ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5706/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5706/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată la Judecătoria Reghin la data de 31 mai 2004 sub nr. 1158

reclamanta Parohia Bisericii Române Unite cu Roma Greco Catolică în

contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Română din Comuna Hodac și statul

român prin Consiliul Local al comunei Hodac, a solicitat instanței să constate că

imobilul casă și grădină înscris în CF 80 Hodac sub A+1, nr. top. 128 și 129

este intabulat în favoarea pârâtei fără titlul legal și anularea înscrierii de

carte funciară nr. 2058/1971, să se refacă situația anterioară înscriind

dreptul de proprietate în favoarea reclamantei și obligarea pârâtelor la predarea

în deplină proprietate și pașnică folosință a imobilului.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că imobilul indicat în acțiune a constituit proprietatea reclamantei

din anul 1907. În anul 1948, când Biserica Greco Catolică a fost scoasă în

afara legii, imobilul, care nu este locaș de cult, a fost preluat fără titlu de

către Primăria comunei Hodac și dat în folosință Parohiei Ortodoxe Hodac până

în anul 1971, fiind apoi intabulat dreptul de proprietate al acestuia în temeiul

Decretului nr. 233/1949.

Ulterior, reclamanta

și-a completat acțiunea solicitând anularea tuturor încheierilor de intabulare

din CF 80 Hodac ulterioare promovării acțiunii, respectiv a încheierii nr. 1427/2006.

Într-un prim ciclu procesual,

prin sentința civilă nr. 1378/2004 a fost admisă excepția autorității de lucru

judecat, iar apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin

decizia civilă nr. 397/2006 a Tribunalului Mureș. Însă, prin decizia civilă

392/R/2007 Curtea de Apel Mureș a admis recursul, a casat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare.

În cel de-al doilea

ciclu procesual, la data de 13 februarie 2008, reclamanta și-a precizat

acțiunea (fila 34), solicitând să se constate nulitatea titlurilor în baza cărora

s-a dispus intabularea și să se dispună anularea încheierilor nr. 2058 din 10

mai 1971 și 1427/2006 din CF Hodac nr. topo 128 și 129 făcând aplicarea art. 111

C. proc. civ. și respectiv art. 33 și 34 din legea nr. 7/1996, revenirea la

situația de carte anterioară încheierilor a căror anulare o solicită și

obligarea pârâtei la retrocedarea în posesie și pașnică folosință a imobilelor

înscrise în CF 80 top 128 și 129.

Cel de-al doilea

ciclu procesual a fost finalizat prin decizia civilă nr. 518/R din 5 mai 2010

pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș care a admis recursul declarat de

pârâta Parohia Ortodoxă Română Hodac, a casat decizia atacată, a admis apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1205 din 22 octombrie 2008

pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 1594/289/2007, a anulat

sentința pronunțată de prima instanță și a trimis cauza pentru soluționare

Tribunalului Mureș, în primă instanță, apreciind că în cauză competența de

primă instanță aparține tribunalului și nu judecătoriei.

Prin încheierea civilă

nr. 1458 din 18 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în dosarul nr. 6409/1/2010 s-a admis cererea de strămutare formulată

de petenta Parohia Bisericii Române Unită cu Roma Greco Catolică Hodac, cu privire

la dosarul nr. 4298/2010 al Tribunalului Mureș și s-a dispus strămutarea acestei

cauze la Tribunalul Mehedinți, cu păstrarea actelor de procedură.

Cauza a fost

înregistrată la Tribunalul Mehedinți la data de 24 martie 2011 sub nr. 1594.1/289/2007.

