ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 998/2016

Decizia nr. 998/2016

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 694.892,28 euro, în echivalent lei la cursul afișat de Banca Națională a României în ziua plății, reprezentând penalități pentru refuzul de restituire și distrugerea agregatelor frigorifice și umbrelelor personalizate proprietatea SC A. SA, ca urmare a rezilierii contractelor din 03 ianuarie 2011, din 04 ianuarie 2011 și din 23 mai 2011, aferente contractului de vânzare, precum și a rezilierii contractelor din 03 ianuarie 2011 și din 04 ianuarie 2011, aferente contractului de vânzare; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La 22 noiembrie 2013, reclamanta a micșorat cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată, arătând că, urmare a predării de către pârâtă a unor materiale promoționale în valoare de 46.996 euro, solicită obligarea acesteia la plata sumei de 647.896,28 euro.

La termenul din 25 februarie 2014, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că invocă activarea clauzei penale, ca urmare a refuzului de restituire a agregatelor frigorifice și umbrelelor personalizate.

Prin sentința civilă nr. 2916 din 11 noiembrie 2014, Tribunalul Harghita, secția civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă pe calea întâmpinării, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 34.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 327/A din 30 aprilie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea și, în consecință, a obligat pârâta la plata unei penalități în sumă de 508.954,28 euro, în echivalent lei la cursul afișat de Banca Națională a României în ziua plății, datorate de aceasta pentru refuzul de restituire a 748 agregate frigorifice, în valoare de 294.450 euro, la care se adaugă T.V.A. și a 577 de umbrele personalizate, în valoare de 115.997 euro, la care se adaugă T.V.A., calculată potrivit clauzelor penale stabilite prin contractele din 03 ianuarie 2011, din 04 ianuarie 2011, din 23 mai 2011, aferente contractului de vânzare, precum și prin contractele din 03 ianuarie 2011și din 04 ianuarie 2011 aferente contractului de vânzare, precum și la plata sumei de 81.939,06 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, SC B. SRL a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și a apreciat că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material incidente; a invocat, astfel, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea sa, a arătat, sub un prim aspect, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1068 C. civ., interpretând și aplicând în mod eronat dispozițiile referitoare la îndeplinirea situației premisă pentru activarea clauzei penale prevăzute la art. 4 din contractele de comodat.

În continuare, a evocat prevederile clauzei penale convenită de părți prin contracte și ale art. 1068 C. civ., subliniind că în mod greșit instanța de apel a apreciat că a fost probată condiția activării clauzei penale, respectiv refuzul restituirii bunurilor.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a asimilat în mod greșit refuzul de restituire cu pretinsa nerestituire și a arătat că probatoriul administrat în cauză relevă disponibilitatea sa în gestionarea corespunzătoare a bunurilor încredințate, precum și diligențele făcute în scopul restituirii acestora, fără a se putea pune în discuție un refuz de restituire.

De asemenea, a arătat că, în stabilirea culpei sale, instanța de apel a ignorat în mod nepermis răspunsul comunicat intimatei sub nr. 55 din 25 iulie 2013 de către B.E.J., C., dar și că, așa cum a reținut și tribunalul, corespondența derulată între părți nu poate fi suficientă pentru probarea unui refuz de restituire.

O altă critică adusă de recurentă deciziei atacate vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ.

A susținut recurenta că, în aprecierea culpei sale, curtea de apel a trecut peste împrejurarea, pe deplin probată, că intimata a încălcat în mod constant dispozițiile art. 5.4 din contracte, conform cărora predarea agregatelor se va face la depozitul beneficiarului, pe bază de proces-verbal.

Astfel, a arătat că instanța de apel a ignorat nejustificat faptul că reclamanta nu a probat prezentarea reprezentanților săi la depozit, în scopul preluării bunurilor.

