ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1724/2016

Decizia nr. 1724/2012*

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 216/CA, a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția prescripției invocată de pârâtă, a fost admisă în parte cererea reclamanților A. și B, formulată în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, prin Sucursala Brașov și au fost constatate abuzive clauzele din convenția de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 - condiții generale, de la punctele 3.2 și 5.1 referitoare la dobânda penalizatoare, cele de la punctele 8.1, lit. c) și d) și de la punctul 13.1, referitoare la obligația împrumutatului de a achita comisionul aferent modificării clauzelor convenției prin acordul părților stabilit de către bancă, fiind dispusă înlăturarea acestora. Au fost obligați reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 1240 lei cheltuieli de judecată. Au fost respinse restul pretențiilor reclamanților.

Prin încheierea din Cameră de Consiliu de la 29 iulie 2013, s-a dispus îndreptarea din oficiu a erorilor materiale strecurate în Sentința civilă nr. 216/CA de la 26 iunie 2013, în sensul că, în minuta și în dispozitivul hotărârii, în loc de "convenția de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008", cum din eroare s-a menționat, se va trece "convențiile de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 și nr. 0158238 din 13 august 2008".

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta SC C. SA București.

Prin Decizia civilă nr. 148/Ap din 10 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 216/CA/2013, a fost admis în parte apelul declarat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că au fost respinse și cererile formulate de reclamanții de constatare ca fiind abuzive și în consecință nule, a clauzelor de la pct. 3.2 și 5.1, referitoare la dobânda penalizatoare și pct. 13.1, referitoare la obligația împrumutatului de a achita comisionul aferent modificării clauzelor convenției prin acordul părților stabilit de bancă. Au fost păstrate dispozițiile de respingere a excepției prescripției, de constatare ca fiind abuzive clauzele de la pct. 8.1, lit. c) și d), de respingere a restului pretențiilor reclamanților și de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată. A fost respins motivul din apelul pârâtei privitor la clauzele de la pct. 8.1, lit. c) și d) din convenția de credit.

Împotriva Deciziei nr. 148/Ap din 10 decembrie 2013 au declarat recurs reclamanții, iar prin Decizia nr. 2453 de la 26 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul a fost admis, decizia a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru a fi cercetată în fond.

Prin Decizia civilă nr. 384/Ap de la 16 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2012*, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, au fost admise în parte apelul formulat de către apelanta pârâtă C. SA București și apelul declarant de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 216/CA din 26 iunie 2013 a Tribunalului Brașov. A fost anulată în parte sentința apelată, în sensul că: s-au constatat ca abuzive următoarele clauze și s-a dispus înlăturarea acestora din convențiile de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 și nr. 0158238 din 13 august 2008 și actele adiționale nr. 2 din 24 noiembrie 2010 încheiate între părți:

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Prima instanță nu a analizat motivele invocate de reclamanți pentru fiecare clauză în parte, iar acest lucru echivalează cu necercetarea cauzei în fond, motiv pentru care, în baza art. 297, alin. (1), teza a II-a, curtea a procedat la judecarea procesului cu evocarea fondului, întrucât nici una dintre părți nu a solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Curtea a reținut că, în fapt, între reclamanți, în calitate de împrumutați, și pârâtă, împrumutător, au fost încheiate contractele de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 (pentru suma de 200.000 CHF) și nr. 158238 din 13 august 2008 (pentru suma de 350.000 CHF) pentru o perioadă de 300 de luni.

La data de 23 noiembrie 2010 convenția de credit nr. 158238 din 13 august 2008 a fost modificată prin actul adițional nr. 2, iar la data de 24 noiembrie 2010, contractul de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008, a fost modificat prin actul adițional nr. 2.

Reclamanții și-au întemeiat solicitările de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate în cele două convenții de credit, invocând, în principal, dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

În raport de dispozițiile prevederile art. 4, alin. (1) din această lege, instanța a reținut că pentru a se constata existenta unei clauze abuzive, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe:

- clauza contractuală analizată să nu fi fost negociată;

- prin ea însăși o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

- dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv", iar "faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".

