Decizia nr. 1724/2016 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 216 a Tribunalului Brașov

Reclamanții și-au întemeiat solicitările de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate în cele două convenții de credit, invocând, în principal, dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. În raport de dispozițiile prevederile art. 4, alin. (1) din această lege, instanța a reținut că pentru a se constata existenta unei clauze abuzive, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: - clauza contractuală analizată să nu fi fost negociată; - prin ea însăși o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; - dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe. Potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv", iar "faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens". Verificând cele două contracte de credit, în raport de dispozițiile legale arătate mai sus curtea a reținut că acestea sunt contracte standard preformulate, întrucât banca nu a făcut dovada negocierii directe cu consumatorul a niciunei clauze contractuale, cu atât mai puțin a celor din condițiile generale din cele două contracte, astfel încât prima condiție în analiza caracterului abuziv este îndeplinită pentru toate clauzele invocate prin acțiune, drept care această condiție nu va mai fi analizată distinct cu ocazia cercetării fiecărei clauze în parte. Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit analizate fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților, libertatea de voință a acestora rezumându-se la a semna sau nu contractul oferit de bancă, alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabilește profilul clientului, elementele în funcție de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului. Lista cuprinsă în anexa, care face parte integrantă din lege, redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca abuzive. Instanța de apel a considerat ca fiind clauze abuzive: 1. pct. 3, lit. d) din convenții "data ajustării dobânzii", respectiv clauza prin care "banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii" (din cele 2 contracte de credit). Instanța de apel a reținut că ceasta clauză a fost modificată prin cele 2 acte adiționale încheiate ca urmare a implementării O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât caracterul abuziv al acesteia a fost analizat doar pentru perioada în care a produs efecte, adică de la data încheierii convențiilor și până la modificare, ținând cont, în acest sens, de faptul că regimul juridic al sancțiunii inopozabilității unei clauze abuzive, prevăzut de art. 6 din Legea nr. 193/2000, este identic cu cel al nulității absolute, fapt ce decurge și din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel încât poate fi invocat oricând. În acest sens, curtea de apel a avut în vedere că natura interesului protejat prin normele Legii nr. 193/2000, este unul general, iar nu unul individual, protecția legii referindu-se la o categorie generică, aceea a consumatorilor, legea reprezentând transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, iar potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică. Instanța de apel a reținut că dispoziția instanței de fond, de respingere a excepției prescripției, nu a fost atacată cu apel și recurs de către pârâtă, astfel încât a intrat sub puterea lucrului judecat. Curtea a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, pe perioada în care a produs efecte juridice, întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Este posibilă modificarea unilaterală, de către bancă, a ratei dobânzii, cu condiția existenței unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, respectiv o situație clar descrisă, predictibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să știe, încă de la semnarea contractului, că dacă respectiva situație va interveni, el va trebui să suporte o dobânda mărită, situația respectivă trebuind să poată fi analizată de către instanță, în cazul unui litigiu. Sintagma "schimbări semnificative pe piața monetară" nu este clară și precisă, dând posibilitatea băncii să modifice clauzele contractului de împrumut bancar, doar în funcție de interesele sale, fără să negocieze cu împrumutații, aceștia din urmă neavând posibilitatea de a cunoaște, încă de la încheierea contractului, faptul că, dacă va interveni o anumită schimbare pe piața financiară, (care nu este clar descrisă) vor fi nevoiți să plătească o dobândă mai mare. Instanța de apel a înlăturat apărarea pârâtei, potrivit căreia părțile ar fi negociat direct această clauză, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în condițiile speciale ale contractului și nu în condițiile generale, știut fiind faptul că orice contract de împrumut bancar este un contract de adeziune, reclamanții neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale. Curtea nu a reținut nici apărarea pârâtei, potrivit căreia nu ar fi fost posibilă examinarea caracterului abuziv al clauzei conținute la art. 3, lit. d) din contract, pe motiv că această examinare este exclusă, potrivit art. 4, parag. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE și respectiv, art. 4, alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece aceste texte au în vedere caracterul neevaluabil al naturii abuzive al clauzelor ce se referă la obiectul principal al contractului, precum și la prețul contractului, arătând că în ultima parte a acestor texte de lege, se prevede că această evaluare nu este posibilă doar în măsura în care respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor, inteligibil, or, tocmai această condiție nu este îndeplinită de clauzele respective, întrucât acestea nu sunt clare și precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai mult, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte'-de Piedad de Madrid) "dispozițiile art. 4, alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil". Ca o consecință, curtea a constatat caracterul abuziv și al clauzei de la pct. 7.2, lit. c) din convenția de credit 0141549/2008 și lit. d) din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008 din condițiile generale din secțiunea 7 "Obligațiile părților"-"Obligațiile Băncii", respectiv a clauzei care permite băncii de a comunica împrumutatului noua rată a dobânzii stabilite ca urmare a exercitării de către bancă a dreptului de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară. 2. Clauza de la pct. 3, lit. c) din convenții prevede că "perioada de calcul a dobânzii", se face raportat la un nr. de 360 de zile. Această clauză a fost considerata abuzivă având în vedere modul în care este detaliată în condițiile generale ale celor două convenții, secțiunea 3.1.2, prin care se prevede că dobânda lunară se calculează utilizând formula: soldul creditului x rata dobânzii curente x nr. efectiv de zile între scadențe/360. Această formulă de calcul a fost menținută și prin actele adiționale încheiate pentru implementarea cerințelor impuse de O.U.G. nr. 50/2010, deși contravenea în mod vădit prevederilor imperative ale art. 38, alin. (1) din această ordonanță prin care se prevăd două modalități de calcul a ratei lunare: a) fie pe baza anului calendaristic de 365 sau 366 de zile în cazul anului bisect, luând în calcul la numărătorul fracției formulei, numărul efectiv de zile cuprins între scadențe, iar la numitorul aceleiași fracții, 365 sau 366 de zile, după caz; b) fie luând în calcul la numărătorul fracției numărul 30 zile, iar la numitorul fracției numărul 360. Instanța de apel a constatat că prin formula de calcul utilizată de bancă nu se respectă niciuna dintre cele două formule de calcul legale, ci se face un mixt în sensul că la numitorul fracției se utilizează nr. 360 iar la numărător, în loc de 30 de zile este trecut nr. de zile efectiv al fiecărei luni, această formulă de calcul încălcând prevederile imperative ale art. 38, alin. (1), lit. a) și b) din O.U.G. nr. 50/2010 fapt care se prezumă a fi în detrimentul reclamanților.

Clauza de la art. 5, lit. a), referitoare la "comisionul de risc" de 0.22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a celor două convenții de credit, este una abuzivă, prin raportare la dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000. Instanța de apel a reținut că nu au fost evidențiate condițiile de funcționare și nici destinația comisionului de risc, iar în condițiile generale ale celor două convenții terminologia folosită nu este folosită pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, curtea a reținut că, într-o astfel de situație, orice consumator se află într-o poziție dezavantajată față de bancă, fiind în imposibilitate reală de a negocia acest comision. Atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată, în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionate în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit. Pentru aceleași considerente curtea a apreciat că este întemeiată și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 3.5. din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri" "Comisionul de risc", respectiv a clauzei care permite băncii sa stabilească un comision de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toata perioada creditului și a modului de calcul al acestuia conform celor stabilite prin clauza 5, lit. a) din Condițiile speciale ale convenției.