În acest sens, a susținut că din împrejurarea că intimata a indicat persoana de contact care urma să semneze procesele-verbale și să preia bunurile din depozit, nu poate reieși că aceasta și-a îndeplinit obligația contractuală de a se prezenta la depozit în vederea preluării bunurilor, așa cum greșit a reținut instanța de prim control judiciar.

În continuare, subsumat aceluiași motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1568 C. civ., conform cărora, dacă lucrul se deteriorează cu ocazia întrebuințării pentru care s-a acordat folosința, fără culpa comodatarului, acesta nu este răspunzător.

În dezvoltarea acestei critici, a susținut că, și în condițiile în care reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe ipoteza refuzului de restituire, iar apărările sale în fața primei instanțe nu au vizat mutabilitatea clauzei penale, în opinia sa, dispozițiile art. 1568 C. civ. își găsesc aplicabilitatea în speță, fiind în mod greșit înlăturate de instanța de apel.

Aceasta, întrucât reclamanta a insistat asupra faptului că refuzul de restituire s-ar datora tocmai distrugerii bunurilor din culpa sa, dar și ținând cont de natura bunurilor în discuție, calificată prin raportul de expertiză ca fiind aceea de obiecte de inventar, respectiv active circulante, care se transformă în numerar sau echivalent prin consum, în termen de 12 luni de la data bilanțului sau în cursul ciclului de exploatare.

În final, a arătat că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama și de împrejurarea că bunurile au fost aduse pe raza județelor Constanța și Tulcea în perioada 1998-2012, precum și de faptul că acestea nu au fost folosite de ea, ci de partenerii comerciali care au ca obiect de activitate comerțul cu amănuntul.

La 11 octombrie 2015, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 13 noiembrie 2015 recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților.

Deși li s-a pus în vedere că pot formula puncte de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicarea acestuia, părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din

29 martie 2016, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică pentru soluționarea pe fond a acestuia, astăzi, 31 mai 2016.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport cu motivele invocate, reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1068 C. civ., susținând că în mod eronata apreciat instanța de apel că a fost probată condiția activării clauzei penale, respectiv refuzul restituirii bunurilor, dar și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ., ca urmare a ignorării nejustificare de către instanța de apel a împrejurării că reclamanta nu a probat prezentarea reprezentanților săi la depozit, în scopul preluării bunurilor.

Aceste critici nu se circumscriu însă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ele neputând fi încadrate în această ipoteză legală, chiar dacă recurenta a invocat aplicarea greșită a art. 969 și 1068 C. civ. Aceasta, întrucât, în realitate, criticile sus-menționate vizează aspecte de apreciere ori de stabilire a situației de fapt și de administrare și interpretare a probelor.

Astfel, recurenta a susținut că probatoriul administrat în cauză nu relevă un refuz de restituire a agregatelor frigorifice și umbrelelor personalizate care să determine activarea clauzei penale, conform art. 1068 C. civ., dar și că instanța de apel a ignorat nejustificat faptul că reclamanta nu a probat prezentarea reprezentanților săi la depozit, în scopul preluării bunurilor, conform celor convenite prin clauza 5.4., comună tuturor contractelor accesorii încheiate de părți.

Așadar, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, recurenta își exprimă în fapt nemulțumirea față de modul de stabilire a situației de fapt și pune în discuție o reevaluare a materialului probator, nepermisă în recurs.

Cât privește dispozițiile art. 969 și 1068 C. civ., acestea sunt evocate doar formal, fără a se aduce, în concret, critici de nelegalitate hotărârii recurate, autoarea căii de atac făcând trimitere, în susținere, doar la probe și împrejurări de fapt.