Verificând cele două contracte de credit, în raport de dispozițiile legale arătate mai sus curtea a reținut că acestea sunt contracte standard preformulate, întrucât banca nu a făcut dovada negocierii directe cu consumatorul a niciunei clauze contractuale, cu atât mai puțin a celor din condițiile generale din cele două contracte, astfel încât prima condiție în analiza caracterului abuziv este îndeplinită pentru toate clauzele invocate prin acțiune, drept care această condiție nu va mai fi analizată distinct cu ocazia cercetării fiecărei clauze în parte.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit analizate fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților, libertatea de voință a acestora rezumându-se la a semna sau nu contractul oferit de bancă, alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabilește profilul clientului, elementele în funcție de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

Lista cuprinsă în anexa, care face parte integrantă din lege, redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca abuzive.

Instanța de apel a considerat ca fiind clauze abuzive:

Instanța de apel a reținut că ceasta clauză a fost modificată prin cele 2 acte adiționale încheiate ca urmare a implementării O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât caracterul abuziv al acesteia a fost analizat doar pentru perioada în care a produs efecte, adică de la data încheierii convențiilor și până la modificare, ținând cont, în acest sens, de faptul că regimul juridic al sancțiunii inopozabilității unei clauze abuzive, prevăzut de art. 6 din Legea nr. 193/2000, este identic cu cel al nulității absolute, fapt ce decurge și din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel încât poate fi invocat oricând.

În acest sens, curtea de apel a avut în vedere că natura interesului protejat prin normele Legii nr. 193/2000, este unul general, iar nu unul individual, protecția legii referindu-se la o categorie generică, aceea a consumatorilor, legea reprezentând transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, iar potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică.

Instanța de apel a reținut că dispoziția instanței de fond, de respingere a excepției prescripției, nu a fost atacată cu apel și recurs de către pârâtă, astfel încât a intrat sub puterea lucrului judecat.

Curtea a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, pe perioada în care a produs efecte juridice, întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Este posibilă modificarea unilaterală, de către bancă, a ratei dobânzii, cu condiția existenței unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, respectiv o situație clar descrisă, predictibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să știe, încă de la semnarea contractului, că dacă respectiva situație va interveni, el va trebui să suporte o dobânda mărită, situația respectivă trebuind să poată fi analizată de către instanță, în cazul unui litigiu. Sintagma "schimbări semnificative pe piața monetară" nu este clară și precisă, dând posibilitatea băncii să modifice clauzele contractului de împrumut bancar, doar în funcție de interesele sale, fără să negocieze cu împrumutații, aceștia din urmă neavând posibilitatea de a cunoaște, încă de la încheierea contractului, faptul că, dacă va interveni o anumită schimbare pe piața financiară, (care nu este clar descrisă) vor fi nevoiți să plătească o dobândă mai mare.

Instanța de apel a înlăturat apărarea pârâtei, potrivit căreia părțile ar fi negociat direct această clauză, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în condițiile speciale ale contractului și nu în condițiile generale, știut fiind faptul că orice contract de împrumut bancar este un contract de adeziune, reclamanții neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale.

Curtea nu a reținut nici apărarea pârâtei, potrivit căreia nu ar fi fost posibilă examinarea caracterului abuziv al clauzei conținute la art. 3, lit. d) din contract, pe motiv că această examinare este exclusă, potrivit art. 4, parag. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE și respectiv, art. 4, alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece aceste texte au în vedere caracterul neevaluabil al naturii abuzive al clauzelor ce se referă la obiectul principal al contractului, precum și la prețul contractului, arătând că în ultima parte a acestor texte de lege, se prevede că această evaluare nu este posibilă doar în măsura în care respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor, inteligibil, or, tocmai această condiție nu este îndeplinită de clauzele respective, întrucât acestea nu sunt clare și precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mai mult, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte'-de Piedad de Madrid) "dispozițiile art. 4, alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".