Clauza art. 2, pct. 5.1, lit. b) din cele două acte adiționale -"Comision de administrare credit", este una abuzivă, prin raportare la dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000. Curtea de apel a reținut că din interpretarea acestei clauze, astfel cum este cuprinsă în cele două acte adiționale rezultă că, după implementarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, banca a redenumit comisionul de risc ca fiind comision de administrare de 0.07%, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil lunar pe toată durata creditului, pentru "administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului" și "vizează administrarea riscului de credit". Prin O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul a venit în sprijinul consumatorului, în sensul că a limitat comisioanele pe care băncile puteau să le perceapă. Printre aceste comisioane permise de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu se numără și comisionul de risc, redenumit de administrare, pe care părțile l-au inserat în actele adiționale, întrucât încheierea acestora avea drept scop tocmai asigurarea conformității convențiilor de credit cu acest act normativ. Instanța a reținut că, pentru a opera modificarea clauzelor contractuale, în cazul de față pentru ca un comision de risc să se transforme în comision de administrare, era necesar ca banca să facă dovada că a depus diligențe pentru a informa consumatorul despre schimbarea denumirii acestui comision și, de asemenea, să facă dovada negocierii directe a acestuia, ori o astfel de dovadă nu a fost făcută, iar negocierea nu se poate nici prezuma, conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Pentru a opera modificarea comisionului din risc în cel de administrare trebuia să se realizeze voința juridică de a contracta. Nefiind realizată această voință juridică comună a părților, modificarea contractuală nu poate opera. Din interpretarea art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, rezultă că modificarea unilaterală a contractului de credit dintre părți, operată de intimată, cu privire la comisionul de risc și de administrare reprezintă o încălcare gravă a principiului consensualismului prevăzută în legea civilă română și consacrată expres în art. 969 C. civ. și în special în materia contractelor de credit, cu privire la comisioanele bancare. 5. clauza de la pct. 8.1, lit. a), b), c), d), e) din condițiile generale din secțiunea 8 "Scadența anticipată". Din cuprinsul acestei clauze curtea a reținut că sunt abuzive cele înscrise la art. 8.1, a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și d), potrivit cărora: "în cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției: a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a altor costuri datorate -conform altor convenții încheiate de împrumutat cu banca sau cu alte societăți financiare/de credit; c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției și d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător". Aceste clauze au fost menținute și după încheierea celor două acte adiționale încheiate de părți în scopul asigurării conformității convențiilor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, deși încalcă în mod vădit dispozițiile art. 40, alin. (4), lit. c) din această ordonanță prin care "se interzice introducerea în contractele de credit a clauzelor prin care c) creditorul poate declara scadent anticipat creditul în cazul în care consumatorul nu și-a îndeplinit obligațiile conform altor contracte de credit încheiate cu alți creditori". Curtea a constatat că banca și-a rezervat dreptul declarării scadenței anticipate în situația neîndeplinirii obligațiilor din alte convenții, care nu privesc raporturile dintre părți, precum și la apariția unei situații neprevăzute și apreciate ca atare de pârâtă, fără însă a fi particularizată această situație în vreun mod, astfel încât, la momentul încheierii convenției de credit reclamanții să aibă reprezentarea clară și neechivocă asupra situațiilor în care ar fi supuși scadenței anticipate. Nu există o enumerare a situațiilor în care banca ar putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat și nici o raportare a stabilirii acestora prin prisma unor elemente obiective, la momentul încheierii convenției, această clauză creând un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanților, care s-ar putea găsi în situația activării clauzei în discuție fără ca, în prealabil, să cunoască, în concret, situațiile care determină scadența anticipată și să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații, permițând, totodată, băncii să declare anticipat scadența, în baza conduitei presupus culpabile a reclamanților, în cadrul altor convenții încheiate de aceștia. Raportat la aceste considerente, instanța de apel a apreciat că și clauza inserată la art. 8.1, lit. a), liniuța a doua și a treia și lit. c) și d) este abuzivă, având în vedere că potrivit art. 4, alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este calificată ca atare o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, este aptă să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constatându-se nulitatea absolută parțială a convenției de credit în ceea ce privește această clauză. Pentru a nu fi abuzivă, scadența anticipată trebuie să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități de creditare sau chiar cu aceeași bancă, în caz contrar creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât consumatorul se poate vedea în situația de a rambursa imediat creditul cu toate că plătește ratele constant și la termen, pentru că nu a achitat ratele scadente ale unui alt credit. O astfel de situație nu poate fi acceptată pentru că expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de bancă pentru situații ce exced culpei debitorului în contractul analizat. Instanța a reținut că celelalte clauze ale secțiunii 8 din condițiile generale ale convențiilor părților, criticate prin acțiunea dedusă judecății, astfel cum a fost modificată, nu constituie clauze abuzive în sensul legii, ele încadrându-se între situațiile normale, care îndreptățesc banca să declare scadența anticipată, precum neîndeplinirea obligațiilor de plată asumate conform convențiilor analizate ori inițierea de către împrumutat a unor acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia să fie distribuite către creditori [8.1, lit. a) prima liniuța, lit. b) și e)]. La fel este și situația cauzelor de la pct. 8.2. și 8.3 din condițiile generale din aceeași secțiune, respectiv a clauzei care permite băncii ca, la data scadenței anticipate a creditului, să debiteze orice cont de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen) al împrumutatului, pentru stingerea sumelor datorate în baza convenției, precum și a clauzei care exonerează de orice răspundere a băncii pentru consecințele declarării scadentei anticipate a creditului și a celei subsecvente de executare silită. Instanța a constatat că, în speță în ambele credite s-a declarat scadența anticipată la data de 06 august 2012, întrucât ultima plată făcută de reclamanți a fost în ianuarie 2011.

