceste aspecte, ci urmează a fi făcută raportat la criticile invocate în apel, ce vizează modalitatea de soluționare a acțiunii, pe fond.

În acest sens, se reține că în cuprinsul cererii de apel se reiau practic argumentele prezentate în fața instanței de fond cât privește prejudiciul creat reclamanților ca urmare a absenței despăgubirilor pentru bunul ce formează obiectul deciziei administrative de acordare a măsurilor reparatorii și necesitatea analizei temeiniciei pretențiilor formulate prin prisma jurisprudenței CEDO.

Prin cererea formulată reclamantele tind practic ca pe calea dreptului comun să obțină despăgubiri bănești reprezentând valoarea de circulație a imobilului ce face obiectul deciziei administrative nr. 12201 din 30 septembrie 2009, în urma constatării neconcordanței între dispozițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 și art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, prezentând un raționament asemănător cu acela expus în cuprinsul deciziei nr. XX/ 2007 a ICCJ, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că instanțele de judecată sunt competente să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Se invocă totodată decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul celor reținute cu privire la admisibilitatea acțiunilor în revendicare, în condițiile în care procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 și cea a Legii nr. 247/2005 nu reprezintă o garanție a soluționării cu celeritate a cauzelor aflate pe rolul instanțelor române . Re gimul stabilirii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către stat este prevăzut de dispozițiile legii speciale, respectiv titlul VII din Legea nr. 247/ 2005, Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Conform dispozițiilor art. 19 din lege, (1) Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Plângerea suspendă exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al titularului. În cauza reclamantele se afla în cursul desfășurării procedurii administrative, privind stabilirea despăgubirilor, acestea deținând o decizie administrativă prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București.

Prin decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun ale art. l din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile. Fără a putea reține finele de neprimire al acțiunii îndreptate de reclamanți direct împotriva pârâților Municipiul București prin Primarul General și Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, se apreciază că raționamentul prezentat de Înalta Curte de Casație și Justiție în această decizie își găsește în parte aplicabilitatea și în prezenta cauză.

Astfel, în ce privește aplicarea art. 13 din CEDO, s-a reținut că în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate, Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție. S-a mai reținut totodată că în ce privește controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, acesta a fost deja realizat de C.E.D.O.

în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție. Prin urmare, acțiunea pornită de reclamante pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București nu poate fi primită, atâta vreme cât există norme speciale care reglementează acordarea de despăgubiri bănești în aceasta ipoteză, iar reclamantele se află în cursul desfășurării procedurii administrative.

Totodată, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, pârâții Municipiul București și A.N.P.R.

nu au atribuții, stabilite de legiuitor în baza Legii nr. 10/2001 privind acordarea directa de despăgubiri bănești, obligația pârâtului Municipiul București fiind aceea de soluționare a notificărilor, prin emiterea unei decizii de admitere sau de respingere . Se mai reține că reclamantele nu și-au întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, însă din cuprinsul acțiunii, cât și al motivelor de apel formulate nu rezultă că aceștia au investit instanța cu o cerere întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale, astfel încât temeinicia soluției instanței de fond cu privire la acest aspect nu va face obiectul analizei în calea de atac . Se reține totodată că la soluționarea prezentei cauze nu pot fi reținute argumentele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, întrucât acestea vizează ipoteza acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, privind imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, câtă vreme prezenta cauză se referă la ipoteza solicitării pe calea dreptului comun a despăgubirilor bănești reprezentând valoarea de piață a imobilului preluat în mod abuziv, despăgubiri care pot fi solicitate doar în condițiile legii speciale.

Prin urmare, față de cele mai sus reținute, instanța de judecată nu se poate substitui acestor instituții administrative, acestea fiind singurele abilitate de legiuitor să stabilească cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate persoanelor îndreptățite. Argumentele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 27/2011 își găsesc aplicabilitatea și în cauză, cu atât mai mult cu cât pârâții nu au atribuții legale privind acordarea directă de despăgubiri bănești . Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele S.L., S.A.M. și B. (fostă S.) F.M., fără a indica în drept motivele de recurs. În dezvoltarea argumentelor de nelegalitate ale hotărârii, care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a susținut că acțiunea este fondată motivat de faptul că procedura prevăzută de legea specială este una greoaie și ineficientă, determinată de absența despăgubirilor și incertitudinea cu privire la data la care acestea vor fi plătite, fapt statuat și de jurisprudența C.E.D.O. Au susținut reclamantele că în măsura în care au făcut dovada existenței un „bun actual” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul lor, prin emiterea celor două dispoziții, în procedura Legii nr. 10/2001, sunt îndreptățite a primi despăgubiri efective, întrucât Legea nr. 10/2001 nu garantează o despăgubire certă a foștilor proprietari, decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți nefiind incidentă în cauză.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Se constată că reclamantele beneficiază de prevederile legii speciale pentru obținerea măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar o acțiune întemeiată pe dreptul comun, având aceeași finalitate ca și dispozițiile legii speciale, respectiv plata contravalorii bunurilor preluate în mod abuziv, nu este permisă în baza considerentelor avute în vedere și de decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în recurs în interesul legii. În raport de scopul acțiunii, precum și drepturile pretins încălcate, care își au izvorul în legea specială, este evident că pârâții nu pot fi obligați la plată directă și personal a contravalorii bunurilor preluate în mod abuziv, legea specială prevăzând o procedură specială de plată și debitor expres al obligației de plată.

Prin respingerea acțiunii de drept comun, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime. Curtea Europeană a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Reclamantele au uzat de dispozițiile legii speciale iar exercițiul dreptului lor dedus prin cererea dedusă judecății i se opun, atât regula concursului dintre legea specială și cea de drept comun, cât și principiul electa una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente și paralele, decât cu riscul încălcării principiilor evocate.

Legea nr. 10/2001 a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul imobilelor ce cad sub incidența acestei legi, fără să diminueze accesul la justiție, sistemul reparator fiind subordonat controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Nu este de admis că în cadrul aceleași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul procedurii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată și în același scop, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Articolul 6 din Convenție garantează „dreptul la un Tribunal” adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii speciale pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un Tribunal, pentru că împotriva dispozițiilor emise în procedura administrativă, legea prevede căi de atac, controlul judecătoresc fiind deplin pentru toate deciziile care se iau în cadrul acestei proceduri.

Mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanșării procedurii administrative, este unul funcțional, constituind pentru reclamanți o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor lor, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană și în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.A.M., B. (fostă S.) F.M. și S.L. împotriva deciziei nr. 186A din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2013.