Prin sentința civilă

nr. 31 din data de 27 ianuarie 2012, Tribunalul Mehedinți a respins ca

inadmisibilă excepția autorității de lucru judecat, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a statului român, a admis în parte acțiunea precizată,

a constatat nulitatea titlului de preluare de către pârâtă de la reclamantă a

imobilului înscris în CF nr. 80 Hodac A+ 1, top. 128,129 a dispus rectificarea Cărții Funciare, anularea încheierii de sub B3 respectiv încheierea de

înscriere în carte funciară nr. 2058 din 10 mai 1971 și revenirea la situația

anterioară de carte funciară în favoarea vechiului proprietar Parohia

Greco-Catolică din Hodac, a obligat pârâta să predea reclamantei în deplină

proprietate și pașnică folosință imobilul descris mai sus.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Problema autorității

de lucru judecat a sentinței nr. 10839 din 8 noiembrie 1994 față de prezenta

cauză a fost soluționată irevocabil prin decizia Curții de Apel Mureș și prin urmare

este inadmisibilă reiterarea ei în acest ciclu și instanța o va respinge.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale a statului român prin Ministerul Finanțelor și Economiei

s-a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au chemat în

judecată statul român prin Consiliul Local Hodac, însă la termenul din 19

septembrie 2007 a fost citat din eroare statul român prin Ministerul Finanțelor

și Economiei însă aceasta nu poate schimba cadrul procesual stabilit inițial de

reclamant prin cererea de chemare în judecată astfel că, având în vedere că se

contestă doar calitatea de reprezentant al Ministerului Finanțelor și

Economiei, se va respinge ca neîntemeiată excepția invocată.

Pe fondul

pretențiilor s-a reținut că, în prezent, conform înscrierii din CF 80 Hodac, de

sub B 3, pârâta Parohia Ortodoxă Română este proprietatea tabulară a imobilului

în litigiu, proprietate dobândită în temeiul Decretului nr. 177/1948 și a

Decretului nr. 233/1949.

Conform foii de avere

(A) a cărții funciare 80 Hodac, imobilele înscrise sub A+1-4 au aparținut

inițial oficiului parohiei Greco catolice din Hodacul de Gurghiu, făcând parte

din fondul parohial.

Imobilul în litigiu a

fost proprietatea reclamantei, iar în baza Decretului nr. 358/1948 aceasta a

revenit de drept statului român care, la rândul său, l-a atribuit Bisericii

ortodoxe Române, respectiv Parohiei Ortodoxe Română din Hodac.

Preluarea imobilului

în litigiu s-a făcut fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la

momentul respectiv și anume a dispozițiilor art. 37 alin. (3) și (4) din Decretul

nr. 177/1948, care cereau ca strămutarea de drept a averii cultului greco

-catolic din patrimoniul comunității locale să fie constatată și soluționată de

judecătoria locului.

Decretul nr. 358/1948

a avut un caracter eminamente abuziv, deoarece dispozițiile acestuia

contraveneau art. 27 din Constituția din anul 1948.

Biserica Ortodoxă

Română, actual proprietar, care și-a înscris dreptul de proprietate în baza Decretului

nr. 358/1948, nu se poate prevala de caracterul abuziv al acestuia pentru a

obține și păstra dreptul de proprietate în baza unui alt temei juridic din Decretul

nr. 177/1948.

Pârâta nu a dovedit

și nici nu putea dovedi că trecerea enoriașilor la cultul ortodox, în

condițiile Decretului nr. 177/1948, a fost liberă, ci a fost generată de

desființarea cultului greco-catolic.

Adoptarea Legii nr. 489/2006,

care a abrogat dispozițiile Decretului nr. 177/1948, nu poate determina o altă

soluție în condițiile în care art. 27 alin. (2) și (3) ale legii prevăd că

bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, pot fi

redobândite dacă au fost confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940-1989

sau au fost preluate fără titlu.

Având în vedere

nevalabilitatea titlului de preluare a imobilelor aparținând reclamantei, precum

și dispozițiile art. 1 din Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990 privind unele

măsuri referitoare la biserica Română Unită cu Roma, care recunoaște oficial Biserica

Greco Catolică și ale art. 3 care deschide calea recuperării bunurilor preluate

de către BOR, instanța a apreciat acțiunea formulată ca fiind în parte

întemeiată, motiv pentru care a constatat nulitatea titlului de preluare de

către pârâtă de la reclamantă a imobilului înscris în CF nr. 80 Hodac AS + 1,

top.128, 129.