Secțiunea 10 din condițiile generale "Costuri suplimentare", respectiv pct. 10.1 și 10.2 constituie clauze abuzive, întrucât prin acestea se permite băncii să oblige împrumutatul la plata unor sume suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau a altor rambursări (din cele 2 contracte de credit). Prin clauza din această secțiune se prevede că "referitor la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative care: lit. a) supun Banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principala și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate, rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca, lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezervă, depozit special sau orice cerință similară (de ex., în corelație sau în legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor de la Basel) afectează activele Băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile Băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite, lit. c) al căror rezultat este i) creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii în baza Convenției". Art. 10.2 din Condiții Generale ale Convenției prevăd că "în oricare din cazurile mai sus menționate, în termen de 15 zilele lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări." Curtea de apel a reținut că aceste costuri suplimentare, prin prisma rațiunii pentru care sunt prevăzute și a scadenței, în cadrul prestațiilor reciproce generate de convenția încheiată, nu au legătură cu conduita reclamanților, în calitate de împrumutați, ci cu activitatea de creditare desfășurată de pârâtă, instituind costuri suplimentare nedeterminate la momentul încheierii convenției de credit în ce privește cuantumul sau termenul de plată și care nu implică o anume prestație din partea pârâtei, context în care impunerea acestor costuri este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că este inadmisibil ca riscurile de administrare ale activității bancare să fie suportate de clienți. În consecință, clauza respectivă a fost constatată ca abuzivă, din perspectiva art. 4, alin. (1) din Legea nr. 193/2000, urmând a se constata nulitatea acestei clauze. Clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor, servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale. 7. clauza pct. 4.2 din condițiile generale - din secțiunea 4 "Plăți" din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008, care permite băncii în mod unilateral să convertească în RON creditul acordat a fost considerată, de asemenea, o cauză abuzivă. Prin art. 4.2. din convenția de credit, se prevede că este dreptul, nu și obligația băncii de a realiza o convertire a creditului din CHF în RON în situația în care cursul valutar al leului se majora cu mai mult de 10% față de cursul valutar existent la momentul acordării creditului. Potrivit art. 970 C. civ. vechi (aplicabil în cauză având în vedere momentul semnării convenției) convențiile trebuie executate de părți cu bună credință. O astfel de clauză a fost introdusă pentru protecția drepturilor băncii de supunere a acesteia la riscul valutar. Instanța a apreciat că în anul 2008 și anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elvețian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel împrumutătorul să încheie un contract de împrumut în această monedă. Stabilitatea cursului de schimb se reflecta și în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea și mai atractiv împrumutul. Reclamanții, ca și un consumator mediu și normal informat, nu aveau cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian. Banca, având informații mult mai multe de pe piața interbancară, a inserat ca și mod de protecție a sa, clauza în litigiu de la art. 4.2 din contract privind conversia creditului din CHF în RON. Astfel, acordând numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără a permite și împrumutatului să beneficieze de o astfel de protecție și fără a stabili criterii transparente care