ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 779/2016

HOTĂRÂRE

14.04.2016

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 779/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 779/2016

Ședința publică de la

14 aprilie 2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Horezu contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B., în temeiul art. 399 alin. (3) C. proc. civ., a formulat contestație împotriva executării silite înseși precum și a tuturor actelor de executare întocmite de Corpul executorilor intimatei, pe care le consideră nelegale, solicitând anularea executării silite ca fiind prescrisă și nelegală, a tuturor titlurilor în baza cărora s-a pornit executarea silită, respectiv contractul de asociere în participațiune din 12 mai 2003 pentru suma de 9.424 lei și contractul de arendă din 19 aprilie 2002 pentru suma de 2.609 lei și suspendarea executării silite până la soluționarea irevocabilă a contestației la executare, cu cheltuieli de judecată.

Judecătoria Horezu prin sentința civilă nr. 749 din 05 iunie 2014 a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București care prin sentința civilă nr. 46 din 15 septembrie 2014 a declinat competența în favoarea Judecătoriei Horezu.

Prin Decizia civilă nr. 3852 din 3 decembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, cauza fiind reînregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 07 aprilie 2015.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 98 din 02 iuie 2015 a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B.

În argumentarea acestei sentințe, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că în ce privește caracterul de titlu executoriu al contractelor încheiate de B., într-adevăr, asocierea în participațiune și contractul de arendă nu constituiau titlu executoriu la momentul încheierii acordurilor contractuale (dispozițiile art. 6 alin. (5) din Legea nr. 16/1994 la care face referire contestatorul, dispoziții ce recunosc caracterul de titlu executoriu contractului de arendă, au fost introduse ulterior încheierii contractului - 19 aprilie 2002, respectiv prin O.U.G. nr. 157/2002, în vigoare de la data de 25 noiembrie 2002).

Totodată, s-a observat că Legea nr. 94/2010 prevede expres că toate contractele încheiate de B. constituie titluri executorii (art. 2 din Legea nr. 94/2010), iar această împrejurare conferă caracter executoriu și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii și ca atare, referirea contestatorului - de altfel parțial incorectă - la dispozițiile de drept comun nu este pertinentă și nu atrage anularea executării silite pentru motivul lipsei caracterului executoriu al contractelor.

În ce privește rezilierea contractelor (tocmai pentru motivul neîndeplinirii obligațiilor), s-a reținut că această împrejurare nu determină pierderea caracterului executoriu. Dimpotrivă, tocmai neexecutarea contractelor determină procedura de recuperare a creanțelor, facilitată prin recunoașterea caracterului executoriu, fiind un nonsens ca acest caracter executoriu să fie ignorat tocmai în procedura în vederea căreia a fost prevăzut.

Cu referire la cuantumul creanței pretinse, s-a reținut că legiuitorul, recunoscând caracterul de titlu executoriu al contractelor încheiate de B., a prezumat calculul corect al creanței de către creditoarea însăși.

Or, cât privește modul de calcul al creanței, contestatorul s-a rezumat la a susține pretinsa ignorare a Legii nr. 469/2002 (intrată în vigoare în luna iulie 2002, adică ulterior încheierii contractului de arendă), fără a observa că penalitățile contractuale pretinse de creditoarea-intimată nu depășesc cuantumul debitului - 3.294,81 lei reprezentând preț asociere și 494,22 lei penalități întârziere, respectiv 831,87 lei arendă și 124,78 lei penalități.

Asupra sumelor încasate prin executare silită și pretins nededuse, s-a reținut că acestea au fost recunoscute de creditoare și executarea silită a continuat pentru diferență, creditoarea indicând ordinele de poprire emise pentru creanțele rectificate. În lipsa expertizei contabile apreciată de contestator ca neutilă cauzei nu se poate reține o înregistrare neconformă a plăților în contabilitatea B., pentru că registrele contabile necontestate fac deplină dovadă pentru faptele legate de activitatea instituției, conform art. 280 C. proc. civ. (2013). În egală măsură, susținerea nerespectării contractelor de către însăși creditoarea, prin prisma nemodificării contractului ca urmare a situației de calamitate notificate, este infirmată prin semnarea actului adițional la data de 21 ianuarie 2003 și, oricum, nu există nicio notificare a arendașului privind intenția sa de a rezilia contractul ce ar fi continuat să se desfășoare cu nerespectarea clauzelor inițial convenite.

Faptul că bunurile indisponibilizate prin sechestrul din anul 2013, indicate în procesul-verbal de sechestru din 13 decembrie 2013 - nu ar fi în proprietatea debitorului contestator, chiar real fiind, nu se valorifică în contestația la executare promovată de debitor, ci în cea promovată de terții proprietari, conform art. 401 alin. (2) rap. art. 399 C. proc. civ. (1865).