Pe cale de consecință,

a dispus și anularea înscrierii de sub B3, respectiv a încheierii de înscriere

în cartea funciară nr. 1058 din 10 mai 1971 și revenirea la situația anterioară

de carte funciară în favoarea vechiului proprietar, Parohia Greco Catolică din

Hodac.

În ce privește

încheierea nr. 1427 din 01 februarie 2006 prin care s-a radiat vechea construcție

(casa de lemn) și s-au evidențiat construcțiile noi, instanța a reținut că, din

probele administrate în cauză, reiese că, într-adevăr, casa de lemn înscrisă

inițial în cartea funciară a fost demolată, iar în locul ei a fost edificată o

nouă casă parohială de către comunitatea greco-catolică, evidențierea noii

construcții în cartea funciară reflectă realitatea, astfel încât cererea de

anulare a încheierii în baza căreia s-a dispus intabularea construcției apare

ca lipsită de interes, astfel încât instanța a respins-o.

În condițiile în care,

așa cum s-a arătat mai sus, capătul principal de cerere a fost admis cu

consecința revenirii la situația de carte funciară anterioară, în favoarea

Parohiei Greco Catolică, este evident că, în mod implicit, și noua construcție

evidențiată prin încheierea nr. 1427/2006 va reveni reclamantei.

Având în vedere

calitatea de proprietar al imobilului în litigiu recunoscută în favoarea

reclamantei, instanța văzând că acest imobil se găsește în prezent în posesie

și folosința pârâtei fără titlu, a obligat pârâta să predea reclamantei în

deplină proprietate și pașnică folosință reclamantei imobilul înscris în CF nr.

80 Hodac A +1, top.128,129.

Prin decizia civilă nr.

3 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel Craiova, Secția I civilă a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă Parohia Ortodoxă Română din Comuna

Hodac.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Conform înscrierii în

C.F. nr. 80, de sub B3, apelanta-pârâtă este proprietara tabulară a imobilului

în speță, proprietate care a fost însă dobândită în temeiul Decretului nr. 177/1948

și a Decretului nr. 233/1949.

Prin încheierea nr. 2058/1971

s-a procedat la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor de sub

A+l și 4 în favoarea Parohiei ortodoxe Române, în baza Decretelor nr. 177/1948

și nr. 233/1949.

Conform art. 36 din

Decretul nr. 177/1948, dovada realizării procedurii prealabile, reglementată de

dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, a fost administrată, ca și

probatoriu în cauză, de către instanța de fond, fiind depuse înscrisuri în

acest sens și în fața instanței de apel la filele 21-24.

Corelând art. 2 alin.

(1) din Decretul nr. 358/1948 cu mențiunile din cuprinsul CF 80 Hodac B 3, reiese

fără putință de tăgadă faptul că imobilul în litigiu a fost proprietatea

reclamantei, iar în baza Decretului nr. 358/1948 aceasta a revenit de drept

statului român, care la rândul său le-a atribuit Bisericii ortodoxe Române,

respectiv Parohia Ortodoxă Română din Hodac.

Preluarea imobilului

în litigiu s-a făcut fără respectarea art. 37 alin. (3) și (4) din Decretul nr.

177/1948, care cereau ca strămutarea de drept a averii cultului greco-catolic

din patrimoniul comunității locale să fie constatată și soluționată de judecătoria

locului.

Dispozițiile

Decretului nr. 358/1948 au avut un caracter abuziv, contravenind art. 27 din Constituția

din anul 1948.