să fie cunoscute de ambele părți și pe baza cărora banca să ia hotărârea de a converti creditul din CHF în RON, în contract s-a inserat o clauză abuzivă Instanța de apel a constatat că în contractul de împrumut nu se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului său. În schimb, părțile au prevăzut un prag minim de la care se activează o astfel de clauză, respectiv atunci când cursul de schimb valutar crește cu peste 10% față de cel avut în vedere la momentul semnării contractului. Pentru aceleași considerente curtea a reținut că este abuzivă și clauza de la pct. 7.2, lit. c) din aceeași convenție nr. 0158238 din 13 august 2008, respectiv a clauzei corespunzătoare din condițiile generale, prin care se prevede că banca va înștiința în scris pe împrumutat despre realizarea conversiei. 8. clauza de la pct. 7.1, lit. d) din condițiile generale din secțiunea 7 "Obligațiile părților", obligațiile împrumutaților, respectiv clauza care permite băncii să oblige împrumutații să asigure bunurile aduse în garanție la o societate de asigurări agreată de bancă (din cele 2 contracte de credit) este una abuzivă întrucât încalcă dispozițiile imperative ale art. 18 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, în forma în vigoare la data contractării, care prevăd: "contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător". În consecință, a fost lipsită de efecte juridice și clauza de la pct. 9.3, lit. c) din secțiunea 9 "Garanții" din condițiile generale ale convențiilor, referitoare la garanția reală imobiliară (ipoteca) asupra bunurilor imobile menționate în condițiile speciale, respectiv a clauzei care permit băncii sa asigure bunurile ce fac obiectul garanțiilor conform clauzelor menționate în condițiile speciale, precum și ale secțiunii 7.1, lit. d) și e) din condițiile generale (din cele 2 contracte de credit).

Pct. 13.1 din secțiunea 13 din condițiile generale, respectiv clauza care permite băncii stabilirea unui comision pentru modificarea clauzelor contractuale este una abuzivă, întrucât prin această clauză nu se face trimitere la condițiile speciale ale convențiilor, ci lasă să se înțeleagă că orice modificare a clauzelor contractuale dă dreptul băncii să perceapă un comision. Această clauză nu are un conținut clar și inteligibil formulat, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Curtea de apel a reținut că nu sunt clauze abuzive: 1. clauza de la pct. 3, lit. e) din convenții - "DAE (dobânda anuală efectivă)" din cele 2 contracte de credit și cele 2 acte adiționale, prin motivele invocate prin acțiune nefiind aduse critici concrete cu privire la această clauză, iar faptul că prin constatarea caracterului abuziv al unor clauze se vor produce consecințe asupra cuantumului DAE, acest lucru nu constituie un motiv de desființare a acestei clauze, dimpotrivă, un contract de credit trebuie în mod obligatoriu să cuprindă informații cu privire la acest element [art. 46, alin. (1), lit. h) din O.U.G. nr. 50/2010]. 2. Pentru aceleași considerente, instanța a reținut că este neîntemeiată și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la art. l, pct. 3, lit. e) din cele două acte adiționale -"Dobânda anuală efectivă - DAE", respectiv a clauzei care permite băncii modificarea DAE a tuturor stipulațiilor menționate la lit. e) în ceea ce privește modul în care DAE poate varia, precum și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 3. 11 din condițiile generale - speciale din secțiunea 3 "Costuri " - "DAE - dobânda anuală efectivă", respectiv a clauzei care permite băncii să stabilească în mod unilateral o dobânda anuală efectivă peste rata dobânzii curente, care poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10 "Costuri suplimentare". 