Împotriva acestei sentințe contestatorul A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate, recurentul a arătat, în esență, că nu poate fi primit aspectul invocat de instanța de fond, că odată cu apariția Legii nr. 94/2010 legiuitorul a stabilit că au valoare de titluri executorii contractele încheiate de B., deoarece s-a încălca principiul de drept al neretroactivității legii civile.

Redând conținutul prevederilor art. 6 din N.C.C., recurentul susține că legea nouă produce efecte ex nuc, pe viitor, odată cu intrarea în vigoare și publicarea în M. Of. și nu are aplicabilitate pentru contractele încheiate anterior apariției ei.

Recurentul consideră că cele două contracte nu au putere de titluri executorii, deoarece la data încheierii lor, legea nu le conferea această putere/valoare executorie, nu putea produce efecte juridice specifice titlurilor executorii, iar pe cale de consecință împotriva sa nu existau titluri executorii pentru a putea fi urmărit silit.

În opinia recurentului, dacă se va trece peste apărările invocate, executarea silită este perimată, întrucât au trecut mai mult de 6 luni de la efectuarea de acte de executare în dosarul execuțional, incidente fiind dispozițiile în vigoare anterioare apariției N.C.P.C., respectiv art. 389 V.C.P.C.

Recurentul susține că instanța de fond nu a analizat dispozițiile art. 379 V.C.P.C., și redând conținutul alin. (1) și (3) din menționatul articol, consideră că instanța avea obligația de a preciza în concret, ce i-a format convingerea că sumele urmărite silit sunt calculate corect, iar actele de executare sunt legale sub acest aspect, iar prin prisma rolului său activ să solicite și să pună în discuția părților necesitatea administrării unui raport de expertiză contabilă.

În continuarea motivării recurentul a făcut referire la respectarea clauzelor contractuale ce exonerează pe creditorul recurent de la plata arendei, în caz de forță majoră.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și pe fond admiterea contestației la executare.

Prin memoriu separat, recurentul a invocat motivul de ordine publică referitor la prescripția executării silite, arătând că această executare s-a desfășurat cu mari întreruperi de timp.

Analizând recursul din perspectiva criticilor invocate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat avându-se în vedere următoarele considerente:

Se constată că obiectul executării silite începută de creditoarea-intimată B. încă din anul 2006 îl constituie valorificarea unor creanțe neperformante rezultate din contractul de arendă din 19 aprilie 2002 și contractul de asociere în participațiune din 12 mai 2003.

Criticile recurentei privind încălcarea principiului neretroactivității legii civile și a dispozițiilor art. 6 C. civ., sunt fondate.

Potrivit principiului neretroactivității o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare.

Trebuie subliniat că principiul neretroactivității legii civile, care era consacrat de art. 1 C. civ. din 1864 și care a fost preluat și de art. 6 alin. (1) teza a II-a C. civ. din 2009, a devenit un principiu constituțional încă din anul 1991, art. 15 alin. (2) din Constituție stabilind că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Pe cale de consecință, ar fi neconstituțională prevederea dintr-o eventuală lege civilă (ordinară sau organică) sau dintr-un alt act normativ ce ar dispune că acea lege sau acel act normativ s-ar aplica retroactiv.

Pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit, ca regulă, aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privința condițiilor de validitate și, pe cale de consecință, a nulității, ci și pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligațiilor asumate de părți, pentru încetarea actului juridic.

Această regulă se desprinde atât din dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) C. civ. (reluate în art. 3 și 4 din Legea nr. 71/2011) cât și din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, executarea și încetarea sa”.

Așadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanță că legea nouă (ulterioară momentului încheierii) ar adăuga o condiție de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiție.

Potrivit art. 6 alin. (2) C. civ. (Legea nr. 287/2009), actele juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor.

În raport de aceste dispoziții, se constată că în ce privește caracterul de titlu executoriu al contractelor încheiate de B., asocierea în participațiune și contractul de arendă, la momentul încheierii acordurile contractuale și chiar la momentul începerii executării silite, legea nu conferea celor două contracte valoare executorie și nu puteau produce efecte juridice specifice titlurilor executorii, în speță nefiind aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 94/2010.

Se observă din această perspectivă că la momentul adoptării O.U.G. nr. 64/2005 cele două contracte își încetaseră efectele ca urmare a declarației unilaterale de reziliere emisă de B.

Se observă, totodată, că O.U.G. nr. 64/5005 prevede în mod expres că nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 51/1998 în cazul redevențelor rezultate din contractele de concesiune,

arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de B.

În consecință, executarea nu trebuia desfășurată în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998, întrucât creanțele ce urmau a fi executate se înscriu în sfera de excludere prevăzută de art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul A., va modifica sentința recurată în sensul că va admite contestație la executare și în consecință va anula formele de executare.

Constatând culpa procesuală a intimatei B. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de recurentul A., urmează a aplica dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și a obliga intimata B. la plata sumei de 800 lei reprezentând cheltuieli de judecată.