Ca o consecință, curtea a constatat caracterul abuziv și al clauzei de la pct. 7.2, lit. c) din convenția de credit 0141549/2008 și lit. d) din convenția de credit nr. 0158238 din 13 august 2008 din condițiile generale din secțiunea 7 "Obligațiile părților"-"Obligațiile Băncii", respectiv a clauzei care permite băncii de a comunica împrumutatului noua rată a dobânzii stabilite ca urmare a exercitării de către bancă a dreptului de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară.

Această clauză a fost considerata abuzivă având în vedere modul în care este detaliată în condițiile generale ale celor două convenții, secțiunea 3.1.2, prin care se prevede că dobânda lunară se calculează utilizând formula: soldul creditului x rata dobânzii curente x nr. efectiv de zile între scadențe/360. Această formulă de calcul a fost menținută și prin actele adiționale încheiate pentru implementarea cerințelor impuse de O.U.G. nr. 50/2010, deși contravenea în mod vădit prevederilor imperative ale art. 38, alin. (1) din această ordonanță prin care se prevăd două modalități de calcul a ratei lunare: a) fie pe baza anului calendaristic de 365 sau 366 de zile în cazul anului bisect, luând în calcul la numărătorul fracției formulei, numărul efectiv de zile cuprins între scadențe, iar la numitorul aceleiași fracții, 365 sau 366 de zile, după caz; b) fie luând în calcul la numărătorul fracției numărul 30 zile, iar la numitorul fracției numărul 360.

Instanța de apel a constatat că prin formula de calcul utilizată de bancă nu se respectă niciuna dintre cele două formule de calcul legale, ci se face un mixt în sensul că la numitorul fracției se utilizează nr. 360 iar la numărător, în loc de 30 de zile este trecut nr. de zile efectiv al fiecărei luni, această formulă de calcul încălcând prevederile imperative ale art. 38, alin. (1), lit. a) și b) din O.U.G. nr. 50/2010 fapt care se prezumă a fi în detrimentul reclamanților.

Instanța de apel a reținut că nu au fost evidențiate condițiile de funcționare și nici destinația comisionului de risc, iar în condițiile generale ale celor două convenții terminologia folosită nu este folosită pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc.

De asemenea, curtea a reținut că, într-o astfel de situație, orice consumator se află într-o poziție dezavantajată față de bancă, fiind în imposibilitate reală de a negocia acest comision. Atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată, în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionate în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.

Pentru aceleași considerente curtea a apreciat că este întemeiată și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 3.5. din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri" "Comisionul de risc", respectiv a clauzei care permite băncii sa stabilească un comision de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toata perioada creditului și a modului de calcul al acestuia conform celor stabilite prin clauza 5, lit. a) din Condițiile speciale ale convenției.

Curtea de apel a reținut că din interpretarea acestei clauze, astfel cum este cuprinsă în cele două acte adiționale rezultă că, după implementarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, banca a redenumit comisionul de risc ca fiind comision de administrare de 0.07%, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil lunar pe toată durata creditului, pentru "administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului" și "vizează administrarea riscului de credit".

Prin O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul a venit în sprijinul consumatorului, în sensul că a limitat comisioanele pe care băncile puteau să le perceapă. Printre aceste comisioane permise de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu se numără și comisionul de risc, redenumit de administrare, pe care părțile l-au inserat în actele adiționale, întrucât încheierea acestora avea drept scop tocmai asigurarea conformității convențiilor de credit cu acest act normativ.

Instanța a reținut că, pentru a opera modificarea clauzelor contractuale, în cazul de față pentru ca un comision de risc să se transforme în comision de administrare, era necesar ca banca să facă dovada că a depus diligențe pentru a informa consumatorul despre schimbarea denumirii acestui comision și, de asemenea, să facă dovada negocierii directe a acestuia, ori o astfel de dovadă nu a fost făcută, iar negocierea nu se poate nici prezuma, conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Pentru a opera modificarea comisionului din risc în cel de administrare trebuia să se realizeze voința juridică de a contracta. Nefiind realizată această voință juridică comună a părților, modificarea contractuală nu poate opera. Din interpretarea art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, rezultă că modificarea unilaterală a contractului de credit dintre părți, operată de intimată, cu privire la comisionul de risc și de administrare reprezintă o încălcare gravă a principiului consensualismului prevăzută în legea civilă română și consacrată expres în art. 969 C. civ. și în special în materia contractelor de credit, cu privire la comisioanele bancare.