În acest context, Înalta Curte atrage atenția părților că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu formează obiect al examinării instanței de recurs, a cărei analiză este limitată doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie, recursul neavând caracter devolutiv, ci fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Cât privește critica potrivit căreia dispozițiile art. 1568 C. civ. își găsesc aplicabilitatea în speță, fiind în mod greșit înlăturate de instanța de apel, aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte notează că părțile au derulat relații comerciale în baza contractelor de vânzare și a contractelor accesorii din 03 ianuarie 2011, din 04 ianuarie 2011, din 23 mai 2011 și, respectiv, din 03 ianuarie 2011 și din 04 ianuarie 2011, prin care SC A. SA a pus la dispoziția SC B. SRL agregate frigorifice și umbrele personalizate.

La art. 4, pct. 4.1, comun tuturor contractelor accesorii, părțile au inserat o clauză penală, care se activa în ipotezele înstrăinării, dispariției, refuzului de restituire sau deteriorării bunurilor puse la dispoziție, la pct. 4.3 stipulându-se că, în cazul în care în termen de 30 de zile de la încetarea contractului, beneficiarul nu va face dovada predării agregatelor, se va considera constatat refuzul de restituire.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat activarea clauzei penale pentru refuzul de restituire a agregatelor frigorifice și umbrelelor personalizate, ca urmare a rezilierii contractelor accesorii.

Potrivit art. 1568 C. civ., „dacă lucrul se deteriorează cu ocazia întrebuințării pentru care s-a dat cu împrumutare, și fără culpă din partea comodatarului, acesta nu e răspunzător”.

Cum însă reclamanta și-a fundamentat pretențiile nu pe ipoteza deteriorării bunurilor, ci pe cea a refuzului de restituire la termenul stabilit prin contract, nu se poate reține incidența art. 1568 C. civ., ale cărui prevederi se referă la situația deteriorării lucrului dat în comodat.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei potrivit cărora dispozițiile art. 1568 C. civ. își găsesc aplicabilitatea în cauză și în condițiile în care reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe ipoteza refuzului de restituire.

Astfel, nu se poate susține cu temei că dispozițiile art. 1568 C. civ. au fost în mod greșit înlăturate de curtea de apel,de vreme ce instanța de prim control judiciar nu a făcut decât să ia act de acordul de voință al părților și să dea efect principiului forței obligatorii a contractului, în limitele învestirii.

Este adevărat că potrivit art. 1568 C. civ., comodatarul nu este răspunzător de deteriorarea lucrului cu ocazia întrebuințării pentru care s-a acordat folosința, dacă aceasta nu este cauzată din culpă, însă acest aspect nu poate prevala acordului de voință al părților care pot conveni agravarea sau limitarea răspunderii lor contractuale.

Or, în speță, părțile au convenit că în cazul în care în termen de 30 de zile de la încetarea contractului beneficiarul nu va face dovada predării agregatelor, se va considera constatat refuzul de restituire.

Mai mult, deși nu face obiectul învestirii instanței, este util de menționat că și pentru ipoteza degradării bunurilor, părțile au convenit o răspundere obiectivă, independentă de culpă, la art. 3.2., comun tuturor contractelor accesorii, prevăzându-se obligația beneficiarului de a menține în stare de funcționare bunurile puse la dispoziție, precum și procedura care trebuia urmată în cazul constatării unor defecțiuni.

Așa fiind, contrar argumentelor expuse de recurentă, Înalta Curte apreciază că raționamentul instanței de prim control judiciar își găsește suport în clauzele contractuale.

Dincolo de acest aspect, trebuie subliniat că susținerile vizând faptul că bunurile nu au fost restituite ca urmare a deteriorării acestora,cu ocazia întrebuințării pentru care s-a acordat folosința, vizează netemeinicia hotărârii atacate, recurenta urmărind să obțină o reinterpretare a probatoriului, neîngăduită în recurs.

Față de considerentele sus-arătate, decizia atacată se dovedește a fi legală, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

Fiind stabilită, astfel, culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față, aceasta va fi obligată, în baza art. 453 alin. (1), raportat la art. 482, cu aplicarea art. 494 C. proc. civ., la plata sumei de 9.890 lei către intimată, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 327/A din 30 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 9.890 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai2016.