S-a considerat de

către instanța de apel că, în mod temeinic și legal, prima instanță de fond a admis

acțiunea și a constatat nulitatea titlului de preluare a imobilului, având în

vedere nevalabilitatea titlului de preluare a imobilelor aparținând reclamantei,

precum și dispozițiile art. 1 din Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990

care recunoaște oficial Biserica Greco Catolică, precum și dispozițiile art. 3

care privește modalitatea recuperării bunurilor preluate de către Biserica

Ortodoxă Română.

Dovada realizării

procedurii prealabile reglementate de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 s-a

realizat încă de la prima instanță prin înscrisurile depuse în acest sens la

file 21-24.

În ceea ce privește

invocarea uzucapiunii, nu se poate vorbi despre exercitarea unei posesii de

bună credință în situația în care posesia pârâtei-apelante a fost viciată prin

violență, chiar dacă în acest sens s-a invocat incidența dispozițiilor art. 27

din Decretul-Lege nr. 115/1938 care prevăd înscrierea unui drept real pe baza

unui titlu nevalabil.

Este adevărat că s-a

exercitat o posesie pe perioada dintre anii 1971-1994, însă în această perioadă

de timp au existat condiții sociale nefavorabile contestării acestei posesii.

Deși se invocă o

uzucapiune tabulară, care operează în sensul de a conduce la dobândirea dreptului

de proprietate, nu se poate reține îndeplinirea condiției care vizează lipsa

unei cauze nelegitime la intabulare, întrucât intabularea s-a întemeiat pe un

titlu viciat, respectiv pe Decretul nr. 177/1948, abrogat ulterior prin Legea nr.

489/2006.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, intimata-pârâtă Parohia

Ortodoxă Română comuna Hodac pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

cestora s-a arătat că, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 „față de

terțele persoane care au dobândit cu bună-credință un drept real prin donație

sau legat, acțiunea în rectificare nu se va putea porni decât în termen de 10

ani, socotiți din ziua când s-a înregistrat cererea lor de înscriere, cu

excepția cazului în care dreptul material la acțiunea în fond nu s-a prescris

mai înainte.”

Imobilul, casă și

grădină, înscris în CF 80 Hodac sub A+l, nr. top 128 si 129 a fost intabulat în favoarea recurentei prin înscrierea de carte funciară nr. 2058/1971.

Prin Decretul-Lege nr.

126 din 24 aprilie 1990 Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută în mod

oficial, astfel că, începând cu 24 aprilie 1990 aceasta avea posibilitatea de a

introduce acțiunea în rectificarea înscrierii din cartea funciară, în termen de

10 ani raportat la dobândirea imobilului-casă parohială, cu titlu gratuit de

către Parohia Ortodoxă Română din Hodac.

Buna-credință a

terțului dobânditor este prezumată, iar instanțele de fond nu au reținut o

stare de fapt contrară.

Abia ulterior, la

data de 13 februarie 2008 (fila 34), reclamanta și-a precizat acțiunea solicitând

să se constate nulitatea titlurilor în baza căreia s-a dispus intabularea și să

se rectifice cartea funciară în sensul anulării încheierii nr. 2058 din 10 mai 1971

și 1427/2006 din CF Hodac.

Reclamanta avea

posibilitatea de a introduce o acțiune în rectificarea înscrierilor de carte

funciară în termen de 10 ani, respectiv până la data de 24 aprilie 2000, însă

acest mijloc juridic nu a fost utilizat în termenul legal, ci doar în cursul

anului 2008 prin precizarea acțiunii în revendicare introduse inițial.

Mai mult, acțiunea în

rectificare nu poate fi admisă, raportat la prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996,

întrucât nu există o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat că

înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu ar fi fost

valabil sau ar fi încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut

înscrierea.

Faptul că decretele

în baza cărora s-a făcut înscrierea au fost abrogate, nu duce la consecința

înlăturării efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a realizat

înscrierea, iar declararea nevalabilității titlului statului nu ține loc de

hotărâre judecătorească irevocabilă.