Din cuprinsul acestei clauze curtea a reținut că sunt abuzive cele înscrise la art. 8.1, a) liniuța a doua și a treia și lit. c) și d), potrivit cărora: "în cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției: a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a altor costuri datorate -conform altor convenții încheiate de împrumutat cu banca sau cu alte societăți financiare/de credit; c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției și d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător". Aceste clauze au fost menținute și după încheierea celor două acte adiționale încheiate de părți în scopul asigurării conformității convențiilor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, deși încalcă în mod vădit dispozițiile art. 40, alin. (4), lit. c) din această ordonanță prin care "se interzice introducerea în contractele de credit a clauzelor prin care c) creditorul poate declara scadent anticipat creditul în cazul în care consumatorul nu și-a îndeplinit obligațiile conform altor contracte de credit încheiate cu alți creditori".

Curtea a constatat că banca și-a rezervat dreptul declarării scadenței anticipate în situația neîndeplinirii obligațiilor din alte convenții, care nu privesc raporturile dintre părți, precum și la apariția unei situații neprevăzute și apreciate ca atare de pârâtă, fără însă a fi particularizată această situație în vreun mod, astfel încât, la momentul încheierii convenției de credit reclamanții să aibă reprezentarea clară și neechivocă asupra situațiilor în care ar fi supuși scadenței anticipate.

Nu există o enumerare a situațiilor în care banca ar putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat și nici o raportare a stabilirii acestora prin prisma unor elemente obiective, la momentul încheierii convenției, această clauză creând un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanților, care s-ar putea găsi în situația activării clauzei în discuție fără ca, în prealabil, să cunoască, în concret, situațiile care determină scadența anticipată și să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații, permițând, totodată, băncii să declare anticipat scadența, în baza conduitei presupus culpabile a reclamanților, în cadrul altor convenții încheiate de aceștia.

Raportat la aceste considerente, instanța de apel a apreciat că și clauza inserată la art. 8.1, lit. a), liniuța a doua și a treia și lit. c) și d) este abuzivă, având în vedere că potrivit art. 4, alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este calificată ca atare o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, este aptă să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constatându-se nulitatea absolută parțială a convenției de credit în ceea ce privește această clauză.

Pentru a nu fi abuzivă, scadența anticipată trebuie să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități de creditare sau chiar cu aceeași bancă, în caz contrar creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât consumatorul se poate vedea în situația de a rambursa imediat creditul cu toate că plătește ratele constant și la termen, pentru că nu a achitat ratele scadente ale unui alt credit. O astfel de situație nu poate fi acceptată pentru că expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de bancă pentru situații ce exced culpei debitorului în contractul analizat.

Instanța a reținut că celelalte clauze ale secțiunii 8 din condițiile generale ale convențiilor părților, criticate prin acțiunea dedusă judecății, astfel cum a fost modificată, nu constituie clauze abuzive în sensul legii, ele încadrându-se între situațiile normale, care îndreptățesc banca să declare scadența anticipată, precum neîndeplinirea obligațiilor de plată asumate conform convențiilor analizate ori inițierea de către împrumutat a unor acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia să fie distribuite către creditori [8.1, lit. a) prima liniuța, lit. b) și e)]. La fel este și situația cauzelor de la pct. 8.2. și 8.3 din condițiile generale din aceeași secțiune, respectiv a clauzei care permite băncii ca, la data scadenței anticipate a creditului, să debiteze orice cont de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen) al împrumutatului, pentru stingerea sumelor datorate în baza convenției, precum și a clauzei care exonerează de orice răspundere a băncii pentru consecințele declarării scadentei anticipate a creditului și a celei subsecvente de executare silită. Instanța a constatat că, în speță în ambele credite s-a declarat scadența anticipată la data de 06 august 2012, întrucât ultima plată făcută de reclamanți a fost în ianuarie 2011.