3. Pentru aceleași argumente, instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată și cererea de la pct. 1.12 și 1.13 din precizarea de acțiune, prin care s-a solicitat constatarea ca abuzivă a clauzelor care permit Băncii modificarea valorii anuităților ca urmare a ajustării dobânzii în condițiile pct. 3, lit. d) în cazul rambursării în avans sau modificării scadenței finale de la pct. 6 din convenții (din cele 2 contracte de credit și cele 2 acte adiționale) și respectiv a clauzelor care permit Băncii modificarea graficului de rambursare periodic automat, ca urmare a ajustării ratei dobânzii, tragerii succesive, rambursării în avans sau modificării scadenței finale de la pct. 6 din convenții - "Rambursare" (din cele 2 contracte de credit). 4. Cu privire la clauza prevăzută la art. 4, pct. 4, lit. a) și litera b), referitoare la "comisionul de penalizare" și la "rata dobânzii penalizatoare" din cele 2 contracte de credit și cele 2 acte adiționale sunt criticate prin motivarea acțiunii ca fiind în realitate o dobândă majorată mascată, curtea a reținut că prin acțiune nu se arată în concret în ce constă caracterul abuziv al acestora, însă instanța de fond a decis că dobânda penalizatoare este abuzivă prin raportare la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cadrul recursului în interesul Legii nr. 11/2005. Or, această decizie a fost dată în aplicarea și interpretarea art. 1, 2 și 3 din O.U.G. nr. 9/2000, ordonanță ce a fost abrogată prin art. 11 din O.U.G. 13/2011. De asemenea, raporturile obligaționale stabilite între părți în baza convențiilor de credit bancar au natură comercială, conform art. 3, pct. 11 C. com. în vigoare la data contractării celor două credite, și nicidecum una civilă, iar în materie comercială primează principiul libertății de voință a părților, astfel că se aplică dobânda pieței, și nicidecum criteriile de determinare a dobânzii legale stabilite prin O.G. nr. 2/2000. Decizia 11/2005 a instanței supreme, precum și dispozițiile Legii nr. 313/1879, vizează exclusiv sfera raporturilor civile. Mai mult decât atât, reclamanții au semnat acte adiționale la contractele de credit în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 iar potrivit art. 36, alin. (1) din acest act normativ, dobânda penalizatoare face parte dintre comisioanele ce pot fi percepute la acordarea unui credit. La data încheierii celor două convenții era în vigoare O.G. nr. 9/2000 (abrogată prin O.G. nr. 13/2011, art. 11) care, prin art. 1 prevede că "părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești". Ca o consecință, aceeași soluție a vizat și cererea de constatare ca abuzive a clauzelor ce detaliază acest comision din secțiunea 5 "Plăți efectuate cu întârziere" din Condițiile generale din cele două convenții, respectiv pct. 5.1, 5.2 și 5.3. 5. Cu privire la clauza de la pct. 5, lit. c) privind comision de rambursare în avans din cele 2 contracte de credit, curtea de apel a reținut că prin motivele invocate prin acțiune nu sunt aduse critici concrete cu privire la această clauză, arătându-se doar că prin ea se tinde la plata unei dobânzi mascate. Până la încheierea actelor adiționale de conformitate a celor două contracte cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, reclamanții nu au făcut nici o plată în avans, astfel încât clauza analizată nu a produs nici un efect. După încheierea actelor adiționale, prin clauzele 5.1, lit. a), cuantumul acestui comision a fost prevăzut în limitele dispuse prin dispozițiile art. 66 și art. 67 din această ordonanță iar reclamanții au semnat cele două acte adiționale, astfel încât și această cerere este neîntemeiată. Pentru aceleași considerente, instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 3.7. din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri" - "Comisionul de rambursare în avans" precum și a secțiunii 6 din condițiile generale "Rambursări anticipate", respectiv a clauzei care permite băncii ca rambursarea sa se facă doar în zilele de scadență și numai după plata comisionului aferent calculat conform secțiunii 3 pct. 3.7. din condițiile generale, precum și a dobânzilor acumulate de la scadențele precedente până la data rambursării anticipate și cererea de constatare ca abuzivă a art. 2, pct. 5, 5.1, lit. a) din cele doua acte adiționale - "Comision de rambursare anticipată". 