În ceea ce privește neîndeplinirea

cerințelor uzucapiunii tabulare prevăzute de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938

(respectiv: înscrierea fără cauză legitimă a unui drept real, posedarea bunului

cu bună-credință timp de 10 ani și îndeplinirea de către posesor a unei

proceduri de înscriere în cartea funciară), recurentul susține că, și în

ipoteza în care s-ar accepta că posesia sa a fost viciată prin violență, prin

preluarea cu forța de către stat a imobilului în litigiu, acțiunea introdusă de

reclamantă este prescrisă, în condițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare

la data introducerii acțiunii reclamantei.

Dacă s-ar accepta că

posesia exercitată de recurentă a fost viciată prin violentă, acțiunea

introdusă de reclamantă privind constatarea nulității titlului statului este

prescrisă, potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare

la data introducerii acțiunii, deoarece este motiv de nulitate relativă, căreia

i se aplică termenul de prescripție de 3 ani de la data încetării violenței, termen

care curge din momentul intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 126 din 25 aprilie

1990 și care s-a împlinit la data de 25 aprilie 1993, fiind depășit la momentul

introducerii cererii de chemare în judecată.

În argumentarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se menționează

următoarele:

În motivarea deciziei

sale, instanța de apel nu examinează efectiv apărările și susținerile părților,

confirmând în termeni generali situația de fapt și dezlegarea în drept adoptată

de prima instanță și omite să se pronunțe pe problema prescripției acțiunii, raportat

la art. 3 din Decretul-Lege nr. 167/1958.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a arătat că, în

mod eronat instanța de apel a menținut soluția primei instanțe prin care s-a

admis acțiunea reclamantei, deși nu a fost parcursă procedura prealabilă

prevăzută în mod imperativ de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr.

126/1990, astfel încât prezenta acțiune este inadmisibilă.

Art. 3 alin. (1) din

Decretul-Lege nr. 126/1990 prevede că situația juridică a lăcașurilor de cult

și caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică),

preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili ținându-se seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Există o disproporție

evidentă între numărul credincioșilor ortodocși și cei greco-catolici chiar

dacă trecerea credincioșilor greco-catolici la ortodoxism a fost abuzivă.

În prezent

majoritatea credincioșilor nu doresc să revină la cultul inițial și să

revendice drepturi ce decurg din calitatea de fost credincios greco-catolic.

Instanța de apel a

omis că, așa cum reiese din adresa trimisă de către Institutul Național de

Statistică, Direcția de Statistică Mureș, emisă în 29 iunie 2011 la nivelul comunei

Hodac, populația stabilă este de 4.981 de persoane din care 4.236 de

credincioși ortodocși și doar 352 de credincioși greco-catolici, restul

populației având altă apartenență religioasă.

Reconstituirea

dreptului de proprietate nu se poate face în abstract sau în considerarea unei

situații anterioare, ci numai în concret, ținând scama de voința credincioșilor

majoritari în prezent. Numai în felul acesta soluția este morală și juridică.

În același sens s-a

pronunțat și Curtea Constituțională prin mai multe decizii având ca obiect

Decretul-Lege nr. 126/1990.

În decizia nr. 23/1993,

Curtea Constituționale a conchis în esență că Decretul-Lege nr. 126/1990

reglementează modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietare ce a

aparținut inițial Bisericii Române Unite cu Roma diferit față de bunurile

preluate de către stat. În ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunuri

care prin însăși construcție sunt destinate folosinței credincioșilor, aflate

în uzul public al acestora, principiul reconstituirii este dat de opțiunile

credincioșilor: acesta este în acord cu alte principii constituționale înscrise

în art. 1 și 29 (cu conținut identic): procesul reconstituirii nu se poale

realiza în abstract sau în considerarea unei situații anterioare, ci numai în

concret, cu asigurarea dreptului fundamental al majorității credincioșilor: numai

în felul acesta soluția se dovedește morală și juridică și nu poale fi primit

argumentul după care art. 3 din decret nu răspunde ideii de înlăturare a

consecințelor persecuției religioase instaurate de regimul totalitar.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la capătul

de cerere privind rectificarea cărții funciare, recurenta a invocat în recurs

două excepții: excepția inadmisibilității unei astfel de cereri, întemeiată pe art.