Curtea de apel a reținut că aceste costuri suplimentare, prin prisma rațiunii pentru care sunt prevăzute și a scadenței, în cadrul prestațiilor reciproce generate de convenția încheiată, nu au legătură cu conduita reclamanților, în calitate de împrumutați, ci cu activitatea de creditare desfășurată de pârâtă, instituind costuri suplimentare nedeterminate la momentul încheierii convenției de credit în ce privește cuantumul sau termenul de plată și care nu implică o anume prestație din partea pârâtei, context în care impunerea acestor costuri este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că este inadmisibil ca riscurile de administrare ale activității bancare să fie suportate de clienți.

În consecință, clauza respectivă a fost constatată ca abuzivă, din perspectiva art. 4, alin. (1) din Legea nr. 193/2000, urmând a se constata nulitatea acestei clauze. Clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor, servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.

Prin art. 4.2. din convenția de credit, se prevede că este dreptul, nu și obligația băncii de a realiza o convertire a creditului din CHF în RON în situația în care cursul valutar al leului se majora cu mai mult de 10% față de cursul valutar existent la momentul acordării creditului.

Potrivit art. 970 C. civ. vechi (aplicabil în cauză având în vedere momentul semnării convenției) convențiile trebuie executate de părți cu bună credință. O astfel de clauză a fost introdusă pentru protecția drepturilor băncii de supunere a acesteia la riscul valutar.

Instanța a apreciat că în anul 2008 și anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elvețian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel împrumutătorul să încheie un contract de împrumut în această monedă. Stabilitatea cursului de schimb se reflecta și în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea și mai atractiv împrumutul. Reclamanții, ca și un consumator mediu și normal informat, nu aveau cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian. Banca, având informații mult mai multe de pe piața interbancară, a inserat ca și mod de protecție a sa, clauza în litigiu de la art. 4.2 din contract privind conversia creditului din CHF în RON. Astfel, acordând numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără a permite și împrumutatului să beneficieze de o astfel de protecție și fără a stabili criterii transparente care să fie cunoscute de ambele părți și pe baza cărora banca să ia hotărârea de a converti creditul din CHF în RON, în contract s-a inserat o clauză abuzivă

Instanța de apel a constatat că în contractul de împrumut nu se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului său. În schimb, părțile au prevăzut un prag minim de la care se activează o astfel de clauză, respectiv atunci când cursul de schimb valutar crește cu peste 10% față de cel avut în vedere la momentul semnării contractului.

Pentru aceleași considerente curtea a reținut că este abuzivă și clauza de la pct. 7.2, lit. c) din aceeași convenție nr. 0158238 din 13 august 2008, respectiv a clauzei corespunzătoare din condițiile generale, prin care se prevede că banca va înștiința în scris pe împrumutat despre realizarea conversiei.

În consecință, a fost lipsită de efecte juridice și clauza de la pct. 9.3, lit. c) din secțiunea 9 "Garanții" din condițiile generale ale convențiilor, referitoare la garanția reală imobiliară (ipoteca) asupra bunurilor imobile menționate în condițiile speciale, respectiv a clauzei care permit băncii sa asigure bunurile ce fac obiectul garanțiilor conform clauzelor menționate în condițiile speciale, precum și ale secțiunii 7.1, lit. d) și e) din condițiile generale (din cele 2 contracte de credit).

Curtea de apel a reținut că nu sunt clauze abuzive:

Pentru aceleași considerente, instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată și cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 3.7. din condițiile generale din secțiunea 3 "Costuri" - "Comisionul de rambursare în avans" precum și a secțiunii 6 din condițiile generale "Rambursări anticipate", respectiv a clauzei care permite băncii ca rambursarea sa se facă doar în zilele de scadență și numai după plata comisionului aferent calculat conform secțiunii 3 pct. 3.7. din condițiile generale, precum și a dobânzilor acumulate de la scadențele precedente până la data rambursării anticipate și cererea de constatare ca abuzivă a art. 2, pct. 5, 5.1, lit. a) din cele doua acte adiționale - "Comision de rambursare anticipată".