6. Instanța de apel a considerat că dispozițiile de la pct. 5, lit. e) - "comision de rezervă minimă obligatorie", de la pct. 5, lit. f) - "comision monitorizare polițe de asigurare" din condițiile speciale ale celor 2 contracte de credit, precum și pct. 3 decembrie din condițiile generale din secțiunea 3 nu sunt abuzive, întrucât prevăd că aceste comisioane sunt 0% și, prin urmare, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, ci dimpotrivă, sunt în favoarea acestuia din urmă. Ca o consecință, nu a fost primită nici cererea privind anularea clauzelor care permit Băncii modificarea valorii sau perioadei de aplicare a comisionului de rezervă minimă obligatorie, neprecizându-se despre ce clauze concrete este vorba și nici a clauzei de la pct. 11 din convenții - "alte mențiuni", care permit băncii modificarea unilaterală a comisionului de monitorizare polița de asigurare (din cele 2 contracte de credit). Ca o consecință, curtea a apreciat că nu poate fi primită nici cererea referitoare la constatarea caracterului abuziv al prevederilor corespunzătoare, prin care se detaliază aceste comisioane în cuprinsul Condițiilor generale din cele două contracte, respectiv pct. 3.9, secțiunea 3 Costuri. 7. Clauza de la pct. 5, lit. d) referitoare la "comisionul de administrare garanții" din Condițiile speciale ale celor 2 contracte de credit nu este una abuzivă, reclamanții neindicând motivele pentru care apreciază ca abuzivă această clauză, curtea reținând că valoarea de 200 euro a acestui comision de administrare este clară și inteligibil precizată și nici nu s-a invocat sau justificat crearea în detrimentul reclamanților, și contrar cerințelor bunei credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât să fie abuzivă în înțelesul art. 4, alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În consecință, a fost respinsă și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei corespunzătoare din condițiile generale ce detaliază acest comision, respectiv pct. 3.10, secțiunea 3 "Costuri", pentru aceleași considerente fiind apreciată ca neîntemeiată și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 3.6 din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri"-"Comisionul de administrare", întrucât cu privire la modul de stabilire al acestui comision se face trimitere la cele stabilite prin pct. 5, pct. d) din Condițiile speciale ale convențiilor, iar plata a avut loc la data încheierii convenției. 8. Clauza de la pct. 3.3. din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri " - "Dobânda pentru debitul neautorizat" nu constituie o cauză abuzivă, întrucât prin aceasta nu se permite băncii să stabilească ulterior în mod unilateral o dobândă pentru debitul neautorizat, astfel cum se susține prin acțiune, ci se stabilește modul de calcul al unui astfel de comision pentru creditele ce îl conțin în partea specială a contractului, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății. 9. În ceea ce privește cererea de constatare ca abuzivă a clauzelor care permit băncii să stabilească ulterior în mod unilateral a unui procent cu titlu de rată dobânda pentru debitul neautorizat menționate în secțiunea 1 "Definiții", (din cele 2 contracte) precum și a clauzelor care ar permite băncii să stabilească ulterior, în mod unilateral, a unor sume sau a unui procent cu titlu de risc de dobândă și risc valutar menționate în secțiunea 1 "definiții", din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008, curtea a reținut că definirea unor termeni contractuali din secțiunea "Definiții" din cele două contracte nu aduce atingere intereselor debitorilor, întrucât în cadrul acestei secțiuni nu sunt prevăzute drepturi și obligații ale părților, ci doar sunt date definițiile celor mai importanți termeni contractuali.