34 pct. 1 al Legii nr. 7/1996 și excepția prescripției dreptului material la

acțiune, întemeiată art. 35 alin. (2) al Legii nr. 7/1996.

Ambele excepții,

fiind de ordine publică, deoarece se referă la încălcarea unor dispoziții

legale imperative, art. 34 pct. 1 și 35 alin. (2) al Legii nr. 7/1996, pot fi invocate

direct în recurs, motiv pentru care vor fi analizate în această fază

procesuală.

Excepția

inadmisibilității cererii de rectificare a cărții funciare se întemeiază pe art.

34 pct. 1 al Legii nr. 7/1996 potrivit căruia „Orice persoană interesată poate

cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul

în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil”.

Recurenta

își motivează excepția prin aceea că nu există o hotărâre judecătorească

definitivă și

irevocabilă care să constate că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a

efectuat înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei nu a fost valabil.

Această

susținere este nefondată deoarece, prin sentința civilă nr. 31/2012 a

Tribunalului Mehedinți, pronunțată de prima instanță de fond în cel de-al

treilea ciclu procesual al prezentei cauze, s-a constatat nulitatea titlului de

preluare de către pârâtă de la reclamantă a imobilului în litigiu și s-a dispus

anularea încheierii de sub B3, respectiv încheierea de înscriere în cartea

funciară nr. 2058/1971, soluție menținută de către instanța de apel, prin

decizia civilă nr. 3/2013 a Curții de Apel Craiova și care nu a fost contestată,

sub aspectul legalității, prin motivele de recurs, ceea ce înseamnă că, sub

acest aspect, decizia din apel a devenit irevocabilă.

Prin

urmare, există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care

constată că titlul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea dreptului de

proprietate al pârâtei nu a fost valabil, astfel încât excepția

inadmisibilității este nefondată.

În ceea

ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune în rectificare de carte

funciară, întemeiată pe art. 35 alin. (2) al Legii nr. 7/1996, se observă că,

potrivit textului legal menționat, „Față de terțele persoane care au dobândit

cu bună-credință un drept real prin donație sau legat, acțiunea în rectificare

nu se va putea porni decât în termen de 10 ani, socotiți din ziua când s-a

înregistrat cererea lor de înscriere, cu excepția cazului în care dreptul

material la acțiunea în fond nu s-a prescris mai înainte”.

Textul

menționat nu este incident în cauză deoarece acțiunea în rectificare la care se

referă se opune terțelor persoane care au dobândit cu bună-credință un drept

real prin donație sau legat, situație care nu se regăsește în speță, deoarece

dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă nu s-a realizat în nici una

dintre aceste două modalități de dobândire a proprietății.

Prin urmare,

și această excepție este nefondată.

Recurenta

reiterează excepția prescripției dreptului la acțiune pe capătul de cerere

privind constatarea nulității titlului statului, arătând că existența

violenței, reținută de către instanța de apel ca viciu al posesiei, atrage

incidența art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care ar prevede un termen de

prescripție de 3 ani, iar aceasta, fiind calculat de la intrarea în vigoare a

Decretului-Lege nr. 126/1990, era împlinit la data introducerii acțiunii.

Cu

privire la această excepție, se observă că a fost invocată încă din faza

procesuală a apelului, însă instanța de apel a omis a se pronunța asupra sa.

Constituind o excepție de ordine publică, aceasta poate fi invocată în recurs,

conform art. 162 C. proc. civ., astfel că neanalizarea sa în apel nu va atrage

casarea deciziei recurate, urmând ca excepția să fie analizată în faza

procesuală a recursului.

