ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2261/2018

Ședința publică din data de 29 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 mai 2014 pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței următoarele:

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor abuzive stipulate în contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. x din 17 iulie 2008, privind dobânda variabilă, dreptul băncii de a modifica ratele de dobândă menționate în cap. III Termenii împrumutului și comisionul de 2,50% pentru rambursarea anticipată;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 3.2 din contractul evocat și să o oblige pe pârâtă să emită un nou plan de rambursare cu menționarea dobânzii de 11,25 % pe an, respectiv, 8,95 % pe an, potrivit celor stabilite de părți la data semnării convenției;

- să o oblige pe pârâtă la restituirea prestațiilor încasate în temeiul clauzelor nule, respectiv diferența de dobândă percepută efectiv de bancă față de cea prevăzută la momentul încheierii contractului, pe toată derularea acestuia;

- să o oblige pe pârâtă la plata dobânzii legale aferente sumei ce se va fi stabilit la petitul 2, calculată de la momentul plății până la momentul rambursării efective către reclamanți;

- să o oblige pe pârâtă să le plătească reclamanților suma de 1.000 euro, cu titlul de daune morale;

- să o oblige pe pârâtă să returneze sumele care s-au generat din aplicarea unui alt curs valutar decât cel de la data acordării creditului față de data la care s-a plătit fiecare rată, având în vedere cursul inițial de 2,19 RON pentru un franc elvețian al băncii naționale la data semnării contractului;

- să o oblige pe pârâtă să emită un nou plan de rambursare în care să figureze valoarea ratei de credit calculată la cursul CHF din momentul acordării creditului, respectiv la valoarea de 2,19 RON pentru 1 CHF, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

La 9 iulie 2014, reclamanții au depus la dosar completare și precizare a acțiunii introductive, prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor enumerate la petitul 1 al acțiunii, inclusiv clauza stipulată la art. 4 din contract referitoare la comisionul de acordare reținut de bancă din împrumut, în sumă de 60 euro (sau în echivalentul în RON/CHF); să dispună repunerea părților în situația anterioară și, pe cale de consecință, să o oblige pe pârâtă la restituirea sumei de 60 euro (sau la echivalentul în RON/CHF), încasată cu titlu de comision de acordare, precum și la diferențele de dobândă percepută de bancă de-a lungul derulării contractului; să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit și să fie obligată pârâta să returneze sumele rezultate din aplicarea unui curs valutar diferit de cel de la data acordării creditului, raportat la data la care s-a plătit fiecare rată.

Prin sentința civilă nr. 10804 din 11 noiembrie 2015, Judecătoria Brașov a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială ale clauzei prevăzute în art. 3.2 din contractul de împrumut pentru refinanțarea creditului de consum nr. x din 17 iulie 2008 referitoare la calcularea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului și la posibilitatea băncii de a modifica ratele de dobândă pe parcursul derulării contractului.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută ale clauzei prevăzute în art. 5 și la art. III, privind comisionul de rambursare în avans.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 160 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A., ambele părți criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 2003/A din 25 noiembrie 2016, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 10804 din 11 noiembrie 2015 a Judecătoriei Brașov și a admis calea ordinară de atac declarată de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate și precizate.

La 14 iulie 2017, A. și B. au formulat cerere de completare a deciziei civile nr. 2003/A din 9 decembrie 2016 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal cu dispoziții privind soluționarea apelului declarat de reclamanți și împotriva încheierilor din 27 mai 2015, 9 septembrie 2015 și 21 octombrie 2015, toate pronunțate de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia civilă nr. 1999/A din 20 octombrie 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității formulării cererii de completare și, pe cale de consecință, a respins ca tardivă cererea privind completarea deciziei pronunțate în apel formulată de reclamanți.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 18 aprilie 2018.

La termenul din 29 mai 2018, instanța supremă a invocat ex officio excepția propriei necompetențe materiale în soluționarea recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal în soluționarea unei cereri de completare a unei decizii date în apel de aceeași instanță, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 444 alin. (1) și (2) C. proc. civ.:

"(1) Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.

(2) Cererea se soluționează de urgență, cu citarea părților, prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător", iar acest din urmă text legal privind lămurirea hotărârii și înlăturarea dispozițiilor contradictorii statuează că încheierea se va atașa la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât și în dosarul de hotărâri al instanței.

Ca atare, interpretarea normelor precitate relevă caracterul accesoriu al hotărârii de completare raportat la cea de completat. Or, cum în speță, hotărârea de completat, ce formează obiectul recursului pendinte este dată de o instanță de apel, iar dispozițiile art. 446 C. proc. civ. prevăd că "încheierile pronunțate în temeiul art. 442 și 443, precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 444 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea", rezultă că decizia atacată urmează, sub aspectul determinării competenței de soluționare a căii de atac, regimul deciziei pe care o completează.

Din perspectiva acestei prime decizii, se reține că, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de judecătorii au fost supuse apelului la tribunal, iar dispozițiile art. 95 pct. 3 C. proc. civ. statuează competența tribunalelor în soluționarea recursurilor doar în cazurile anume prevăzute de lege.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată de tribunal în soluționarea unei cereri de completare a dispozitivului unei hotărâri pronunțate în apel la 20 octombrie 2017, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat faptul că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, așa încât în prezent există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

În acest context, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune, în caz de casare, soluția trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune fără echivoc concluzia că se atrage competența Înaltei Curți doar în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de instanțe de apel, or în speță, hotărârea recurată a fost dată de o judecătorie ca primă instanță.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanța de apel nu poate fi decât tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speță nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal în completarea unei decizii date în apel, ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Brașov, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Brașov, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinată cauza în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1999/A din 20 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Brașov.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2018.