Clauza de la pct. 3.4. din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri" din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008. - "comisionul de aranjament" nu este o clauză abuzivă întrucât prin aceasta nu "se permite băncii să stabilească ulterior, în mod unilateral, un comision pentru punerea la dispoziție a creditului", astfel cum se susține prin cererea de chemare în judecată, ci se prevede că modul de calcul al unui astfel de comision este cel stabilit în Condițiile speciale ale convenției, ori în această parte a contractului nu este prevăzută plata acestui comision. 11. clauzele de la pct. 4.3 și 4.5 (respectiv 4.7 din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008) din condițiile generale din secțiunea 4 "Plăți", care permit băncii să debiteze cu sumele corespunzătoare orice cont al împrumutatului de disponibilitate sau de depozit (chiar neajuns la termen), suportarea diferențelor de curs valutar și stingerea debitelor împrumutatului din sumele plătite în ordinea: comisioane restante, dobânda penalizatoare, dobânda restanta, parte din suma principala restantă, comisioane și alte costuri cu excepția celor datorate cu titlu de dobândă, dobânda curentă, parte din suma principală nu sunt abuzive. Curtea a reținut că reclamanții nu au adus critici concrete cu privire la caracterul abuziv al acestor clauze și nici nu s-a făcut dovada că aceștia au deschise la banca pârâtă mai multe conturi ori alte depozite, în afara celui necesar pentru achitarea ratelor. Pentru aceleași considerente a fost respinsă și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 7.1. lit. e) din condițiile generale din secțiunea 7 "Obligațiile părților" "obligațiile împrumutaților", respectiv a clauzei care permite băncii de a debita orice cont de disponibilitatea sau de depozit (chiar neajuns la termen) al împrumutaților cu sumele reprezentând primele de asigurare;

Nici cu privire la clauza de la pct. 7.1, lit. a) din condițiile generale - din secțiunea 7 "Obligațiile părților", obligațiile împrumutaților, nu sunt aduse critici concrete referitor la caracterul abuziv al acesteia, respectiv a clauzei din cele două convenții de obligare a împrumutaților să aibă în contul curent, la data fiecărei scadente, sumele necesare stingerii obligațiilor de rambursare/plată asumate, în caz contrar banca fiind îndreptățită să aplice prevederile secțiunii 4.3 respectiv secțiunii 8 privind scadența anticipată.

Clauza de la pct. 7.1, lit. j) din convenția de credit 0141549/2008 și lit. k) din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008 din condițiile generale, secțiunea 7 "Obligațiile părților" - "Obligațiile împrumutaților" nu este abuzivă. Prin această clauză se interzice împrumutaților să dezmembreze, să închirieze, să cedeze posesia, uzufructul bunurilor aduse în garanție fără acordul prealabil în scris al băncii până la rambursarea integrală a creditului și plata dobânzilor comisioanelor și a oricăror altor costuri rezultate din convenție. Fiind vorba despre bunurile aduse în garanție, banca are interesul de a stipula astfel de interdicții, care ar putea diminua valoarea bunului adus în garanție, cu atât mai mult cu cât, în contextul constatării caracterului abuziv al comisioanelor privind riscul și administrarea creditelor, imobilele indicate în cuprinsul convențiilor constituie singurele garanții pentru situația intervenirii riscului neachitării creditului.

Clauzele de la pct. 9.1, lit. a), b), c), d), e), f) din condițiile generale din secțiunea 9 "Garanții" se referă la garanția persoanelor menționate în calitate de codebitori/garanți în condițiile speciale. În speță, în contractul de credit nr. 0158238 din 13 august 2009 nu sunt părți decât banca și reclamanții, în calitate de împrumutați, nefiind menționate ca părți alți codebitori ori garanți ipotecari, astfel încât această cauză este lipsită de efecte juridice. În contractul de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008, alături de reclamanți sunt părți și doi garanți ipotecari (D. și E.), dar care nu sunt părți și în litigiul dedus judecății, astfel încât clauzele referitoare la aceștia nu pot fi analizate fără ca hotărârea să le fie opozabilă.

Clauzele de la pct. 9.2, lit. a), b), c), din condițiile generale din secțiunea 9 "Garanții" se referă la garanția reală mobiliară asupra bunurilor menționate în condițiile speciale, or din cele două contracte de credit rezultă că împrumutații au garantat împrumuturile doar cu bunurile imobile descrise la pct. 7.a. din condițiile speciale, nu și cu bunuri mobile, astfel încât aceste clauze nu produc nici un efect față de reclamanți, nefiind justificată cererea acestora de constatare ca abuzivă.

Clauza de la pct. 13.2 din secțiunea 13 din condițiile generale "Alte cauze", respectiv clauza care stabilește că "în cazul în care o clauză a convenției ar fi declarată nulă printr-o hotărâre judecătorească, acest fapt nu va afecta celelalte clauze care vor rămâne valabile, ca și cum clauza nulă nu ar fi existat", nu constituie o clauză abuzivă deoarece reprezintă o aplicare a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Clauza de la pct. 3.1.2, lit. c) din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri" - "d