Motivarea

adusă de reclamantă asupra capătului de cerere vizând constatarea nulității

titlului statului s-a întemeiat pe nerespectarea dispozițiilor legale în

vigoare la momentul preluării imobilului de către stat, norme cu caracter

imperativ, deoarece reglementează un interes public, ceea ce atrage nulitatea

absolută a titlului statului.

Argumentul

instanței de apel, potrivit căruia uzucapiunea nu poate interveni deoarece

posesia exercitată de către pârâtă nu a fost pașnică, fiind bazată pe violență,

motivează respingerea cererii pârâtei de constatare a intervenirii în favoarea

sa a prescripției achizitive, însă nu poate modifica temeiul juridic pe care

s-a întemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității titlului

statului.

Ca atare,

asupra acestui capăt de cerere sunt incidente regulile privind regimul juridic

al nulității absolute, potrivit căruia nulitatea absolută poate fi invocată de

oricine are interes, este imprescriptibilă și nu poate fi acoperită prin

confirmare, astfel că excepția prescripției dreptului la acțiune pe capătul de

cerere privind constatarea nulității titlului statului va fi respinsă ca nefondată.

În

susținerea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenta menționează că decizia din apel nu examinează apărările și

susținerile părților, confirmând în general situația de fapt și de drept

reținută de prima instanță, aspect de natură a încălca art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ. Cu toate acestea, recurentă nu indică în concret care sunt acele

aspecte relevante asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, astfel încât

critica, având caracter de generalitate, nu poate fi cenzurată în recurs.

În argumentarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă,

pe de o parte, inadmisibilitatea prezentei acțiuni, în integralitatea sa,

deoarece nu a fost urmată procedura prealabilă reglementată de Decretul-Lege nr.

126/1990 iar, pe de altă parte, încălcarea art. 3 al aceluiași decret-lege,

potrivit căruia situația juridică a imobilelor lăcașuri de cult se va stabili

ținând seama de dorința credincioșilor.

Sub aspectul parcurgerii

procedurii prealabile reglementată de Decretul-Lege nr. 126/1990, instanța de

apel a arătat că s-a făcut dovada urmării acestei proceduri încă de la prima

instanță prin înscrisurile depuse în acest sens la file 21-24.

Recurenta nu aduce

critici asupra acestei concluzii a instanței de apel, ci doar reiterează

absența acestei proceduri prealabile.

În aceste condiții,

neexistând o critică de nelegalitate, Înalta Curte constată că, din

procesul-verbal nr. 33 din 23 august 2010 pentru rezolvarea pe cale amiabilă a

litigiului, rezultă că a fost urmată procedura prealabilă, reglementată de art.

3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, însă aceasta nu s-a finalizat deoarece pârâta

nu s-a prezentat, motiv pentru care critica recurentei apare ca fiind

nefondată.

În ceea ce privește

incidența în cauză a art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, conform

căruia situația juridică a lăcașurilor de cult se va stabili ținând seama de

dorința credincioșilor, Înalta Curte observă că admiterea acțiunii în

revendicare s-a realizat exclusiv în considerarea constatării nulității

titlului de proprietate al statului și al încheierii de intabulare în cartea

funciară a acestui drept, fără a se proceda la compararea titlurilor de

proprietate ale părților, operațiune care, de altfel, nu a mai fost posibilă în

absența titlului de proprietate invocat de pârâtă.

Ca atare, în mod

corect instanța de apel a considerat ca lipsită de relevanță compararea

titlurilor de proprietate și, implicit, analizarea unor criterii de

preferabilitate pe care compararea le impunea, motiv pentru care referirile recurentei

la neaplicarea unor criterii de comparație specifice acțiunii în revendicare, din

perspectiva art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, exced considerentelor

apreciate ca relevante de către instanța de apel.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză și, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

Văzând prevederile art.

274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă la 4000 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, către

intimata-reclamantă, la solicitarea acesteia și potrivit cu chitanțele

justificative depuse a dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Comuna Hodac

împotriva deciziei nr. 3 din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, Secția I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă

la 4000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 decembrie 2013.